Un film facut in 1960, adunand cateva din cele mai mari nume ale cinematografiei poloneze: regizor era Andrzej Wajda; Jerzy Andrzejewski (autorul Cenusei si Diamantului, romanul care a stat la baza filmului omonim) a creat aici scenariul, impreuna cu Jerzy Skolimowski (care a aparut totdata intr-un rol de un minut); muzica a fost compusa de Krzysztof Komeda (care a compus de asemenea muzica pentru cateva din primele filme ale lui Polanski); ii veti recunoaste in distributie pe Zbigniew Cybulski si Roman Polanski; in rolurile principale au fost Tadeusz Lomnicki and Krystyna Stypulkowska. E o sarbatoare sa ii vezi pe toti. Va trece vremea si fiecare va merge pe drumul lui; Komeda va muri foarte devreme, Stypulkowska va mai juca doar in inca doua roluri, Polanski va pleca in America, va avea scandalul de care stim toti si va trai apoi in Franta, Cybulski va muri in cativa ani intr-un accident ingrozitor de stupid, Andrzejewski va milita in Solidaritatea, Lomnicki va ajunge membru in Comitetul Central, dar Wajda ii va  refuza din cauza aceasta un rol la care visa; aici sunt insa toti, tineri, toate aceste legende ale universului filmului.

Am vazut filmul prima oara pe la sfarsitul anilor saizeci. Eram foarte tanar, iar filmele poloneze imi placeau foarte mult. Asta m-a luat total pe nepregatite. Am inteles ca era un film cu eroi din generatia mea, tineri de vreo douazeci si ceva de ani (adica exact cei care acum sunt pusi la zid ca
baby-boomers de saizeci de ani si mai bine). Totusi subiectul mi s-a parut cam "non-issue" Un doctor tanar (cam playboy si cam obosit de succesele sexuale) intalneste intr-o seara o tipa ciudata care vine foarte repede la el acasa. Ce urmeaza este o noapte de discutii. Atmosfera este tensionata, toti asteptam sa se intample ceea ce stim ca se intampla cand o tipa vine acasa la un tip (si ei asteapta asta), dar dialogul lor este nesfarsit. Dimineata el iese pe strada, are un schimb foarte scurt de replici cu cineva, si isi da seama ca s-a indragostit, asa ca se intoarce, numai ca ea nu mai e acolo. Sau mai este? End of story.

Eram un fan al filmelor poloneze si iubeam filmele lui Wada si Kawalerowicz. Asta era alt animal. Si era regizat de Wajda!

De fapt filmul era stampilat Skolimowski! Regizor era intr-adevar Wajda, numai ca el a jucat foarte cuminte pe mana lui Skolimowski. Michael Open (care a recenzat filmul asta pentru imdb) o spune fara ocolisuri: forta creativa este aici Skolimowski, nu Wajda. Fermecatorii Inocenti este suta la suta Nouveau Vague (sau New Wave, daca va place mai mult) si pe vremea aia nu eram familiarizat deloc cu curentul asta.

Parea ciudat, si parea cinic, dar asa par toate filmele Nouveau Vague. Ciudat, pentru ca dadea la lada de gunoi cateva conventii cinematografice respectabile (si nu numai cinematografice). Cinic pentru ca nu credea in nici un sistem, fie el sistem politic, fie orice alt sistem de bla-blau-ri.

L-am vazut din nou de curand pe youTube. Au trecut anii si am vazut o gramnada de filme Nouveau Vague. nu pe toate, nu pe cele mai faimoase, dar orisicat. De data asta l-am inteles si am avut un sentiment de nostalgie, si asta tocmai pentru ca l-am inteles. Un film facut atunci cand cei de o varsta cu mine aveau douazeci si ceva de ani, cu mentalitati ale acelei varste, vorbind persoanei care eram atunci la douazeci de ani, in nici un caz persoanei care sunt acum.

Deci, oleaca nostalgic. In acelasi timp, fermecat. Am fost suta la suta gresit atunci de demult, cand mi-am zis ca filmul asta este un non-issue. Filmul asta este perfect si atunci cand il urmaresti simti ceva organic, iti vine ca aerul sau apa.

Cred ca in romaneste titlul filmului a fost tradus foarte bine. In engleza este Innocent Sorcerers, Vrajitorii Inocenti, insa eu zic ca Fermecatori este mai
potrivit decat Vrajitori: filmul asta este superb ambiguu incepand cu titlul lui. Si este ambiguu chiar dela inceput: chiar prima scena arata o femeie
trecand strada si lasand in urma niste afise ale filmului astuia! Este Inocentii Fermecatori un film despre el insusi?

Pentru Krystyna Stypulkowska a fost primul film. Va mai juca doar in inca doua. Aici e extraordinara, fermecatoarea perfecta care nu te lasa sa ghicesti cat angelic si cat diabolic ascunde, de unde vine si unde va pleca de aici.

Titlul filmului vine dintr-o capodopera a literaturii poloneze, Strabunii, poemul dramatic al lui Adam Mickiewicz. Este un vers in prima sectiune a
poemului, despre acei niewinni mlodzi czarodzieje (tineori fermeacatori inocenti) care wlasne swe nadzieje (isi otravesc sperantele).

Strabunii are patru sectiuni, foarte vag legate intre ele, fiecare compusa de Mickiewicz intr-o perioada diferita a vietii. Prima sectiune urmareste
tribulatiile sentimentale ale unui cuplu tanar, foarte nedecis incotro sa o apuce in relatia lor: fermecatori inocenti care isi ard speranta. Dar nu numai
in prima sectiune: dragostea este o tema importanta in intregul poem. Strabunii este un poem despre etosul polonez, individual si colectiv. Dragostea este esentiala, crede Mickiewicz, pentru salvarea acestui etos: individual si national. Iar cei ce sa marginesc la jocuri inocente si fermecatoare, isi
otravesc viata pana la urma: viata individuala si viata natiei.

Intorcandu-ne la film, este o scena catre sfarsit in care eroul principal intreaba pe cineva pe strada ce este mai important decat Credinta si Speranta?
Iubirea, vine raspunsul, si aceasta trimitere la I Corintieni 13 ne da cheia: filmul asta este o replica a primei sectiuni a Strabunilor lui Mickiewicz,
jucata in epoca moderna. Fermecatorii inocenti si tineri trebuie sa isi asumea dragostea ca sa nu isi arda speranta.

Filmul a fost facut in 1960. On 1968 Strabunii vor intra din nou in scena: o reprezentatie teatrala a poemului v a fi interzisa de cenzura, ceea ce va aduce studentii polonezi in strada impotriva regimului comunist.

http://www.youtube.com/watch?v=UAq17cpxWIQ
 

Mai intai am vazut You've Got Mail, comedia romantica facuta de Nora Ephron in 1998, jucata de Tom Hanks si Meg Ryan. Nu stiam atunci ca era un remake: am gasit dupa zece ani o copie DVD a lui The Shop Around the Corner, prima versiune a acestei romante, din 1940, avandu-l pe Ernst Lubitsch regizor, jucata de James Stewart si Margaret Sullavan. Ar fi interesant, poate, sa fie analizate in paralel, sa ne dam seama cum s-a schimbat aceeasi poveste de-a lungul anilor. Insa aici as vrea sa vorbesc despre alt film.

You've Got Mail mi-a placut enorm. Foloseam pe vremea aia un Mac, asa cum faceau si protagonistii, si asteptam email in fiecare seara, la fel ca si ei.

Cum se intampla cu genul asta de filme, You've Got Mail a fost dat pe diverse canale TV de multe ori. L-am urmarit de fiecare data cu placere. Sa fi fost din pricina amintirilor mele din 1968 cu acel MacIntosh, cu povestile legate de emailurile mele de pe atunci? Hai ca glumesc, n-o luati in serios.

Dupa aceea a venit Nopti Albe in Seattle (Sleepless in Seattle), o productie mai timpurie a lui Nora Ephron, din 1993, cu acelasi cuplu, Tom Hanks si Meg Ryan, un film pe care nu am avut ocazia sa il vad decat spre sfarsitul anilor 2000. À propos, titlul gasit de romani pentru film mi s-a parut ales cu mult schepsis, trimitand tipii cu obsesii culturale catre universul abisal al lui Dostoievski, grozava chestie! Mi-a placut filmul, era facut cu un anume nerv, o stiinta in a urmari desfasurarea unei romante pastrand un ochi lucid, si directionand povestea catre platforma lui Empire State Building fara a cadea in hardaul cu sirop. Si oricum, mi-a trezit propriile mele amintiri romantice, legate de o anume seara petrecuta pe aceeasi platforma din varful acelei cladiri: Nora Ephron stie unde sa ii atinga pe barbatii de varsta mea, pe cat se vede.

Filmul asta tot facea trimiteri (duios glumete) catre o romanta clasica, legata si ea de platforma din varful lui Empire State Building. O istorie de dragoste care fusese reluata de mai multe filme, pana ce devenise legenda: istoria de dragoste devenise legenda si istoria filmelor care o povesteau devenise si ea o legenda. Nu vazusem nici unul din filmele acestea, dar stiam legenda si ii simteam farmecul chiar asa, fara sa o fi vazut pe ecran. De abia dupa ce am vazut Nopti Albe in Seattle prima oara, am avut ocazia sa vad la TV Love Affair, filmul din 1994 (asadar aparut dupa filmul lui Nora Ephron), regizat de Glenn Gordon Caron, cu Warren Beatty si Annette Bening, si cu Katharine Hepburn intr-un rol secundar superb.

Nopti Albe in Seattle referea o alta versiune a povestii, din 1957: An Affair to Remember, regizata de Leo McCarey, cu Cary Grant si Deborah Kerr, si cu Cathleen Nesbitt in rolul superb al Bunicii Janou.

Insa romanta jucata de Cary Grant si Deborah Kerr era tot un remake! Versiunea originala a fost facuta in 1939: Love Affair, regizata de acelasi Leo McCarey, cu Charles Boyer si Irene Dunne, cu Bunica Janou interpretata de Maria Ouspenskaya. Sa fi fost oare filmul din 1939 primul din istorie care sa afirme ca lucrurile care ne plac cel mai mult sunt ilegale, imorale sau ingrasa? Cine stie?

O romanta, greu de crezut sa se poata intampla chiar asa in realitate, ca orice romanta, traindu-si viata de-a lungul anilor, 1939, 1957, 1994, intruchipata pentru generatii succesive de visatori de generatii succesive de amanti fatali, de Charles Boyer, Cary Grant, Warren Beatty, de generatii succesive de frumuseti fatale, superbele Irene Dunne, Deborah Kerr, Annette Bening, cu marea doamna traind undeva departe pentru a-si aminti in liniste vremuri glorioase, intruchipata de mari doamne ale cinematografului, Maria Ouspenskaya, Cathleen Nesbitt, Katharine Hepburn. O romanta, cu bucata ei sanatoasa de melodrama, ca orice poveste de dragoste ce merita sa fie pusa pe ecran, cu bucatile ei de decenta si delicatete, puse acolo ca sa echilibreze melodrama si sa pazeasca istoria de ridicol: in doua vorbe o romanta extraordinara.

Vaporul elegant traversand Atlanticul din Franta spre America a devenit din remake in remake avion intercontinental plecat din Australia, escala la Madeira s-a mutat pe o insula in Pacific, cantecele s-au schimbat si ele, imbracamintea eroilor s-a supus si ea unor gusturi diferite de-a lungul deceniilor; istoria aceea de dragoste si-a pastrat magia.

Love Affair; cum sa ii spunem pe romaneste? Legatura de Dragoste ar fi probabil o talmacire corecta. Insa un demon mititel ma indeamna sa ii gasesc o alta traducere, chiar daca e departe de a fi exacta. Ii voi spune deci Afacere Amoroasa; prea multe intamplari tot muta dragostea eroilor dintr-o matca in alta!

Puteti gasi povestea povestita pe Internet, de exemplu la adresa http://en.wikipedia.org/wiki/Love_Affair_%281939_film%29. Dar mai bine sa vedeti filmul din 1939, uite-l aici:

http://updateslive.blogspot.com/2011/12/afacere-amoroasa.html
 

Filmul Three Times al regizorului taivanez Hou Hsiao-Hsien. Un film facut in 2005, i-a urmat lui Cafe Lumiere. Este compus din trei vigniete, fiecare interpretata de aceeasi pereche de actori, Shu Qhi si Chen Chang. Pe ea am mai vazut-o in Millenium Mambo, facut tot de Hou. Am citit ca este faimoasa pentru rolul interpretat in Erotica (ceea ce nu ma mira, este foarte senzuala). Pe el l-am vazut in cateva filme. Cel mai neasteptat rol al lui mi s-a parut cel din vignieta The Hand, creata de Wog Kar-Wai in Eros. Acolo ii dadea replica lui Gong Li.

Sa revin insa la Three Times. Prima vignieta se petrece in 1966 - un baiat pleaca la armata, si revine in permisie pentru a o cauta pe May, fata dela masa de biliard de care s-a indragostit. Si ea il iubeste. De fapt sunt la varsta la care iubirea de abia se descopera, o descoperire neasteptata, care te incanta. Suntem noi, cei din generatia boomerilor, spre varsta de 20 de ani, plini de asteptari dela viata, descoperind dragostea, fiind inca inocenti, neavand curajul sa vorbim direct, ci folosind intermediul scrisorilor, in are ne declaram sentimentele indirect, mentionand titlul unui cantec interpretat de Beatles, Rain and Tears. Si este Hou, desigur, si el de varsta noastra, si el pasionat la 20 de ani de biliard si poate visand cand isi faea armata la fata din local, in timp ce la megafonul unitatii se transmite la nesfarsit Rain and Tears.

Vor ajunge amndoi sa se gaseasca, in scurta lui permisie, sa bea impreuna un ceai, sorbindu-se cu ochii, si sa isi impreuneze timid degetele: minimalism at its best.

A doua vigneta este din 1911. De data asta fata este curtezana intr-un bordel de lux, si se indragosteste de un client, un ziarist pasionat de politica si care doreste emanciparea Taivanului de sub japonezi. Este captiva in bordel, de mica a fot adusa, a fost educata, sa cante, sa stie sa manance frumos, sa stie sa se poarte cu clientii. Viseaza sa devina odata si odata libera, dar e greu, iar clientul in care isi pune nadejdea sa o rascumpere e prea absorbit de politica si de literatura ca sa mai aiba gandul la o biata faptura. Jocul ei e magistral. Lacrimile pe care si le sterge discret in doua momente din film iti dau fiori.

Sunt lacrimi care cad pe o scrisoare dela el: nu va mai reveni pentru ca in China continentala a inceput revoutila (1911 - sfarsitul imperiului si proclamarea republicii), iar locul lui e acum acolo.

A treia vigneta e din 2005. Scrisorile sunt inlocuite acum de SMS. Ea e bisexuala, are o amanta geloasa care o ameninta cu sinuciderea si un baiat de care este atrasa fizic naprasnic. Ii trimite un SMS, there is no past, no future, just a hungry present'

Vor face sex (in sfarsit), iubita ei se va sinucide, ea insasi are epilepsie si ochiul drept este din ce in ce mai aproape de orbire (este imaginea unei cantarete reale din Taivan, care avea sa moara dupa aceea). Exista in sens in viata de azi? Exista ceva in tot acest haos? Well, haosul acesta are sens, cautarea noastra de sens a devenit frenetica. Vom descoperi deodata, poate, ca visele noastre sunt oameni de zapada, se topesc in ziua urmatoare, dar nu stim, si cautam frenetic mai departe. Sau stim, there is no past, no future, just a hungry present.

Ca in toate filmele lui, subiectul este fake, conteaza analiza, conteaza meditatia. Si sunt aici mai multe nivele, zic eu: nivelul eoritc, nivelul conditiei femeii, nivelul istoriei Taivanului, care reflecta, si in 1911, si in 1966, si in 2005, istoria Chinei, nivelul meditatiei lui Hou asurpa operei sale - 1966 - filmele lui facute in anii 80 - 1911 - Flowers of Shangai - 2005 - Millenium Mambo.

O sa revin asupra lui. Iata ce am scris chiar acum despre film - comentariu la un video pe youTube:

This is an exquisite movie; it is beautiful only as a painting by Vermeer can be. It has subtlety of tones, it has a warm touch, and it is deep in levels over levels of understanding. It is a meditation about love, about woman condition, about Taiwan history, about Hou Hsiao-Hsien's previous movies; each level reflects the others; it is a world of reflecting mirrors.

Iata si adresa acestui video:

http://www.youtube.com/watch?v=lsQR8zW4Vfw

Iata si un altul, pus de AsianVirusNet, un portughez pasionat de filmele asiatice:

http://www.youtube.com/watch?v=mNDjhd2evq0__._,_.___

Washington, 27 martie 2009

Filmul este inspirat de o carte scrisa de un ofiter britanic care a fost prizonier de razboin la japonezi. Un colonel Lawrence (nume predestinat), care traise cativa ani la Tokio inainte de razboi, cunostea limba japoneza si cultura lor.

Devenise in mod firesc translatoriul lagarului si mediatorul intre gardieni si prizonieri.

Era un tip destept, cautand mereu compromisul, care sa satisfaca ambele parti, cautand mereu sa explice fiecarei tabere punctul de vedere al celorlalti.

Nu era usor, bine inteles. In primul rand nici el nu era scutit de batai si umilinte.

Avea de furca fireste cu japonezii, avea poate de furca si mai mult cu englezii. Exista un comandant englez al prizonierilor, cel care se nimerise sa fie cel mai mare in grad, care era un idiot, interesat doar sa fie el "comandantul". Insa in general prizonierilor comportamentul japonez li se parea de neconceput: cel mai bizar era ca pentru cea mai mica vina militarul japonez era obligat sa isi faca sepukku.

La randul lor, japonezilor comportamentul britanic li se parea de neconceput: cum poti sa rabzi rusinea de a cadea prizonier si sa nu iti iei viata?

Asadar, Lawarence circula intre ei si incerca sa gaseasca mereu compromisul rezonabil care sa permita supravietuirea prizonierilor.

Lagarul era condus efectiv de sergentul Hara, o bruta violenta, increzuta, dar cu accese neasteptate de omenie. Lawrence il intelegea (si avea sa il inteleaga pana la sfarsit): era un taran incult, victima a unui sistem de valori care ii fusese impus. In alte conditii, ar fi fost un bun tata de famile, lucrandu-si pamantul, sau muncind pe un strung. Destinul lui fusese sa devina gardian sef al unui lagar (am citit de curand cazul unui gardian din sistemul comunist cambodgian, devenit acum un bun tata d efamile in satul lui).

Deasupra lui era capitanul, un tanar nobil, obsedat sa respecte profund sistemul lui de valori de samurai, obsedat de cautarea profunda a onoarei militare, a disciplinei, a sacrificiului de sine, a abnegatiei.

Nu era cumva ceva mai profund in capitanul japonez? Ceva de care cauta sa scape, de care ii era rusine? Oare obsesia lui pentru valorile de samurai nu era o incercare de a scapa de alte obsesii, pe care nu voia sa si le marturiseasca?

Venirea unui nou prizonier avea sa declanseze drama. Era cu totul atfel decat colonelul Lawrence (cel inclinat spre compromis) si decat "comandantul" englez (bufon si idiot). Acest nou prizonier era "eroul".

Era cel care se repezea primul in lupta, sfidand moartea, cautand mopartea, sfidand dusmaul, cautand dusmanul, sfidand durerea, cautand durerea.

Fusese parasutat pentru actiuni de gureilla. In ziua de azi l-am numi terorist, daca ar fi in tabara dusmanilor nostri.

Un barbat frumos, blond, cu ochi albastri.

Iar capitanul japonez simtea din ce in ce mai mult atractia fata de acest barbat superb si erou. Oare pentru ce era atras atat de mult? In fond era vorba de un dusman.

Capitanul isi spunea ca acest erou, asa dusman cum era, era un zeu, un zeu blond si cu ochi albastri, asa cum nu sunt zeii din Japonia.

De fapt si eroul incerca prin comportamentul sau sa isi uite obsesiile proprii. Avusese un frate mai mic care era androgin. Se rusinase de el si nu il aparase atunci cand fusese umilit de colegii lui de scoala.

Anii trecusera, devenise avocat de succes, femeile il adorau, dar el nu era interesat de ele. Simtise razboiul ca pe o eliberare. Se inrolase voluntar si devenise "eroul"

Isi cauta cu lumanare parca, ocaziile in care sa sfideze si sa fie pedepsit.

Iar capitanmul japonez devenea tot mai mult prizonierl "eroului".

Ceilalti observau si incercau sa intervina. Insa degeaba vrei sa intervii cand este vorba despre fatalitate.

Pana la urma "eroul" va face gestul suprem pentru care isi va primi pedepasa pe care o cautaase toata viata. Il va pupa pe capitanul jaonez in fata intregii lumi. Va fi ingropat de viu, doar capul ii va ramane afara, sa agonizeze. Si atunci, in clipele acelea, va simti ca fratele sau mai mic l-a iertat. Si va simti ca si el, desi nemarturisit androgin, este de fapt barbat.

Iar capitanul va veni noaptea la el si ii va taia o suvita de par, sa o pastreze ca amintire, sa o depuna cndva pe altarul sau familial, sa o adore ca pe insemnul unui zeu venit de departe, cu par blond si ochi albastri.

Anii trec, razboiul se termina, sergentul Hara este condamnat la moarte de un tribunal militar britanic. Este vizitat in inchisoare de colonelul Lawrence. Care ii povesteste despre suvita de par, pe care a primit-o dela capitanul japonez (si el exectiuat de britanici). Il rugase, cu o noapte inaintea executiei, sa primeasca suvita, sa mearga acasa la familia capitanului, si sa le dea suvita de par pentru a o pune pe altarul familiei.

Sergnetul Hara este linistit. Asta a fost destinul lui. Japonezii l-au pus gardian sa chinuie oameni, britanicii l-au declarat criminal de razboi si il vor executa.

Cumplit film, cumplita poveste.

Iar Lawrence stie ca de fapt Hara este om, este un mare om, asa bruta si necioplit si violent. Fusese odata de mult el, Lawrence, condamnat la moarte in lagar. I chemase Hara. Sergentul era beat. Deh, se intampla, bause prea mult sake. Il intrebase, "Lawrence, stii cine este Father Christmas?' Da, stiu. Hara zambise, 'Lawrence, nu stii. Eu sunt Father Christmas. Eu sunt, si te iert de pedeapsa cu moartea. Merry Christmas, Mr Lawrence!"