Poezia… 

Îmi  pare un basm de nebune proporţii

Pe care-l şopteşte cu gândul hoinar

La visul cel feeric, etern, solitar,

Cu voce duioasă un înger al morţii.

Îmi pare-o eternă şi plină de vis

A nopţii senine, şoptire

Un vis prea frumos şi amar peste fire

Un fulger spre lumi de abis.

Lumina născută din aurul lunii

Din sumbrul şi dulce Orient

Sclipire divină pe etern firmament

Fantasmă întrupare-a minunii!         

Cu chip vaporos  şi luciri argintoase,

Cu ochii din lumi de poveşti

O, sfântă regină ce mintea-mi răpeşti

Te-nalţi din acorduri duioase.

       Unui copil visător 

În care lumi frumoase privirea îţi colindă

Cînd umbrele-înserării se-ntind ca să cuprindă

Cu vraja lor eternă şi plină de mister

O lume plutitoare în visu-i efemer.

De ce ţi-s umezi ochii de doruri nebuloase

Şi-n inimă strângi picuri din zilele ploioase

Tu vezi în toate-o lume scăldată în argint

Făptura unor visuri ce pururea te mint!

Pui gândului aripe să zboare-n lumi hoinar

Culegi din zboru-i veşnic dureri făr-de hotar

Aştepţi o mângîiere, un zâmbet, suflet blând

Pe mistica-i aripă, o lacrim-aducând…

Nu-i nimenea în juru-ţi durerea s-o-nţeleagă

Că fiecare-n felu-i de firea sa o leagă

Şi o găseşte-absurdă şi fără de temei

Căci nu poate pătrunde până-n adâncul ei!

Copil cuprins de valul durerii timpurii

În van aştepţi un tremur în inime pustii,

Seninul frunţii tale pe vise aplecat

Tu nu-l lăsa de nouri să fie tulburat!

Deprinde-te cu gândul că norii-s curgători

Iar fruntea-ţi este ochiul privind mulţimea lor,

Perdeaua sură-a ploii din nori de s-o ivi

În inima-ţi copilă să n-o-ncerci a opri.

Atât de albastru-i cerul şi-i verde pe pământ

E zâmbet şi lumină, e ciripit şi cânt

Nu simţi cum te îmbie aceste frumuseţi

Să fii şi tu o undă-n oceanul de vieţi?     

         Plouă

                               Dupa Verlaine ”Il pleure”…

În inimă-mi plouă mărunt, lin si des

Şi picuri de toamnă se adună, 

Iar somnu-oboselii mă-mbie ades

Spre visuri senine cu lună.

E blândă sclipirea în raze de argint

A stropilor reci care cântă,

Şi umbre de visuri ce pururea mint

În ropotul lor se avântă…

Un vânt ce porneşte de toamnă-aiurând

Prin lunci pustiite de viaţă,

În inima-mi tristă ecouri găsind

Gingaşe cântări el îngheaţă.

Şi muzica tristă a toamnei târzii

În sufletu-mi naşte mâhnire

Ea cheamă la viaţă de basm feerii

Şi-năbuşe dor şi iubire.

                    Foc albastru  

              Într-un colţ al lui, feeric,

              Şahul se preumblă-n seară

              Tânăr şi sălbatic, parcă

              Are-n ochi luciri de fiară.

              Tigrul crunt, se zbate-n sine

              Inima-i cea mânioasă

              De în juru-i tot se-apleacă

              Să-l mângîie, lui nu-i pasă.

              Şi cum Şahul se frământă,

              Prea sfioasă-n faţă-i vine

              Sclava ce-l iubea, că moartea

              Ar fi vrut doar să-l aline

              Voaluri zboară dimprejuru-i

              Lăsând razele de lună

              Trupul alb să i-l dezmierde,

              Peste el argint să pună.

              Umerii de marmuri albe,

              Peste cari tremurătoare

              Se răsfiră zeci pâraie

              De păr negru, lucitoare,

              Strălucesc sub raza lunii,

              Ochii ei ucigători

              Întra-i Şahului se-mplântă

              Strecurînd vicleni fiori.

              Într-a ei privire-aprinsă

              Visul dragostei haotic,

              Dă luciri necunoscute

              Al  iubirii foc hipnotic.

              Ea se mişcă–n ritmuri lente

              Într-un dans pe-o melodie,

              Acordată-n suflet tainic,

              Ce doar dragostea o ştie!

              Se apropie în dansu-i

              De statuia fixă, rece

              Ce-o priveşte-n nepăsare

              Ca pe-un joc ce vine, trece!

              Pântecul, ovalul suplu

              Mic, vibrează vrând să cadă.

              Şi pe când se-ndoaie-n stânga

              Ca o gotică arcadă

              Şoldul plin, rotund se–ndoaie

              Şi se mlădie spre dreapta,

              Iară mâinile ei albe

              Se îndoaie, se îndreaptă

              Părând şerpi, ce–n loc de capăt

              Au mici degete, ce-n jos

              Furnicate ca  de vrajă               

              Freamătă în ritm nervos.

              În plutirea ei uşoară

              E-o bizară-ncolăcire

              De şerpi albi, ce laolaltă-s

              Într-un trup o contopire.    

              Şahul mijlocul îl prinde,

              Inima-i încet se zbate,

              Pe când ea se frânge-n două

              Îndoindu-se pe spate,

              Sânii ei tresaltă spasmic

              Iară şoldul şi-l lipeşte

              De pietrosul trup de tânăr

              Ce o strânge, ca-ntr-un cleşte.

              Ea-l străpunge iar cu vraja,

              Ce-o arunc-a ei privire,

              Şi-n duel de flăcări parcă

              Se înlănţuie a lor fire.

              Dacă tigrului-i şopteşte

              Gândul crud, nebun, barbar:

              Nu lua foc că-i ispită

              Rece fii, că ea e doar

              O vremelnică dorinţă...

              Decât s-o dezmierzi, mai bine

              Sfâşi-o, ca pe o pradă,

              Căci ea va uita de tine...

              Doar să-i smulgi din sânu-i sânge

              Ca să nu te uite-odată!

              Părea alungând vedenii,

              Tigrul dreapta deodată

              Şi-o înfige-n brâu şi iute

              Prinde-un hanger ca un soare

              Şi-l înfige-n partea stângă

              A fecioarei iubitoare.

              Şi din sânul portocală,

              Trandafir, ce parcă plânge

              Creşte, lăcrâmând din sine

              Pârâiaşul cald de sânge.

              Ochiul tigrului sclipeşte

              Diabolic şi zănatic

              Ea-i a mea pe veşnicie!

              Râse-n hohotu-i sălbatec

              Sclava se prăvale-n ierburi...

              În privirea–i ca un astru,

              Într-al ei adânc mai arde

              Vraja focului albastru.