Ruxandra Dumitrescu

Upper Manhattan - Washington Heights, Inwood, Marble Hill (Conexiuni, nr. 27, iunie 2007)

Expoziţie George ŞARU la Galeria RIVAA (martie 2007)

Labirint, Adagio şi Univers (Conexiuni, nr. 26, aprilie-mai 2007)

“Ce faci vinerea asta pe seară?”

Un telefon plăcut şi o oportunitate în plus să mă întâlnesc cu prietenii mei vechi prin intermediul unei expoziţii. Atât prin meserie dar şi prin locaţie ei au legătură directă cu viaţa culturală ce pulsează în oraş- şi când zic oraş, zic Mahattan (Roosevelt Island se află peste Hudson River). Aici pe insulă galleria RIVAA oferită de administraţie artiştilor localnici a fost un cadou frumos pe care ei l-au preluat şi menţinut cu dedicaţie şi mândrie. Şi pot spune un procent mare e reprezentat de noi, românii.

Şi cum ne întâlnim practic numai ocazional am învins tendinţa de retragere spre hibernare tipică a weekend-ului, obicei devenit pentru mulţi un drog necesar şi am fugit să fiu la timp la vernisaj. Mai fusesem aici şi la alte expoziţii colective la care artişti români participaseră cu lucrări de artă.

Acum Gheorghe Şaru expune la această galerie. Lucrările din colecţia personală a familiei concretizează activitatea din ultimii ani de viaţă ai pictorului la tranziţia între două secole.

Expoziţia a fost deschisă cu prezentarea făcută de preşedintele asociaţiei RIVAA a biografiei artistului. Şi pentru că printre cei prezenţi, soţia artistului Liana Şaru şi Horia Şaru, fiul său, ambii artişti plastici de valoare, dar foarte modeşti nu au dorit să vorbească, am îndrăznit să adaug câteva cuvinte despre artist pe care l-am cunoscut personal doar puţin. Am creat o punte imaginară pentru cei ce nu cunoşteau evoluţia lui Gheorghe Şaru în contextul artistic românesc cu referinţe mai ales la realizările din timpul anilor ‘70. Am făcut aceste precizări pentru că am simţit nevoia (în audienţă erau mulţi americani ce poate mai văzuseră lucrări abstracte ale unor artişti de diverse origini etnice), că un autor nu poate avea opera înţeleasă fără să se ştie mai multe detalii despre spaţiul în care a crescut, despre atmosfera intelectual-artistică care a contribuit la evoluţia lui în contextul social-istoric.

Bineînţeles amintirile legate de formarea mea ca artist şi om de cultură se împletesc şi ele cu acei ani, aşa ca am fost întâmpinată cu complimente calde venite de la cei străini de spaţiul românesc, dar foarte curioşi să afle cât mai multe despre noi, atât cât pot fi ele exprimate doar prin cuvinte.

Artistul născut în februaruie 29, 1920 se stinge din viaţă la New York în martie 2003.

Printre datele biografice distingem:

Educaţie: 1939-1944 , Academia de arte Frumoase Iaşi –România

1946-1948-- Academia de Arte Frumoase, Bucureşti

1963--Academia de Bele Arte Perugia, Italia.

Burse de studii în Mexico, Franţa, Spania, Portugalia, Anglia, Italia, Elveţia, Statele Unite.

Profesor la Institutul de Arte – Ion Grigorescu –România

Printre premii se numără :

1976--Premiul Naţional pentru Tapiserie împreuna cu Liana Şaru (soţie),

1995--Premiu Internaţional Man of the Year- Cambridge, Anglia.

Expoziţii în ţară şi în străinătate printre care apariţii individuale în:

2004--Centrul Cultural Român- New York.

1999--Gallery 49- New York.

1997--Centrul Cultural Român- New York.

1995--1988-zona New York.

Are lucrări în colecţii permanente, în colecţii particulare şi publice în ţară, în SUA şi în Europa. Din 1983 trăieşte împreună cu familia în Statele Unite.

Lucrările expuse acum, compoziţii mari, abstracte şi câteva portrete relevă o sinteză matură a carierei artistului. Titluri ca Mişcare în Spaţiu (Movement in Space, 1996), Mândrie Bărbătească (Male Pride, 1991), Flori de Piatră (Stone Flowers, 1996), Univers (The Universe, 1996), Flori de Piatră (Stone Flowers, 1996), Proiect 2000, sunt executate în ulei sau în tehnică mixtă.

Autorul introduce nu numai contrast şi armonie prin culoare, dozare a formelor, dar şi diversitate la nivel tactil prin amestecarea unor tehnici în care porţiuni de tablou au o textură vădit aproape de tehnica basoreliefului, ce conferă vibraţie cu timbru muzical.

Preocupările lui G. Şaru pentru procesul filozofic de comparaţie între labirinturile minţii umane şi univers, manifestă entitate şi unicitate, pentru felul în care realitatea imediată este penetrată de adevărul interior, de percepţiile personale, de acea realitate în spatele aparenţelor. Acest proces parcurge trepte de interiorizare până la abstractul molecular, la nivelul componentelor primare din care lumea şi noi suntem alcătuiţi. Obiectul ce se vede astfel nu este decât o pornire spre un interior ce dezvăluie alte lumi ce paradoxal confirmă însuşi faptul că noi suntem parte dintr-un mare univers. Universul microcelular se întâlneşte în operele lui Şaru cu universul infinit astral.

Astfel Gheorghe Şaru îşi tratează subiectele cu multă atenţie, răbdare, deşi atracţia spre formele aparent neimportante ar indica un alt interes. Armonia şi contrastul îndeplinesc aici un rol primordial, maestrul are o baghetă magică a cântăririi acestor tonuri şi astfel tablourile au un perfect echilibru cromatic. Artistul are preferinţă pentru tablouri îmbătate în griuri reci cu predominanţă violetă, sau brunuri arse, deşertice amintind perenialitatea naturii de mii de ani. E imposibil privind lucrările să nu te gândeşti la ideea infinitului, la ideea noastră ca fiinţe umane în contextul major al galaxiilor şi al sistemelor care nu se cunosc pe deplin, la condiţia noastră aici pe pământ.

Prin stilizări, simplificări, formele neregulate şi neidentice în lucrările artistului se împletesc în jocul vieţei într-o entitate armonioasă. El poate coborî până la nivelul celular dar şi urca în acelaşi timp la nivel cosmic astral, iar perspectiva lui nu este doar la un punct de fugă aşa cum se obişnuieşte pentru simplificarea reprezentării să se reproducă imaginea vizuală, ci la multe puncte de fugă în dorinţa de a captiva mişcarea constantă a universului, a legilor majore care ne guvernează, legi în care viaţa înseamnă implicit mişcare. La fel culoarea are umbre nu numai dintr-o direcţie ci din multiple unghiuri.

Artistul poate cu aceeaşi măiestrie şi gingăşie să treacă la un plan vizual mai aproape de concret în alte lucrări. Portrete ale celor dragi, schiţe ale unor personalităţi, sunt momente importante din viaţa lui artistică ce-l clasează în elita celor mai mari artişti români ai celei de-a doua jumătăţi a sec. 20.

Lucrările expuse de această dată completează lista de realizări din decursul timpului de tapiserii şi mozaicuri.

Câteva aprecieri ale criticilor despre Gheorghe Şaru de-a lungul anilor:

Dan Grigorescu, 1977

“Lucrarile lui Şaru sunt eulogie pentru motivaţia care crează ordine în spaţiu, organizează logic formele care definesc atât lumea vizibilă cât şi pe cea din spatele ei. Ceea ce vreau sa spun este că această formă de artă modelează geometriile, le îmbracă cu calm, poezie, şi descoperă esenţele care generează contururile universului preceptibil şi tinde să coboare sursele raţionale ale structurilor materiale”.

Petru Comarnescu, 1967

“Şaru pictează forme şi spaţii luate aporoape din lumea abstractă, aduse la viaţă cu ajutorul armoniilor colorate şi prin transfigurarea geometriei, exprimate într-o configurare de transparenţe şi semen care în reprezentarea imaginară se conturează una după alta”.

Pe parcursul serii vernisajului am avut conversaţii interesante cu cunoscuţi, am făcut noi contacte, am comentat tablouri, am făcut poze şi parcă am parcurs o călătorie într-o lume liniştită, netulburată de relele de toate zilele. Târziu, după degustarea unor bunătăţi spirituale şi gastronomice deosebite am plecat spre casă mai purificată de lecţia unui mare artist ce a lăsat în mine dorinţa de meditaţie, iubire şi artă.

Gheorghe Şaru rămâne architect de nemurire prin mesajele tablourilor cu care ne-a încântat chiar când nu mai e fizic printre noi.

Cei care doresc să afle mai multe despre artist şi să vizualizeze din tablouri o pot face la www.SaruGeorge.com.

Ca şi în povestea vestului sălbatic, unde exodul colonizării a pornit dinspre est, evoluţia părţii de vest-West Side are şi ea istoricul ei , fenomenul întinzându-se de la est spre vest, cu deosebirea însă că aici de la început au fost focare socio-culturale distincte.

West Side aşa cum o ştim azi este flancată la est de Central Park, la vest de Hudson River, la sud de strada 59, iar la nord de strada 155 şi e împarţit în două zone, Lincoln Center şi Upper East Side/Manhattan Valley .

Aria denumită Licoln Center în onoarea preşedintelui Abraham Lincoln este un exemplu instituţional ce a păstrat numele original al locului din sec.19, Lincoln Square- Piaţa Lincoln (cu diferenţa că actuala zonă nu mai e mărginită de semne de străzi). Pe atunci zona avea clădiri locale şi bisnisuri.

Cei care nu sunt familiari cu denumirea iniţială, pot presupune că ea a luat numele de la Lincoln Kierstein, co-fondatorul Grupului-New York City Ballet ce prezintă spectacole la New York State Theater, parte din complex. Şansele cele mai mari înclină pentru denumirea aleasă în amintirea preşedintelui ce fusese asasinat numai cu şapte ani înainte (denumirea de Lincoln Square a fost conferită în 1872).

Şi la fel ca şi numele de Amsterdam şi Columbus, aceste alegeri de străzi cu nume evocative ale figurilor glorioase sau momentelor în istoria Statelor Unite, indică un gest ce poate a fost mai puţin inspirat de patriotism cât mai mult de marketing. Astfel aici aria cu nume sonore a atras respectabilitatea şi vânzarea de real estate accelerând procesul de urbanizare. La momentul când Centrul Lincoln-Lincoln Center a fost conceput, percepţia în unele sfere influente a fost răspândită ca zona să devină un antidot la locuinţele şi magazinele sărăcăcioase răspândite în zona Central Park West-alternate de cele luxoase. Deasemenea prelungirea linii de căi ferate New York Central Rail spre vest a ajutat dezvoltarea prin facilitarea transportului.

Prin anii 1950 un mare sector de real estate a fost demolat şi a făcut loc Centrului de Artă şi Campusului Universitaţii Fordham ( profil catolic-secţia de graduate studies-avocatură) din apropiere.

În evoluţia oraşului folosirea căilor ferate prin anii 60 şi 70 a fost în continuu declin. Ele au fost înlocuite de clădiri de apartamente înalte cu vederi spre Palisades şi fluviul Hudson spre New Jersey.

Acum Lincoln Center este înconjurat de clădiri luxoase de apartamente, studiouri de televiziune, birouri, şcoli şi restaurante pe măsură ce servesc pe cei care vin la spectacole.

Alvin Ailey Place-după compania de dans şi şcoala cu acelaşi nume care comemorează pe marele coreograf şi dansator modern care a murit în 1989.

Amsterdam Avenue- iniţial în sec. 19 plănuită ca strada 10 şi inaugurată de la strada 59 mergând spre nord până la Fort George Avenue. Numele a fost schimbat în 1890 cu intenţia unor proprietari de a crea o nouă dimensiune acestei zone. Strada a suportat ideea speculatorilor cum că această zonă ar deveni un nou New Amsterdam (aluzie la denumirea iniţială a NewYork-ului).

Broadway-original o potecă indiană, se întinde de la sudul insulei de la Battery Park şi până în nord în Bronx. Trebuie să ne gândim că iniţial strada era foarte lată, de aceea şi denumirea de broadway.

Damrosh Park -- după numele directorului şi dirijorului Operei Metropolitan, fondatorul companiei Damrosh (1860-1950).

John Lawe Street--după numele imigrantului irlandez care s-a ridicat de la nivelul unui om de serviciu la al 4-ulea preşedinte al Uniunii Muncitorilor din Transport, ales în 1977.

Piaţa Leonard Bernstein--după numele dirijorului şi directorului muzical al orchestrei Filarmonicii New York din 1958 până în 1969, compozitor al faimoasei lucrări West Side Story.

Parcul Richard Tucker- după numele tenorului ce a fost poreclit Caruso American mort în 1975.

West Side Avenue- după locaţia fortificaţiilor engleze în timpul Războiului de Independenţă, iniţial denumită 11th. Ave. Se spune că pe atunci proprietarii din zonă, dornici să atragă cumpărători scriau în reviste de real estate că la “vestul tuturor oraşelor mari erau amplasate cele mai selecte reşedinţe devenite centre de avangardă”.

Faptul că aceste două zone reabilitate sunt descrise împreună este încă o dovadă a procesului de migrare spre nord dinspre sudul insulei.

Geografic, West Side la nord de strada 50 este diferită faţă de restul plat al terenului de la sud. Elevaţiile de stâncă oferă imagini deosebite spre New Jersey la vest, mai ales toamna când frunzele îşi schimbă culoarea. La început, pe aceste locuri era o aşezare denumită Bloomingdale (de la cuvântul olandez floare) ce amintea de un oraş de lângă Harleem-Olanda.

Prin sec. 18 aici s-au ridicat vile luxoase pentru cei bogaţi spre nord repetând fenomenul de pe East Side, partea de la est de Central Park. Cu toate acestea lipsa unui sistem rutier de legătură cu sudul a făcut ca această zonă să rămână în urma lui East Side. Deşi aici nu au fost fabrici şi locuinţe modeste de închiriat cu problemele lor cum erau în East Side, proprietarii locali au luptat mult să scape de bordeie.

Prin anii 1850 introducerea zonelor de recreare şi sport în Central Park din apropiere a revitalizat zona şi i-a mărit valoarea urbană.

Prin anii 1889 goana după proprietăţile pe străzi cu nume schimbate din cifre în nume semnificative s-a accentuat. Această energie a fost explicată şi prin redescoperirea şi renovarea străzilor de deasupra stăzii 96 cu aspect istoric.

Caracterul eclectic, unic, împreună cu relieful accidentat, pitoresc dau o notă aparte de sofisticare, cultură şi mister.

Cathedral Parkway- Catedrala St. John’s the Divine-- acum în renovare şi folosită temporar ca sală de spectacole inedite (recent am vizionat un spectacol de muzică şi efecte sonore spaţiale împletit cu jocuri de lumini, închinat solstiţiului de iarnă – în onoarea celebrării curgerii timpului). Clădirea ce datează de la sfârşitul sec. 19 este cea mai mare biserică din SUA.

Duke Ellington Boulevard--după legenda muzicală a jazz-ului ce a locuit în zonă şi a murit în 1974.

Edgar Allan Poe--după numele scriitorului care a locuit parte din viaţă aici cam pe la strada 84.

Frederick Douglas Circle--un tribut adus unui fost sclav care şi-a folosit penelul şi glasul în lupta contra sclaviei. El a fondat un ziar în Rochester, New York în 1847.

Henry Browne Boulevard --după numele unui preot ce a făcut campanie pentru oamenii nevoiaşi din West Side, devenit profesor de sociologie la Rutgers University (în New Jersey).

Issac Bashevis Blvd. --după numele autorului de povestiri ale vieţii evreilor ce au trăit în această zonă. El a primit premiul Nobel pentru literatură în 1978.

Manhattan Avenue--după numele satului original ce trecea prin dreptul străzii 125.

Riverside Drive-actuala legatură de circulaţie pe vest cu vedere la Hudson River.

Pomander Walk- reprezintă un grup de case în stil Tudor construite în 1921, după tipicul caselor londoneze ataşate din aceeaşi epocă.

Theodore Roosevelt Park--după numele preşedintelui cu acelaşi nume ce se întinde în jurul Muzeului de Istorie Naturală, în onoarea celui care a fost campionul parcurilor naturale pe care le admirăm azi (la strada 78).

West End Avenue- iniţial strada 11, a devenit atracţie pentru cumpărători după ce şi-a schimbat numele.

West Side păstrează cu demnitate o atmosferă cultural-rezidenţială cu ambianţă citadină de clasă. Evenimentele culturale de la Lincoln Center împreună cu prezenţa lor arhitecturală unică prezintă un focus central în viaţa oraşului. Nu se poate concepe o vizită în New York fără vederea măcar în exterior a complexului de la Lincoln Center, ziua sau noaptea. Zile importante, cum ar fi deschiderea stagiunii de operă animată de desfăşurarea fastului costumelor şi rochiilor invitaţilor de cel mai înalt rang în societatea New York-eză şi mondială, şi completată de calitatea unică a spectacolelor, subliniază încă o dată valoarea de viaţă şi cultură ce se desfăşoară aici.

Şi chiar dacă omul de rând nu apucă să vadă decât spectacolul străzii în mod curent şi poate doar ocazional ajunge şi în interior fascinaţia râmâne aproape aceeaşi.

Cloisters – (Mânăstirile) aduc un mister neaşteptat în inima Manhattan-ului, nu numai prin denumire, dar şi prin specific şi locaţie.

Parte din complexul Metropolitan Museum (de pe 5th. Ave), Cloisters se află în nordul insulei, pe un deal cu privelişte spre Hudson River. Clădirea muzeului este înconjurată de 4 acri (16.000 m patraţi) de spaţiu verde ce completează ansamblul. Muzeul a fost construit în anii 30 cu intenţia de a expune arhitectură şi lucrări de artă create în Evul Mediu.

Cei care au iniţiat acest mare şi valoros proiect au fost George Graz Bernard, John D. Rockefeller Jr. şi James Ruramor. Cele două perioade mari ale Evului Mediu conţinute aici sunt perioada romanică (1000 -1150 A.D.) şi perioada gotică (1150-1520 A.D.).

Colecţia include elemente din cinci mânăstiri medievale europene: Saint-Michel-de-Cuxa, Saint-Guilhem-le-Desert, Bonnefont-en-Comminges, Trie en-Bigorre şi Froville, dar se pot admira în plus sculpturi, lucrări în metal, tapiserii, vitralii, manuscrise, piese de mobilier şi ceramică şi tablouri din alte părţi europene.

Numele de Cloisters înseamnă şi loc de izolare religioasă, aşa cum erau mânăstirile, dar şi promenadă acoperită în jurul curţii interioare (preluare de la antici a atriumului), parte din arhitectura obişnuită a locaşurilor sfinte preferată de călugării ce se plimbau în tihnă şi meditaţie.

Colecţia originală aparţine lui G. Barnard, sculptor din sec. 20, colec-ţionar de lucrări medievale (ruinele mânăstirii Cuxa din Franţa au fost achiziţionate cu doar $10.000). Barnard a reuşit să trimită în SUA câteva rămăşiţe (cele admirate azi) cu doar puţin timp înainte ca statul francez să legifereze procesul de înstrăinare din ţară a valorilor istorice.

Muzeul actual a pornit prin construirea unei galerii, la începutul secolului 20, în zonă, pe Fort Washington Ave., colecţie ce cu ajutorul unor fonduri a fost cumpărată ulterior de J. Rockefeller (el a donat cei 62 de acri pe care a început actuala clădire).

Parcul înconjurător, unic în peisajul oraşului, a fost conceput de arhitectul Frederick Law Olmested Jr. Bucăţile de granit masiv, imitând arhitectura romană veche, au completat zidurile muzeului într-un stil amestecat de romanic şi gotic. Turnul romanic de la Cuxa, adus de Barnard din Franţa, domină complexul, iar ţiglele acoperişului sunt similare cu cele originale.

Ceea ce face unic acest muzeu este faptul că toate elementele originale de arhitectură, componente parţiale ale mănăstirilor aduse aici sunt parte integrantă din construcţia permanentă, dând impresia vizitării locurilor originale. Spaţiul recreat astfel, împreună cu surpriza elementelor ce apar pe parcurs, te fac să uiţi că eşti într-un muzeu ca loc de prezentare a unor piese disparate adunate pentru a fi expuse. Alternanţa de elemente arhitectonice deschise, curţi interioare şi spaţii verzi amenajate, creează astfel atmosfera vizitării unei mânăstiri în ţara de origine.

Cu mentalitatea omului contem-poran ne întrebăm cât de important era atunci raportul decorativ-funcţie. Parcurgând muzeul realizăm câte elemente funcţionale, eficiente, dar mai ales reale, ce ţin de aspecte din viaţa de zi cu zi de atunci, transformă, prin grotesc, umoristic şi anecdotică, sacralul într-un uman tangibil.

La sud, spre fluviul Hudson, se poate admira Capela Gotică, cu monumente funerare şi vitralii din sec. 14 (Germania). Capela romanică Langon pe partea de vest conţine părţi din interiorul bisericii din sec. 12 (sudul Franţei). Mai târziu, în 1958, ca un “împrumut” de la statul spaniol, capela din sec. 12, Fuentiduena, a fost şi ea adusă aici şi implantată în muzeu.

Mânăstirea Saint-Guilhem (sec. 12, Franţa) aduce elemente de coloane răsucite tipic romanice.

Printre spaţiile arhitecturale se remarcă aşa-numita sală de şedinţe (Chapter House), ce a aparţinut mânăstirii Notre Dame-de-Pontaut (sec. 12, Franţa), adiacentă curţii interioare, de formă rectangulară, cu banchetă continuă perimetrală de piatră.

În continuare se pot urmări sculpturi, vitralii‚ picturi (fragmente de frescă), obiecte religioase, de mobilier şi tapiserii. Tapiseriile Unicornului, din sec. 16, şi vitraliile din Camera Boppard (situată la nivelul inferior al muzeului) din valea Rinului sunt piese de mare interes – atât istoric, prin informaţia anecdotică, dar şi artistic, prin compoziţie şi armonie.

Nu putem să ne gândim la Evul Mediu fără a ne gândi la Heraldică – la arta de a simboliza, publica şi comunica. Semnele heraldice, ca mijloace de recunoaştere, datează mai dinainte, dar în perioada amintită ele devin un program organizat ce cuprinde toate ariile de activitate şi putem spune că stau la baza standardelor şi produselor tipice de azi cu caracteristici comune: elemente de contrast, decorative, repetitive, cu culori cu semnificaţie distinctă.

Două motive majore se disting în tematica generală a muzeului, repre-zentate în diverse tehnici, materiale şi proporţii ce se împletesc cu arta heraldică: bestiarul-animalier şi botanica (ce se extinde în natură prin cele câteva grădini cu plante şi aranjamente re-create după cele din Evul Mediu).

Bestiarul – este lumea poveştilor cu animale, plante, pietre reale şi imaginare. Acestea serveau drept alegorii creştine cu scopuri morale şi religioase importante în Evul Mediu, şi au rădăcini în antichitate. Animalele ce apar în colecţia muzeului au pe lângă simbolul religios o infinită prezenţă artistică. Din primele săli remarcăm un relief reprezentând un leu-simbolul lui D-zeu (original adus de pe portalul unei biserici din Zamora, Spania).

Diverse animale apar în alte lucrări: cămila cu dragoni, portal cu gâscă ce muşcă urechea unui sfânt, sculptura lui St. Luke – basorelief pe cal înaripat (Italia, sec. 12), grifonul – element de poveste, medieval, mistreţii de pe blazonul din Languedoc, Franţa, (unuia îi lipseşte codiţa, iar celuilalt un picior).

Leul este şi el prezent în tapiserii: în Evul Mediu se presupunea că leii erau de două tipuri, cei scurţi cu păr cîrlionţat paşnici, iar cei înalţi cu păr drept, fioroşi, aşa cum apar în compoziţiile de grup legate de povestea inorogului. Leul din aşa-numita Acvamanila apare şi sub forma unui vas cu funcţia religioasă de spălare a mâinilor. El este mândru, gata de atac. Coada, încordată, parcă formând un dragon, devine un element funcţional – mâner de apucat –, în timp ce din pieptul lui se prelungeşte robinetul cu apă.

Inorogul – simbol al purificării, element major de atracţie în muzeu, este reprezentat în diverse ipostaze de legendă în tapiseriile cu acelaşi nume; personaj mitic, un cal cu un corn, cu coadă de leu şi picioare de antilopă, foarte deştept, el poate fi prins numai prin viclenie. Aceste tapiserii aveau şi un rol strict funcţional, de a izola încăperile reci ale castelelor, uneori doar din ziduri goale de piatră, dar şi decorativ, prin grupare cu alte lucrări. Executate din lână şi mătase împletite, tapiseriile sunt printre cele mai frumoase moşteniri din sec. 15 pe care le avem, prin vivacitatea compoziţiei şi prezenţa detaliului (admirăm, printre alte elemente decorative, raţa care bea apă din lac).

Nevăstuica – animal prezentat în compoziţia tapiseriilor – este un simbol al curajului.

Câinii de vânătoare sunt prezenţi alături de om, apreciaţi pentru inteligenţă şi devoţiune (sunt simbolul fidelităţii).

Hiena africană din tapiserie – opusul panterei, se presupunea că are darul profeţiei şi puteri curative.

Cerbul era un simbol pozitiv cu puteri magice contra duhurilor rele. Se pare dacă era consumat (în Evul Mediu era parte din menu-ul celor bogaţi) dădea imunitate.

Diavolii prezenţi în basorelieful ce prezintă Încoronarea Fecioarei şi Ultima Judecată (sec. 13, Franţa) au un caracter grotesc prin dinamică şi expresiile feţei lor.

Animale ca maimuţe, iepuri, câini şi creaturi fantastice sunt prezente în miniaturi pictate pe hârtie, precum The Hours of Jeanne D’Evreux (Orele Ioanei D’Evreux), carte faimoasă de rugăciuni, completând, prin imaginaţia şi meşteşugul pictorului francez, peisajul cvasi-sacral din sec. 14, Franţa.

Pe placa aurie – reprezentând pe Sf. Ion Evanghelistul (sec. 9) – deasupra capului apare o gâscă cu aripi cu sens simbolic.

În vitraliul fragment din Legenda Celor 7 Adormiţi (Rouen, Sec. 13, Franţa), călătorii stau pe caii ce aşteptă liniştiţi să plece la drum.

În dipticul ce cuprinde scenele de Nativitate, Crucificare şi Înălţare (sec. 14, Koln, Germania), şarpele – simbolul păcatului – este prezent în mişcare în aer, astfel dând dinamism lucrării.

În fragmentul de tapiserie germană din valea Rinului (sec. 15), animalul fantastic cu dinţi ascuţiţi, gheare scoase şi corp încordat reia teme din literatura medievală fantastică şi simbolizează viciile cu pofte nesătule.

Dragonul ca simbol al ereziei – element de importanţă în Religia Medievală, este reprezentat şi în grupul de vitralii numit Fecioara Maria şi Cinci Sfinţi (german, sec. 15). Prin contrast, Maria e învăluită într-o robă cu motive florale de grâne ce simbolizează umanitatea.

Motivul Răului, simbolizat prin diavol, este acum un element învins sub picioarele Sf. Anton Stareţul, o sculptură mică din Germania, sec. 16. (Ordinul Sf. Anton a fost dedicat îngrijirii celor bolnavi, poate în acest caz diavolul este spiritul bolilor ce sunt învinse.) Aceeaşi temă este şi în vitraliul pictat din aceeaşi zonă, în care animale fantastice sunt distruse de Sf. Anton.

Porumbeii – simbol al semnelor date de D-zeu Fecioarei Maria, apar în pictura pe pânză, miniatură italiană (sec. 15).

Pe lângă elementul bestiar-animalier, motivele florale heraldice din muzeu sunt prezente în elemente arhitecturale, sculpturale, picturale, ceramice şi tapiserii.

Elementele de structură din curtea interioară a mânăstirilor, cum ar fi coloanele duble, denotă nu numai decorativism, dar şi o notă robustă şi grotescă prin îmbinarea compoziţională a plantelor şi animalelor inspirate din natură împodobite de imaginaţie. Ancadramente, uşi, ferestre, fântâni, reiau aceste elemente şi ne dovedesc cât de mult natura era parte integrantă din viaţa oamenilor.

Picturi, basoreliefuri şi tapiserii prezintă compoziţii cu personaje înconjurate de plante, animale şi scene rustice. În mod deosebit se remarcă grupul menţionat mai înainte, intitulat Unicorn Tapestries (Tapiseriile Inorogului). Ele denotă încântarea artistului în faţa naturii, a ano-timpurilor, şi prezintă plante distincte cu aspect simbolic-heraldic. Fiecare plantă este în plină floare, deşi prezente la un loc prin licenţă artistică, în realitate momentul înfloririi lor fiind diferit.

Se remarcă plante ca Pomul Sfânt, cu spinii lui Isus, ce proteja contra spiritelor rele, alunul-afrodisiac şi cu spirit de regenerare, rodia (simbolul castităţii), iarba Sf. Ion – tonic pentru ochi, primula, margareta (simbolul ochiului lui Isus), irisul galben, căp-şunele, stejarul (simbolul fidelităţii), crisantema, stuful (simbolul salvării), mărul, coacăzele negre, fagul (simbo-lul abstineţei creştine), moşmonul, pimpinea, pelinul, crăiţele, portocalul, panselele (chiar cuvântul vine din francezul – panseau, stimulent al dragostei). Enumerarea altor specii nu ar face decât să adauge la complexitatea valorilor exponatelor atât din punct de vedere artistic cât şi informativ.

Grădina de plante din Mânăstirea Bonnefont conţine peste 250 de specii ce erau crescute în Evul Mediu. Designul actual are replica unui plan de grădină veche, cu parcele ridicate, cu garduri de susţinere şi fântână centrală pentru apă. Chiar şi pomii fructiferi – mărul sălbatec – amintesc de livezile care odinioară înconjurau mânăstirile. Plantele care nu suportă clima mai aspră a New York-ului, cum ar fi aloe, lămâiul, melisa, leandrul, iasomia, acantul sunt crescute în ghivece ce sunt aduse în interior în timpul iernii, precum se întâmpla în nordul Europei atunci şi azi.

Încă din sec. 10 ierburile erau folosite pentru o varietate de scopuri. Trebuie să realizăm că pe atunci lumea era superstiţioasă şi unele plante erau crescute cu acest scop. Se credea că spiriduşii existau, că aerul era împânzit cu puteri ale duhurilor nevăzute, contra cărora ei trebuiau să lupte. Amestecul de ierburi era combinat cu alte băuturi, precum berea, laptele sau oţetul, altele cu miere. Alifiile erau amestecate cu ierburi şi unt contra unor condiţii medicale cum ar fi sângerările nasului, chelia, arsurile, lipsa poftei de mâncare, sau a muşcăturilor de câini. Unele plante erau folosite ca amulete la gât contra spiritelor rele, altele erau agăţate la uşi cu şnur roşu. Azi mai sunt reminiscenţe, cum ar fi trifoiul cu patru foi. Unele ierburi erau asociate cu dragostea, altele pentru gătit, sau pentru scopuri artistice (nu trebuie să uităm că multe culori erau extrase din ierburi şi flori).

Dar Cloisters nu este numai despre animale şi plante, factorul uman fie că este prezent în personificarea Fecioarei cu Pruncul, a sfinţilor, sau pur şi simplu a celor ce au trăit şi sunt reprezentaţi în sculpturile mortuare ce amintesc de obiceiurile, veşmintele, coafurile, tradiţiile de epocă.

Ciclul de mini vitralii germane, parte din Fundaţia Carmelită Boddard, realizate într-o tehnică monocromă pe nuanţe fumurii (cu culori pe bază de argint, pe sticlă incoloră), cu teme biblice, oferă multe detalii despre viaţa locală de atunci (sec. 15).

Descrierea textuală sub formă de impresii acumulate este mult săracă prin comparaţie cu percepţia reală în context, la faţa locului cum se zice, şi este o experienţă unică de vacanţă home, away from home (expresia: acasă, departe de casă) aici la Cloisters.

La ieşirea din muzeu parcul înconjurător completează şi reconfortează pe vizitatorul ce a parcurs pentru câteva momente o excursie înapoi în spaţiu şi timp.

Deşi muzeul nu oferă expoziţii temporare, în schimb programul e bogat în evenimente sub formă de prezentări, lecţii pentru toate vârstele, cu predilecţie specializate pe aspectul artistico-horticultural în perioadele calde.

Vacanţa de vară ne oferă zile însorite şi o poftă sporită de plimbare am să prezint câteva posibilităţi de a evada din obişnuitul de zi cu zi.

O idee interesantă pentru cel căruia îi place să îmbine într-un menu bogat, cultura, istoria, natura şi ineditul, este excursia „scurtă” în afara New York-ului pe coasta New England-ului. Ţinta noastră acum e New Haven. Nu numai că acest loc e la numai 2 ore de condus de New York, dar oferă câte puţin din toate celui mai exigent călător.

Cum ajungem acolo? Venind dinspre Queens, New York, Triboro Bridge luaţi Cross Bronx Expressway cu direcţia New England, I-95, apoi în New Haven trebuie I-91 şi urmaţi indicatoarele locale (pot fi şi alte alternative, dar principal este de urmat I-95).

Ca întotdeauna când mergem într-o călătorie trebuie să ne facem o idee dinainte despre locul de vizitat, punctele de interes, aşa numita meta-cognition. Apoi vedem pe viu, cunoaştem, avem impresii personale, multe legate de evenimente imprevizibile. Reîntorşi acasă retrăim cu ochiul minţii şi ne îmbogăţim sufletul cu amintirile care ajung în tezaurul personal de neuitat.

New Haven are originini puritane. Un preot, John Davenport, împreună cu 500 de enoriaşi, au poposit pe aceste maluri ale aşa-zisului Long Island Sound în 1638. Aceştia au devenit mai târziu un grup de comercianţi cu stare. De la început au avut negocieri pentru pământ cu triburile de nativi locali, indienii Quinnipiac, în schimbul unor unelte de casă: cuţite, securi, linguri şi pânzeturi. Prin anii 1770 zona a fost în fruntea activităţii revoluţionare contra englezilor. Puşcăriile din New Haven au creat istorie în sec.19. prin afacerea Amistad (vezi şi filmul lui Spielberg), când un grup de sclavi africani a luat controlul unei corăbii spaniole cu acelaşi nume. Încercând să ajungă înapoi acasă, ei au fost capturaţi aici de americani. Apărarea de avangardă a reuşit eventual să ceară achitarea lor şi supravieţuitorii au ajuns după peripeţii acasă.

Economia oraşului s-a tranformat treptat de la agricultură la industrie, arme, îmbrăcăminte şi unelte. Locuinţe frumoase au fost construite în partea oraşului ce a devenit aşa-numitul The Elm City, după pomii care abundau, creând un compromis dezirabil între oraş şi ţară.

Cea mai mare parte a oraşului a fost construită cam pe la sfârşitul sec. 19 (e considerat ca primul oraş construit după un plan de sistematizare original, în 1638, în formă de reţea rectangulară cu parc central). Pe la începutul sec. 20 imigranţi de origine italiană, est-europeană, şi africani s-au stabilit aici. Prin anii ‘50 populaţia s-a retras spre suburbii, iar o renorvare urbană nu prea fericită a fost depăşită de o revitalizare pozitivă în ultimii 20 de ani. Oraşul acum oferă legături bune de transport, acces şi zonă comercială.

De notat că acesta este locul de naştere al actualului preşedinte G. W. Bush.

Yale University, una din cele mai prestigioase locuri de învăţământ din lume tronează peste oraş şi impune un aer englez universitar de calibrul unui Oxford sau Cambridge, nu numai ca amplasament, arhitectură, etc., dar şi prin comunicarea cu lumea exterioară. www.yale.org. (De notat că abia prin anii ‘70 femeile au fost admise la universitate).

Clădirile din complex, construite din piatră făţuită gri, cu ferestre gotice medievale, în stil flamboiant, fac parte din colegiul înfiinţat în 1701 – denumit iniţial Collegiate School –, mutat aici, în New Haven, din Killingworth, şi redenumit Yale în 1718 ( numele e preluat după Elihu Yale, un donator bogat al timpului). Treptat şcoala s-a mărit prin adăugarea altor centre de studiu: Instituţia Medicală (1810), Divinity School (1822), Law School (1843), Graduate School of Arts and Sciencies (1847), School of Fine Arts (1869) and School of Music(1894). În 1887 Yale College a devenit Yale University. Alte şcoli au fost adăugate în timp printre care Şcoala de Arhitectură, Şcoala de Nursing (asistente medicale), şi Şcoala de Management. În total sunt trei componente academice – programul Undergraduate (4 ani), programul Graduate de arte şi stiinţă (masterate) şi zece şcoli pe diverse specialităţi. Organizaţii de cercetare, muzee, biblioteci, birouri administrative întregesc lumea în care învaţă aproximativ 11.000 de studenţi. Ce face ca acest campus să fie atât de pitoresc este împărţitrea în clădiri mici – dormitoare (după tipicul clasic englez), clădiri pe câteva etaje cu curte interioară; în care studenţii dorm, mănâncă, dar pot avea şi câteva cursuri şi activităţi extracuriculare. Atmosfera de studiu, meditaţie, şi scufundare în istorie sunt evidente şi impresionează atât pe student, pe părinte, dar şi pe vizitatorul neutru. Intimitatea, coeziunea, sensul de comunitate aici sunt la superlativ şi nu multi alţi studenţi din alte locuri au privilegiul acesta. Sentimentul de familie, environment-ul de locuire confortabil, interacţiunea individuală dintre student şi profesor, oferă oportunităţi deosebite pentru explorarea intelectuală. Condiţiile de acceptare aici sunt foarte competitive, aproape de excepţie. Fiecare colegiu are blazon propriu, iar studentul care are dificultăţi de orice gen primeşte atenţie individuală. Viaţa socială – deşi foarte structurată datorită programului încărcat de cerinţe – este bogată, teatrele şi sălile au repertoriu permanent şi sunt pline.

Este atât de plăcut să te plimbi printre pomii umbroşi, pe străzi, alei, între clădiri ce adăpostesc atâtea secrete de viaţă. Să vezi grupuri de studenţi (în vizita mea am surprins o tânără studentă, atrăgătoare, explicând mamei ei care era în vizită „Aici am am stat, pe locul acesta, tot anul, pînă la 12 noaptea, ca să învăţ”). Printre locurile de interes pentru vizitator se numără, la loc de frunte, Galeria de Artă. Parte din complexul Universităţii, ea este cea mai veche colecţie de artă într-un colegiu american. Fondată în 1832 de colonelul John Trumbull ce a achiziţionat picturi din Revoluţia americană, colecţia a adăugat în timp peste 185.000 de lucrări de artă, practic din fiecare timp şi cultură: Epoca Antică, Egypt, Asiria, Grecia, picturi italiene vechi, Artă Europeană Romanică Religioasă, Artă din America Veche Centrală, Artă Africană, dar şi Artă Modernă.

Una din lucrările ce ne dau motive de mândrie este lucrarea în bronz (una din versiuni) “Domnişoara Pogany”, executată de Constantin Brâncuşi în 1919. Faţa alungită ,într-o unitate cu mâinile cu care accentuează verticalitatea, crează eleganţă, iar strălucirea aurie e în contrast cu postamentul de piatră din care se ridică. (Interesant e faptul că în catalogul expoziţiei, Brâncuşi este prezentat ca român, spre deosebire de MOMA şi alte locuri unde apare ca francez). Van Gogh, Cezanne, Manet, Degas şi Picasso sunt de asemenea reprezentaţi.

Sterling Memorial Library, este un punct central. Biblioteca este impresio-nantă nu numai ca element în ansamblu (intrarea se face printr-un fel de turn rectangular de stil), ea are o colecţie remarcabilă. Activitatea bogată, expunere internaţională prin schimburi de experienţă, conferinţe, clase, dar şi prin exemplarele rare ale cărţilor de aici. În epoca digitală, multe manuscrise, fotografii, statistici şi exemplare rare, care pot fi accesate de toţi.

Muzeul Yale Center for British Art este o altă clădire de mare interes cultural şi artistic ce merită vizitată. El conţine cea mai largă colecţie de artă britanică din afara graniţelor. Picturi, sculpturi, desene, cărţi rare şi manuscrise reflectă evoluţia culturii britanice din perioada Elizabetană încoace. Clădirea, construită de unul din marii arhitecţi americani, Louis Kahn (care a şi predat aici până în 1957), este o prezenţă modernă, monumentală, cu o volumetrie simplă de sticlă mată, reflectorizantă, şi oţel, ce îmbracă două curţi interioare. Cele 4 nivele îmbină materiale simple ca marmura, stejarul alb şi cânepa belgiană, într-o paletă aproape monocromă şi odihnitoare. Lumina naturală este posibilă aproape toată ziua, facând parte din concepţia iniţială în care lumina artificială (care modifică percepţia culorilor) este adusă numai seara sau în zilele întunecoase. Colecţia de Instrumente Muzicale prezintă, pe trei nivele expoziţii permanente, iar în foyerul de intrare, în expoziţiile temporare, se pot vedea instrumente vechi, începând din sec. 16.

Viaţa artistică e prezentă prin teatre, săli de concerte, festivaluri, în care studenţi, profesori şi invitaţi au reprezentaţii tot timpul.

Beineke Rare Book and Manuscript Library este o adăugire recentă, din anii ‘60. Clădirea, concepută de SOM (una din cele mai mari firme de arhitectură din SUA), face o notă contrastantă cu piatra aparentă a clădirilor gotice din restul campusului: un volum solid ca o cutie uriaşă gri, din panouri geometrice de marmură doar de 1 cm grosime ce permit trecerea filtrată a luminii ca să protejeze materialele rare.

Vis-a-vis, la intrarea spre clădirile neoclasice ale sălilor de spectacole, o sculptură cinetică a lui Calder intitulată Gallows and Lollipops (Spânzurători şi bomboane, aluzie la formele rotunde din compoziţie) crează un contrast deosebit.

Apropiereea de plajă şi ocean este un factor de relaxare şi de amintire a faptului că aici, pe malul oceanului, s-au întemeiat primele aşezări ale coloniştilor. Acum, plajele, drumurile locale de-a lungul apei, micile restaurante, formează un cadru liniştit, insula Long Island, la sud, acţionând ca un scut.

La marginea oraşului se află 2 dealuri flancate de stânci roşii, denumite East Rock şi West Rock, înconjurate de parcuri naturale. Ele sunt locuri admirabile de relaxare şi plimbare, oferind o privelişte larg deschisă de jur -împrejur.

Impresiile după vizitarea acestor locuri rămân puternice, mai ales că satisfacţiile pot fi diferite, în funcţie de gust sau vreme. Dar orice vârstă va găsi ceva interesant de păstrat în cutiuţa de amintiri frumoase. Istoria, cultura, arta, şi spectacolul inepuizabil al naturii, acompaniate de mâncarea bună, toate contribuie la reuşita unei călătorii.

E fascinant, când mergi pe o stradă, să realizezi că alte generaţii, au trecut şi ele pe acolo. Am avut aceeaşi reacţie mergând pe străzile acoperite de cenuşa vulcanică a Pompeiului unde se văd încă urmele lăsate în caldarâmul de piatră de porţile deschise de nenumărate ori, dar şi în oraşul în care trăim, care deşi mai nou, are istoria lui.

Ne amintim de coloniştii olandezi care i-au alungat pe indienii din Manhattan treptat spre nord. Numele originale ale potecilor au dispărut, dar direcţiile principale se păstrează şi azi. Străzile au fost organizate aşa cum le ştim azi, începând din sec.19 de la sud mergând spre nord până la strada 155 (actuală). Structura rectangulară de principiu cu împărţire stradală în parcele-blocks era uşor de vândut, întreţinut şi de orientat. Acest sistem al New York-ului, (1 block- în traducere- un cvartal- este distanţa de la o intersecţie la alta), este opus celui de plan circular (aşa cum e Bucureştiul sau Washington-ul), şi are astfel posibilităţi egale de dezvoltare în timp şi spaţiu.

Bulevardele a fost create de la est la vest, iar străzile de la nord la sud. Planul de împărţire a trebuit să facă şi excepţii, în partea de sud , spre West Village, iar străzi ca Bowery şi Broadway cu direcţia diagonală originală au rămas aşa până acum.

Cât despre nume, la început potecile cu nume indiene au fost înlocuite cu cele olandeze ce aminteau de anume locuri, aspecte fizice sau destinaţii: Cherry ( aluzie la livezile de cireşi) sau Bowery (fermă în olandeză). Cu evoluţia oraşului pe plan economico-social prin secolul 18, nume de proprietari, soţii, forme de relief, personaje regale, eroi au devenit nume de străzi.

Prezentarea străzilor va fi împărţită în câteva cicluri, pe cartiere, şi voi începe cu partea de sud a Manhattan-ului. Cred că ar fi mai uşor de urmărit articolul şi cu o hartă locală în mână, lucru ce ne-ar putea face mai buni ghizi pentru prietenii sau rudele care ne vizitează dar şi pentru noi înşine, să ne simţim ca într-o vacanţă când nu ne grăbim pentru ceva anume. Zona este marcată cu semne distinctive de landmark-monumente istorice prin panouri care reprezintă harta locală cu numere şi cu fotografii simbolice ale clădirilor de importanţă istorică.

Voi începe cu Districtul Financiar care coincide geografic cu vechiul New Amsterdam, prima aşezare olandeză, loc-port cu aşezare fizică privilegiată pentru comerţ.

Battery Place cu Parcul chiar în capătul de sud a fost numit după bateriile de tunuri gata de tras, construite de englezi în sec.17 ca să păzească intrarea în Hudson şi East River.

Bowling Green, cel mai vechi parc din Manhattan – este şi azi un spaţiu deschis, folosit iniţial ca zonă de paradă pentru show-uri de vite. El avea amenajat şi un teren de popice- Bowling – în aer liber pentru distracţia participanţilor.

Bridge Street – strada podului, una din cele mai vechi străzi a fost numită după podul de stil olandez care traversa canalul paralel.

Broad Street – Strada largă – de o parte şi de alta a canalului oferea facilităţi de depozitare ale vaselor şi mărfurilor (în sec.17 canalul a fost acoperit, iar strada a devenit mai largă).

Broadway, care e nu numai lată dar şi lungă, urmează un vechi traseu pedestru indian.

Church Street – strada bisericii, a fost denumită cu ocazia ridicării bisericii Trinity – la începutul sec. 18.

Biserica Episcopală-Sfânta Treime – Trinity Church – ridicată tot pe atunci, a fost pentru o vreme cea mai înaltă clădire din oraş. Stilul ei este Gothic Revival – Neo-gotic, are un interior frumos cu vitralii colorate. Cimitirul care o înconjoară a rezistat ca prin minune atacului din 2001 (fiind în apropierea turnurilor, la intersecţia lui Broadway cu Wall Street); are morminte celebre, printre care ale lui Alexander Hamilton, Francis Lewis, Robert Fulton, etc.

În vecinatatea lui Exchange Place, The Duch Reformed Church –cu Şcoala – colegiu cu acelaşi nume – Dutch Free School, reprezintă probabil cea mai veche instituţie educaţională în America.

Fulton Street- după cel care a conceput vaporul cu aburi numit Clermont, ce circula între NY şi Albany începând din sec.19.

John Street – după numele unui pantofar celebru devenit şi mare proprietar (şi pe vremea aceea femeile erau mari amatoare de modă).

Wall Street – după împrejmuirea-gard făcută de olandezi împotriva englezilor invadatori.

Whitehall Street – după locuinţa albă – reşedinţă a guvernatorului Peter Stuyvesant.

B.Franklyn spunea că poţi recunoaşte un new-york-ez după mersul lin de papagal pe o masă de mahon, deoarece Stone Street (strada pietrei) a fost prima stradă pavată pe la mijlocul sec. 17.

Fraunces Tavern Block, un mic lot între străzile Williams şi Pearl Street păstrează casele din sec. 19, printre care un depozit, case de contabilitate şi taverna indispensabilă obiceiurilor de epocă.

În această zonă un muzeu de autentică prezentare este Muzeul Naţional al Indienilor, National Museum of the American Indian. 1 Bowling Greene (212-514-3700; intrare liberă).

Battery Park City este un teren de umplutură – nou amenajat cu ocazia construirii complexului de la WTC (turnurile gemene) şi cuprinde locuinţe, promenade, marină-docuri.

Centrul Civic – Centrul oficial – a fost până în sec. 19 un centru de loisir-recreaţie.

Vorbim acum de Bursă, Centru Financiar, sedii de firme celebre de investori, clădiri municipale, locale şi federale. Acum, pe străzi, aglomeraţia de avocaţi, birocraţi, funcţionari face parte din peisajul urban din zilele de lucru.

Canal Street – original un râu cu apa curată, în preajma epidemiei de febră galbenă din sec.19 a devenit poluat şi a fost acoperit, iar râul deviat în altă direcţie.

City Hall Park – numit original Common, a fost la început locul primului azil, cu barăci militare şi cimitir. Cu ocazia construirii Primăriei – City Hall, complexul a fost redenumit.

City Hall – Primăria oraşului New York, este o clădire care se distinge atât prin amplasare cât şi prin valoare istoric-arhitecturală. Rămâne ca una din cele mai frumoase clădiri de la începutul sec. 19 cu asemănări de stil francez cu aparenţe de piatră cafenie restaurată recent şi acum înlocuită de o culoare deschisă. Intrarea principa-lă, parte din interiorul remarcabil, duce la o rotondă flancată de 2 scări spectaculoase sprijinite de coloane corintice.

În alt articol mă voi referi mai în detaliu asupra elementelor de arhi-tectură în general aşa cum au evoluat ele aici în New York, şi în America în general, contopind şi amestecând stilurile clasice originale aduse din Europa.

Clădirea municipală, 1 Centre Street, (unde poate unii am intrat, fără să realizăm istoricul ei, să legalizăm apostile la documentele noastre), concepută la începutul secolului 20, a fost menită iniţial să fie clădire de birouri cu staţie de metrou dedesubt. Prin scară şi proporţii, holul de intrare este impozant prin tratarea tavanului cu volte pictate viu, inspirat după Palatul Farnese din Roma – exemplu clasic de renaştere.

Lafayette Street- după marchizul de Lafayette, erou în războiul de Independenţă American.

Interesantă e şi zona South Seaport, pe malul lui East River, cu acelaşi aspect comercial acum transformat în restaurante, boutique-uri, şi promenade făcând un loc dezirabil pentru un weekend special. Strada Shermerhorn este un absolut-must see, de vizitat pentru turistul care caută vechiul în oraş. Dacă vrem să mâncăm pe o terasă cu faţa la apă aici în complexul de magazine şi restaurante avem ocazia să degustăm delicii din bucătăriile lumii întregi.

Ceea ce face sudul Manhattan-ului inedit este amestecul de stiluri, de materiale, de înălţimi, de culori arhitectonice, un contrast deosebit care merită de văzut şi de la înălţimea ochiului pe stradă, dar poate şi de pe bordul unui vapor de croazieră în jurul insulei. Atunci, la un pahar de vin bun, în compania dorită, admirăm salba de lumini a clădirilor şi podurilor ce se reflectă în apa răcoroasă, în tihna unei seri de vară, când în unduirea valurilor, mângâiaţi de briză ne amintim că nu suntem departe de ocean.

Vom continua şirul călătoriilor spre nord cu aşa numitul Mid-Lower Manhattan – zona mijlocie de sud a insulei (articolul se poate urmări mai uşor cu o hartă locală).

Tribecca – de la acronimul Triangle below Canal Street (triunghiul de sub Canal Street) s-a dezvoltat în sec.18 ca zonă de locuinţe pentru clasa de mijloc, înlocuind aşa-zisa Fermă Regală dintre West Street şi Canal Street.

Casele înşiruite – după model englez – erau ocupate de comercianţi şi proprietari de terenuri, aveau şi acces la apă şi erau locaţii ideale pentru depozitat, transport bunuri de consum precum lactate, cafea, ceai şi mirodenii. Azi aria a devenit populată de artişti, cu restaurante sofisticate, magazine – gen boutique, şi galerii de artă.

Avenue of the Americas (6 th Ave) – denumită de primarul La Guardia, în 1945, în onoarea idealurior patriotice.

Jay Street – după avocatul John Jay, primul judecător suprem al noii Uniuni de State ale Americii, guverantor al Statului New York.

Douane Street şi parcul cu acelaşi nume – după James Douane, avocat de la sfârşitul sec. 18, devenit primul primar al oraşului după victoria contra englezilor în Războiul de Independenţă din 1789.

Piaţa Ericsson – după John Ericsson, emigrant suedez din sec.19, inginer cu multe invenţii în domeniul vapoarelor.

York Street – după James, Duce de York, fratele regelui Charles II- lea al Angliei, care a preluat oraşul de la olandezi, în sec.17, rebotezându-l New York.

Zonele denumite NoCa, SoHo, Chinatown şi Lower East Side, zone dezvoltate în sec.19, sunt delimitate, cu aproximaţie, la vest de West Street, la sud de Canal Street, la est de South Street, iar la nord de East Houston Street.

Aici, loturi de 25 pe 100 feets au fost cumpărate de comercianţi, avocaţi şi meşteşugari. În sec.19 irlandezi, italieni şi est-europeni au trăit aici în condiţii deplorabile, fotografiile de epocădezvăluind o sărăcie rampantă. La începutul sec. 20, prin diverse proiecte de renovare urbană, zona s-a ridicat, păstrând totuţi aspectul de diversitate etnică.

Baruch Drive and Palace – după Simon Baruch – chirurg şi filantropist, profesor, promotor al igienei, cel care a construit prima baie publică din Statele Unite, pe Rivington Street. (Simon era fiul omului de afaceri Bernard Baruch.)

Piaţa Bialystoker, cu strada Willet – în memoria imigranţilor evrei polonezi de la sfârşitul sec. 19.

Clinton Street (atenţie, nu este vorba de Bill Clinton), după numele lui George Clinton, primul guvernator al statului NY, şi apoi vicepreşedinte, sub Jefferson şi Madison.

Columbia Street – după numele lui Columbus, descoperitorul aşa-zisei Lumi Noi.

Delancey Street – (ca proaspeţi imigranţi, la început am fost sfătuiţi să cumpărăm aici chilipiruri) după familia lui James de Lancey Sr., figură proeminentă din sec. 18, avocat celebru, apoi guvernator.

East Houston Street – după William Houston, proprietar bogat din Georgia (atenţie la pronunţare, tot de influenţă sudică.)

Henry Street – după numele unui proprietar bogat în această zonă, ce se ocupa cu comerţ şi bere.

NoCa (acronimul pentru North of Canal Street) încântă prin case în stil Federal (stil de arhitectură tipică). Business-urile care implicau transportul pe apă sau cale ferată, împreună cu pieţele, fabricile de bere, rafinăriile de zahăr, au saturat zonele de lângă fluviu, şi treptat transporturile majore au fost mutate în New Jersey, lăsând un aspect din ce în ce mai rezidenţial, cafenelele din aceasta zonă devenind o primă atracţie.

So-Ho (acronimul pentru South of Houston Street), zonă de ferme până în sec. 19, a devenit, odată cu dezvoltarea oraşului, o zonă plină de magazine elegante, case scumpe şi luxoase.

Arhitectura de structuri metalice a favorizat expansiunea de magazine de mari, zona având cea mai densă concentrare de clădiri pe structură de fier forjat (cast iron) din lume.

McDougal Street – după generalul Alexander McDougal (sec. 18), patriot ce a luptat contra englezilor înainte de Revoluţie.

Chinatown. Ce e interesant pentru evoluţia acestei foarte populate şi pitoreşti zone, e că numai o singură stradă aici are denumire chinezească.

Nume de străzi ca Mott, Baxter, pe care se află magazine, restaurante, exemple de cultură chineză, contrastează şi ne aduc aminte că această zonă a avut iniţial alt caracter, nechinezesc. La începutul sec. 19 un număr mic de chinezi marinari şi negustori au ajuns aici, dar numărul lor a crescut spre sfârşitul secolului, mai ales cu ocazia lucrărilor majore de căi ferate, dintre care amintim Linia de Cale Ferată Transcontinentală.

Columbus Park – după Christopher Columbus. Parcul a înlocuit aglomerarea de locuinţe insalubre, denunţate de fotograful şi jurnalistul Jacob Riis. (Parcul Federal cu plaja la ocean în sudul Brooklyn-ului poartă numele lui).

Little Italy şi NoLiTa spun clar, după nume, ce categorie de imigranţi s-au stabilit aici. Deşi imigranţii italieni s-au răspândit în multe alte zone din oraş (italienii deţin un loc de frunte în statistica emigraţiei), Little Italy rămâne inima, sufletul vieţii culturale italiene din oraş. Recent zona este minimalizată şi redusă prin extinderea zonelor adiacente, prin mutarea italienilor originari în suburbii. NoLiTa, triunghiul mic de la nord de Little Italy conturat de Bowery şi Lafayette, cu aspectul rezidenţial originar de la mijlocul sec.19, se reîmprospătează acum împreună cu restul oraşului.

Astor Place – după numele lui John Astor, cel mai bogat American de la începutul sec. 19, comerciant şi developer de real estate.

Mulberry Street – Strada Dudelor – după pomii care împânzeau zona încă din sec. 19.

Vreţi să întâlniţi pe New York-ezii din sec.19? Vizitaţi Muzeul Chiriaşilor. Vreţi să vedeţi ceva autentic chinezesc? Vizitaţi Muzeul Chinezilor în America.

Ca să descoperim mai mult această zonă avem posibiliatea să vizităm cele 15 muzee care oferă informaţii ce pot fi accesate printr-un singur site: www.MuseumsOfLowerManhattan.org. (Printre ele se numără Muzeul Pompierilor, Muzeul Poliţiei, Muzeul Indienilor Americani).

Zonele descrise câştigă prin consistenţa stilului, caracterul patriarhal păstrat, şi mai ales revitalizat, prin restaurante de factură locală. Proprietarii vorbind limba ţării de origine: italiana, spaniola, chineza cu variatele dialecte, te fac să te simţi ca un “vizitator” în ţara respectivă. Restaurantele cu doar câteva mese oferă nu numai intimidate, dar şi menu ca “acasă”. Totul e preparat pe loc, după reţete personale. Pastele şi alte delicatese sunt produse în laboratorul propriu; vinurile sunt aduse din surse locale de peste mări. Căldura Mediteraneeană sau exoticul Asiatic, misterios pentru totdeauna nouă “europenilor”, atenţia personală (credit card-urile poate nu sunt onorate peste tot), calitatea mâncărurilor ca “de acasă”, caliatate care la alte restaurante, cu nume mari, s-a pierdut, te fac să te simţi mai aproape de valorile tradiţionale, patriarhale, cu care te-ai obişnuit în anii copilăriei.

De data asta ne plimbăm prin aşa-zisele “sate” – West Village, Greenwich Village, NoHo şi East Village.

Graniţele lor merg de la West Street, spre est până la East River, la nord până la 14 Street, iar la sud până la West Houston Street şi East Houston Street.

“Satul de Est” coincide ca locaţie, cu aproximaţie, cu fermele olandeze, “bowerji” ale cărui proprietar era P. Stuyvesant, ultimul guvernator olandez din sec. 17.

Odată cu avansarea spre nord a oraşului, cetăţenii bogaţi şi-au construit – începând cu sec. 19 – case în stil federal, multe din ele păstrate cu acelaşi farmec şi azi în jurul Bisericii St. Mark în Bowery.

De atunci zona a fost o poartă deschisă unei varietăţi de naţionalităţi ce a folosit zona ca tampon intermediar de locuire între sudul insulei şi alte locuri, la nord sau în afara oraşului. Germani, ucrainieni, italieni, evrei est-europeni, hispanici şi asiatici şi-au pus aici amprenta. Comunitatea şi-a câştigat titlul de “sat” – village – pe la mijlocul sec. 20, când chiriile enorme au împins pe artişti, muzicieni şi intelectuali dinspre Greenwich Village încoace. Acum zona e caracterizată de locuinţe înalte, grădini-parcuri locale şi de restaurante cochete înspre vest.

Cooper Square – după Peter Cooper, inventator şi industriaş. El e cel care a construit prima maşină cu aburi şi a contribuit la dezvoltarea industriei de oţel. Cooper a infiinţat Cooper Union, o şcoală gratuită specializată în inginerie, artă şi arhitectură, ce şi azi funcţionează cu aceeaşi reputaţie.

East Houston Street – după William Houston, proeminent om de afaceri, provenit dintr-o familie din Georgia.

Stuyvesant Street – Alături de Bowery, aceasta este singura stradă care a supravieţuit din lotul original proprietate al lui Stuyvesant. Cu un traseu exact est-vest, ea a rămas pe locul iniţial, diferit de restul traseelor celorlalte străzi de mai târziu.

Un loc de reţinut pentru filme de cinematecă universală este Film Forum aflat pe Houston Street, uşor accesibil cu metroul (www.filmforum.org)

Luându-şi numele de la poziţia geografică la nord de Houston – North of Houston, NoHo e o adiţie recentă ca nume de cartier. Aşa numitele clădiri lofts, urme ale micilor industrii (textilă), pe câte 2-3 nivele, au început să fie apreciate pentru valoarea arhitecturală şi au fost renovate pentru folosinţe mixte, variind de la instituţii, cum e New York University şi Public Theater, până la gym-uri, magazine şi locuinţe. Şi această zonă e caracterizată de diversitate.

Bond Street – după Căpitanul William Bond, topograf al oraşului în sec. 18. O stradă londoneză elegantă la timpul respectiv – era considerată pe atunci ca fiind Bond Street al New York-ului.

University Place (Piaţa Universităţii) – în recunoaşterea universităţii din apropiere (Este vorba de New York University, unul din cele mai prestigioase locuri de învăţământ superior din oraş.)

Washington Square, cu piaţa şi parcul cu acelaşi nume – după preşedintele George Washington. Original un cimitir în sec. 18, locul a fost convertit în parc la începutul sec. 19 şi a fost înconjurat de case în stil Greek Revival, concepţie arhitec-tonică preluată după modelul englez de scuaruri.

Iniţial cunoscut sub numele de Greenwich în sec. 18, (adaosul de Village a fost adus mai târziu), a funcţionat ca zonă de vacanţă de vară pentru familiile care căutau linişte. Sir Peter Warren, comandantul flotei engleze pe timpul coloniei New-York-ului era printre cei mai mari proprietari ai acestei zone. Dezvoltarea zonei a luat mare amploare odată cu răspândirea molimei de holeră şi febră galbenă ce a împins mulţi dintre locuitorii şi business-urile din downtown – partea de sud – spre locurile mai sănătoase din Village.

Casele comercianţianţilor s-au înmulţit şi o comunitate stabilă ce locuia tot anul acolo s-a format treptat-treptat. Datorită eforturilor locuitorilor locali, reţeaua originală stradală neregulată a supravieţuit comisiei din 1811 ce a împărţit New York-ul în parcele dreptunghiulare până la strada 155.

Pe la începutul sec. 20, Village-ul a acumulat o populaţie diversă, econo-mică, politică şi etnică, cunoscută pentru toleranţa stilurilor alternative de viaţă (homosexuali şi lesbiene) şi pentru preocupările artistice. Se presupune că Sir Peter fiind un om al marinei, a botezat zona după localitatea din apropierea Londrei de peste Tamisa unde trece meridianul zero. (Acesta este un must-see, de vizitat, într-o vacanţă londoneză).

Numele de Greenwich poate totuşi deriva şi din asocierea cu numele unei ferme olandeze denumită Greenwijck, ce însemna „intrând-golf verde”.

Barrow Street – după Thomas Barrow, artist şi contributor activ la biserica Trinity pe care a desenat-o după incendiul mare din 1776.

Carmine Street – are o poveste ambiguă, unii spunând că derivă prin modificare din Lord George Germain, englez. Alţii după Carman, un alt suporter al bisericii.

Cornelia Street – se presupune că această stradă a luat numele unei fiice sau neveste de proprietar local, poate Cornelia Rutgers, fiica lui Anthony Rutgers, sau poate Cornelia Haring, soţia lui Samuel Jones, pomenit mai înainte.

Acum strada este faimoasă pentru restaurantele mici, de atmosferă, şi pentru cafeneaua culturală unde se dau recitaluri de muzică şi poezie, Cornelia Street Caffe. Se poate consulta www.corneliastreetcafe.com pentru calendarul evenimentelor.

Balducci, faimosul magazin de delicatesuri, situat pe 81, cu 8th Ave este o încântare, nu numai vizuală, dar şi culinară, cu varietăţi europene. www.suttongourmet.com.

West Village îşi trage povestea din refugiul populaţiei din sud spre locuri mai salubre. Ca şi NoCa o porţiune a acestei zone a aparţinut Bisericii Holy Trinity. Pieţe de mărfuri ca acelea de la Washington, Gansevoort, şi Weehawken (denumiri olandeze) erau locuri aglomerate legate de activitatea fluvială de transport, iar înspre interior funcţionau depozite, fabrici de gaz, staţii de inspecţie a cărnii, fabrici de săpun şi berării. Şi aici cartierul a reuşit să păstreze traseul iniţial, neregulat, al străzilor.

Vechiul Whitney Museum (acum mutat în clădirea nouă pe Madison Ave cu strada 75) a fost înfiinţat de d-na Gertrude Vanderbilt Whitney. La începutul sec. 20 ea a format, împreună cu un grup de artişti, o societate progresistă care se opunea artei tradiţionale.

Grupul de case achiziţionat pe strada 8 a devenit Clubul Studio Whitney. D-na Whitney a lucrat aici ca sculptor şi a achiziţionat alte lucrări de artă pe care a încercat să le doneze Muzeului Metropolitan. După ce a fost refuzată, ea a construit o nouă proprietate pe acelaşi loc ce a devenit primul muzeu de artă americană, inaugurat în 1831.

Una din cele mai ciudate şi pitoreşti locuinţe denumită The Lockwood de Forest (după numele proprietarului) se află pe strada 10 la nr. 7, proprietate a unei familii ce şi-a fondat bogăţia prin tranzacţii comerciale în America de Sud şi Caraibe în sec. 19. Dat fiind faptul că proprietarul (artist printre altele, şi prieten cu scriitorul Rudyard Kipling) a călătorit şi chiar a stabilit o fabrică de prelucrare a lemnului în India, decoraţia acestei case se bucură de ineditul lemnului perforat în stil indian, începând de la decoraţiile exterioare până în interiorul exotic şi încărcat. Filigrane reprezentând sculpturi de păsări, elefanţi, ciocuri şi alte detalii de folclor indian crează o notă unică. Din păcate interiorul a fost alterat după 1922 când clădirea a fost vândută pe bucăţi.

Tribunalul (Jefferson Market Courthouse) prezintă, pe colţul lui 8th. Ave cu strada 10, o arhitectură de notă medievală, policromă, cu elemente gotice de fantezie, turnuri de forme geometrice variate, rotunde, octogonale, rozete, basoreliefuri şi un ceas pe patru direcţii după stilul sofisticat Victorian englez. Clădirea a rămas intactă din anul 1877.

Această zonă pitorească plină de cafenele, restaurante, boutique-uri, tineri la orice oră din zi şi din noapte este o atracţie care nu trebuie să scape indiferent de vârstă. Viaţa oraşului mai ales în timpul de relaxare este prezentă aici perpetuu şi aduce culoarea locală fără de care New York-ul nu ar fi New York.

Vom poposi de data aceasta în zona de mijloc a insulei Manhattan, porţiune foarte densă în clădiri înalte, business-uri şi magazine. Dacă ne apropiem dinspre Queens sau New Jersey vom fi impresionaţi de dantelăria zgârie-norilor din această zonă, profilată pe fundalul cerului.

Aşa-zis-ul Midtown South începe de la 14 Street (la sud) şi ajunge până la 42 Street (la nord).

Gramercy, Union Square şi Chelsea se întind până la strada 23. Mai mult rezidenţială la est şi comercială la vest, zona s-a ridicat treptat, înlocuind pe la începutul sec. 19 fermele existente până atunci.

Gramercy a fost vândută unor familii afluente. Cele câteva case păstrate rămân dovezi ale eleganţei epocii.

National Arts Club, fostă reşedinţă a lui Samuel Tilden (avocat bogat şi om politic, guverantor al New York-ului în 1870), este o lucrare arhitecturală de excepţie, cu faţada în stil Gotic Revival, concepută de Vaux, proiectantul Central Park. Interesant aici este panoul cu cinci capete celebre sculptate: Shakespeare, Milton, Goethe, Dante şi, în centru, Benjamin Franklin. Interiorul găzdu-ieşte evenimente artistice, concerte, expoziţii, şi are un restaurant de epocă pentru membri.

Union Square a devenit parc pe la începutul sec. 20, când zona de comerţ, mai elegantă, s-a mutat spre nord. Parcul introdus forţat la intersecţia străzilor Bowery şi Broadway, a devenit loc tradiţional de întruniri şi proteste politice.

La începutul străzii Madison Avenue se află Metropolitan Tower, unul din primele sky-scrapers, sediul companiilor de asigurare cu acelaşi nume. Cu turnul campanelă inspirat de cel al lui Sf. Marcu din Veneţia, blocul ridicat la începutul sec. 20 apare decorat la sărbători cu lumini diferite, împodobind imaginea oraşului.

Denumirea de Chelsea a fost luată după numele cartierului londonez cu acelaşi nume. Zona a fost cumpărată aproape în întregime de căpitanul Thomas Clarke, care, ca proprietar, a dictat şi stilul de arhitectură, finisaje şi materiale de construcţie. În ultimii ani, revitalizarea a a-tins partea vestică, unde s-au deschis multe galerii de artă şi complexul sportiv Chelsea Piers la Hudson River; acesta atrage toate generaţiile, inclusiv pe cei doritori de bere pregătită pe loc şi atracţii la apă.

Dvorjak Place – după numele compozitorului ceh care a trăit în America între 1892-1895, compunând unele din cele mai cunoscute creaţii ale sale, între care Simfonia a 9-a “Povestiri din Lumea Nouă” (inspirata de genul Spirituals); locuinţa sa era pe 17 Street.

Parcul Gramercy – denumire anglicizată a numelui olandez Crom Messie, care după unii ar însemna pârâu întortocheat, aluzie la cel care trecea odată pe acolo.

Irving Place – după numele scriitorului Washington Irwing care avea un nepot care a locuit aici.

Park Ave South – construit la începutul sec. 19, era promenadă pentru trăsuri trase de cai şi linie de tren, la sud de strada 42.

Kips Bay şi Murray Hill, ce se întind la est, au preluat numele lui Hendricksen Kip, un fermier olandez ce a deţinut proprietatea până la jumătatea sec. 19, când un negustor pe nume Murray a preluat-o. Povestea spune că d-na Murray a reţinut pe ofiţerii englezi la ea până când trupele lui G. Washington s-au regrupat de bătălie.

Introducerea liniei de tren pe 4th Avenue a accelerat dezvoltarea zonei şi spre apă au apărut mici industrii şi depozite de materiale. Astăzi această zonă este una din cele mai scumpe valori de real estate din New York, pentru combinaţia între poziţia centrală în Manhattan şi liniştea patriarhală. Singurele întreruperi majore sunt complexele de spitale din cadrul lui New York University.

Lexington Ave – după faimoasa bătălie de la Lexington din 1836, în Războiul de Independenţă.

Morgan Library, recent renovată, oferă publicului expoziţii de artă, ca şi o colecţie de cărţi rare. Tel: (212) 685-0008, www.morganlibrary.org

New York Public Library este printre edificiile mari, cu colecţii de valoare. Localizată pe 5th. Ave, între străzile 40 şi 42, ea este expresia supremă a Artelor Frumoase în New York: un „templu” de marmură albă, cu detalii superbe la exterior, ca şi la interior, cu terase extravagante, trepte impozante, şi fântâni cu detalii de renaştere romană.

Madison Park – la intersecţia lui 5th. Avenue, între străzile 23 şi 26, datează din a doua jumătate a sec. 19. Împreună cu Union Square, Gramercy, şi Stuyvesant, au fost create după modelul celor londoneze – Bloomsbury şi Covent Garden pentru societatea bogată,

Bryant Park – după numele editorului lui New York Evening Post, care a militat pentru crearea Parcului Central şi a Muzeului Metropolitan.

Două nume sunt asociate cu acestă zonă: Hell’Kitchen – “Bucătaria Iadului” – este vorba de un gang care teroriza cartierul, şi Tenderloin – “Muşchiuleţul” – după gustul unui căpitan de poliţie care, datorită poziţiei lui, avea dreptul să înlocu-iască carnea mai ieftină cu carne de calitate lux.

Vechile fabrici au fost înlocuite treptat cu clădiri impozante, funcţionale, de mare importanţă: Poşta Centrală, Port Authority Terminal – staţie inter-regională de transport rutier, Jacob Javitz Center – sala polivalentă.

Penn Station – gară principală, care duce călători în toate direcţiile, combinând legăturile cu metroul.

Madison Square Garden – sală polivalentă de sport, gazdă a unor spectacole şi evenimente speciale.

Midtown – sau zona de la străzile 42 la 59, repetă evoluţia celorlalte zone, care iniţial au fost ferme şi zone agricole, apoi au adăpostit fabrici şi locuinţe mizere, înlocuite mai tîrziu de un amestec de comercial şi rezidenţial cu valoare ridicată.

Beekman şi Sutton Place, Turtle Bay, cel din urmă luându-şi numele după golful plin de broaşte ţestoase existent acolo prin sec.19.

Clădirea şi complexul Naţiunilor Unite sunt înconjurate de clădiri de apartamente luxoase, pentru diplomaţi. A fost unul din modelele clasice de arhitectură modernă americană – simbolizând, prin anii 50, ’blocul de tip ‘lamă’-mur-rideau, cu faţada totală de sticlă aparentă, model imitat mai târziu de alţii. Nume celebre de arhitecţi: Oscar Niemeier, Corbusier, şi Swen Markelius şi-au pus amprenta aici. (NRed.: Autoarea articolului a lucrat în arhitectură pentru renovări ale complexului şi este project manager al Librăriei de la nivelul demisol al clădirii centrale).

Faimoasa staţie de tren şi metrou Grand Central, de pe 42 Street, are şi ea povestea ei, părând că întrerupe Park Avenue. Intrarea principală este executată prin 1924, cu o copertină uriaşă, cu un ceas ornamental, şi sculpturi-basoreliefuri monumentale.

Met Life Building – (original Pan Am) –1963, al cărui autor este Walter Gropius – teoretician al arhitecturii moderne şi principal iniţiator a Faimoasei Şcoli Bauhaus din Germania interbelică, este o adăugare târzie a complexului Grand Central. Ea a fost foarte criticată prin amplasarea ciudată, care bloca perspectiva vederii pe Park Ave.

Aici e zona marilor business-uri, distracţiior, şi abirourilor monumentale de pe 5th., 6th. Ave, cu directori în costume luxoase, în domeniul publicisticii, al radioului, televiziunii, avocaturii, etc.

Tot aici – Catedrala St. Patrick, Centrul Rockefeller, Radio City Music Hall şi magazine de lux ca Saks Fifth Avenue, Bergdorf Goodman, Tiffany, Petrossian, pline la orice oră din zi.

Dar aici e şi zona teatrelor. De la show-uri de fete, Broadway Musicals, împreună cu restaurante de toate specialităţile, zona de la 42 Street, renovată de câţiva ani, împleteşte spectacolul străzii cu spectacolul din spatele cortinei.

Diamond /Jewelwry Way, strada 47, care aşa cum spune numele, concentrează pe valori immense, destinate vânzării en-detail sau en-gros.

Grand Army Plaza – în faţa hotelului – şi el momunent istoric – Plaza, este flancată de statuia impozantă, aurită, a generalului Sherman din Războiul Civil.

Times Square. Până la începutul sec. 20 locul era cunoscut sub numele de Longacre Square şi era centrul de industrie al căruţelor. Clădirea ziarului New York Times, ridicată în 1904, a a schimbat denumirea pieţei.

Vanderbilt Avenue – după Cornelius Vanderbuilt, din sec. 18. care a unit două linii majore de cale ferată şi a format Linia New York şi Linia Hudson River. Grand Central Terminal a fost construită de asemenea la recomandarea lui.

Muzeul de Artă Modernă – MOMA, renovat de curând, e gazda unor expoziţii temporare importante, dar şi cu o colecţie permanentă, în care Brâncuşi are o sală de excepţie. Construit în 1937, are colecţii importante de pictură şi sculptură, fotografie, artă industrială şi arhitectură, organizează vizionări de filme,. Tel: (212) 708-9400. www.moma.org. (de reţinut, vineri admiterea liberă între 5 şi 8.00 pm). Vis-à-vis de muzeu se află una din marile biblioteci din Manhattan, O’Donnell, ce cuprinde şi o secţie de cărţi româneşti.

Zona descrisă e plină de posibilităţi de cultivare a spiritului, dar şi de amuzament, ca să nu vorbim de varietatea culinară a restaurantelor; unele din cele mai renumite şi, bineînţeles, mai scumpe, care oferă delicii şi pentru partea noastră mai pământeană.

Cartiere, nume, străzi (V)- Upper East Side (CONEXIUNI nr. 20, octombrie 2006)

Numele de Upper East Side a devenit sinonim cu „Coasta de Aur” considerând linia de tren pe sub Park Avenue – acoperită cu flori mai târziu. Uppper East Side se întinde cu aproximaţie de la strada 59 la sud până la strada 96 la nord, fiind flancat la est de FDR Drive şi East River. Central Park, aflat la linia de demarcaţie vestică, prin înlocuirea cocioabelor şi a mlaştinilor, a contribuit imens la evoluţia acestei zone, prin suprafeţele sale ample de verdeaţă.

În sec. 18, pe când oraşul era concentrat pe partea de sud a Manhattan-ului, regiunile de nord erau terenuri de ţară. (aflate cu aproximaţie pe 2nd Avenue de azi). Aceste proprietăţi mari, aşezate pe dealurile ce coborau spre East River, dădeau aerul de relaxare pentru cei bogaţi, şi de izolare de bolile ce infestau populaţia din sud.

Pe la 1830, peisajul în jurul satelor Harlem şi Yorkville, ce se aflau cam în aria descrisă, era presărat cu colibe, ferme, şi păşuni. Planul de renovare urbană a început în 1811, când linia ferată şi troleul au apărut în zonă, proces ce a culminat cu construcţia lui 3rd Avenue şi a liniei construite pe acolo.

Prin anii 1870 real estate-ul a înflorit. Cvartal după cvartal de case aşa-zise „brownstones” – de carămidă aparentă, maroniu-cenuşie – s-au dezvoltat pe străzile laterale, între 3rd Ave. şi Madison, pentru clasele de mijloc, ale căror aducători de salariu călătoreau spre serviciul aflat în josul insulei, în downtown.

La est de 3rd Ave. s-au construit case mai înghesuite, locuite de imigranţii din fabricile de ţigări, berării, şi alte industrii uşoare care se ridicau de-a lungul râului, ştergând ceea ce fusese teren de ţară înainte. Oraşul, în plină dezvoltare, a înghiţit treptat sătuleţul Yorkville populat de germani.

Cei bogaţi, proprietari ai noilor industrii, şi-au construit palate pe 5th. Ave şi pe Madison Ave., formând ceea ce mai târziu a devenit o zonă de lux. Câteva dintre numele locale reflectă topografia deluroasă, transformată pentru cei cu bani.

Lenox Hill şi-a luat numele de la Robert Lenox, a cărui fermă ocupa, la sfârşitul sec. 18, 30 de acri între strada 68 şi 74, la vest de Park Ave.

Andrew Carnegie poate nu şi-a atins scopul să construiască cea „mai modestă şi simplă” casă în oraş, la strada 91 cu 5th. Avenue, dar a reuşit în a-şi lăsa numele pe dealul pe care-l ocupa locuinţa sa. (Andrew Carnegie este unul din marii oameni cu care America a fost dăruită. Născut în Scoţia la începutul sec.19, om de afaceri, filantropist şi fondator al Companiei de Oţel ce-i purta numele, el a cedat majoritatea veniturilor pentru fonduri social-culturale, pentru construirea de biblioteci, şcoli şi universităţi în Scoţia, America şi alte ţări. Este fondatorul lui Carnegie Hall, complex de săli de spectacole de muzică clasică, unul din cele mai prestigioase din lume).

Astăzi, reşedinţa lui Andrew Carnegie, în stil de arhitectură engleză cu ornamente artistice, găzduieşte Muzeul Naţional de Design la strada 91. Cooper-Hewitt National Design Museum, aşa cum e cunoscut de americani, este singurul muzeu din SUA dedicat designului industrial contemporan şi al istoriei designului. Înfiinţat în 1897 de nepoatele industriaşului Peter Cooper şi fiicele lui Abram Hewitt, pe atunci primar, muzeul găzduieşte o colecţie extensivă de obiecte istorice, expoziţii temporare tematice şi o bibliotecă de specialitate. Muzeul face parte din grupul de muzee patronate de Smithonian Institute din Washington. www.cooperhewitt.org

Grand Army Plaza – piaţa elegantă din faţa hotelului cu acelaşi nume la nord şi sud de Strada 59 şi 5th Ave. Porţiunea de nord prezintă o statuie ecvestră a generalului William Sherman, instalată în 1903, iar la sud este fântâna memorială Pulizer denumită “Fântâna tinereţii.”

John Jay Park – după omul de stat-jurist care a murit în 1829. El a fost numit de George Washington primul şef al justiţiei americane.

Lexington Avenue – după bătălia de la Lexington din Războiul de Independenţă în sec. 18.

Lighthouse International (Farul internaţional) – organizaţia de caritate pentru orbi de la strada 59 cu Lexington.

The Dove Tavern (Taverna Porumbelului), ce se afla prin sec. 18 cam pe 66 cu 3rd. Ave, era locul preferat unde călătorii ce veneau dinspre Boston se opreau şi degustau berea la butoi. Tradiţia berei artizanale se reia recent şi există în zonă multe baruri sau micro-fabrici de bere.

Museum Mile – zona de pe Fifth Avenue de la străzile 80 la 106 a fost recunoscută pentru muzeele de mare valoare, dintre care deja am menţionat Copper-Hewitt National Design Museum.

Metropolitan Museum – aflat la Central Park, între străzile 80 şi 84, este un complex de clădiri de un melanj de stiluri, bogat, grandios, controversial, cu faţada principală în stil Neo-Renaştere. El pre-zintă un hol de intrare uriaş. www.metmuseum.org (taxă de intrare benevolă, iar miercuri intrare liberă).

The Frick Mansion, astăzi Frick Museum, la strada 70 cu Fifth Ave. adăpos-teşte una din cele mai bogate colecţii particulare. A devenit loc public de vizitare la începutul sec. 20. Ca şi A. Carnegie, Henry Frick a devenit unul din cei mai influenţi americani odata cu dezoltarea industriei de oţel. Colecţia muzeului este întregită de o bibliotecă de artă deschisă publicului. www.frick.org

Guggenheim Museum – cu spaţiul central după proiectul marelui arhitect modern al sec. 20 Frank Loyd Wright, este unic în concepţie. Cel mai bine spaţiul interior este perceput dacă se ia liftul până la ultimul nivel, luminat prin sticla acoperişului, şi apoi se coboară de-a lungul spaţiului elicoidal de expunere temporară. www.guggenheim.org (vineri după-amiaza intrarea liberă).

Whitney Museum of American Art. Construcţia proiectată de arhitectul Marcel Breuer prin anii ’60 se ridică în trepte progresive de beton ce amintesc austeritatea şi soliditatea zidurilor cetăţilor medievale ce nu puteau fi cucerite. Prin volumetria arhitecturală în contrast cu clădirile din jur impune şi devine un simbol în sine pentru arta modernă americană de la începutul sec. 20 până azi pe care o găzduieşte. Merită o atenţie deosebită sala lui Calder, cu exemple din lucrările lui cinetice. www.whitney.org. (vineri 6pm – 9pm taxă de intrare benevolă).

Neue Gallerie – la strada 86, fosta reşedinţă a lui Sabarski şi a lui Ronald Lauder (membru al familiei Estee Lauder, unul din giganţii cosmeticii mondiale), este o clădire interesantă, construită la începutul sec. 20, în stil francez, transformată recent în muzeu de artă europeană modernă expresionistă. www.neuegallerie.org

Muzeul de Artă Evreiesc – The Jewish Museum este construit la începutul sec. 20 în stilul unui castel de pe valea Loarei. www.thejewishmuseum.org (joi 5pm –9pm taxă de intrare benevolă).

Park Avenue – Ceea ce e acum Park Avenue a fost original un drum făcut pentru trăsuri, ce începea de la Union Square (strada 14) până la strada 23 iniţial, apoi completată cu trenul electric şi cu terminalul Grand Central.

York Avenue – original Strada A, numele a fost schimbat în 1928 în onoarea primului Erou al primului război mondial Alvin York. Luptând o singură mână el a omorât 25 de soldaţi inamici, a luat 132 de prizonieri şi a distrus 35 de tunuri – toate într-o acţiune de o dimineaţă.

Gracie Mansion – la strada 88 pe East End Avenue, datează din sec. 18. Este reşedinţa oficială a primarilor New York-ului. În 1793 scoţianul Archibald Gracie, negustor de succes, a cumpărat terenul din vecinătate şi a ridicat o reşedinţă de vară, pe care a lărgit-o în timp. După vânzare, în 1823, au fost mai mulţi proprietari, până când, la sfârşitul sec. 19, a fost achiziţionată de departamentul parcurilor.

Hotel Pierre – la strada 61 cu Fifth Ave., proprietate a unui sicilian cu acelaşi nume, care a facut avere în Europa. Întorcându-se la New York el a construit această clădire de 42 de etaje, cu apartamente mari, de până la 8 camere, în stil sobru Georgian, pentru o clientelă care şi astăzi se păstrează pe trepte de înaltă exigenţă. Restaurantul la care am fost invitată şi eu se poate număra poate printre primele în oraş în ce priveşte calitatea servitului, ingeniozitatea reţetelor culinare, originalitatea prezentării lor, şi a cadourilor oferite doamnelor din partea casei, din care nu lipsesc trandafirii rari, un adevărat spectacol în sine.

New York Hospital – Cornell Medical Center. Complexul construit în 1933, în concepţie de masiv pe înălţime, modificat şi extins recent.

Fabrica Municipală de Asfalt pe FDR drive cu strada 90 a fost prima construcţie modernă (1976) pe structură de arce parabolice de beton armat, influenţată de arhitectura modernă a lui LeCorbusier. Actualmente clădirea este un centru de recreere.

Funicularul spre Roosevelt Island la strada 60, conceput în 1976, dă o notă pitorească, de turism în viaţa urbană.

Aşa numitul Upper East Side abundă în clădiri luxoase, în stiluri ce imită diversele stiluri europene: Renaştere veneţiană, Art-nouveau, Colonial-Revival, Neo-Gotic, englez-Georgian, francez, sau eclectic. Ele au diferite funcţii: reşedinţe, business-uri, consulate, galerii de artă, magazine şi muzee (particularităţi, diferenţe arhitecturale şi alte istorii ale proprietarilor lor vor fi descrise în viitor).

Este un spectacol în sine doar şi plimbarea pe aici, în orice anotimp.Nu trebuie să neglijăm spectacolul străzii oferit de parăzile de pe 5th. Ave. cu diferite ocazii, cum ar fi, de exemplu, zilele naţionale ale ţărilor ce au generat populaţia mereu vie a acestui pământ.

Nu e de mirare ca, mergând pe aici, să întâlneşti personalităţi importante din lumea New York-ului, ieşiţi la business sau la cumpărături, artişti, oameni de afaceri, turişti, dar şi studenţi (nu trebuie să uităm Complexul de la Hunter College – care face parte din Colegiile de stat din New York).

Cartiere, nume, străzi (VI)- East Harlem (CONEXIUNI nr. 21, noiembrie 2006)

Harlemul de Est, aşa-numitul Harlem spaniol, se întinde pe un spaţiu flancat la est de FDR Drive şi Harlem River Drive – autostrăzi ce înconjoară insula Manhattan – la sud de strada 96, iar la nord de strada141.

Harlem păstrează o istorie aparte de sătuleţ distinct, alături de celelalte enclave – Greenwich Village, Yorkville, şi Manhattanville.

Olandezii au numit această primă aşezare New Harlem, după Old Harlem lăsat în urmă în Olanda (Ţările de Jos de atunci).

Zonă agricolă până în sec.19, Harlem a evoluat datorită transportului în comun ce l-a legat de oraş, spre sud. Urbanizarea a luat aici forma predominantă de construcţii înşiruite, de închiriat, pentru muncitorii imigranţi ce lucrau în downtown. Numele străzilor indică naţionalităţile care au numit Harlem-ul noua lor casă. Primul val de locuitori erau germani şi irlandezi. Apoi, atingând un nivel de securitate materială, aceştia s-au mutat de aici, fiind înlocuiţi – în prima jumătate a sec. 20 – de lucrători italieni şi familiile lor, şi mai târziu, de evrei din Europa de Est. Cam în acelaşi timp, populaţia afro-americană s-a extins spre est, şi rămâne şi azi o prezenţă semnifictivă. El Barrio – aşa cum e supranumit Harlemul de Est, este locul populaţiei hispanico-latine, de descendenţă Porto-Ricană, ajunsă aici în preajma Primului Război Mondial.

Bulevardul Dr. Martin Luther King Jr. – este strada 125, una din arterele principale din zonă.

Langston Hughes Place – numită după poetul şi scriitorul cu acelaşi nume (1902-1967), figură proemi-nentă în cultura aşa-zisei Renaşteri din Harlem (Harlem Renaissance).

Marcus Garvey Park – după numele unui activist ce a înfiinţat Asociaţia Universală Negro de Îmbunătăţire a Valorilor Afro-americane.

Our Lady Queen of Angels Place – (Piaţa Fecioarei Regină a Îngerilor) este fundătura străzii 113. Numele e dat în onoarea bisericii construite acolo în 1886, după patronul sfânt al emigranţilor italieni. (Pe atunci mica zonă se numea Harlemul Italian, după cei 90.000 de locuitori italieni).

Park Avenue – ce a pornit iniţial de la Union Square până la strada 23, a continuat în 1832 cu o linie centrală de tren, aşa-zisul Harlem Railroad. Numele actual datează din 1888, dar strada a devenit ceea ce este azi – o arteră elegantă cu flori de sezon – abia când vechiul traseu de tren a fost desfiinţat.

Dintre clădirile individuale Catedrala Rusă Sf. Nicolae, sediul central al ortodoxiei ruseşti în America, se remarcă prin arhitectura barocă rusă a sec. 17, cu turnuri în formă de ceapă, cu detalii policromatice şi ornamente ogivale.

Cu bulevardele largi, întinzându-se pe distanţe mari la nord de Central Park, coridorul mare al Manhattan-ului care este Harlemul Central este impresionant în amploarea lui. Limitat la vest de promontoriile largi ale lui Morningside şi Hamilton Heights ce alunecă spre aşa-zisele East şi Harlem River, geografia Harlemului a contribuit la titlurile descriptive ale lui Harlem Plain – Câmpia Harlem sau Harlem Valley – Valea Harlem.

Înainte de mijlocul sec. 19, sectorul nordic al Manhattan-ului avea un aspect rural, cu ferme răzleţe, aşezări de colibe şi vile. După Războiul Civil, bulevardul St. Nicholas a devenit locul favorit de întrecere pentru cei avuţi. Ca şi în alte părţi, schimbarea s-a accelerat prin introducerea transportului de masă în zonă, în special trenurile elevate (prin anii 1870), ceea ce a dus la o avalanşă de reconstrucţie.

Şi aici locuinţele au fost ocupate la început de clasa de mijloc şi cea bogată de origine europeană. Evreii germani au construit case înşiruite de proporţii ample, bogat decorate, ce păstrează stilul original, cum ar fi Striver’s Row pe străzile 138 şi 139.

Cam în aceeaşi epocă, construcţia de locuinţe, în paralel cu evoluţia metroului, a continuat şi s-a extins, o generaţie mai târziu, dar cu o diferenţă. Acum, specula de locuinţe mai ales în nord, s-a concentrat în clădiri de închiriat pentru o nouă categorie de populaţie. Ironic, dezvoltarea transportului n-a priit întru totul Harlemului, chiriaşii vizaţi pentru aceste clădiri de apartamente preferau o călătorie mai lungă cu trenul spre zonele mai din nord, unde găseau locuinţe mai ieftine. Harlemul rezultant a forţat pe proprietari să admită o populaţie mai înainte neacceptabilă. Deodată, banii populaţiei de culoare au fost bine veniţi, şi Harlemul a devenit un magnet pentru cei care locuiau în oraş. Aceste întâmplări au coincis şi interrelaţionat cu alte două eveni-mente: marea migraţie a negrilor din America de Sud şi Caraibe, şi aşa-zisa Renaştere a Harlemului. Fugind de discriminarea rasială şi economică din regiunile de unde proveneau, mulţi negri – Africans-Americans – au căutat condiţii mai bune în nord şi s-au aşezat cu miile în Harlem. Aşa că terenul a devenit prielnic pentru emulaţie intelectuală, şi oameni de frunte precum W.E.B. Du Bois (scriitor-orator), James Johnson (poet-critic), Alain Locke (om de litere profesor universitar), ce au inspirat şi pe alţii, i-au încurajat să fie mândri de originea lor, promovând aşa-zisul New Negro. În scurta viaţă (oprită de Depresiunea Economică), dar bogată, Harlem Renaissance a produs lucrări din aproape toate domeniile artei.

Recent, interesul cumpărătorilor în domeniul imobiliar a crescut, şi acum Harlem se bucură de o înflorire similară cumva acelei epoci.

Adam Clayton Powell Jr. BLvd. – Numele lui 7th Ave a fost schimbat în anul 1974 după pastorul abisinian cu acelaşi nume, luptător pentru drepturi civile.

Duke Ellington Circle – piaţa de la intersecţia străzii 125 cu 5th Ave, după legenda muzicală a jazz-ului, care a locuit în acestă zonă.

Frederick Douglas Boulevard & Circle – tribut unui fost sclav care a folosit vocea şi penelul în lupta pentru abolirea sclaviei. (El a fost unul din consilierii lui A. Lincoln).

Jackie Robinson Park – după unul din cei mai mari jucători de baseball ce a făcut parte din echipa Brooklyn Dogers prin anii ‘50.

Lafayette Square – care găzduieşte statuia lui Lafayette dând mâna simbolic cu generalul George Washington (autor Bartholdi – cel ce a creat Statuia Libertăţii).

Manhattan Avenue – E posibil ca acest nume să dateze din sec. 19, când sătuleţul Manhattanvile se întindea aici şi probabil păstrează traseul care ducea spre sudul insulei.

St. Nicholas Ave. – după tradiţia noilor sosiţi aici în New Amsterdam, care celebrau pe Sf. Nicolae în decembrie. Se pare că Washington Irwing, autorul printre altele a lui Knickerbocker’s History of New York, este cel care a repopularizat tradiţia din sec. 19, sugerând ca Sf. Nicolae să devină patron sfânt al oraşului.

Sugar Ray Robinson Corner. Colţul a fost numit în 1989 după figura legendară de box care a crescut în Harlem şi care a murit în acel an. (Numele real era Walker Smith, Jr).

Deşi gruparea cea mai densă de teatre este în Mid-Manhattan, pe străzile 44, 45 şi 46, şi Harlemul are câteva centre de interes. Cel mai vechi local de cinema este Teatrul Regent, la intersecţia str. 116 cu Adam Clayton Powell. Cu o arhitectură inspirată din goticul Palatului Dogilor din Veneţia, el a impus standarde noi de design şi comfort la timpul respectiv.

Şi nu cel din urmă este teatrul Apollo, devenit legendar prin anii ‘30 prin lansarea carierelor artistice a multor celebrităţi de culoare. Să nu uităm să amintim şi Teatrul Hamilton construit pe la începutul sec. 20, ca unul din primele cinematografe din New York care au prezentat „imagini vorbitoare”.

O legendă ‘vie’ rămâne în Harlem pentru cei care vor să vadă rămăşiţele lui Hope Tree (Copacul Speranţei) la intersecţia străzii 132 cu 7th. Ave. Acel copac, la care oamenii se adunau, sau îl atingeau, a devenit un loc ‘miraculos’, al speranţei ce-ţi poate împlini dorinţele. Cu noua problemă a traficului însă, copacul a trebuit la un moment dat să fie tăiat, în ciuda protestelor locale ajunse până la urechile primarului La Guardia (aeroportul din Queens îi poartă numele). Parte din baza trunchiului a supravieţuit totuşi îmbrăcat în beton şi înconjurat de un gard de metal, ducând legenda mai departe,.

The Hope Tree din Harlem rămâne un simbol ‘viu’ în inima New York-ului ancorat puternic cu rădăcinile pe care nimic nu le poate smulge.

Mulţi dintre noi locuim în Queens, prilej pentru mine să prezint un scurt istoric a acestui Comitat-regiune.

Queens County a fost creat la 1 noiembrie 1683 fiind unul dintre cele 10 Comitate originale, cu o suprafaţă mai mare decât cea actuală, deoarece conţinea şi celelalte comitate Nassau şi Suffolk (acum parte din Long Island). Guvernat original de olandezi, Queens a făcut parte din Noile Ţări de Jos (la acea vreme Belgia nu era stat independent). Olandezii, care iniţial au ocupat partea de sud a Manhattan-ului, au construit ferme în Brooklyn şi apoi s-au extins în timp spre Long Island. Primele aşezări în Queens au fost abia după 1637 în Astoria, Hunters Point, Newtown şi Long Island City, zone apropiate de East River, în vecinătatea Manhattan-ului (de multe ori separate prin bariere naturale: mlaştini, estuar şi zonă de morene oceanice). Aceste cartiere sunt şi azi în plină activitate.

Denumirea de Queens a fost luată după Regina–Queen Catherine de Braganza a Angliei. Guvernaţi la început de olandezi sub Peter Stuyvesant, apoi sub comanda englezilor, locuitorii Queens-ului –majoritatea fermieri – călătoreau între sătuleţele-aşezări, pe drumuri pline de noroi sau pe apă. Mai târziu Long Island, Westchester şi Staten Island s-au unit în Comitatul Yorkshire, după denumirea ducelui De York care a rebotezat New Amsterdam în New York, denumirea de azi. Locuitorii au fost împărţiţi în partide în timpul războiului revoluţionar şi mulţi au fugit de pe insulă când englezii au pierdut, de frica represaliior. Cu excepţia zonei Newtown, ei favorizau pe englezi şi chiar l-au bătut pe George Washington în aşa numita bătălie de la Long Island, devenită loc strategic de apărare pentru trupele engleze.

La sfârşitul sec. 18 recensământul populaţiei număra peste 5000 de locuitori.

Decadă după decadă, populaţia a crescut, şi după 1830 aspectul urban a învins pe cel rural. În partea de vest, investorii au cumpărat parcele de pământ cu scopul de a fi transformate în loturi de case. Aşa au fost concepute cartierele Maspeth, Corona, Long Island City (Hunters Point). Arenele de întreceri de cai din Queens erau locuri de distracţie. Locuitorii Manhattan-lui şi ai Brooklyn-ului veneau aici pentru cimitirele uriaşe ce s-au construit în momentul când cimitirele din Manhattan au fost închise.

Proprietarii manufacturieri au căutat locuri pentru întreprinderile lor în Queens şi aşa au apărut industrii în Whitestone, College Point – locuri cu acces la apă. Plajele de la Rockaway au atras vara excursioniştii.

În ajunul Războiului Civil, prin anii 1860, populaţia ajunsese la peste 30000.

Printre personalităţile care au marcat evoluţia acestei zone amintim pe William Steinway, producătorul de piane, care a început producţia lor prin anii 1870. Aşa-zisul sat manufacturier a înlocuit fermele care se aflau pe cele două laturi ale cunoscutei străzi comerciale de azi, Steinway din Astoria.

Ridgewood, cartier cunoscut cu o densitate apreciabilă de români-americani a înflorit după depresiunile economice, prin construirea siste-mului de căi ferate din Brooklyn, creându-se astfel legătura rapidă cu Queens-ul. Myrtle Avenue, stradă principală a devenit un model de arhitectură de locuire pe la sfârşitul sec.19. Valuri mari de imigranţi germani şi irlandezi veniţi în urma foametei de cartofi (Potato Famine), au ajuns şi aici. Myrtle Avenue şi Middle Village au devenit germane, şi încă şi azi, magazine de delicatese, restaurante cu profil şi cofetării reprezintă specificul local.

Dezvoltarea oraşului a atins un moment critic când legislatura statului New York a împărţit oraşul în 5 comitate – Boroughs, în 1898, organizare care se păstrează şi azi: Manhattan, Bronx, Brooklyn, Staten Island, şi Queens. Identitatea acestor comitate confirmă o închegare a unei identităţi locale cu tradiţii. Prin tunelele construite la începutul secolului 20, pe sub East River (râul ce desparte Manhattan de Queens), comunicarea a luat amploare; apoi răspândirea automobilului a dus la necesitatea construirii de artere largi – Queens Boulevard e şi azi cea mai importantă cale de circulaţie. Cam în aceeaşi perioadă metroul a ajuns în zone ca Astoria, Queens Boulevard, Flushing. Linia de tren elevată prin Woodhaven şi Richmond Hills, a acoperit partea de sud.

Queens a înaintat cu mici alternanţe în timpul depresiunilor economice sporindu-şi importanţa la nivel metropolitan şi naţional: podul Triboro şi Grand Central Parkway (autostrada), Queens College, aeroportul La Guardia.

Expoziţia mondială din 1939 a fost o nouă confirmare a evoluţiei oraşului. Pavilioanele româneşti organizate cu acest prilej de Dimitrie Gusti şi concepute de arhitecţii GM Cantacuzino şi Octav Doicescu (cel din urmă profesor şi tatălui meu la Facultatea de Arhitectură), au fost primite cu mult entuziasm de public. Cu stâlpi interiori de alabastru, cu tavane din blocuri de sare, cu pardoseală din marmură de Ruşchiţa, cele două clădiri au adăpostit capodopere de artă, sculptură şi pictură, iar expoziţia de la etajul doi cu produse industriale şi de artizanat, două încăperi decorate în stil popular, şi un foişor decorat cu frize şi basoreliefuri brâncoveneşti, au fost simboluri ale frumoasei noastre culturi româneşti. Atracţia principală a fost totuşi restaurantul românesc unde cele două orchestre ale lui Sile Dinicu şi Fanică Luca au fost acompaniate de artişti faimoşi ca Maria Tanase. Muzica simfonică a fost şi ea atunci prezentă în Queens prin George Enescu şi Pia Igyu ca soprană.

La vremea respectivă, GM Cantacuzino – autorul pavilioanelor româneşti – era reprezentantul teoretician al arhitecturii moderne în România. El susţinea că arhitectura modernă română nu era o imitaţie a ceea ce apăruse în alte ţări, ci ea era o devenire a stilului popular autohton cu un decorativism şi fantezie duse la expresia de sinteză (din lucrările lui amintim hotelul Belona din Eforie Nord). Atunci în Queens prezenţa oficială română a ajuns la cea mai puternică expresie.

Queens-ul a evoluat în continuare cu clădiri de apartamente, unele chiar înalte, ce au fost construite adăugând la culoarea locală de cărămidă roşie şi la aspectul predominant rezidenţial.

Numai o singură fermă din perioada de colonizare iniţială a supravieţuit, transformată în muzeu pentru copii Queens Farm, situat în Jamaica (www.queensfarm.org, 718-347-FARM ). Dintre clădirile vechi, poate cea mai bine păstrată şi demnă de vizitat este casa-mansion a lui Rufus King (avocat, senator şi diplomat, sec.18), aflată pe Jamaica Ave. la capătului liniei E. Ea păstrează aspectul original în decoraţia interioară şi mobilier.(www.kingmanor.org, tel: 718-206-0545).

Dintre atracţiile contemporane merită vizitat Muzeul Cinematografiei – Museum of the Moving Image, (www.movingimage.us aflat în Astoria, 36 Ave cu 36St, tel: 718-784-4520. Muzeul are cinematecă cu program regulat).

Turneele de tenis de la arenele din Forest Hills şi Flushing Meadows adaugă la evenimentele sportive de importanţă internaţională.

Dinamicitatea etnică, socială şi economică caracterizează Queens-ul în continuare şi-l face un loc plăcut de locuit.



	Ruxandra Dumitrescu a absolvit Liceul de Arte Plastice „N. Tonitza” din Bucureşti, secţia reală, după care a urmat Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”. Împreună cu tatăl ei, profesor şi doctor arhitect, a publicat şi ilustrat câteva cărţi de specialitate. În 1984 emigrează în SUA cu familia şi se stabileşte la New York, unde lucrează la început în specialitatea de interior design – arhitectură de interior. Din 2003 este profesoară. Printre hobby-uri: pictează şi scrie. A publicat în ziarele new-york-eze Lumea Liberă, Romanian Herald, Conexiuni, pe teme de artă, istorie şi arhitectură. (Poate fi contactată la rudu1@hotmail.com.)