În descifrarea mesajelor trecutului cercetarea multidisciplinară acordă fiecăreia dintre specialităţile ştiinţifice privilegiul cercetării individuale, urmând ca rezultatele comparate, înseriate şi coroborate  să colaboreze pentru alcătuirea unei imagini mozaicale finale, cât mai apropiată (dacă nu întrutotul identică!) acelei realităţi dispărute în timp, dar asupra căreia năzuim să deţinem o imagine cât mai fidelă. Unul din fulgerele obscure ale investigaţiei în orizontul istoric al lumii geto-dacice, îl constituie denumirea “KOGAION” pe care istoricul grec Strabon, la începutul secolului I AD, o atribuie  “Muntelui Sfânt al geţilor”.

            Subiectul nu e inedit.  În cartea lui Nicolae Gostar şi Vasile Lica,  SOCIETATEA GETO-DACICĂ DE LA BUREBISTA LA DECEBAL*  (Bucureşti, Ed.Junimea, 1984),  începând cu pagina 80 se pot găsi câteva informaţii utile care perimetrează tentativele de explicare a termenului.. Din păcate autorii sunt contaminaţi de tradiţia  eronată privind faimoasa “peşteră”,citez: “Marele Preot rezida, după spusele lui Strabon, VIII, 3,5 - într-o “peşteră“, situată după relatarea aceluiaşi, în muntele Kogaionon”(pg.80). Trebuie să menţionez dintru început că cei doi autori, la momentul scrierii cărţii lor, nu-l prea luau în serios pe Strabon, socotind că au ajuns la “..concluzia justă că unicul autor vrednic de crezare este Herodot”* (idem, pg.83).  Este, credem, o impresie provenită din faptul că traducerile din Strabon, utilizate în româneşte la treia sau a patra mână, creiau o aparentă incompatibilitate cu textul cunoscut din Herodot. Am anticipat într-un capitol anterior problema exactităţii traducerii din copiile care au parvenit, în timp, din originalul – fragmentar! - al “cărţilor” lui Strabon (scrise aproximativ concomitent cu perioada exilului lui Ovidius la Tomis). E un “original parţial”, reconstituit din câteva copii paralele. Pentru analizarea fragmentului care ne interesează vom folosi cea mai recentă reproducere on-line* (“PERSEUS COLLECTION, CLASSICS”, coroborată cu ediţia corespondentă a lui Lacus Curtius).

            Pe de o parte editorii formulei Perseus atrag atenţia că fragmentul care ne interesează,7.3, face parte din cele şase capitole “marcate cu roşu”, adică acele fragmente în care reproducerea în limba greacă şi traducerea în limba engleză mai ridică unele semne de întrebare. Pe de altă parte, din câte ştim, nu există o traducere  directă în limba română din textul redactat în greacă veche al acestui important capitol din Strabon, cu atâtea implicaţii asupra opiniilor diferite din istoriografia românească. E posibil să se identifice în fragmentele reproduse în româneşte greşeli care aparţin unor traduceri mai puţin atente, din translări în limbi de circulaţie europeană. Pentru că propunem atenţiei doar fragmentul în care Strabon se referă la Zamolxis şi Kogaion, reproducem respectivul text transcris mai jos cu caractere latine,pentru a facilita citirea lui).  Pentru analiza unei porţiuni mai reduse, aliniatul 5 din capitolul 7,3, ne-am dus direct la originalul în greacă veche, în versiunea oferită de ediţia PERSEUS. Iată mai jos acest special fragment: 

          ă5â legetai gar tina tôn Getôn onoma Zamolxin douleusai Pythagorai kai tina tôn ouraniôn par' ekeinou mathein, ta de kai par' Aiguptiôn planêthenta kai mechri deuro: epanelthonta d' eis tên oikeian spoudasthênai para tois hêgemosi kai tôi ethnei prolegonta tas episêmasias, teleutônta de peisai ton basilea koinônon tês archês auton labein hôs ta para tôn theôn exangellein hikanon: kai kat' archas men hierea katastathênai tou malista timômenou par' autois theou, meta tauta de kai theon prosagoreuthênai, kai katalabonta antrôdes ti chôrion abaton tois allois entautha diaitasthai, spanion entunchanonta tois ektos plên tou basileôs kai tôn therapontôn: sumprattein de ton basilea horônta tous anthrôpous prosechontas heautôi polu pleon ê proteron, hôs ekpheronti ta prostagmata kata sumboulên theôn. touti de to ethos dieteinen achri kai eis hêmas, aei tinos heuriskomenou toioutou to êthos, hos tôi men basilei sumboulos hupêrche, para de tois Getais ônomazeto theos: kai to oros hupelêphthê hieron, kai prosagoreuousin houtôs: onoma d' autôi Kôgaionon homônumon tôi pararreonti potamôi. kai dê hote Burebistas êrche tôn Getôn, eph' hon êdê pareskeuasato Kaisar ho theos strateuein, Dekaineos eiche tautên tên timên (...)  

          TRADUCEREA:

 “Se spune că unul din neamul geţilor, numit Zamolxis, a servit la Pythagora şi a deprins cu acest filozof unele cunoştinţe astronomice, pe deasupra a ceea ce a învăţat de la egipteni printre care a călătorit. S-a întors în ţara lui şi a fost foarte onorat şi de conducători şi de popor, pe seama prezicerilor lui astronomice, şi până la urmă l-a convins pe rege să-l asocieze la conducere drept gură (glas) al voinţei divinităţii. La început a fost ales preot al divinităţii celei mai cinstite de către geţi dar pe urmă a fost respectat ca zeu; şi retrăgându-se  într-un ţinut cavernos (accidentat), inaccesibil şi pustiu, a trăit acolo rar vorbind cu cineva, cu excepţia regelui şi a slujitorilor aceluia. Regele însuşi l-a ajutat să facă astfel văzând că supuşii îi urmează mai repede poruncile ca şi cum ar fi fost alcătuite cu sfatul divinităţii. Obiceiul acesta e ţinut şi în vremurile noastre, căci acolo mereu e câte unul ca acela, care-l ajută pe rege prin sfaturi şi e socotit de geţi drept zeu. Muntele acela e socotit sfânt şi e deosebit astfel: numit Kogaion, ca şi apa curgătoare din latura sa. Şi pe vremea când Burebistas îi conducea pe geţi, cel împotriva căruia divinul Caesar pregătea o expediţie, Decaineos deţinea această cinste.”)

            ...Până la apariţia acelui bun samaritean profesionist care să-şi asume responsabilitatea confirmării oficiale a translării din greaca veche în română a întregii “Cărţi a7-a”, analizând acum textul, subliniem că sintagma “katalabonta antrodis” în manuscrisul considerat original apare într-o formă coruptă (de vreme ce verbul are, de fapt, în rădăcina cuvântului din greaca veche, un “m”: “katala-M-bano”= a lua în stăpânire, a ocupa pentru sine). Credem că pasajul privind presupusa ”peşteră” în care s-ar fi retras Zamolxis se traduce corect  prin: “ocupând pentru sine o locuinţă subterană într-un teren accidentat” şi... nicidecum prin: “o peşteră”  (“antrodis” înseamnă “teren accidentat, teren cavernos”; numai “speos” se traduce prin “peşteră, grotă”; ceea ce nu e cazul în textul care ne-a parvenit, copie, dinspre Strabon!).

            Deşi în 1986, la transcrierea citatului din Strabon, arheologul Ion Horaţiu Crişan* (Spiritualitatea Geto-Dacilor.,pg.349) se exprimă echivoc (“ S-a retras atunci într-un fel de peşteră inccesibilă altora”...), acelaşi autor, cu o decadă mai înainte - citând ca sursă colecţia românească (academică) “IZVOARE PRIVIND ISTORIA ROM}NIEI; 1964, 1970” – şi referindu-se la sursa Herodot, era mai aproape de adevăr, transcriind: “ a poruncit să i se clădească o locuinţă subpământeană”;  după cum şi: “...coborând el în locuinţa lui de sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani” * (I.H.Cr., Burebista şi epoca sa..., pg.449).  Tot “locuinţă subpământeană” este sintagma folosită de Hadrian Daicoviciu* (DACII, 1965, pg 167) când reproduce din Herodot fragmentul respectiv, ce-i drept: mai... înflorit; dar mână din plin apă la moara erorii, traducând “liber” (şi inexact!) fragmentul din Strabon: “ Şi găsind într-un loc de nepătruns o peşteră adâncă s-a vârât în ea, neieşind de acolo decât foarte rar...”(!!?).

            În sprijinul variantei “noastre” vine şi afirmaţia lui Hellanicos din Mitilene,(aproape contemporan cu Herodot !), care* (în “OBICEIURI BARBARE”, cf. I.H.Crişan, Spir.,pg.347)  formulează astfel: “...În vremea când spunea acestea, (Zamolxis) şi-a construit o casă sub pământ, apoi dispărând din ochii thracilor – sic! – a trăit întrânsa, iar thracii îi duceau dorul...” Tot Ion Horaţiu Crişan* (Burebista..,pg. 454) emite o atractivă ipoteză: “...în cazul că reconstituirea sanctuarului cu 60 de discuri de calcar de pe terasa XI (de la Dealul Grădiştii, “S-68”, n.n.) pe care am propus-o este bună,  atunci am putea presupune că subsolul templului respectiv putea servi drept locuinţă subpământeană unde s-a retras Zamolxis...”

            Dar ceea ce ne interesează mai cu seamă acum, este pasajul referitor la...”KOGAION(on)”. Traducerea amănunţită, cuvânt-cu-cuvânt, devine revelatoare:  “Muntele e socotit sfânt, numindu-l al  Kogailor, acelaşi nume  cu al curgătorului alăturea  pârâu...”      (NOTĂ: noi spunem “pârâu” pentru că nu  deţinem nici un fel de date privind adevăratul volum  din urmă cu douăzeci-şi-unu de secole al apei Valea Oraşului, şi nici al  volumului  afluentului acesteia, actualul  “pârâu” Godeanu; dacă la această localizare se referea Strabon?!). 

            E de observat că în cvasi-totalitatea referirilor din istoriografia română se formulează: “munte sacru, NUMIT KOGAIONON”. E o... transcriere directă a numelui grecesc (inclusiv cu forma declinată!). Vom reveni şi asupra acestei declinări. Dar, structural, nodul neînţelegerilor apare din incertitudinea originii toponimului “KOGAION”:  este grecesc?!  Este geto-dac ?!  Este “local” dar reprodus  inexact într-un text grecesc?!  Este “thraco-illir”?!.. W.Bessell* (în DE REBUS GETICIS, Göttingen, 1854, pg 46)  presupunea că numele este o coruptelă din grecescul “katagaion oikimatos” (în greaca veche “katageios” însemnând atât “la sol”, cât şi, uneori, “subteran”, n.n.). Robert Roessler - preluat şi de I.I.Russu! - credea că procesul era invers, “katagaios” ar fi provenit din... KOGAION. (De remarcat: termenul e utilizat astăzi, chiar cu această formă: ”katagaion”, pentru denumirea unui scuar lângă “stadion”, la sanctuarul grecesc al lui Aescleipios, cel din Epidaurus).

            Interpretarea celor doi cercetători mi se pare riscantă şi nemotivată: termenul cel vechi - mai vechi cu vreo cinci secole: “katagaion”! - apare în... textul lui Herodot; iar Herodot şi alţi contemporani ai săi nu pomenesc nici unde nici numele nici localizarea Kogaion.  Singura sursă bibliografică unde se face referire la un loc getic numit Kogaion este citatul din Strabon, provenit din primii ani ai noii ere; dar  autorul (născut la Amaia,pe coasta de Sud-Vest a Mării Negre, în Pontul Thracic) şi având – presupunem – unele “informaţii directe” dintr-un ţinut oarecum familiar, învecinat, mai ales după ce notează cu acribie un număr enorm de toponime din întreaga Oikumenă a  vremii lui, e greu de crezut că ar fi atribuit acelui “munte sacru” o... denumire grecească (şi cu atât mai puţin, una... inventată!)... Este mai degrabă de acceptat ideia că o numire locală, cu pronunţarea respectivă, a trebuit să fie transcrisă în greceşte, un scris care nu poseda caractere diacritice specifice pentru reproducerea fonemelor geto-dacice (sau, poate, thraco-illire?)...

            Cert este faptul că radicalul KOGA- nu mai apare nici unde în textele de limbă greacă-veche (şi, în consecinţă, nici în dicţionare!). În greaca veche clasică, cea contemporană lui Strabon (vezi POCKET OXFORD CLASSICAL GREEK DICTIONARY, Oxford, NY 2002; Lagengensscheidt, POCKET CLASSICAL GREEK DICTIONARY, München, 1985; Al.Souter, LEXINGTON TO THE GREEK NEW TESTAMENT, London 1916), singurul termen sonor asemănător: “kogky” (“muşchi”, “găoace”, “cochilie”, “carapace”), în cazul că ar fi fost pronunţat “liber” sau “asimilat” de pronunţia copiştilor ulteriori, ar fi ajuns “KOKY-”; precum în latinul “cochlea”(cochilia melcului). Unii ar putea face o legătură între sensul “închis, încastrat, retras în cochilie” şi comportamentul... pustnicilor, extinzînd acest sens de la Zamolxis la sacerdoţii lui Deceneu şi de la aceştia la “călugării montani” medievali. Ipoteza rămâne deschisă, sub rezerva admiterii - dificile! – a transformării în limba greacă a grupului 

“G-K”- (ţinând de două silabe!)” în K, (mai ales urmat de apariţia unui A (ay) + terminaţia –ON). 

            În 1989 Sorin Olteanu a lansat o ipoteză interesantă* (“KAGA şi KAGAIONON, datele problemei”* , cf. “TRACO-DACICA” 1989, tom X, pg.216) la care... n-a renunţat nici după două decenii. În esenţă S.Olteanu (completat de prof. Dan Sluşanschi) propune acceptarea unui radical autohton, provenit din presupusul etimon indo-european *OKw-, (citez): “devenit în daco-moesiană kogayo- (*kogayonon fiind un participiu).... devenit mai apoi, conform legilor fonetice daco-moesiene (?!., n.n.) *KAGA(S)”. Rezumând: ipoteza Olteanu propune o rădăcină “daco-moesică”(?), KAGA- care ar însemna “sfânt, sacru”. Cum nu deţinem, pentru moment, nici un fel de indicaţii cu privire la “ legile fonetice daco-moesiene” şi cum...  nici nu  putem întrezări vreo corespondenţă  a unor  presupuse legi cu sistemul lingvistic al (ulterioarelor?!) dialecte vlahe medievale, - cel puţin în măsura în care sunt reconoscibile acestea în textele de veche limbă română sau în dialectele sud-dunărene - şi în speranţa sinceră că dl. Olteanu va descoperi o urmă elocventă a vieţuirii “importantului cuvânt dacic KAGA” şi în altă parte decât în propria sa imaginaţie, aşteptăm viitoare şi revelatoare dezvăluiri. Până atunci însă, şi această ipoteză se adaugă unui mozaic informaţional care nu poate fi ignorat.

            Oferim cititorului, în continuare, câteva “posibilităţi” selectate din masivul material comparativ pe care l-am adunat în sarsanaua acestui subiect.     Încercând să depistăm o “rădăcină indo-europeană” (respectiv: DANUBIANĂ?), am apelat la ETYMOLOGICAL DICTIONARY..., semnat de Walter W. Skeat, Perigee Books, 1980; la THE AMERICAN HERITAGE DICTIONARY OF INDO-EUROPEAN ROOTS al lui Calvert Watkins, New York, 2000; şi la ATHENAZE, An Introduction to Ancient Greek, New York Oxford University Press, 2003. 

            Cea mai apropiată trimitere este aceea la radicalul ipotetic indo-european *GHU (** GHT-) cu sensul probabil: “ceea ce trebuie slujit religios”(?); dar diferit de *GHE(W), care reclamă sensul: “ a chema, a invoca” (cu forma sufixată **ghu-to, “cel invocat”. Acest “GUTO” va ajunge să significe, în idiomurile nord-europene: “zeul, divinitatea”; în anglo-saxonă şi olandeză: “GOD”; în islandeză: “GOTH”; în daneză şi suedeză: “GUD”,  în germană: GOTT; în gothă: *GUTH. În Sudul Europei radicalul pare a fi dat “G(H)EENA” (“celălalt tărâm”, în greacă); “KA”, “cel care” în etruscă şi... în română (“ ca mine”!) sau “GODI” (“înfrumuseţare, acord”) în albaneză, unde  - evoluat în timp -  “GODINË” va semnifica “clădire” (vezi românescul... GODIN = “sobă înzidită”!)

           Reţinem din  echivalentele “nordice” femininul de la “GUD”, care este “GUDINA” = “zeiţă”,  şi suedezul “Gåta” (pron.:gotda), care înseamnă “enigmă, ghicitoare” pentru paralela eventual posibilă cu toponimul Godeanu (dacă nu e vorba, mai degrabă, de o coincidenţă sonoră; vezi toponimul bănăţean Gătaia=”(Femeia) care ghiceşte”?!). Mai util însă e să reţinem, credem, mai ales gothicul “*GUDJA” (W.H Bennet, An Introduction to the Gothic Language, NY, 1980, pg.153) care formează un compus, GUDJINON (= “a sluji ca preot”!),  cuvânt atractiv nu numai semantic, dar şi formal: într-o posibilă reconstrucţie: “G/KODJYAN+ON” termenul se apropie atât de presupusa transliterare grecească,*KOG’jAYON cât şi de numele muntelui: “ K/GODJEANU’ ”, aşa cum e pronunţat local acesta, probabil din vremi străbune, (“ardeleneşte”). Să fi fost o anume denumire “Codgeanii” = “slujitorii cultuali” ?!... Să reţinem că alternanţa K/G este prezentă şi azi, în unele graiuri din spaţiul românesc, vezi exprimarea bănăţeană: “ s-o ‘nchimpat!” pentru “s-a înţepat într-un ghimpe”; sau, patronimul “Gheran” – de la “gheară” – care evoluează la: Cheran, etc).

            Suntem însă, de asemenea, tentaţi să credem că acel i-e (danubian?) “*ghu-to”, care a dat “GOD” ca rădăcină în limbile nordului european, alăturându-i-se terminaţia “de agent” (ca în munt-ean, orăş-ean; săt-ean; ardel-ean, etc.) a putut forma în Carpaţi toponimul GUDEAN(Û), = Godeanu (muntele!), care ar fi putut să semnifice şi “locul unde se află, unde sălăşluieşte sau practică individul dedicat zeităţii” (?!), mai ales dacă avem în vedere şi dubleul străvechii denumiri a culmii respective, prezentă şi în alţi munţi bănuiţi de ancestrale atribuţii cultuale: “LA OM”!... ( Munte cu un om anume ?! Notă: vârful culmii Godeanului e marcat de stânca numită “la Om”).

            Mai există şi o altă posibilă direcţie, să-i spunem “thraco-illiră”; şi anume cea sugerată de albanezul KOKË (pronunţat “cocă” = “cap”), sensibil apropiat de un posibil vechi danubian *KOGĂ/GOGĂ, de care nu e străin nici italianul “cocca” (cu sensul de culme, vârf de munte!), dar – atenţie! – nici vlahele (româneştile şi aromâneştile): r.COACĂ (crestătură, curmătură, culme); CUCUI; ar.COCĂ (căpăţână, cap), ar. COCOŞURĂ (umflătură); r.COCOAŞĂ, r. GOGONAT (cu vârf), ar. a se GUDI (a se bucura), r.GOGOMAN = “căpos”; vezi apoi patronimele româneşti GOGA, GĂGĂU^Ă, GUGA, GOGAN şi circa 12 toponime cu această rădăcină pe teritoriul românesc, etc. Trebuie să alăturăm un radical recognoscibil în cuvîntul lituanian GUGA = “movilă, ridicătură”;  şi, de asemenea  sub rezerva posibilităţii unei interesante evoluţii semantice, norvegianul şi suedezul dialectal KOGGA, KUGGA =  “a înşela, a răstălmăci”. (vezi sintagma românească “minciună gogonată”)

            Dacă la prima vedere “ -ON”, în greaca veche* (cf. C.Watkins, op. cit, pg.59) este terminaţia care semnifică un “participiu prezent, neutru”, conform manualului de introducere în greaca veche*  (M.Balme & G.Laval, ATHENAZE, op. cit. pg 283), “adjectivele sau părţile de vorbire cu funcţie atributivă şi care au terminaţia “–on” formează genitivul plural în:”-onon”. Dacă “KOGAION” era un genitiv-atributiv (“al *Kogailor”, respectiv: “al Kodgeanilor”), pluralul ar fi fost, firesc, KOGAION-ON! (“Kodgeaynon”). E de remarcat că oierii care îşi pasc şi azi turmele pe versantul Muntelui Godeanu sunt denumiţi local: “godjyenéni”!  Am notat, în 2008, expresia: “Apăi, acela îi muntçele godgeănénilor”...! 

            De ce s-ar fi terminat în –ON  un “ cuvânt local, neaoş”?  Am mai amintit posibila construcţie “de agent” (atributivă sau instrumentală), în limba română - şi, consecvent, în thraco-moeso-geto-dacă – cu terminaţia în –an, -ean, -iean, probabil şi –ion. Este (?!) o foarte străveche caracteristică “balcanică”, pe care o întânim în forme asemănătoare în... greaca veche: oraşul-capitală, deci cel “aparţinând regelui (basileus)” se va numi “ to basile-i-on” (vezi, la Ptolemaeus: Sarmizegetusa to Basileion!). Marile sanctuare antice cooptează, de asemenea, numele sau atribuţia zeităţii cărora “ le aparţin”, cu acest genitiv/atributiv: Aescleipion este sanctuarul lui Aescleipios; Parthenon este templul Atenei Parthena (Fecioara); Heraion – templul zeiţei Hera, etc; dar şi “atributive publice ale unor locuri consacrate”: “odeon” locul public destinat cântării odelor şi imnurilor; “manteon”, locul oracolului (“manteia” = profeţie). În această ordine de idei, terminaţia “grecească” a numelui KOGAION-ON n-ar trebui să surprindă, îndreptăţind traducerea “al Kodjyaien(e)-ni(lor)”. Se naşte însă, astfel, o nouă pistă de cercetare: ce erau - şi ce au devenit -  aceşti posibili “Codjeaieni”? Să fie patronimele româneşti Cociu, Coja, Cojan, Goga, Gogan derivate de acolo? O asemenea variantă concurează serios cu răspunsul la întrebarea dacă nu cumva denumirea unui grup local: “Gugulanii”,  ar trebui relaţionată cu enigmaticul “KOGAION”?!  (** GKÛGKALLYON?!)

            Dar era o teminaţia “-ON” una  grecească sau una “locală”, asemănătoare şi doar asimilată ca atare în textul grecesc? Să presupunem o construcţie locală de tipul:  “kodjyăian” , (dacă aceasta ar fi fost  denumirea “locală” a Muntelui Sfânt). Încercaţi să pronunţaţi acest nume “bănăţăneşte-ardeleneşte”! O astfel de pronunţare ar conduce, pe de o parte firesc, la pronunţia actuală de către localnici, cvasi-identică (“Godgjean”!); iar pe de altă parte...  să ne întrebăm cum ar fi fost transcris, în literele disponibile, acest nume auzit de... urechea grecească a lui Strabon? Cred că.... “KOGAYON”! (Să ne amintim cum notează Caragiale pronunţia ardelenească a lui Marius Chicoş Rostogan: “ de unde”, pronunţat ardeleneşte: DYE UNDJYE, apare transcris: “ghe unghje”! Este aceeaşi “citire” a grupului palatalizat... DHY + vocală  drept... G+A!  (Tot o... ureche ... grecească!)

             Nu putem încheia acest capitol fără să amintim şi o altă depărtată posibilitate; (depărtată, dar nu întotdeauna lucrurile din prim plan sunt cele mai adevărate!)... Incă în volumul “PLEDOARII PRO-DACICE” (2009) am avansat ipoteza că “turcismele” din limbile balcanice, socotite drept împrumuturi din limba turcă, sunt – cel puţin în număr substanţial! – dimpotrivă: radicale asimilate în turcă din limba autohtonilor thraci din Anatolia (urmaşi ai hitiţilor, ai frigienilor, ai mysienilor, etc) cu prilejul aşezării şi coabitării triburilor alogene cu masiva populaţie locală. Asta ar însemna posibilitatea unor paralelisme lexicale între thraca anatoliană  şi spaţiul thraco-getic. Nu ştiu dacă termenul tc. “KHODJE” (preot) avea un radical similar în limbile turcice anterior musulmanizării triburilor anatoliene; dar ştiu că turcii (deveniţi anatolieni!) au exercitat până la sfârşitul Evului Mediu un vast şi eficient control politic şi social al întregului bazin estic mediteraneean, distribuind şi o serie de termeni socotiţi “mahomedani”.Termenul “KHODJE” (cu un K aspirat!), denumindu-l pe sacerdot, este cu evidenţă cognat nu numai direct cu “khodjžè” (preotul musulman, în albaneză şi aromână) dar şi cu albanezul KOKË (cap), KOKËS (berbecul din fruntea turmei), ar. COACĂ(culmea muntelui), şi o serie de termeni româneşti actuali (vezi mai sus). Dacă în româna - să zicem “medievală”; adică: în “vlahă”! - s-ar fi păstrat, încă dinainte de apariţia turcilor în Europa, un ancestral radical de acest tip denumind profesia sacerdotală, (Goga?!), pluralul neaccentuat ar fi fost “KOGI” (sau “GOGI”) iar dacă grupul ar fi format un grup aparte, nu era firesc ca respectivii sacerdoţi să fie fost numiţi, colectiv:  “COGJYENI”?!.... (Cojyani) ?!...

            Faptul că numirea KOGAION este prezentă o singură dată în sursele istorice scrise nu constituie, la urma urmei, un motiv de punere la îndoială a autenticităţii termenului. Şi cum trimiterea în textul lui Strabon este directă: “Muntele Sfânt al geţilor”, preferăm ipoteza că acel Kogaion se afla în complexul Dealul Grădiştii-Muntele Godeanu, chiar dacă această localizare se găseşte nu în “teritoriul getic”, ci în cel... “dacic”. In definitiv acelaşi autor, Strabon, după cum am văzut (şi concluzia sa este formulată la... începutul “Erei Noastre”, AD!)  pune fără ezitare semnul egalităţii între geţi şi daci...!. 

                                                                              -o0o-

(Materialul a fost oferit de autor pentru reproducerea in CONEXIUNI )           

            Alpinismul, ca sport, are aderenţi dar mai ales o mulţime de  admiratori. Admiratori  ai performanţei ajunsă uneori la gradul de artă.

            Ce face alpinistul? Se caţără pe pereţi verticali de munte din “priză în priză”, fie ele prize identificate de sportivi anteriori, fie descoperite - în premieră – de el însuşi.  Asigurat sau neasigurat prin corzi fixate în “perete”, aparent pentru propria plăcere (dar, de fapt, auzind în sine-şi, cu urechea orgoliului, lauda celor incapabili de o asemenea performanţă!), el năzuieşte cu orice risc să “ajungă pe vârf”, acolo unde eu sau dumneata, chiar încercând să folosim  aceleaşi “prize”, nu vom ajunge decât dacă ne vor creşte aripi. Dar victoria cutărui alpinist e doar o performanţă sportivă; şi anume una individuală al cărei obiectiv îl constituie... auto-depăşirea!  Dacă însă obiectivul este unul de utilitate publică (cum ar fi, să zicem, descoperirea pe vârful inaccesibil a unei foarte importante roci, ori montarea unui indispensabil sistem de semnalizare, etc. etc.!) – se va utiliza, logic, nu încrâncenarea personală a unui performer, ci – de la fotografia aeriană şi helicopter  la angrenajul ultra-modern al macaralelor de altitudine şi al unei veritabile armate de profesionişti - întreaga aparatură modernă. Aparatură necesară nu unei aventuri, ci unei reuşite tehnice. O reuşită certă. O reuşită industrială, productivă, care nu mai este un act individual ci o performanţă colectivă.

            Admiţând însă că până şi ştiinţele exacte, cum sunt matematica şi fizica (şi disciplinele subsidiare generate de acestea) beneficiază de o continuă evoluţie datorată noilor mijloace tehnice de cercetare, cu atât mai mult vecinătatea obsesivă a istoriei cu mitologia şi politica justifică pe deplin astăzi, în era computerului, a Internetului şi a plurivalenţei, noi şi solide unghiuri de abordare. Nu o “critică a istoriei Istoriei”, ci o reexaminare radicală a datelor informative. Nu căţărarea individuală pe pereţi verticali cu diferite înclinaţii, ci montarea pe vârf a unui punct de certitudine orientativă.

             Nu e pentru nimeni un secret faptul că gălăgioasa cercetare istorică operată în  secolele XIX şi XX, sprijinită contondent în aşa-zisele “izvoare scrise” şi doar  parţial pe surdo-mute sugestii arheologice, pe galeşe interpretări comparativ-lingvistice, pe aiuritoare plonjări analitic-sociologice, dar trainic tributară mai ales “comandamentului istoric”, a ajuns la definiţii prin care - evitând perseverent trânta cu logica - s-a cantonat în chingile propriei limitări. şi, dincolo de trâmbiţele adresate oficialităţii, şi-a transformat pauperitatea informaţiei în stindard fîlfîit între propriile metereze. Pseudo-avantajul parapetului universitar a devenit “spirit de castă” cu subdiviziuni riguros delimitate, aproape ecleziastic. Acestea şi-au apărat şi încă mai încearcă să-şi apere cu disperare, cel puţin pe durata vieţii subdiviziunii, agoniseala emiterii unor “reţete personale”, crâncen ameninţate de atacul cercetării multidisciplinare. Confruntarea este inevitabilă; numai că armele acestei confruntări trebuie să fie nu vorbele  ci argumentele concrete, tehnice, demonstrabile, vizibile..

            Este exact ceea ce pretinde cercetarea multidisciplinară.

            Chiar dacă în secţiile universitare “umaniste” (unde studenţii  – viitori cercetători profesionişti –  se specializează în istorie, arheologie, lingvistică, sociologie, etc) s-ar introduce cursuri adiacente de matematică, fizică, astronomie, cercetare nucleară şi aşa mai departe, tot nu s-ar putea pregăti “savanţi universali”. Nu s-ar putea, pentru că volumul de informaţie pe care un individ, fie el şi excepţional dotat,  îl poate acumula în câţiva ani de studiu rămâne astăzi mult, foarte mult în urma uriaşei informaţii distribuită pe “branşe de cercetare”. Veacul căţărării individuale a trecut: epoca de astăzi pretinde efortul colectiv de verificare paralelă şi o asimilare a iniţiativelor personale într-un complex concluziv, în care - împreună (interdisciplinar) or separat (multidisciplinar) -  obiectivul de cercetare, “vârful propus pentru ascensiune”, este analizat şi parcurs de toate branşele secante, fără ca vreuna din acestea să aibă dreptul de a pretinde exclusivitate asupra aspectului investigat.

            Iată încă un exemplu foarte recent,  demonstrând utilitatea de neînlocuit a cercetării pluridisciplinare în explorarea unor etape istorice “fluide”, care scapă mijloacelor utilizate până acum în cercetarea tradiţională a istoriei. Studiile la care ne referim – publicate în 2006 - au fost efectuate de doi remarcabili savanţi englezi, specialişti în genetică:  dr. Stephen Oppenheimer (Universitatea din Oxford) şi-a publicat punctul de vedere în volumul “THE ORIGINS OF THE BRITISH: A GENETIC DETECTIVE STORY”; iar dr. Brian Sykes (specialist în genetică medicală), în volumul “SAXONS,VIKINGS AND CELTS: THE GENETIC ROOTS OF BRITAIN AND IRELAND” (vezi şi articolul: “A United Kingdom?”, în New York Times, martie 6, 2007, secţia F –Science, pg. 1 şi 4)

Cei doi specialişti au întreprins o vastă cercetare ADN (analiză genetică) pe  elocvente seturi ale populaţiei britanice şi irlandeze concluzionând că se impune o “rescriere” a istoriei vestului european potrivit noilor repere pe care, obiectiv, le oferăştiinţa actuală.

Aparent, cercetările celor doi savanţi englezi nu intervin în  disputele privind istoria veche  (inclusiv neolitică) a spaţiului danubian, zonă cu masive implicaţii în formarea ramurii tracilor nordici, (geto-dacii), strămoşii recunoscuţi ai poporului vlaho-român. Dar adăugate opiniilor recent expuse de alţi recunoscuţi cercetători europeni (I.M.Diakonov, Collin Renfrew, Kalewi Wiik, Gray şi Atkinson,  pe care i-am mai amintit, acestora adăugându-li-se, orecum, Marija Gimbutas privind ipoteza că originea “Indo-europenilor”se află... mai aproape de Sud-Estul Europei; vezi şi articolul lui Dienekes Ponticos  prezentat şi comentat în acest volum; în adiţiune ipoteza subsemnatului privind localizarea “vetrei indoeuropene” pe Dunărea de mijloc, în “câmpia Panonică pe care am denumit-o, generic, “DANUBIA” ),  informaţiile respective devin extrem de utile fişierului  celor interesaţi de importantul subiect “DANUBIANA”.

              ...Analizele geneticienilor dr.Stephen Oppenheimer  şi dr. Brian Sykes au în vedere, ca reper, ultima glaciaţiune europeană (13000-15000 BC) care ar fi “gonit” nucleele umane primare din Insulele Britanice.  “Autohtonii primitivi”, au fost împăinşi înspre refugii sudice (cum ar fi - se presupune - Peninsula Iberică, ferită de “temperatura glaciară” prin barajul Munţilor Pirinei). După retragerea gheţarilor – aproximativ în perioada 13000 BC-12000 BC - ramuri tribale de “vânători şi culegători”, vorbind probabil un idiom asemănător vechii limbi basce, urcă pe coasta atlantică; cum “insulele” nu sunt încă despărţite de continent ci legate prin istmuri solide aceste ramuri tribale “revin (?!) în Peninsula Britanică”. Ele supravieţuiesc cu dificultate unei a doua glaciaţiuni, mai reduse, între 11300 - 8500 BC. Al doilea dezgheţ, angajând o masivă topire a gheţarilor emisferei nordice conduce la amplificarea creşterii apelor mărilor; între acestea: ale Canalului Englez şi ale Mării Irlandei, separând Insulele Britanice de continent (8000-7000 BC) şi influenţând puternic climatul continental, inclusiv migrarea de populaţii în Europa.

            Perioada care urmează este considerată începutul neoliticului european  (circa 7000 BC).

            Potrivit concluziilor de analiză genetică (DNA), actuala populaţie “dublă” a Insulelor Britanice – englezi şi irlandezi - despre care se credea că se “trag cu certitudine” din două rădăcini etnice diferite, primii din anglo-saxoni  iar ceilalţi din celţi, prezintă surpriza unei BAZE GENETICE COMUNE, în proporţie elocventă: mai mult de două treimi din tabloul genetic al celor două populaţii prezintă identităţi DNA. Aceasta înseamnă o anume unitate neolitică, chiar pre-neolitică a populaţiei clasificată drept Iberian People, anterioară valului de invazie celtică (apreciat a fi, şi acesta, mai vechi decât s-a crezut: mileniile 4-5 BC.  Acei celţi veniţi  în Insulele Britanice ar fi “introdus agricultura”, deoarece vestigiile arheologice  notează apariţia - tocmai în această perioadă - a unor noi îndeletniciri, altele decât vânatul şi pescuitul).

             Astăzi în cercetarea europeană este tot mai acceptat conceptul că agricultura, ca nouă deprindere umană pe acest continent, a înflorit acolo unde condiţiile naturale o puteau stimula: pe valea Dunării Medii şi Inferioare. Este de remarcat perioada avansării în extremitatea vestică a continentului, apreciată anterior ca fiind 2500-2000 BC, a unor triburi agresive, aşa numitul “Beaker People” (Neamul Cănii), ale cărui urme sunt identificate arheologic prin utilizarea prototipului “ceştii dacice”, o căniţă neolitică care repetă un anume desen incizat, caracteristic culturilor echivalente “carpatice” (în fapt: pannonice!), şi printr-o serie de topoare asemănătoare celor miceniene dar şi mai asemănătoare celor… carpatice! (In treacăt fie vorba, principial teoria originii central-danubiene a exploziei demografice şi a răspîndirii, de pe cursul Dunării Centrale în toate direcţiile cardinale a seminţiilor indo-europene se adecvează perfect acestei concluzii privind “ramura vestică”, celtică, a  expansiunii, cu condiţia ca – odată cu recunoaşterea unei avansări mai vechi a celţilor spre Vest - să se admită şi identificarea lor cu acei… “Beaker People”! Evident, este o ipoteză, care aşteaptă o confirmare conclusivă.)

            Ulterior au apărut în Insulele Britanice şi populaţii plecate din Europa de Nord, vorbind o limbă de origină germanică; dar - reduse ca număr - aceste valuri au influenţat conformaţia etnică doar parţial şi doar regional, în zona estică a Insulelor Britanice. Practic, circa trei sferturi din strămoşii actualei populaţii britanice şi irlandeze – afirmă dl. Oppenheimer pe baza analizei genetice -  au venit în acele zone între 11000 şi 5500 BC. Cei veniţi ulterior, valuri de “invadatori anglo-saxoni”, lasă în tabloul edtnic al actualei populaţii urme proporţional reduse: 12% la irlandezi, 20% în Wales, 30% în Scoţia, 33% în sudul şi sud-estul Angliei. Asta pe câteva eşantioane marginale. Dar pe ansamblu, nici un grup etnic invadator  nu a impus o “prezenţă genetică” mai mare de… 5%! Fenomenul se explică prin faptul că din punct de vedere cantitativ, noii veniţi erau puţini, chiar şi în epocile unor mari migraţii: până şi “generosul” arheolog Heinrich Haerke estimează numărul invadatorilor anglo-saxoni din secolul IV A.D. la mai puţin de 250.000 persoane, în raport cu o populaţie britanică de circa şase ori mai numeroasă; cât priveşte invazia “normandă” (vikingă) din jurul anului 1066, aceasta n-a adus decât maximum 10.000 nou-veniţi.  şi mai puţin reprezentat genetic este “genomul italic”, chiar dacă un anumit număr de legiuni şi cohorte romane au ocupat jumătatea de sud a Britanniei pentru circa patru secole.

                ...Referirea la “genomul italic” ar trebui să dea de gândit şi celor care mai pretind, aberant, că cele vreo douăzeci de mii de soldaţi,  aşa-zis “romani”, rămaşi în garnizoanele militare din Dacia Felix (în  fapt: străini recoltaţi din toate colţurile imperiului, ca şi “negustorii colonizaţi” în Dacia Romană şi pe care documentele aureliene îi pretind a fi fost “romanii repatriaţi,în 276  A.D., la sudul Dunării”) ar fi putut contribui GENETIC la tabloul DNA al viitorilor vlahi, în condiţiile în care masa “dacică” se apreciază că număra, în enclave mai mult sau mai puţin masive, câteva milioane de localnici: din Munţii Slovaciei până dincolo de Nistru! Este mai mult decât sigur că în tabloul genetic al românilor se vor identifica amprente ale acelor populaţii cu care strămoşii noştri au coabitat în fapt, căci era vorba de “aşezări de populaţii”, în timp, şi nu de o ocupaţie militaro-economică temporară; în cazul “ocupaţiei”, un anume fragment oportunist de populaţie se poate arăta interesat în fraternizarea cu agresorul, iar istoria oferă numeroase exemple în acest sens; dar nici pe departe masa etnică!.. Una din sarcinile prioritare pentru restabilirea adevărului istoric este aceea a unor largi eşantioane genetice recoltate de la populaţia actuală românească şi examinarea lor, în paralel şi independent, de către mai multe laboratoare europene, de recunoscută performanţă; iar rezultatele analizei DNA vor amuţi, cu certitudine, multe guri zgomotoase localizate la… sudul Căii Victoriei din Bucureşti, “guri tropăitoare în sandale romane” care continuă să-şi reclame cu mândrie descendenţa  din oficiantele…  lupanarelor afectate confortului celor două-trei legiuni romane (pedepsite să păzească, dincolo de “graniţa firească a imperiului” jefuirea aurului şi recoltelor Daciei Felix) !… 

            …Nici înVestul Europei interpretarea trecutului, chiar sprijinită de cercetarea genetică, nu “cântă la unison”. Profesorul dr. Mark Thomas de la University College, Londra, împreună cu colegii săi de catedră, pretind că invadatorii (medievali) în Anglia Centrală au măturat, literalmente, populaţia locală - în proporţie de 50-100%! – pentru că, spun ei, aşa-numitul “cromozom Y” al populaţiei masculine  engleze ar fi foarte asemănător, dacă nu chiar identic, cu cel al populaţiilor din Norvegia şi din zona Friesland a Danemarcei, două ţinuturi din care invadatorii ar fi fost originari. Un alt genetician, C.Tyler-Smith de la Sanger Centre (Cambridge), pretinde că acel cromozom “Y” este de “origine neolitică”, inclusiv iberică; aşa că identificarea lui cu “Y” Viking  ar constitui o “forţare a evidenţei”…  Chiar dacă pentru moment nu toate opiniile coincid, cert e că analiza genetică a ajuns să contrazică nu numai presupunerile arheologice sau concluziile istorice universitare, dar şi… lingvistica! Sprijinit de cercetările aplicate vocabularului – (ale lui Peter Forster, genetician la Ruskin University) -  dr. Oppenheimer demonstrează că limba celtă  este cu mul mai veche decât se credea, şi că engleza nu derivă ca o rezultantă medievală din “Anglo-Saxonă”, ci că reprezintă o ramură distinctă, a patra,  a trunchiului “germanic”. Potrivit acestei noi viziuni ea se vorbea generalizat  în Britannia încă înainte de… invazia romană! (Ar putea fi aceasta o încurajare şi pentru cercetătorii români care cred în “autohtonia” proto-românei, anterioară contactului cu… armurile şi prohapurile cohortelor romane?!).

  Potrivit opiniei dr. Oppenheimer, “proto-engleza” a fost introdusă în insule odată cu venirea străveche a unor triburi belge (strămoşi ai actualilor belgieni, a căror limbă prezintă tulburătoare apropieri  în radicalele lingvistice cu ceea ce apreciem a fi fost “danubiana”, respectiv cu baza  - presupusă - a dezvoltării limbii traco-geto-dacice şi a celorlalte ramuri indo-europene!). Acele  străvechi triburi “belge” vorbeau… prototipul limbii vickingilor medievali, concluzionează dr. Oppenheimer. “ N-au introdus vikingii limba lor în Anglia, pentru că limba respectivă se vorbea acolo încă dinaintea invaziei romane: Caesar îi descrie pe belgi locuind şi pe o parte şi pe cealaltă a Canalului !”. 

Cum “proto-germanica” s-a despărţit încă din mileniile 2-3 BC în ramurile: vestică (germana şi daneza), estică (gota şi vandala) şi cea nordică (islandeza, olandeza, norvegiana),- asta potrivit unei concepţii tradiţionale! - unii se simt inconfortabil să admită şi o posibilă ramură a patra pornită - chiar anterior – din... Centrul Europei şi, prin veriga “belgă”, ... aterizând în Britannia! 

      O posibilă întrebare sugerată de frecventarea unor astfel de remarcabile cercetări invită la observaţia că strămoşii noştri ocupau tocmai centrul (de iradiere!?) a unor astfel de detectate mişcări neolitice şi eneolitice ale maselor de populaţii europene. În acest caz, concluzia firească e aceea că abordarea Istoriei Vechi a României (cu largi implicaţii asupra justei interpretări a Istoriei Medievale Româneşti şi, de aci, asupra celei contemporane) nu mai poate fi lăsată pe seama unor aprecieri subiective, depăşite cu evidenţă de realitate, aprecieri -  fie ele şi pornite din nevoia de afirmare a unor bărbi universitare! – care cantonează istoria strămoşilor noştri şi, implicit a urmaşilor acelora, în conul de umbră rezultat din fraternizarea lipsei de informaţie modernă cu o crasă lipsă de încredere în virtuţile autohtone. Credem că este timpul ca Istoria României să nu mai atârne de săpăligile unei arheologii incapabile să se depăşească pe sine însăşi şi incapabilă să accepte că rolul ei este, pe cât de evident, pe atât de parţial, astăzi, într-o CONCERTARE  MULTIDISCIPLINARĂ  a cărei datorie - şi nu moft! – este să exploreze tocmai orizonturile inaccesibile arheologiei.

             Un caz pe cât de elocvent pe atât de scandalos îl constituie continuarea atribuirii marelui complex antic Kogaion (de la Dealul Grădiştei din Munţii Orăştiei) doar…  cercetării şi pseudo-conservării  arheologice, în timp ce această enormă avuţie naţională ar trebui gestionată de un veritabil INSTITUT DE  DACOLOGIE, care să “asigure cezarului (respectiv arheologilor!) ceea ce este al… cezarului”; dar să coordoneze un foarte coerent efort naţional întru o cercetare multidisciplinară exaustivă, o amenajare exemplară şi o exploatare turistică internaţională care poate aduce nu numai faimă, dar şi  incredibile venituri economiei naţionale!

             Poate că dacă nu astăzi, fie şi mâine, “aleşii poporului român” - un popor devenit membru al Uniunii Europene - îşi vor abate, în sfârşit, atenţia de la nesfârşitele jocuri de culise dâmboviţene şi de la portofelul personal, către interesele reale ale unei naţiuni care, spre surpriza multora, deţine cu mult mai multe valori decât cele apte a fi valorificate prin… licitaţii!

(JURNAL)        

COMEMORÂND  “23 AUGUST 1944”       

…E  seara  zilei de 17 mai 2oo6.

Mă întorc spre Bucureşti, cu trenul, de la Baia Mare după ce am pus din nou de mămăligă pentru recuperarea proprietăţii noastre de-acolo Sunt în  compartimentul vagonului de dormit, întins în patul de jos. Am plătit “single”: ce să fac, nu pot dormi cu altul împuţindu-se în aceeaşi cuşetă cu mine. Pe măsură ce trece vremea  descopăr tot mai mult că sunt un teribil egocentrist. Dacă, doamne-fereşte, aş ajungela puşcărie, cu certitudine aş deveni criminal: abia acolo.

    …Valijoara, atârnată în plasa cea mai de sus, s-a scuturat zgâlţâită de hâţânarea dâmboviţeană a rapidului; şi reportofonul (cel cu care ziceam să înregistrez ce am de făcut, şi mai ales tot ce fac) a căzut,  m-a pocnit în umăr, de parc-ar fi spus: hei, ai uitat de tot de mine?!…

…Proprietatea asta e o superbă şi tandră vilă cu trei nivele, cu donjon în curte, cu  grădină largă de (foşti) meri, în cartierul  select - cel de Nord, de către Dealul Florilor. Vila asta, a noastră, acum suntem pe cale - cu frate-meu de la Cluj - să o revendicăm ca moştenire de familie. Este casa naţionalizată de Partidul Comunist, prin 1950, în marea Luare cu Japca din România.  Având vreo cinci  dormitoare şi tot atâtea sufragerii şi băi, şi realmente spaţioasă, a devenit faimoasa “Casă a Pionierilor” din Baia Mare.

În 1947 a fost singura dată când am locuit acolo. Vila era pe atunci  închiriată de bunica mea unei rude care ne-a primit, totuşi, pe Mama şi pe cei doi puştani, pentru vreo două săptămâni de vacanţă. Aveam opt ani,  mâncam unul din cele patru-cinci mere încercate pe rând, prindeam raci cu mâna sub pietrele pârâului care curgea dinspre Dealul Florilor, mă dădeam în vânt după Marika (fata pistruiată a vecinului) şi mă strecuram pe sub gardul sfârtecat al terenului de fotbal din apropiere să prind şi să şutez mingile din spatele porţilor. Înaintea  teribilei ploi “de-o săptămână” (ploua şi pe-atunci,  ce ne tot mirăm!) când singurul lucru mai acătării pe care l-am făcut a fost să coborâm în mina de aur de la Baia Mare (frig şi întuneric, şi oameni cu faţa tuciurie de praf, explicându-i mamei  mele, pe ungureşte, cât l-au iubit ei pe tatăl ei,  “Paly Ur”adică: “Domnul Paul”…). După ce-am ieşit din mină - şi în drum spre casă - în ziua aia,  am dispărut (o fi fost un protest  subconştient  împotriva  celuilalt târâm!); m-au găsit - căutându-mă cu vecinii  şi cu poliţia -  după miezul nopţii, în vârf de Dealul Florilor.

Dealul ăsta începea să urce, practic, din grădină, ca să zic aa: grădina noastră; iar pe culme, - pe culme era o livadă de castani dulci. (“Castanee prăjiteee, castaneleee prajiteee!”; la Timişoara trebuia să plăteşti două monede pentru trei-patru castane şi alea mucegăite; aici erau colea, în pomi. Gratis. Ba şi sub pomi. Le rodeau veveriţele). Iar eu – crezându-mă pe atunci priceput hoţ de castane…  dar să lăsăm ce credem şi să revenim la fapte.

      …Vila a construit-o, prin 1926, Paul Herţeg, bunicul dinspre mamă, fost inginer şef al minelor de aur de la Baia Mare şi Baia Sprie. Nu l-am cunoscut altfel decât printr-o fotografie, păstrată de  bunică-mea, adică Buna, cum îi spuneam noi toţi. O fotografie cu ramă subţire, de argint, atârnată lângă crucea lui Hristos, deasupra noptierei ei, la Cluj: un nenea cam chel, acolo; şi care privea destul de pe deasupra noastră zâmbind oficial către un viitor care avea să-l lase-n urmă. A fost şi a rămas “bunicul nostru necunoscut”. Doar pomenit. A murit pe neaşteptatelea prin 1928, dintr-o pleurizie, lăsând pe umerii soţiei sale o serie de datorii încă neplătite şi care au apăsat într-atât asupra văduvei  încât  fata mai mare, Magdalena (viitoarea mea mamă) a trebuit, la 16 ani, să se angajeze secretară la primărie, ca să uşureze balanţa de plăţi a familiei: Buna era “casnică” prin intangibila tradiţie ardelenească a familei ei, Fărcaş...

Ştiu doar că Bunicul Paul fusese  nepotul preotului unit HERŢA de prin Tămaia, Satu-Mare, o ramură zice-se dinspre familia lui Petru Maior; şi că, pentru a urma Institutul Minier de la Budapesta (Ardealul era pe atunci încă parte a Imperiului Habsburgo-Maghiar) a trebuit să-şi maghiarizeze numele în Hercegh; (incaltea taică-meu, Nicolae Ursu din Şanoviţa bănăţeană - zona era pe-atunci parte a aceluiaşi Imperiu - a fost, cât-de-cât mai norocos: certificatul lui de  elev la liceul din “Lugozs” - Lugoj,  îl identifica drept… Urszu Miklos; dar, oricum, slavă domnului: URSU!…)

Aveam să aflu că Paul Hercegh, mai apoi semnând oficial în Transilvania Românească Paul Herţeg, a fost unul din membrii marcanţi ai ceea ce galeriile de artă de la Budapesta numeau “Şcoala de la Baia Mare”; de pictură vorbesc, evident. Drept care am început să mă uit mai cu luare aminte la cele trei-patru picturi “ de familie”, păstrate cu religiozitate de Mama, la noi la Timişoara, în camera copiilor:  “Dealul Florilor la apus”, “Ţiganca Rosza” şi încă vreo două…   Lucru de mirare: când  - după vreo patru decenii, în 1989 - am început, brusc, să pictez - în Port Jefferson – am avut strania senzaţie că “îmi poartă altcineva penelul”; apoi am descoperit că în cele mai bune izbutite picturi ale mele o anume tentă impresionistă aduce uimitor cu tuşa autorului (practic autorul necunoscut mie, şi care nu m-a atras niciodată, al “Dealului Florilor”, al “Ţigăncii Rosza”, al... )

Cine mai ştie ce va descoperi viitorul despre cum mânuim penelurile…?

Şi-apoi, nu e lucru de mirare cât de “productiv” mă trezesc că sunt acum, când ciudat, foarte ciudat:  toate-mi merg ca ceasul în recuperarea moştenirii rămase nouă de la acel bunic (necunoscut) al nostru: Paul Herţeg?…

Fie-i ţărâna uşoară!

..Dacă tot mi-a căzut reportofonul pe piept (mare cât două cutii de chibrituri), hai să mă scol, să mă duc la fereastră; las’ c-oi dormi mai încolo; ce-are aface că n-am dormit noaptea trecută. O fi vreun semn?.. Numai că asta îmi dă o stranie toropeală. Iacă, fuge trenul; de fapt fuge viaţa prin fereastră ca printr-un ecran, de la dreapta spre stânga. Suntem pe undeva pe la Beclean, poate către Dej. Uite, în două decenii de topire mi s-a înceţoşat geografia, nu mai ştiu care-i mai întâi: Becleanul, Dejul?.... Se tot împing către noi, molcom, dealuri blânde, unele pedepsite cu pâlcuri de pădure. Cu certitudine cam de pe-aici au hăulit ei, în istorie, Dacii Liberi:

 “.. Ia-că-tă-l- că vine-amuuu,

     Uhăi-baaaa-dge, uhăi-tuuu!!!

     Călare-pă-Vânătuuu,

     Tulai-Doamne, tulai-tuuu!!!...

 Multe dealuri sunt pleşuve (ca Dealul Florilor din Baia Mare; or fi având pe culme şi castani-dulci !?)., Pleşuve, dar se ţin de umeri unul într-altul, ca nişte prieteni ieşind de la crâşmă prin ieşirea din dos. Ei bine, soarele apune sângeriu dincolo de culmea violetă a dealurilor. Culmile - zimţând orizontul şi pierzându-se către niciunde. În altundeva. Într-al altcuiva.

Dar aici mai către trenuri, mai către lume, coamele dealurilor rămân luminate vioriu, ca şi cum le-ar stăpâni vreun gând pătimaş. Din subsuorile lor se ridică, fantome, fuioare de ceaţă alburie. Sau poate mai degrabă albăstruie spre înălţimi, în contrast uluitor cu cerul de asprimea focului. În zare suspină abia auzit crestele unor munţi fugiţi de milenii (să fie ai Ţibleşului?!) -  ferindu-se ruşinaţi după câţiva norişori prelungi şi suri; dar - ia să mai lăsăm naibii metaforiseala, suntem oameni în toată firea: să revenim, domnilor, la realitate.

...Îmi amintesc, deci, că mă întorc dintr-o Baia Mare, unde – de pe strada Petoffy Sandor nr. 8 ( fostă Florilor nr.3,  înaintea  plantării acolo a unui impresionant parc public), -   vasăzică: tocmai mă-ntorc dinspre proprietatea cu meri încărcaţi de rod. Printre ei şi printre fuioare albăstrii, parcă aud râsul zglobiu al fetiţei de cinci-şase anişori, sortită să rămână brusc,  inexplicabil şi nedrept: orfană. Şi glasul ferm, chiar aspru, al Magdalenei (ulterior maică-mea şi-a păstrat, slavă domnului, tonul ăsta ferm şi aspru!).

Magdalena era sora ei în vârstă de vreo doisprezece-treisprezece ani, prin urmare “mult mai mare”, care se simte răspunzătoare pentru năzbâtiile Tincuţei…  O cheamă sever la cină pe Tincuţa cea mică... Acum-imediat! I-me-diat!... (Am crescut şi eu cu tonul ăsta).

 Şi uite aşa, mi se fofilează pe ecranul ferestrei Tanti Tincuţa, Dumnezeu s-o odihnească în locuri line şi cu verdeaţă cât-cuprinde (şi mai ales fără detergenţi dătători  de alergie, blestemul anilor din urmă ai Tincuţei la impactul cu o lume care n-o mai dorea şi pe care, de necrezut, n-o mai dorea nici ea, de multişor..!).

Deşi născut fiind eu în pragul năvalei naziste către Est, perioada asta dinainte de Războiul Al Doilea o cunosc din cărţi şi din povestirile altora. Cert e că, rămasă văduvă şi datornică, bunică-mea Irina cu cele două fete minore s-au mutat la Cluj, dând în chirie – ca să aibă din ce trăi – vila masivă de la Baia Mare. La Cluj se afla mama ei, bătrâna Fărcaş, (ăsteia noi chiar îi spuneam, distinctiv: Bunica!, deşi era de fapt străbunica, adică bunica mamei noastre).  

Bunica locuia undeva la marginea cartierului  Andrei Mureşanu, colţ cu şoseaua spre Turda. Ea era cea pe al cărei soţ - preot unit, adică român “grecocatolic” -  honvezii cică l-au ucis  aruncându-l într-o hazna, sub cuvânt că e “ periculos român-naţionalist”.

Nu fusese. Nu fusese decât un om blând, incapabil să protesteze.

Dar nici să accepte.

…Fetele  decedatului Paul Herţeg şi ale Irinei au urmat la Cluj, cu greu-de- mărturisite eforturi financiare, Conservatorul. Cel de muzică.

Magdalena pedagogia, Tincuţa –după patru-cinci ani – pianul. Pe bătrână (“Bunica” lor) am apucat şi eu s-o cunosc când ne-a dus mama într-o “vizită în străinătate” ( din Timişoara românească în Clujul maghiar)  în 1943; a bătrână avea nişte “cartofi” în cap; nişte formaţii dermatologice de care eu o trăgeam, amuzat că plânge încetişor, spunând ardeleneşte: “Ioi, mă dore, tu!.. Mă dore, copile, stâmpără-te…”

Acolo, la Conservator, maică-mii i-a fost să-l întâlnească pe bănăţeanul Laie (Nicolae Ursu, absolvent şi de “Drept”  dar şi de “Muzicologie”) cu care avea să facă trainică gospodărie pe-o viaţă şi dinspre care m-am iţit şi eu, precedat de frate-meu. Tot acolo, la Conservator  l-a cunoscut Tincuţa pe unul, Ion Pulca -  sau cam aşa ceva -  un nume total confuz, nepotrivit cu talentul deosebit şi viitorul de strălucit tenor  al fercheşului student clujean. Hotărând el că trebuie să pătrundă prin viaţă spre culmi fixate de Destin, şi-a schimbat numele, inspirat, în ION DACIAN, (devenind ulterior viitoarea mare stea a operetei româneşti). Chit că era pe prag de logodnă cu Tincuţa –  (vezi, orfanele au prostul obicei de a se îndrăgosti complet atunci când se îndrăgostesc; ferească-ne sfântul de orfane!) - Ion i-a explicat  printre lacrimi, nu mai puţin înlăcrămatei sale iubite, că el trebuie să sacrifice “totul, inclusiv renunţând la sine însuşi”, pentru a-şi… urma chemarea: şi – dus a fost, uitând rapid, pe seama Destinului, romanţul cutremurător de la Cluj: o vocaliză pierdută în Neant. 

Părinţii mei au rămas în relaţii civilizate, amicale, cu fosta “iubire dintâi şi ultima” a Tincuţei, convinşi cu înţelepciune că o fi fost ea prima, dar nici pomeneală - ultima.

Şi nici n-a fost. Natura umană e mare meşteră: organismele tinere cicatrizează prompt.

I-a fost dat să se lecuiască după nici vreo doi ani. Iar cel care a lecuit-o, era chiar... doctor; şi tânăr şi frumos. Ba, chiar chipeş din cale-afară de-ntorcea tot bulevardul capul după el!

Oleş, tandrul şi arătosul Oleş se trăgea dintr-o străveche spiţă nobilă poloneză, scăpătată şi românizată undeva prin Bucovina; şi a venit la Cluj să urmeze faimoasa facultate de medicină de aici. Cânta, din famlie, foarte bine la pian. Tincuţa - ca să vezi întâmplare! -  era absolventă de “pian”, la Conservator. Intr-o  seară au cîntat “Eine Kleine Nachtmusick”, la patru mâini, la o petrecere studenţească. (Nimic mai periculos decât a doua dragoste din viaţă, cea care - deşi are avertismentul celei anterioare - trece dincolo de noi înşine. Mai ales dacă ţi se trage de la pian). Necunoscute sunt căile vieţii:  aşa i-au căzut lui Oleş blânzii lui ochi pe trista şi bine alcătuita mignonă Tincuţa (aveam să mă conving eu însumi  despre această alcătuire când, prin 1950 sau 1951, puştan de  unşpe’ ani şi zăcând acasă după operaţia de amigdalită, trăgeam cu ochiul către fereastra în care se reflecta terasa “zăvorâtă”,  terasa în care Tanti Tincuţa - complet neştiutoare de păcătoşenia nepotului - făcea nudism…). 

...Oamenilor, în general vorbind, le plac frumoşii: aşa se face că toată floarea Clujului, atunci: prin 1938, a salutat cu publică simpatie marea iubire dintre studenţii proaspăt absolvenţi Tincuţa şi Oleş. O iubire care nu putea plana, în mod firesc, decât în căsnicie: el douăzeci-şi şapte, ea douăzeci-şi- trei, strălucitori ca florile de cireş promiţând rod îndesat.

Mai puţin nefirescul.

Războiul.

 1941. Au venit “în refugiu” degrabă, la Timişoara, unde era familia noastră căci Clujul încăpuse pe mâna honvezilor.  Erau de-acum de trei ani împreună şi ar fi fost timpul să se fi luat cu acte, zicea lumea. Eram prea mic ca să mi-l amintesc acum pe Oleş, cel de atunci; dar exista în “camera Tincuţei” fotografia unui domn care râdea şi râdea, de ziceai că-l auzi şi privind fotografia invers, din spate (şi mărturisesc c-am încercat şi că aşa era!); aveam să aflu mai apoi că ăsta, ăsta era “Oleş”.  Foarte-foarte simpatic. Foarte fain. Foarte “noi”. Socotit, pe drept cuvânt, membru al familiei.

…Erau pregătiţi de căsătorie, dar a venit ordinul de înrolare şi... 

Oleş a oprit “formele matrimoniale” sub cuvânt că, dacă-i este scris să nu se mai întoarcă, cică să nu lase în urmă o văduvă. Concentrat, a fost trimis pe front. Medic militar în prima linie, în Basarabia.Apoi – triplu decorat şi citat prin ordin de front ca “erou” -  a ajuns la Odesa; şi, într-un final, (dar ce final!) a ajuns  la Stalingrad. “Cum mă întorc de aici, dragostea mea, sensul vieţii mele, cum ne căsătorim: nu mai amânăm nici o oră!”scria el în ultima lui scrisoare.

Şi a fost chiar ultima.

Apoi nu s-a mai aflat nimic; nu ştiam nici noi, nici familia lui de la Iaşi, dacă e viu sau mort. Până peste câţiva ani, prin 1950, când cică a venit o carte-poştală, scrisă în ruseşte, dintr-un lagăr de dincolo de Urali, spre Siberia. Acolo fuseseră “internaţi” prizonierii români care au refuzat înrolarea în celebra divizie pro-sovietică Tudor Vladimirescu. Mă şi lăudasem la şcoala primară că am “un unchi prizonier la ruşi”. Drept pedeapsă, taică-meu mi-a aruncat în Bega undiţa (şi era din fibră de bambus autentic, am dat pe ea paisprezece chiftele, ce să mai vorbim…!).

Tincuţa nu mai era o fetişcană, ba nici măcar o “domniţă”: trecea acum de treizeci de ani, era o apreciată profesoară de pian la Timişoara, purta – potrivit modei – fuste lungi, peste genunchi, plisate; o pălărioară peste un coc cochet; mergea la plajă şi la tenis, se machia şi se îmbrăca destul de elegant; dar a refuzat cu încăpăţânare, călugăreşte, solicitarea oricui din cohorta de curtezani care, după război, voiau cu orice chip să-şi “refacă viaţa”. In pofida oricăror sfaturi şi îndemnuri, ea credea orbeşte în întoarcerea lui Oleş.

Oleş “al ei”.

...Prima veste că e în viaţă, acolo unde se părea c-ar fi fost, a declanşat o mare sărbătoare familială. Cu ţuică, cu pogăcele rumenite, cu veselie, cu prieteni.

Apoi a urmat aşteptarea.

…În 1956, absolvind eu şcoala generală în celebrele două promoţii după model rusesc,  cu “doar zece clase”, eram de-acum student la Cluj, în primul an de facultate. Zor-nevoie soseşte la  Cluj, în primăvară, maică-mea, însoţită de Tincuţa; se închid în bucătărioara jumătăţii de apartament în care locuia bunică-mea (Buna), şuşotesc  ele acolo preţ de vreo oră, apoi mama mă anunţă brusc: plecăm la… Iaşi. În chiar seara aceea. Doar ea şi cu mine. La zece şi jumătate trebuie să fim la gară, să prindem acceleratul de Iaşi.

Eu locuiam la căminul Universităţii. Timp doar cît să mă reped şi să-mi iau canadiana. Şi buletinul de identitate. Şi o pungă de plastic, pe cap; era o primăvară ploioasă.

De ce mergem la Iaşi?

- Pentru că… a venit Oleş, din prizonierat!...

 Şi  cum Buna mi-a răspuns cam tăios n-am mai întrebat de ce să mă duc eu la Iaşi şi nu Tincuţa: mai că înţelesesem. Eu – ca bodyguard, călătoria nocturnă pe atunci, mai ales pentru femei, era deadreptul  periculoasă. Ceva – un ceva  nu foarte bine! – trebuie să se fi întâmplat acolo, la Iaşi; şi nu era foarte de nasul meu să fiu pus la curent înainte de vreme.

Vestea era uluitoare. Te pomeneşti – mă gândeam – că Oleş s-a întors gata însurat?!… Poate şi cu copii? Dac-ar fi fost aşa, la ce naiba să cheltuim banii de tren până la Iaşi şi înapoi?

Nu, precis nu era asta. Atunci de ce nu se bucură şi ele,-  că-mi voi revedea “unchiul”?!

Am ajuns înainte de prânz, obosiţi şi nedormiţi, la familia sorei lui Oleş; aveam bilete de întoarcere pentru aceeaşi seară, spre Cluj. Foarte tânărul student filolog din mine, aflat pentru prima oară în Iaşul lui Eminescu, a întins-o englezeşte, după-amiază, să vadă faimosul Tei…

Când am revenit, în încăperea întunecată (nu ştiu de ce, dar nu aprinseseră lumina; şi parcă la Iaşi venea seara mai repede) erau acum patru; aşezaţi ciudat, în câte-un unghi de cameră, care pe-un scaun, care pe colţul dormezei: mama, sora lui Oleş, mama acestuia (o bătrânică care şi-a ţinut mai tot timpul chipul în batistă, sughiţând şi suflându-şi nasul). Şi, proiectată pe albastrul ferestrei, silueta înecată în fum de ţigară, oarecum frântă, a unui bărbat: Oleş.  ...“He-he-he… Vot  tebia!…” -  (a hârâit vocea lui, venită parcă de dincolo de fereastră)  “ Ci baiat mari te-ai facut tu; ci ai criescut tu, Timi!…” 

            (Evident, când el a plecat  eu aveam doi ani. Cum  era să rămân mic?!). Vocea lui semăna izbitor cu cea a soldaţilor ruşi care, la Timişoara – unde încă aveau o garnizoană - se chinuiau să pară oarecum simpatici învăţînd câteva cuvinte în româneşte.

            Mama a aprins lumina: ca să mă vadă. Ca să se laude cu mine. Silueta lui Oleş, agitând braţele, s-a ferit ca de o explozie. “ El… nu mai suportă lumina! Lumina asta e prea tari, pentru dânsul…” – a scâncit maică-sa. Ca să-l scuze.

           Omul din faţa mea era un bătrân slăbănog, adus de spate, cu părul alb.

Imbrăcat cu un pantalon mototolit, ca de căpătat, fără curea şi cu pieptul costeliv ascuns într-un maieu militar, verzui, decolorat. Pe obrazul drept, de la tâmplă până la mandibulă avea o cicatrice adâncă, pe care încerca s-o ascundă cu palma sub cuvânt că-şi freacă urechea cu degetele. Ii tremura, într-un rictus nervos, buza de jos, privindu-mă.… “..Păi, Timi e şi boxer,  are şi meciuri acuma, nouă nu ne place; dar aşa-i el, el face ce vrea… Tocmai termină anul întâi, la Cluj…”, a murmurat, ca să zică ceva, maică-mea.

Pauza lungă a fost sfâşiată de ţâşnirea cucului obraznic, din pendulă: cu-cu, cu-cu!…  Si toţi, fără sens, am început să râdem. “ Uite că s-a făcut opt; şi nici n-aţi…  chi ar n-aţi mâncat nimic…” a şoptit sora lui Oleş.

 Aşa era. Şi nici n-am mai mâncat.  

“…Şi  celă…  celălalt?! ” - a întrebat Oleş, după un timp, nesigur  dacă-şi mai aduce bine aminte. “ Lucian? – s-a grăbit maică-mea să lege un aparent  dialog - ..Lucian e în anul doi. El a rămas acasă, la noi, la Timişoara, student  la Electromecanică… Mai ţii minte Timişoara…?” A urmat încă o pauză, pănă ce fostul Oleş a răspuns, ca un ecou, aproape şoptit: “…Păi, da…  Vezi, vezi cum trece..?   Oi, - cum trece, el, timpul ăsta…?!…”

…. Am găsit bilete numai la Clasa III –a. Pe-atunci trenul avea la noi trei clase;  vorba glumei, câte avea şi prim-secretarul  PMR de la Raion.  

În  compartiment, pe o bancă se tolănise un ceferist care mirosea cumplit a motorină; în colţul celeilalte banchete se făcuse ghem un tânăr care voia să pară că doarme…Fumaseră temeinic în compartiment, înaintea venirii noastre, iar fereastra n-o deschiseseră; se făcuse frig la Iaşi, în acel martie. Abia pe culoarul trenului, privind amândoi în noapte cum se topesc ultimele luminiţe ale oraşului, am întrebat-o eu, pe mama, - “ ..De ce?!”

      Mama a răspuns târziu, sec, metalic, parcă cu vocea altcuiva: “Pentru că … nu mai e bărbat. Aşa zice el. Că l-au nenorocit  acolo.”

              Asta-i tot ce-am vorbit în vizita noastră la Iaşi. 

…Tincuţa nu s-a mai căsătorit. In doi-trei ani, parcă era o alta: se îngrăşase, au început să-i mijească şi fire de mustaţă. Nu se mai ruja, dar curând a trebuit să-şi  vopsească părul, că încărunţise şi-i era ruşine destudenţi. Oricum, părul creştea, şi porţiunile vopsite pluteau neliniştite deasupra unei ceţe albe. A început să nu-i mai pese. Se ducea de trei ori pe săptămână la biserică şi revenea întotdeauna palidă, cu ochii înroşiţi, pretinzând  că a “tras-o curentul…” A început să se vaiete de alergie: “ din pricina detergenţilor ăştia în-gro-zi-tori !…”; şi asta a devenit o veritabilă obsesie, care s-a accentuat cu timpul. Apoi s-a mutat, cu Buna, la Cluj; obţinuse angajarea la Conservator, ca lector la clasa de pian-corepetiţie. Scurtă vreme, până la pensionare. 

              Apoi a înmormântat-o pe Buna. Până la sfârşit. 

              Iar pe Tincuţa a îngropat-o maică-mea, sora ei mai mare, în cimitirul acoperit de urzici, din Cluj. N-aţi văzut de când sunteţi asemenea urzici: decât, poate în jungla Amazonului. Pe placa de piatră scrie, modest:  prof. ECATERINA HERŢEG, - şi nimic despre cum a traversat ea, degeaba, o viaţă din care a înţeles tot mai puţin şi mai puţin. 

            (Oricum, nimeni n-a mai auzit-o cântând, vreodată, “Eine Kleine Nachtmusik”). 

             ...Acum am să opresc, însă, reportofonul. N-am să reascult ce am imprimat. Poate mâine, poimâine. Altădată.  Acum, deşi nu-mi vine, trebuie să mă odihnesc. Sunt în vagonul de dormit, unde călătorii cumpără bilet pentru – se presupune – a dormi. Trebuie să dorm. Sau să mă fac că dorm. Ce naiba, am plătit o grămadă de bani pentru cuşeta asta “single”! Dimineaţă, la Bucureşti  am o groază de lucruri de făcut.  O nouă groază de lucruri.

 …Rapidul ăsta al nostru  a  înţepenit pur şi simplu, în  noapte, într-o gară pustie. Parcă a nimănui. Probabil aşteaptăm să treacă acceleratul care vine din partea cealaltă.

Pe peronul din partea către care priveşte compartimentul meu, moţăie atârnat de stâlp stingher un singur bec, luminând pentru nimeni. În rest, întuneric.  Habar n-am în ce staţie suntem, aşa, în cremeniţi.  Cineva, altcineva, ne conduce. Conform “Mersului Trenurilor”.

Peste câteva minute se aude apropierea celuilalt. Trece cu viteză, clănţănind fioros, fulgerând din  ferestrele la care nu mai apuci să vezi chiar pe nimeni. După ce-a trecut, fluierăm scurt, înăbuşit, doar un icnet -  şi plecăm mai departe.

Probabil vreun personal aşteaptă, încremenit şi el în noapte pe-un peron paralel, trecerea noastră. Apoi se urneşte şi el, în direcţie opusă.

            Aşa, aşteptându-ne unul pe altul, să trecem, să nu ne ciocnim.

            Nici măcar noaptea.

Mihai Iacob a fost un eminent membru al comunitaţii romano-americane  vreme de peste trei decenii. 

Intre 1956 – 1972 regizorul  a semnat in Romania 12 apreciate  producţii de lung metraj  (intre acestea “DINCOLO DE BRAZI”,  “DARCLEE”, “CELEBRUL 702”, “STRAINUL”, “CASTELUL CONDAMNAŢILOR”). Filmul DARCLEE  (1961) a constituit primul real succes international de public  al unei producţii cinematografice romanesti, fiind cumparat si vizionat in numeroase ţari. A fost profesor universitar la catedra de regie-film a IATC.  Protestand impotriva  smavolniciei cenzurii comuniste (care, de altfel,  i-a ranit grav filmul “ECHINOX”, prezentat public intr-o varianta “refacuta”, cu final si sensuri absurd  modificate si intitulata... “PENTRU CA SE IUBESC”!...), Mihai Iacob se auto-exileaza  in Occident, stabilindu-se – din 1973 – la Los Angeles, USA, unde se dedica scrisului si unei cariere in real-estate  (romanele sale “JENNIFER” si “PASAPORT AMERICAN”, aparute in romana si engleza, au constituit un remarcabil succes de public).

            In aprilie 2008, invitat al Cenaclului  Literar “MIHAI EMINESCU” de la New York, cand a fost re-proiectat filmul “DARCLEE”,  regizorul si scriitorul Mihai Iacob  a avut o calda, impresionanta intalnire cu membrii comunitaţii romano-americane de aici.

            In urma unei  nebanuite dar nemiloase boli Mihai Iacob a decedat in 2 iulie 2009, la Los Angeles.

MIHAI IACOB

n. 11 mai,1933, Orastie (76 ani), regizor, scriitor. Absolvent IATC 1955. m. 2 iulie 2009, Los Angeles

Filmografie: 12 filme. Dicolo de brazi (1957),  Darclee(1961), Strainul(1964, Mihai Iordache), Celebrul 702(1962), De trei ori Bucuresti (1967), Castelul condamnatilor (1969, Irina Gardescu), Pentru ca se iubesc (1972)

În continuare, un articol al regizorului, scriitorului şi istoricului Timotei URSU, scris cu ocazia prezentării filmului Darclee la New York, în 2008.