.

.

            O lucrare magistrală, ”Justine, sau nenorocirile virtuţii”, prima operă publicată a marchizului de Sade, îi afundă pe cititori într-o lume dură, aflată de cele mai multe ori la marginea nebuniei. În stilul inconfundabil care i-a transformat numele într-un tipar sexual, Sade ne poartă prin Franţa secolului 18, o lume a exceselor şi a maniilor sexual împinse la extrem. Obsedat ca de obicei de contrarii şi de întâlnirea dintre acestea, autorului construieşte romanul aidoma unei comparaţii imense. Avem de o parte virtutea, castitatea, reprezentate de Justine, cea care refuză să accepte desfrâul chiar şi atunci când acesta îi invadează viaţa în cel mai crud mod cu putinţă. Iar de cealaltă parte avem o întreagă suită de personaje care nu sunt interesate decât de plăcerile trupurilor. Iar asta, în universul lui Sade înseamnă că oamenii trebuie să sufere. Pentru că marchizul ne învaţă prin această primă carte că ceea ce îţi provoacă plăcere este permis cu orice cost. Până la urmă, lumea aparţine celor puternici.

            La o primă vedere, analizând exclusive faptele prezentate, cartea şochează. Pe parcursul celor 600 de pagini, întâlnim aproape toate perversiunile cunoscute umanităţii. De la preoţi violatori care folosesc crucifixul pentru a dezvirgina adolescente şi până la baroni care nu îşi pot da drumul decât privind fecioare golite de sânge, toate grozăviile par să îşi găsească locul în universul lui Sade. Însă ar fi nedrept să spunem că volumul se rezumă doar la o enumerare a celor mai bolnave fantezii. Sade nu vorbeşte despre desfrâu dintr-o perspectivă aseptică, criminalistică. Punctul forte al cărţii este tocmai încercarea de a înţelege şi a justifica răul ca o alternativă viabilă. Sade ucide explicând în acelaşi timp că aceasta este cea mai bună variantă: “Închipuindu-şi că este cea mai desăvârşită de pe pământ, crezându-se cea mai însemnată, creatura aceeasta înfumurată care este omul a pornit de la acest principiu fals pentru a-i încredinţa pe ceilalţi că acţiunea care o nimicea nu putea fi decât o ticăloşie; dar trufia ei, sminteala ei nu schimbă cu nimic legile naturii; nu există fiinţă care să nu simtă în străfundurile inimii cea mai aprigă dorinţă de a scăpa de cei care o stânjenesc sau a căror moarte îi poate fi de-un folos oarecare; iar de la această dorinţă până la efect, îţi închipui tu oare, Therese, că deosebirea este cu adevărat mare?”

            Stilul este baroc, se insistă pe multitudinea detaliilor, ceea ce conferă naraţiunii de multe ori aspecte şocante. Sade îşi construieşte cele mai brutale scene folosind o abundenţă de descrieri, fără să evite lucrurile cu adevărat înfricoşătoare. Citeşti şi te înfiori, de multe ori pentru că îţi dai seama că instinctele primare descrise în carte nu îţi sunt chiar atât de străine. Toate aceste descrieri ale ororilor se împletesc cu pasaje filosofice complexe, în care ideile sunt despicate şi întoarse pe toate părţile, părând de multe ori irefutabile. Te îngrozeşti înţelegând cât de banală şi normală poate să apară violenţa, crima, atunci când sunt îmbrăcate cu straiele elegante ale filosofiei.

            Personajele sunt antagonice şi sunt construite prin hiperbole aproape de fiecare dată. Trăsăturile lor sunt mult exagerate, atât în cazul pozitiv cât şi în multitudinea de cazuri negativă prezentă în roman. Ideea principală de la care pleacă Sade este conflictul dintre bine şi rău, extrapolat şi generalizat la întreg universul fiinţativ. Există Justine, care reprezintă un ultim bastion al binelui, un zid care refuză să se prăbuşească sub asalturile nemiloase ale tuturor celor ce îi vor rău. Şi, pentru a sugera şi mai bine puritatea fetei, în jurul ei sunt numai monştrii, care nu se sfiesc de la a face orice pentru a îşi spori plăcerea şi pentru a-i demonstra că speranţa nu mai există demult: “Există oare vreun bărbat cu scaun la cap care să îşi dorească să-şi împartă desfătarea cu curtezanele? Şi totuşi, nu există milioane de bărbaţi care au parte de mari plăceri cu aceste creaturi? Prin urmare, există toţi atâţia indivizi încredinţaţi de ceea ce stabilesc eu aici, care, fără să bage de seamă, îl pun în practică şi care îşi bat joc de-aceia ce-şi justifică acţiunile prin bunele principii, iar toate acestea pentru că universul e plin de statui organizate care se duc, vin, fac, mănâncă, mistuie, fără să priceapă vreodată ceva.”

            Prezenţa unui număr atât de mare de personaje negative afectează într-o oarecare măsură credibilitatea cărţii. Sade pretinde că s-a inspirat din societatea în care trăia, dar dacă acceptăm asta, înseamnă că Franţa secolului 18 era plină de sociopaţi şi de criminali, ceea ce este greu de crezut. Mai degrabă ar trebui să înţelegem că Sade a generalizat şi a folosit aproape exclusiv exemple de sceleraţi pentru a accentua şi mai mult contrastul dintre castitatea şi puritatea lui Justine şi răul în stare pură care pare să se manifeste prin toate celelalte acţiuni din carte. Nu ar trebui astfel să mire pe nimeni comparaţia pe care autorul o face în final între Justine şi Isus şi mai ales nu ar trebui să mire pe nimeni că într-un final excepţional, puritatea pierde fără drept de apel bătălia, fiind renegată de însăşi natură.

            Proza este fluentă, iar autorul reuşeşte să redea foarte bine atmosfera societăţii franceze din acea vreme. Descoperim reminiscenţe ale perioadei medievale, descoperim lorzi care au impresia că averea le dă dreptul să facă orice, descoperim un stat incapabil să facă faţă cu brio problemelor de ordin legal. Nimic nu este sigur, nicio decizie finală, iar cititorii nu ştiu niciodată pe ce drum o va lua acţiunea în continuare. Şi totuşi, în ciuda acestei nesiguranţe generale, binele şi răul se disting de fiecare dată. Ideea centrală a romanului este chiar bătălia dintre principii, iar pentru asta Sade a construit totul astfel încât între lumină şi întuneric să nu existe niciodată asemănări. Justine rămâne până la sfârşit încătuşată de puritatea fiinţei ei, iar torţionarii nu trec niciodată prin mustrări de conştiinţă, decât poate aparent, doar pentru a plănui în secret o grozăvie şi mai cumplită. Şi până la urmă, Sade ne face să acceptăm cu groază că în răul făcut conştient şi cu zâmbetul pe buze există un sâmbure de măreţie: ”Îndârjiţi de această dintâi fărădelege, sacrilegiile nu se opresc defel acolo: îi zic copilei să se dezbrace, o culcă pe burtă pe o masă mare; aprind nişte lumânări, aşază chipul Mântuitorului nostru pe noada copilei şi îndrâznesc să săvârşească, pe fundul ei, cea mai de temut dintre tainele noastre. Am leşinat la această înfiorătoare privelişte, mi-a fost cu neputinţă s-o îndur. Văzându-mă în această stare, Severino spuse că, pentru a mă obişnui, trebuia ca, la rândul meu, să slujesc drept altar. Sunt înşfăcată; sunt aşezată în acelaşi loc ca şi Florette; sacrificiul se săvârşeşte, iar ostia... acest simbol sacru al preamăritei noastre religii... Severino pune mâna pe ea, o îndeasă în scârbosul locaş al sodomitelor sale desfătări... o înfundă ocărând... o striveşte cu josnicie sub înteţitele lovituri ale monstruoasei sale darde şi azvârle, hulind, pe chiar trupul Mântuitorului său, necuratele valuri ale torentului destrăbălării sale...!”

            O carte pentru care a fost înfierat de contemporanii săi, ”Justine, sau nenorocirile virtuţii” are avantajul că poate fi înţeleasă de cititorul de astăzi în două feluri. Putem descoperi în ea fineţea filosofică a răului argumentat şi ridicat la rang de ţel suprem, putem înţelege de ce clipa merită trăită şi pentru ea oricine poate fi sacrificat, sau, din contră, putem să ne bucurăm aidoma unui film porno de toate scenele sexuale care împânzesc romanul de la un capăt la altul. Un maestru al literaturii sexual, marchizul de Sade reuşeşte să scrie 600 de pagini despre cele mai şocante orgii fără să folosească măcar o dată un cuvânt vulgar, demonstrând încă o dată capacităţile nebănuite ale limbii literare franceze. Deşi până la urmă, încă nu s-a inventat limba care să poată descrie ce poate face o fată tânără cu limba...

Bibliografie 

Sade – Justine, sau nenorocirile virtuţii – Trei – 2008

            Îşi scutura capul cu putere. Câteva picături de sânge îi ajunseseră pe ochelarii de soare şi îl incomodau. În tot acest timp însă cuţitul continua să se mişte. Constant, aidoma unui metronom ucigător. Privea cum victima îşi dădea ultima suflare. Un ultim efort de a scăpa din braţele călăului, o ultimă încercare de a bloca lama ucigaşă cu mâinile. Iar în final, o ultimă respiraţie prelungă, aidoma unui oftat. Şi apoi, tăcerea, tăcerea care părea să îţi spargă timpanele...

            Împinse trupul inert cu piciorul. Ceea ce mai devreme fusese un bărbat solid se rostogoli fără să facă niciun zgomot lângă celelalte două cadavre. Fiecare avea trupul aproape sfârtecat de lovituri de cuţit.

            Se privi în oglindă. Îi plăcea zâmbetul care i se lăţea pe faţă. Îşi şterse transpiraţia şi se apropie mai mult să îşi cerceteze ochelarii de soare. Nu vroia să îi strice, totuşi costaseră aproape 1000 de euro. Era păcat...

            Vedea reflectată scena din spate în lentile. Sângele părea să strălucească ciudat, aproape fantastic. Ar fi trebuit să aibă un aparat să facă o poză. Asta e ceva ce ar merita postat pe Facebook. Râse în sinea sa imaginându-şi reacţia prietenilor săi în faţa unei astfel de imagini. Ar fi fost mortal...

Dar nu, renunţă la astfel de idei, nu încă. Mai aşteaptă puţin. Până la urmă fiecare dintre ei va ajunge într-o astfel de postură, de o parte sau de alta a cuţitului. Depinde doar de ei de care parte... Poate vor înţelege că a ucide este cu adevărat unul dintre cele mai puternice sentimente ale fiinţei umane. Plăcerea în sine, adrenalina, nu pot fi înlocuite cu nimic altceva. Să ucizi, să ucizi pur şi simplu, ca şi cum ai trage dintr-o ţigară, fără să ai ceva cu cei pe care îi ucizi, fără să te intereseze un anumit tipar şi fără să ştii cine sunt ei de fapt. Să ucizi doar pentru a ucide, să faci ceva pentru lucru în sine şi nu pentru că vrei să impresionezi pe cineva.

            Încercase deja să-şi convingă câţiva cunoscuţi să încerce asta. Dar la naiba, scrâşni el din dinţi când îşi aminti, toţi îl ameninţaseră că îl internează într-un spital de nebuni...

            Oftă. Acelea fuseseră singurele omoruri forţate într-un fel de împrejurări. Şi nu îi făcuseră plăcere, fuseseră mai mult o obligaţie. Acelea şi ea... Ea, femeia pe care o iubise şi pe care o va iubi întotdeauna. Şi care refuzase să îl asculte când încercase să îi descrie senzaţiile care te învăluiau atunci când ucideai. Le simţise imediat şi ea, dar de partea cealaltă a bâtei de baseball cu care îi spulberase în mai puţin de 10 minute toate oasele...

            Se ridică, scuturându-se de praf. Ştia că mai are încă 4 victime cu care să se delecteze. Păşi atent prin camera deja plină de sânge şi se mai admiră o dată în oglindă. Ah, arăta bine, şi reuşise încă o dată să nu îşi murdărească costumul scump. Mângâie textura hainei, înfiorându-se când mânuşa se frecă de ea. Şi-ar fi dorit să poată atinge totul fără să poarte aceste mânuşi tâmpite, dar nu putea risca. Nu trebuia să lase nicio urmă, nu dacă vroia să poată ucidă în continuare.

            Îşi aminti zâmbind de lista de victime. De fiecare dată când ucidea adăuga o liniuţă pe această listă. Era păcat să uite, era păcat să nu ştie până unde ajunsese. Iar în ultimul timp adăugase multe liniuţe. Doar gândul la asta îl făcu instantaneu să simtă un puseu de adrenalină. Ah, viaţa era aşa frumoasă.

            Deschise uşa. Femeia era legată şi prăbuşită lângă un scaun. Of, era prima, aşa trebuie, doamnele întotdeauna primele. I-ar fi plăcut să o lase la sfârşit, poate ar fi avut timp să se distreze un pic cu ea înainte, însă dacă astea erau regulile, ce să-i faci. N-ar fi vrut ca ea să creadă că e un bădăran...

            Înghenunche, scoase cuţitul şi îl înfipse cu putere în piciorul femeii. Urletul acesteia se oprii în banda adezivă care îi acoperea gura. Leşină aproape instantaneu.

            Ce păcat, oftă bărbatul. O să piardă tocmai partea interesantă. Scoase cuţitul, îl şterse de sânge pe bluza albastră a femeii prăbuşite în faţa lui şi se gândi unde să lovească data viitoare. Îşi potrivi cuţitul pe faţa tinerei şi se pregăti. Nu se grăbea, totul trebuia să fie aidoma unei ceremonii. De data asta avea să încerce să ajungă la creier prin ochi. În timp ce lama străpungea globul ocular, se întrebă cum se simţea asta... Apăsă mai tar...

...

- Tati, ai înnebunit?

Jack se întoarse uimit spre fiica sa. Se lăsase prea captivat de propria poveste.

- De ce?, întrebă el abia desluşibil...

Fetiţa îşi încrucişă mâinile peste piept. Imbecilii sunt bărbaţii ăştia câteodată, bombăni ea în gând.

- Păi nu ştiu tată, poate pentru că am 11 ani şi tu îmi povesteşti de o jumătate de oră despre cum nu ştiu ce tâmpit omoară oameni. Gândeşte-te şi tu… Aşa nu o să adorm în veci să ştii!

- Of, scuze, îngâimă Jack. Nu cred că mi-am dat seama... Am exagerat... Simţeam doar nevoia să poveste...

- Adică?

- Nimic, nimic, ăăăă, scuză-mă, o să mă revanşez mâine, promit... Acum hai, fugi la culcare şi încearcă să nu te gândeşti prea mult la sângele ăla...

-  Off, cine să vă mai înţeleagă pe voi adulţii. Noapte bună!

Jack stinse lumina şi ieşi din cameră. Transpirase, se simţea tot ud şi murdar. La naiba, poate că nu a fost atât de bună ideea să locuiesc cu ea. Nu mă poate înţelege, la naiba, e doar un copil, unde dracu mi-a fost capul...

Se scutură cu putere. Nu, nu mai trebuie să gândesc aşa. Nu trebuie ca şi ea să aibă aceeaşi soartă cu mama ei. Nu, la naiba, nu, ea mă va înţelege, ea va fi singurul om care va înţelege. Trebuie, spre binele ei... Întinse mâna şi mângâie ochelarii de soare. La naiba, iar a rămas o picătură de sânge aici, bombănii el în timp ce ştergea lentila murdară cu o cârpă. În camera de hotel, ultimele acorduri de dubstep se stingeau în liniştea nopţii...

  “Uitaţi cât de absurde sunt întrebările oamenilor: cum să iubesc, cum să dansez, cum să meditez? Cum să trăiesc? Absurde întrebări... însă ele arată sărăcia, sărăcia lăuntrică a omului. A amânat toate lucrurile şi, încetul cu încetul, le-a uitat. Orice copil ştie cum să iubească şi orice copil ştie cum să danseze şi orice copil ştie cum să trăiască. Orice copil vine pe lume complet, gata pentru orice. Trebuie numai să înceapă să trăiască...”      

                                                                                                                                    Osho 

Într-o lume care se mişcă din ce în ce mai repede, oamenii şi-au pierdut de mult reperele. Iar pentru că secolul 21 a adus cu sine explozia ştiinţei şi încet, încet, demontarea miturilor antice, prea puţini dintre noi îşi mai găsesc alinarea în basme legate de religie sau de principii care tanscend fiinţa.

            Dispariţia gândirii religioase, dispariţia oamenilor principiali ai trecutului este deplânsă de mulţi dintre gânditorii actuali. Începând cu mass-media şi terminând cu liderii spirituali, umanitatea îşi deplânge la unison dispariţia sacralităţii. Însă pe lângă acest aspect general considerat tragic, problema cea mai mare astăzi este la nivel individual. Foarte mulţi oameni nu mai găsesc motive pentru a trăi (şi prin viaţă nu mă refer la o existenţă plată care “omoară timp” pentru a grăbi momentul morţii) şi nu mai cred în absolut nimic. Pentru că umanitatea renunţă, de multe ori forţat, (pentru că e greu să le demonstrezi oamenilor că Moş Crăciun, Isus sau Peter Pan de fapt nu există) la mituri, fără a avea ceva de pus în loc. Iar consecinţa este un vid incredibil care transformă majoritatea oamenilor în mase de manevră total neinteresate de viaţa reală, autentică.

            Soluţia nu este întoarcerea la principiile vechi, soluţia nu este întreţinerea artificială a miturilor sau încolonarea în dreptul cabinetelor de psihiatrie. Oamenii nu au nevoie de nihilismul total predicat de mulţi la fel cum nu au nevoie de vreo doctrină a iubirii universale.

            Viitorul aparţine celor ce vor face ceea ce până acum umanitatea nu a fost capabilă să facă niciodată: să înveţe să-şi înţeleagă şi să-şi urmeze natura umană. Nu avem nevoie de programe complicate sau de doctrine complexe, avem nevoie doar de o privire sinceră în propriul nostru eu, trebuie doar să înţelegem că viaţa este cel mai important şi cel mai de preţ lucru pe care îl avem.

            Omul modern are nevoie de fericire ca de apă, însă nu a înţeles niciodată că fericirea nu poate fi obţinută pe calea aseptică aplicată astăzi în aşa de multe domenii. Avem nevoie de fericirea clipei, de senzaţiile acelea care nu pot fi clasificate logic, de izbucnirile de adrenalină care ne-au lipsit atât de mult.

            Este timpul să ne regăsim, este timpul să acceptăm că nu suntem fericiţi şi că a menţine acest status quo nu face decât să ne adâncească şi mai mult în depresia generală care pare că a cuprins în ultimul timp întreaga umanitate. Pretutindeni oamenii sunt trişti, însă pretutindeni oamenii continuă să îşi joace rolurile cu aceeaşi îndârjire. Ar trebui să ne întrebăm care ar fi rezultatele dacă oamenii ar folosi această energie pe care o consumă minţindu-se zilnic în construirea unei vieţi mai bune pentru ei, o viaţă pe care ei o simt mustind în ei de atâta timp şi pentru suprimarea căreia au făcut atâtea eforturi.

            Este timpul să renunţăm la ipocrizie, este timpul să nu uităm că suntem până la urmă animale. Desigur, animale înzestrate cu conştiinţă, însă în cele din urmă animale. Iar animalele nu ar trebui să renunţe niciodată la cel mai important ţel al lor, fericirea fiinţativă, singurul motiv al fiinţării noastre şi lucrul care se pare că a ajuns astăzi pe ultimul loc în lista de priorităţi pentru oamenii de pretutindeni. Nu mai ştim să ne distrăm pentru că prea multe dintre teoriile noastre ne-au spus că asta e un lucru rău, nu mai ştim să râdem pentru am fost învăţaţi că este mai bine să plângem. Iar acum ni se pare că suntem singuri, ni se pare că suntem neînţeleşi, nu înţelegem de ce ne uităm dimineaţa în oglindă şi nu ne mai recunoaştem.

            Nu este greu să rezolvăm această situaţie, însă trebuie să fim fermi şi să acceptăm în primul rând că avem o problemă. După ce vom renunţa la ipocrizie (adică la idealuri) şi vom privi în oglindă fără ochelarii de soare care ne plac aşa de mult, soluţiile vor apărea de la sine şi vom rămâne stupefiaţi când vom realiza cât de evidente erau ele.

            Primul lucru pe care trebuie să îl facem este să renunţăm la idealurile prosteşti. Asta nu înseamnă să nu mai avem vise, asta înseamnă să fim întotdeauna mulţumiţi cu ceea ce avem în momentul de faţă. Pentru că niciodată nu vom învăţa să fim fericiţi dacă în fiecare moment ne vom gândi că am fi putut avea mai mult şi am fi putut să fim şi mai buni. Nu vă mai propuneţi să fiţi buni, nu vă mai propuneţi să fiţi excepţionali şi veţi vedea cum dintr-o dată, ceea ce sunteţi acum vă va mulţumi pe deplin. Viaţa este mult prea scurtă pentru a o pune în slujba unor idealuri la care odată ce, eventual vom ajunge, vom descoperi doar dezamăgire. 

            ”Al doilea lucru de reţinut este să nu nutriţi idealuri. Gândiţi-vă, numai: dacă ai idealul că trebuie să deţii trei ochi, se naşte imediat o problemă, pentru că tu nu ai decât doi ochi, şi idealul tău spune că, dacă nu ai trei, ceva lipseşte. Acum jinduieşti după al treilea. Ai generat o problemă imposibilă pentru tine! Ea nu va fi soluţionată. Cel mult, îţi poţi picta un al treilea ochi pe frunte. Însă al treilea ochi pictat este numai un al treilea ochi pictat, este o minciună. Idealurile creează ipocrizie în rândul oamenilor. Iată ce absurditate: oamenii au idealul să nu fie ipocriţi, iar ipocrizia vine prin elementul idealurilor. Dacă toate idealurile dispar, nu va mai exista ipocrizie. Cum poate exista ipocrizia? Este consecinţa deţinerii de idealuri. Cu cât este mai mare idealul, cu atât este mai mare ipocrizia.”

                                                                                                                                    Osho           

            După ce vom renunţa la idealuri, trebuie să reuşim să regăsim plăcerea de a trăi clipa. Lucrurile se întâmplă oricum, chiar dacă noi ne roadem sau nu unghiile pe margine. Da, vrem anumite lucruri, avem poate un plan măreţ, dar hai să nu transformăm asta într-o obsesie, hai să lăsăm viaţa să curgă de la sine şi între timp să ne distrăm cât de mult putem. Astfel, dacă visul nostru se va împlini, el va veni să încununeze o viaţă trăită la intensitate maximă. Iar dacă el nu se va împlini, vom avea măcar consolarea unei multitudini de experienţe fascinante. Atunci când nu putem fi siguri că vom ajunge la destinaţie, haideţi să uităm de ea şi să ne concentrăm asupra călătoriei. Haideţi să ne concetrăm asupra destinaţiei doar înaintea ultimului pas şi astfel nu vom avea impresia că i-am făcut degeaba pe toţi cei de până acolo.

            Nu e uşor să renunţăm la idealuri, nu e uşor să nu ne mai propunem ţinte măreţe în fiecare moment. Dar a venit timpul să ne ajutăm fiinţa naturală, corpul, să lupte împotriva bolilor minţii. Secolul 21 este secolul psihiatrilor pentru că oamenii au început să trăiască doar prin intermediul plăsmuirilor minţii şi au uitat de trupul lor. Dacă vom învăţa să ascultăm din nou cerinţele acestuia nu ne va fi greu să fim fericiţi.

            La început va fi mai greu şi tocmai de aceea trebuie să căutăm cu înverşunare momentele în care corpul preia controlul, momentele în care mintea pierde controlul asupra corpului. Un astfel de moment este secunda dinaintea orgasmului, atunci când trecem de linia aceea peste care nu ne mai putem întoarce. Atunci mintea nu mai există, atunci suntem cu adevărat fiinţe complete, sălbatice şi fericite. Trebuie să găsim cât mai multe astfel de momente, trebuie să ne bucurăm de clipele când nu vrem decât să dansăm, să cântăm, să fugim, să dăm din cap sau să fumăm o ţigară bună, complet, abandonaţi în respectiva senzaţie. Toate aceste momente, toate aceste impulsuri, toate trebuie exploatate pentru a oferi şi corpului nostru o şansă. Abia când vom învăţa să ne bucurăm de aceste plăceri în stare pură, brută, vom putea să le integrăm alături de minte într-un mecanism care să funcţioneze la parametrii optimi şi să ne aducă fericirea atât de mult visată.

            Unii dintre noi pot să facă asta pur şi simplu, fără ajutoare exterioare. Alţii însă nu, şi tocmai de aceea fiecare dintre noi ar trebui să se adâncească în lucrurile care îi provoacă cele mai multe pusee de adrenalină. Momentele acelea în care simţi că pluteşti, momentele în care te simţi stăpânul lumii. Să dansăm, să cântăm, să facem sex, să bem, să citim o carte bună, să urcăm pe munţi, să cutreierăm mările, să facem orice ştim că ne va produce o stare de beţie a trupului. Aşa vom deveni mai sănătoşi, aşa vom deveni mai fericiţi şi aşa ne vom împlini ca oameni.

            Căutaţi adrenalina. Ştiţi prea bine că aveţi nevoie de ea. Cu toţii avem nevoie de ea. Nu trăim decât pentru a fi fericiţi şi este timpul să punem asta pe primul plan. Veţi descoperi cu toţii că adrenalina şi fericirea sunt cele mai bune medicamente, cele mai bune droguri. Umanitatea trebuie să descopere, măcar acum, în ultimul ceas, ce înseamnă să te droghezi cu viaţă...

           Prea multă lume acuză în ultima perioadă capitalismul, prea mulţi specialişti se grăbesc să afirme că recenta criză financiară dovedeşte falimentul acestui sistem. Ne lăsăm purtaţi de valul acestor zile, ne lăsăm pătrunşi de importanţa momentelor, ne place prea mult ideea că în aceste clipe se făureşte istoria. Şi tocmai de asta ne plac verdictele, ne plac lucrurile spuse solemn, ne place să cântăm prohodul sistemului care până acum ne-a oferit tot ceea ce avem. Zâmbim maliţios atunci când spunem că se prăbuşeşte capitalismul, fără să ne dăm seama că de fapt în acestă fericire se ascund toate frustrările noastre. Da, din punct de vedere psihologic, e normal ca un om care câştigă până în 50.000 de dolari pe an să se bucure atunci când bancherii, acei moguli cu salarii de zeci de milioane de dolari, se prăbuşesc. E normal ca un om care se chinuie lună de lună să-şi plătească ratele să se bucure atunci când băncile şi întreaga economie par să se prăbuşească. E vorba de acel “ba pe-a mătii bă!” specific fiinţei umane.

Haideţi să ne dăm însă un pas în spate, haideţi să ne depăşim condiţia de simple fiinţe instinctuale. Simţim asta, dar haideţi să ne gândim şi la consecinţe. Pentru că negarea capitalismului este periculoasă, este cel mai periculos lucru care se poate întâmpla în aceste zile. Singurul sistem complex care există astăzi ca o alternativă pentru capitalism este socialismul. Nu comunismul, pentru că acesta, aşa cum este definit de Marx şi Engels, reprezintă stadiul final, ideal al socialismului, o etapă la care nu vom putea ajunge niciodată, ci un stadiu premergător acestuia. Asta este soluţia de pe buzele tuturor, la asta ne gândim în această perioadă.

Uităm însă că însăşi posibilitatea de a gândi se datorează capitalismului, însăşi posibilitatea de a vorbi despre asta se datorează libertăţilor câştigate odată cu explozia economică. N-ar trebui să le oferim pretexte celor ce abia aşteaptă o renegare a capitalismului de către chiar adepţii săi. Nu avem la ce să ne întoarcem, nu avem cum să ne întoarcem şi mai ales nu avem de ce să ne întoarcem.

Da, am intrat într-o perioadă de recesiune, dar trebuie să acceptăm că lucrurile s-au schimbat, nu să ne repezim să anunţăm sfârşitul sistemului. În doctrina capitalistă există criza, ea este acceptată, iar în urma ei economia va deveni cu siguranţă mai puternică. Nu putem să ne aruncăm sacii în căruţă şi să plecăm la prima problemă apărută, asta este iresponsabil. Cel mai mare pericol în momentul unei crize în sistemul bancar o reprezintă oamenii îngroziţi care îşi scot banii din bănci, şi totuşi nimeni nu face un apel la calm, analiştii cred că libertatea de exprimare îi scuteşte de răspundere civică.

Criza ar trebui să ne facă mai responsabili, ar trebui să luptăm pentru sistemul nostru acum, în momentele în care acesta suferă. Intervenţia statului nu trebuie văzută ca o prăbuşire a liberalismului, ci ca o simplă rafinare a conceptelor lui Adam Smith si Friedrich Hayek. Pieţele trebuie lăsate libere, cu menţiunea că trebuie controlate pasiv pentru a nu abuza de această libertate. Iar legi care să stabilească mai bine cadrul legal pentru desfăşurarea activităţilor economice sunt elaborate în aceste zile. Creditele vor fi mai greu de obţinut, băncile vor fi mai precaute, creşterea economică va fi încetinită. Recesiunea însă este percepută greşită. Nu ne întoarcem în anii 70 ci facem lucrurile aşa cum trebuie şi aşa cum ar fi trebuit să le facem de la început. Nu pierdem nimic, pentru că nu am avut cu adevărat decât iluzii.

Pentru fiecare dolar real, în lume există încă nouă dolari virtuali. Avem proprietăţi, avem obiecte, însă nu avem lichidităţi. Avem iluzia că această criză este ceva spontan, virulent, însă trebuie să înţelegem că în acest moment există un sistem foarte bine pus la punct, un sistem care nu greşeşte niciodată, un sistem care, atunci când eventual se va prăbuşi, va duce la haos. Criza adevărată, dacă va exista vreodată, va duce la distrugerea unei mari părţi a umanităţii. În general, oamenii câştigă şi pierd, pierd şi câştigă. Există însă şi beneficiarii unui sistem, cei care câştigă întotdeauna. Fireşte că, neînţelegând exact cum funcţionează acest sistem, este greu să îl acceptăm.

            Dar, dacă vom analiza din punct de vedere economic ultimii 50 de ani, vom descoperi cum totul a fost anticipat, totul a fost integrat perfect într-un sistem complex. Globalizarea este doar rezultatul conceptual al unui sistem care macină totul pentru a acumula din ce în ce mai multă bogăţie. Avem economia, avem asasinii economici care încearcă să ajungă la un consens prin argumente. Apoi avem şacalii, cei care elimină persoanele care refuză să accepte realitatea. Şi în cele din urmă, în lipsa oricăror alternative, există războiul. Pentru că aici nu vorbim despre poate, ci despre certitudini, vorbim despre oameni care nu acceptă niciodată înfrângerea. Te adaptezi cerinţelor sau pieri, iată cea mai simplă teorie naturală aplicată astăzi în societăţile noastre.

Această criză nu va face decât să sporească bogăţia celor aflaţi în vârful sistemului, în acelaşi timp însă readucând lucrurile pe linia de plutire.

            Criza era aşteptată, la fel cum şi în România ar trebui să ne aşteptăm în următorii ani la recesiune. Când oamenii încep să cumpere din ce în ce mai mult, să se împrumute din ce în ce mai mult, este normal că va exista un moment în care lucrurile trebuie să se oprească. Nu putem să fabricăm bani, iar creditele au limite, pentru că nu există bunuri suficiente pentru a le garanta. Toţi cei care au studiat economia ştiu şi înţeleg că amânarea acestei crize globale nu ar fi făcut decât să înrăutăţească lucrurile. Iar intervenţia statului, naţionalizarea marilor bănci, nu trebuie înţeleasă ca un act dictatorial sau ca o intruziune brutală în piaţă.

            Nu, a salva este mai bine decât a lăsa să se prăbuşească, pentru că prăbuşirea îi va afecta tot pe cei de jos. Oamenii nu trebuie să piardă din cauza principiilor. Nu există justificări în a lăsa o ţară, o lume să sufere din cauza unor idei, unor teorii. Iată de ce, intervenţiile statelor, coroborate cu elaborarea unei noi politici mondiale, nu pot să ducă decât la o economie conştientă de propriile limite, o economie care va putea să crească în viitor bazându-se pe certitudini şi nu pe oferte promoţionale.

            Pentru că noi, în frenezia noastră, nu vrem să înţelegem că dacă se prăbuşesc băncile, dacă nu mai funcţionează sistemul, numai noi vom avea de suferit. Pentru că “băieţii deştepţi” (printre care, dacă ne dorim cu adevărat, putem să ajungem şi noi) au ştiut deja să se pună la adăpost. Chiar dacă pare imposibil, unii oameni au reţetele acelea frumoase, prin care nu poţi să pierzi. Şi iată de ce, un uragan, un război, o criză, suferinţa, toate pot deveni profitabile dacă ştii cum să procedezi. Şi iată de ce, în loc să ne râdem în barbă că se prăbuşeşte economia, ar trebui să facem tot ceea ce putem pentru a ajuta la redresarea ei. Ne bucurăm crezând că magnaţii se vor prăbuşi, când de fapt se vor prăbuşi doar cei de la nivelurile inferioare. Noi ne vom prăbuşi, noi vom simţi efectele pe termen lung, nu cei care au fost în vârf până acum.

            Ne uităm la liderii economici, la liderii politici şi nu înţelegem că ei sunt mici copii pe lângă cei care sunt în siguranţă, undeva deasupra. Nu, nu e vorba de o conspiraţie, nu e vorba decât de modul natural de stratificare a unei societăţi. Întotdeauna vor exista oameni care vor înţelege că nu trebuie să se expună, oameni care nu vor să fie cunoscuţi, oameni care îşi doresc doar putere, putere în sine, fără toate “floricelele” pe care noi le considerăm implicite. Aceştia, pe care nu îi vedem şi pe care probabil nu îi vom vedea niciodată, au înţeles că la un moment dat lucrurile trebuie să se termine, visul trebuie să redevină realitate. Şi ei, spre deosebire de noi, sunt dispuşi să facă orice pentru asta. Este o optică pe care trebuie să o înţelegem înainte de a merge mai departe, pentru că există oameni care cred cu adevărat în visele lor, indiferent care sunt acestea: 

“Aş bea sângele Celor-Ce-Trebuie-Păziţi, desigur. Aş bea, pentru a fi mai puternic, mai aproape de nemurire. Aş implora-o în genunchi pe Akasha să-mi dea voie să beau, iar apoi m-aş adăposti în braţele ei. Dar mie mi-e uşor să vorbesc despre asta. Ea nu m-a respins niciodată, iar eu ştiu că vreau să trăiesc veşnic. Ea nu m-a lovit niciodată. Pentru a trăi de-a pururi, aş fi în stare să mai suport încă o dată focul. Aş îndura arşiţa soarelui. Aş suporta orice, doar ca să pot trăi mai departe.”                                                                                     Anne Rice – Vampirul Lestat 

Dar iată care este realitatea noastră: casele, maşinile, vacanţele exotice, nu ne aparţin atâta timp cât pentru a le obţine ne-am împrumutat. Banii noştri, casele noastre, noi înşine aparţinem unui sistem, aparţinem creditorilor noştri. Iar aceştia la rândul lor aparţin altor creditori, care la un moment dat au nevoie de acele lichidităţi. Nu trăim într-un basm unde banii curg din ceruri, trăim într-o economie foarte bine pusă la punct care are anumite limite. Putem să facem infuzii de sute de miliarde de dolari, problema rămâne una de fond: atunci când nu ai, nu trebuie să consumi! E simplu, şi totuşi parcă atât de greu de înţeles...

Prea mulţi analişti transferă problema în cercurile înalte ale companiilor, în birourile băncilor, în culoare înguste ale Casei Albe. Nu, nu de acolo trebuie să vină soluţiile, pentru că de acolo pot veni doar limitele legale. Nu banii trebuie să fie mai mulţi, ci mentalităţile trebuie să se schimbe. Pentru că dacă nu vom învăţa să ne controlăm, dacă nu vom învăţa să gândim în perspectivă, vom descoperi cu stupoare că toţi banii din lume nu ne ajung.

Această criză ar trebui să fie o lecţie nu pentru cei din frunte. Pentru aceştia este doar o altă etapă a jocului, un alt moment în care capitalul curge şi se transformă. Nu cei din spatele cortinei trebuie să îşi pună astăzi probleme, ci fiecare dintre noi, fiecare dintre cei care consumă fără să înţeleagă de ce. Criza nu este ceva îndepărtat, un grafic bursier, criza este în mijlocul nostru. Iar noi trebuie să alegem dacă vrem să înţelegem sau nu, dacă vrem să acceptăm realitatea sau nu. Pentru că numai noi putem decide de care parte a cortinei vrem să trăim... 

Şi după criza băieţilor deştepţi, lumea încă nu a găsit soluţia... 

            Soluţia este simplă, iar cei care o vor urma vor reuşi în acest climat periculos să reuşească. Pentru că în lumea de astăzi imaginea este cel mai important atribut al individului. Eşti perceput de cei din jurul tău prin intermediul aparenţelor. Este imposibil să te dezvălui, oamenii nu pot înţelege aproape niciodată mecanismele ascunse. Vedem efectele, în timp ce cauzele rămân ascunse adânc în noi. Reacţiile se bazează aproape exclusiv pe presupuneri. Nu cunoaştem totul de aceea completăm spaţiile libere prin imaginile celor ce ne sunt accesibili. Esenţa nu contează atâta timp cât nu putem ajunge la ea.

            Iată de ce individul care doreşte să reuşească trebuie să ofere publicului ceea ce acesta vrea să primească. Influenţa veştilor proaste se va răsfrânge asupra mesagerului, de aceea trebuie să evităm întotdeauna aceste conjuncturi. Cei care vor să învingă ştiu că trebuie să îşi creeze o imagine de învingători.

            Din cauza dezvoltării frenetice, viaţa omului s-a transformat într-o cursă nebunească. Nu putem schimba realitatea, evoluţia nu poate fi oprită, ci trebuie să ne adaptăm, să descoperim modalităţi noi prin care să ne apropiem de semenii noştri. Nu mai avem timp de tatonări, nu mai avem cum să pretindem înţelegere. Înving cei care ştiu să lupte în orice condiţii, fără să îşi pună întrebări inutile şi fără să apere principii absurde. Flexibilitatea este principala calitate a unui bun conducător. Dacă vrei să îi reprezinţi pe cei din jurul tău trebuie să ştii cum să îi asculţi şi mai ales când să ţii cont de sfaturile şi părerile lor.

            Teoria propriu-zisă nu are nicio legătură cu practica. Poţi construi sisteme, însă nu le suprapune experienţei, nu încerca să o bazezi pe aceasta din urmă pe o construcţie apriorică. Nu poţi controla hazardul, nu poţi impune un model funcţional înainte de a acţiona. Fiecare gest, fiecare element exterior, te pot influenţa. Fii gata să îţi schimbi teoria în orice moment şi nimic nu te va mai surprinde, fii gata să sesizezi oportunităţile şi vei reuşi să găseşti calea sigură spre victorie.

            Instituţiile publice se concentrează prea mult pe legi artificiale, care nu au nicio legătură cu dorinţele oamenilor. Atâta timp cât reprezinţi majoritatea indivizilor, trebuie să ţii cont de părerea acesteia sau măcar să dai această impresie. Învingătorul rămâne întotdeauna singur dacă nu ştie să-şi împartă gloria cu ceilalţi. Nu contează că nu au niciun merit, nu contează că superioritatea este de partea ta, mâine se poate întâmpla orice. Fă întotdeauna alianţe, găseşte punctele slabe şi speculează-le.

            Nu contează aproape niciodată valoarea intrinsecă, calităţile ţin exclusiv de context. În loc să ne încrâncenăm apărând idei complexe fără nicio aplicabilitate practică ar trebui să acţionăm. Să explicăm mai târziu şi să facem acum, iată secretul succesului. Nu trebuie nici măcar să înţelegem ceea ce facem. Totul e o problemă de imagine.

            Exemple există în jurul nostru. Chiar şi crima devine o opţiune viabilă atunci când ştii ce cuvinte să foloseşti şi asta este perfect natural. Omul se bazează în primul rând pe sentimente. Teoriile trebuie să fie îmbrăcate în haine emoţionante pentru a avea priză la public. Adepţii te vor urma pentru că le poţi oferi ceva, nu pentru că teoria ta este perfect construită. Vidul nu poate fi contestat din punct de vedere teoretic, însă el nu atrage pe nimeni. Să învăţăm să ne promovăm! Marketing, sau o nouă formă de zen.

            Să renunţăm la ipocrizie, să ne stabilim un scop clar şi să facem totul pentru a-l atinge. Nu există scuze, lumea aparţine învingătorilor. Astăzi, nu mai putem să ajungem la miez decât foarte rar. Lacrimile sunt inutile. Să ne întreţinem mai bine coaja...

Astăzi, din cauza crizei, a început din nou să conteze valoarea intrinsecă, chiar dacă calităţile ţin exclusiv de context. În loc să ne încrâncenăm apărând idei complexe fără nicio aplicabilitate practică ar trebui să acţionăm. Să explicăm mai târziu şi să facem acum, iată secretul succesului. Să nu mai trăim din iluzii, să construim pentru prima dată ceva durabil, ceva auntentic.

            Exemple există în jurul nostru. Omul se bazează în primul rând pe sentimente. Teoriile trebuie să fie îmbrăcate în haine emoţionante pentru a avea priză la public, dar asta nu înseamnă că ele trebuie să fie găunoase. Dacă publicul crede, de ce să nu creadă în ceva real, autentic? Adepţii te vor urma pentru că le poţi oferi ceva, nu pentru că teoria ta este perfect construită. Vidul nu poate fi contestat din punct de vedere teoretic, însă el nu atrage pe nimeni. Să învăţăm să ne promovăm! Marketing, sau o nouă formă de zen.

Viitorul astăzi nu mai arată atât de sigur ca în urmă cu 2-3 ani. Foarte mulţi dintre cei care s-au bazat pe reţete prefabricate se văd nevoiţi să adopte un alt stil. Unul dintre beneficiile crizei economice este tocmai distrugerea miturilor. Afacerile stas nu mai funcţionează, multe dintre cărţile de sfaturi practice despre cum să faci milioane de dolari pot fi aruncate la coşul de gunoi. Într-un sistem aflat în permanentă schimbare, într-un peisaj economic de tip canibal, vor supravieţui doar cei care merită, cei care ştiu întradevăr ce înseamnă economia matură.

            Marketingul, ca unul dintre principalii vectori ai economiei, trebuie să fie adaptat şi el acestor perioade. Am observat şi observăm cum marile companii aşteaptă în aceste momente, testează piaţa. Campaniile mari de marketing lipsesc astăzi tocmai pentru că trebuie plănuite mai bine ca înainte. Nu este vorba de frică, ce de o analiză atentă a condiţiilor. În aceste zile, analiştii din lumea întreagă încearcă să prevadă ce s-ar putea întâmpla în viitor. Pentru că cel care va reuşi să anticipeze bine va câştiga. Companiile care vor şti să-şi înţeleagă publicurile şi să le anticipeze mişcările, vor avea câştig de cauză pe o piaţă volatilă. Nu mai există certitudini, nu mai există reţete sigure şi tocmai de asta trebuie să ne aşteptăm în următoarele luni la campanii inovative, la mostre de măiestrie. Marketingul viitorului va fi mai bun decât până acum, pentru că pe măsură ce posibilităţile de cumpărare scad şi se întorc în matca firească (adică susţinute de o economie reală, solvabilă), market share-ul începe să se strângă şi să se facă din ce în ce mai mic, generând panică şi nevoia de idei noi, idei mai bune.

            Să nu ne amăgim însă sperând că totul ne va ocoli, asta se va întâmpla în toate domeniile, pentru că totul este corelat. Preţul pâinii de la colţul blocului depinde de preţul petrolului din Marea Nordului şi de preţul unei plăci de bază la Tokyo, iar marketerii care analizează astăzi viitorul vor trebui să ţină cont de toţi aceşti factori.

            Pentru că da, trăim într-o perioadă în care Nostradamus ar fi angajat pe loc ca head planner. J Totul însă atâta timp cât ar renunţa la clişeele legate de sfârşitul lumii. Se spune atât de des asta în ultima perioadă, încât sunt sigur că, dacă s-ar întâmpla, mulţi ar ofta uşuraţi, “în sfârşit..”. Mai bine însă, haideţi să înţelegem că avem nevoie de strategii pe termen lung, avem nevoie de strategii eficiente. Altfel, s-ar putea ca singurul răsărit fericit pe care îl vom mai vedea să rămână cel de pe panourile de ţigări... ;)

Scriitor prolific, Nicolae Rotaru reuşeşte să suprindă prin multivalenţele stilului său, oferind un amestec de proză şi eseu, un editorial asumat şi personal, care surprinde de fiecare dată prin francheţe. Autorul nu se ascunde în spatele generalizărilor, atacă fiecare subiect din punctul său de vedere, decisiv, adesea brutal. Fără să îşi dorească să abordeze teme mari, fără să sufere de gigantismul atât de specific astăzi, Nicolae Rotaru vorbeşte despre problemele de zi cu zi ale fiecăruia dintre noi.

            “Cartuşiera SIV” este o carte puternică, o cuvântare a unui om implicat adânc în societatea din care face parte. Nicolae Rotaru observă, însă refuză să se rezume la această stare pasivă şi încearcă în fiecare moment să schimbe ceva, să transforme, să tragă un semnal invizibil de alarmă. Cartea alunecă adesea într-un patetism care nu poate fi justificat decât prin intermediul realităţii. Autorul nu vrea să scrie despre aceste subiecte, dar acestea îl macină în fiecare moment al existenţei sale, sunt clipe în care el simte că totul pare fără rost. Şi atunci, ca un mijloc de exorcizare a propriilor demoni interiori, parcă pentru a demonstra întregului sistem că rotiţele nu sunt neputincioase, Nicolae Rotaru scrie. Şi de multe ori, nici el nu mai ştie dacă este singur sau nu: “Fiica florăresei şi fiul patronului de la fier-vechi sunt fericiţi. Domnişoara mireasă e deja cu burta la gură. Spiţa se va perpetua. Ăst timp, eu scriu un eseu despre multiculturalism şi toleranţa etnică. Nu ştiu ce fac şi ce-au de gând aleşii! Cât despre îndrituiţii plătiţi de contribuabili ca să menţină liniştea şi ordinea, române cum am stabilit de când tot scriu: Poliţia nu e cu noi! Nici măcar cu ei. Sau, mai ştii, poate c-o fi!”

            Stilul lui Nicolae Rotaru este incisiv. Autorul foloseşte un limbaj accesibil, condimentându-l adesea cu regionalisme. Aerul de realism al poveştilor este conferit de atmosfera creată de autor, care foloseşte limbajul specific diferitelor categorii sociale despre care vorbeşte. Fără să fugă de tabuuri, fără să încerce să fie politically corect, scriitorul vorbeşte aşa cum o face fiecare dintre noi când iese din casă.

            Elementele definitorii ale stilului lui Nicolae Rotaru sunt jocurile de cuvinte, care există pretutindeni în volum. Autorului îi place să se joace cu expresiile, să obţină sensuri noi, să îl afunde pe cititor într-un complicat sistem lingvistic din care însă, în urma unei recitiri, sensurile par a se multiplica gradual. Nu ai cum să te plictiseşti, pentru că de fiecare dată poţi descoperi ceva nou. Pe măsură ce contextul se schimbă, posibilităţile devin din ce în ce mai neaşteptate. Până la urmă, descoperim că aproape de fiecare dată realitatea ne va întrece orice aşteptări...: “Dacă n-aş fi rezonat cu Lucien Sfez, care a postulat că “ne vorbim unii altora din ce în ce mai mult, dar ne înţelegem din ce în ce mai puţin”, m-aş fi mulţumit cu slovele dezarmante ale lui Lao Tzi (“Cuvintele sincere nu sunt niciodată plăcute, iar cuvintele plăcute nu sunt niciodată sincere”), aşa încât acest exerciţiu de supravieţuire spirituală prin idei, vorbe şi sentimente n-ar mai fi avut loc. Dar frumoasa nebunie a prezentei evoluţii electronice stă sub semnul lui Arghezi, cel care ursea că “tot omul se naştea cu cartea lui în sân”, ca şi al lui Bernard Shaw care-ndemna: “Când n-ai ce-ţi place, trebuie să-ţi placă ceea ce ai...” Aşa-i că (nu) vă (dis)place? Aşa-i că n-am luat-o razna, ci că e mai rău decât atât?”

            Scurtele articole sunt potenţate de numeroasele referinţe. Descoperi prin intermediul volumului multe alte domenii. Nicolae Rotaru vorbeşte despre medicină, despre armată, despre literatură, totul cu aceeaşi naturaleţe folosită pentru a descrie o zi dintr-o piaţă aglomerată din Bucureşti. Totul natural, totul aşa cum se întâmplă în jurul nostru în fiecare zi. Nicolae Rotaru reuşeşte să îi aducă pe marii autori în mijlocul şatrelor de ţigani, reuşeşte să vorbească despre principii şi concepte filosofice, amintind adesea de marii cronicari din trecut. Regăsim în “Cartuşiera SIV” puţin din farmecul lui Caragiale şi mai ales, regăsim România, sub toate aspectele ei fascinante.

            Articolele se îmbină foarte bine, oferind o perspectivă generală asupra unui sistem care în mod evident nu funcţionează aşa cum ar trebui să o facă. Lucrurile nu merg bine, dar Nicolae Rotaru încearcă să ne demonstreze că ele mai pot fi încă schimbate. Până la urmă, dorinţa de a face asta trebuie să vină din noi înşine. Altfel, toate eforturile vor fi inutile. Pentru că înainte de a schimba acţiunile, trebuie schimbată mentalitatea. Însă până la urmă, nu există decât o alegere, pe care putem sau nu să o facem: “Doresc să închei (un citat din Ceauşescu, cu precizarea că Împuşcatul Naţional spunea dorrresc să închii!) prin a spune că în ceea ce mă priveşte, dată fiind pilda cu căderea chiar şi după 50 de ani a comunismului şi cea cu continuitatea de vechime a supravieţuitorilor partidelor istorice, nu pot să nu sper că vor veni vremuri mai bune! Dacă, bineînţeles, vremurile vor veni, vor fi ajutate şi lăsate să vină! Dacă nu, nu!”

            “Cartuşiera SIV” este o carte puternică, o mărturie autentică despre o realitate pe care niciun raport sau statistică nu o pot cuprinde. Un strigăt, un pumn în masă, o invitaţie la meditaţie. Cu toţii avem ceva de învăţat din realitatea care ne înconjoară, cu toţii putem să schimbăm ceva. Lumea poate deveni mai bună doar prin intermediul nostru. Şi trebuie să încercăm să o facem astfel, chiar dacă s-ar putea ca la sfârşit să fim dezamăgiţi şi să ne dăm seama că am fi rezolvat totul mult mai uşor cu câteva rafale...  

Nicolae Rotaru – Cartuşiera SIV – Detectiv – 2008

            Apariţia a tot mai multe cărţi desprinse din reţeta succesului inventată practic de Dan Brown i-a determinat pe mulţi critici să afirme că acest segment va ajunge în scurt timp supra-saturat. Iată însă că Max Foran ne demonstrează prin romanul său halucinant, “Ordinul fecioarei Maria”, că încă mai există resurse şi că o carte de acest tip poate să te surprindă total. Construit după modelul deja binecunoscut, romanul reuşeşte să se desprindă treptat de clişee şi să se individualizeze, reuşind să ofere un final imposibil de anticipat. Dacă titlul ne-ar fi îndemnat să credem că vom avea de-a face cu un ordin secret, cu urmăriri incredibile sau cu comploturi menite să distrugă lumea, cartea ne va convinge că lucrurile nu stau deloc aşa...

            Folosindu-şi experienţa de profesor, Max Foran, un renascentist în cel mai pur sens al cuvântului, construieşte o acţiune complexă, înnodând iţele şi reuşind să îl convingă pe cititor că se poate pierde în acest univers autentic, o lume care a fost şi pe care încă o simţim prin numeroasele sale reminiscenţe. Descoperim în “Ordinul Fecioarei Maria” o carte puternică, care reuşeşte să împletească motivele religioase şi filosofice cu scene rafinate, ale unui erotism pur, aproape mitic: ”Balder al ei venise la ea. Instinctiv, trase de cămaşa lui până îi dezgoli pieptul. Se frecă de el şi, căzând în genunchi, Signy observă lanţul de la gâtul lui şi micul medalion care îi trecu peste buze când îl sărută pe piept. După aceea rămaseră multă vreme înlănţuiţi la soare. Signy îşi rezemă capul de umărul lui, jucându-se absentă cu degetele răsucite în lanţul subţire de argint de la gâtul lui. Nu fusese niciodată atât de fericită. Era acum o femeie care ştie ce-i dragostea. Nu o tulbura niciun gând de viitor. Existau doar acum, aici, ea şi Balder al ei. Bernard îi mângâie gingaş sânul, sărutând-o din când în când pe obraz sau pe ureche. Alungă fierberea într-un ungher al minţii şi, ca şi Signy, savură clipa.”

            Stilul lui Foran este apropiat de baroc. Autorul alege să ne ofere o multitudine de detalii legate de loc, de timp şi mai ales de contextul psihologic în care personajele se manifestă. Avem de fiecare dată impresia că există o forţă supremă, ceva care controlează totul şi care le insuflă actorilor ceea ce trebuie să facă. Demiurgul pare să cunoască toate problemele în amănunt şi să ştie exact ce detaliu trebuie dezvăluit pentru a face posibil următorul pas. Max Foran ne oferă un peisaj construit cu minuţiozitate în care, deşi avem această impresie, totul se desfăşoară după un plan bine stabilit înainte, în cel mai mic detaliu al său.

            Pendulând între continente şi între filosofii, adâncindu-se adânc în hăţişurile întunecate ale trecutului, autor oferă greutate poveştii şi o potenţează, ancorând-o în realitate şi făcându-ne nu o dată să ne întreb dacă nu cumva aceasta este realitatea... Scenele se succed cu repeziciune, răsturnările de situaţie sunt la ordinea zilei, iar finalul, construit prin artificiul extraordinar al pierderii în propria conştiinţă este o extraordinară lecţie de viaţă. Fiecare cititor înţelege atunci că nu trebuie să îşi pună toate speranţele într-o singură minune. S-ar putea ca destinul să aleagă tocmai atunci să modifice o singură literă. Iar de aici se poate naşte foarte uşor o altă tragedie: “Ochii i se mişcară mai încolo până descoperi o altă literă, mult mai departe decât se aştepta. Chinuindu-se, descoperi fiecare literă pe rând: B, iar mai apoi I şi R. Ştia chiar de atunci. Celelalte litere urmară mai uşor. O U S. Dar el era cel care se îneca. Nu mai putea respira. BERNARD BIROUS. Bernard Birous. Era ultima alegere a statuetei Fecioarei nedreptăţite. Se ridică şovăielnic şi se îndreptă spre apă. Durerea din capul lui crescu şi simţi cum ceva explodează în el. Îşi duse mâinile la urechi, încercând să oprească zgomotul puternic, dar nu reuşi. Şi apoi, dintr-o dată, încetă. Se duse. Apoi începu să râdă. Din ce în ce mai tare, râsul străbătea suprafaţa apei. Apoi se înteţi, rezultând un hăhăit dement până ce doi paznici ai orfelinatului îl ajunseră din urmă. Se luptă cu ei, dar aceştia îl luară pe sus. Şi în tot acest timp el râdea.”

            Naratorul omniscient îl conduce pe cititor cu o mână de fier, construind meticulos fiecare pasaj şi încercând să lege între ele firele narative pe măsură ce cartea se apropie de final. Descoperi personaje care transcend timpul, descoperi cum religia poate deveni arma principală într-un război al oamenilor cu propriile conştiinţe. Un război pe care îl vedem în fiecare zi în jurul nostru, un război din care facem parte cu toţii. Doar că de multe ori nu ştim de care parte a baricadelor ne aflăm...

            Construindu-şi romanul pe principiul acumulării tensiunii, Max Foran îşi atrage cititorii spre un final apoteotic în care totul pare să se rezolve. Nimic nu mai deranjează liniştea suprafeţei perfecte care este socieatea umană, nimic nu mai încearcă să schimbe ordinea universului. Eroii au renunţat la visele lor, care au ajuns acolo de unde au plecat, în pământul reavăn şi amestecat cu speranţe. Pentru că, până la urmă chiar şi marii eroi devin de nerecunoscut: “Rivarola observă că Bernard părea să privească la numele înscris în partea de sus a foii. Nu numai atât, ci chiar încerca să mişte un deget tremurător înspre el. Rivarola râse.

            - Acesta este numele fetei. Bernadette Soubirous. Prenumele ei este ca al tău. Nici n-am observat asta până acum.

            Bernard se răsuci spre Rivarola. Un moment pe care Rivarola nu îl va uita vreodată. Preţ de o clipă, pe faţa lui reapăru acel Bernard de demult. Înţelegerea străfulgeră ochii întunecaţi şi batjocoritori. Apoi sclipirea dispăru. Desenul căzu la pământ; Bernard căscă. Rivarola cunoştea semnul, aşa că se duse în căutarea maicii Cecilia. Când reveniră, Bernard fredona de unul singur. Probabil călcase din greşeală pe desen, îşi zise Rivarola. Hârtia era boţită, stricată, măcinată în coasta pământului, în special numele era îndesat în ţărână. De nerecunoscut.”

            Max Foran reuşeşte să ne ofere un roman extraordinar, un adevărat thriller, demonstrând încă o dată puterea pe care trecutul o exercită asupra noastră. O carte a cripticului, o carte a mesajelor ascunse. S-ar putea ca într-o zi, atunci când nimeni nu se va aştepta, din fundul unui cotlon întunecat omenirea să descopere că a mai rămas un papirus. Iar acel papirus s-ar putea să fie îndeajuns de puternic încât să ne zguduie din temelii credinţele, pe care niciun ordin nu le va mai putea salva... 

Bibliografie

Max Foran – Ordinul fecioarei Maria – Rao – 2006

           Creatorul a fost în vechile societăţi un membru privilegiat. Cunoaşterea conferea atunci o poziţie de forţă, demiurgică, iar cei care o posedau acţionau aproape de fiecare dată aidoma unor despoţi. Cultura a rămas pentru multe secole o afacere restrânsă, o castă imuabilă, la care marea majoritate a oamenilor nu avea cum să ajungă. În vechile societăţi, cărturarii, cei care ştiau să scrie şi citească, conduceau. Societatea în esenţă era modelată de aceştia. Pentru a ajunge să ai ceva de spus trebuia să urmezi un întreg mecanism, trebuia să reuşeşti să te integrezi în cercurile restrânse care guvernau exprimarea. Pe parcursul istoriei, cultura, arta, muzica, au fost aservite de nenumărate ori unor interese oculte.

Multe dintre marile opere, pe care astăzi tindem să le sanctificăm, au la bază motive banale. Marii artişti ai Renaşterii au pictat, au scris şi au sculptat pentru bani, iar asta nu are nicio legătură cu valoarea intrinsecă a creaţiilor. Ceea ce pentru noi apare acum ca o minune era atunci o simplă sursă de câştig. Nu a fost niciodată nimic ruşinos în arta percepută ca o meserie.

Explozia culturii de masă a dus, aidoma oricărui proces ideologic, la construirea unor mituri. Dacă în antichitate existau zeii, astăzi există vedetele. Dacă acum câteva secole existau şi erau apreciaţi Kant, Hegel şi alţii, astăzi impact asupra societăţii au cărţile unor autori ca Dan Brown, Paulo Coelho, J.K. Rowling etc. Nu este vorba de o scădere a nivelului, nu este vorba de o rafinare pozitivă sau negativă a gusturilor, este vorba de realitate, de evidenţă. În trecut cultura era un process exclusivist, astăzi cultura este accesibilă tuturor. În trecut, oamenii erau obligaţi să citească, pentru că nu existau alte mijloace de a se informa. Oamenii de cultură erau cei care impuneau modele, pe care, în absenţa altor posibilităţi, nu puteai să le conteşti. Frustrările acumulate au dus la formarea unei majorităţi tăcute care, atunci când a avut posibilitatea, a sancţionat drastic clasa conducătoare. Odată ce evoluţia le-a oferit alternative, oamenii au ales, renunţând la rolul de simpli cobai. Astăzi cultura nu mai poate exista aplicând standardele trecutului, pentru că acestea au fost depăşite de mult. Discuţiile sunt inutile, nu contează de ce, nu contează cum, nu contează în ce direcţie, contează doar că aceste standarde au devenit inaplicabile. Cei care continuă să lupte pentru vechile sisteme sunt sortiţi izolării. Intelectualii au ajuns să nu mai conteze în ceea ce priveşte marea scenă, iar acest lucru nu ar trebui să ne surprindă. Spectatorii refuză să aplaude atâta timp cât actorii nu se ridică la înălţimea aşteptărilor. Şi în cele din urmă, de foarte multe ori, spectatorii pleacă din sală. Este o realitate firească, pentru că atunci când simţi că interesele nu îţi sunt reprezentate, vrei să te revolţi, să le arăţi celor din jurul tău că ai puterea de a riposta. Animalul luptă până la ultima suflare pentru a rămâne în viaţă. Omul de ce ar trebui să facă altfel?

            Accesibilitatea este una dintre cele mai apreciate calităţi astăzi. Valoarea unui simbol este strâns legată de posibilitatea indivizilor de a ajunge sau nu la el. Astfel se poate explica laicizarea societăţii. Oamenii nu se mai pot raporta la principii imuabile, ei au nevoie de dovezi incontestabile. Teoria lasă locul practicii, pentru că doar aceasta le poate oferi indivizilor ceva palpabil. Am învăţat de mult să nu mai credem fără să cercetăm!

            Cultura de masă este accesibilă, cultura de masă nu se agaţă de nişte valori absolute. Totul se află în continuă mişcare, oamenii au reuşit să se elibereze de constrângeri. Sexul începe să nu mai constituie un subiect tabu, homosexualitatea este acceptată legal, influenţa cultelor a scăzut, libertatea de exprimare este apărată chiar şi prin război. Lumea a început să nu mai trateze totul în modul apocaliptic specific trecutului. Astăzi trebuie să învăţăm că viaţa merge înainte orice s-ar întâmpla. Nu avem cum să ne opunem schimbărilor şi tocmai de aceea trebuie să ştim să ne adaptăm. Natura găseşte întotdeauna o cale iar omul nu ar trebui să facă excepţie.

Dacă vrem să impresionăm, trebuie să renunţăm la dorinţele absurde. Nu vom reuşi să le impunem oamenilor modelul nostru. Iar despre a îi convinge nu poate fi vorba atâta timp cât refuzăm să acceptăm dorinţele lor. Este vorba despre cerere şi ofertă. Dacă nu reuşim să găsim un echilibru între acestea două, ne vom pierde mai mult ca sigur publicurile potenţiale. Alternative există, creaţia noastră nu este indispensabilă. Nu ne putem permite să ne sfidăm publicul decât atunci când deţinem un monopol asupra pieţei. Şi cum monopolul devine un deziderat aproape imposibil astăzi, e clar că artiştii trebuie să-şi regândească poziţia. Nu deţinem niciun atu, trebuie să ne luptăm pentru a ne câştiga poziţia în cadrul pieţei.

            Filosofia viitorului este filosofia capitalismului de consum. Produsele pe care le realizăm au valoare în măsura în care pot fi consumate de ceilalţi. Nu putem exista pentru noi înşine, pentru că societatea presupune interacţiune. Dacă acţiunile tale nu îi afectează pe ceilalţi, sunt inutile. Nu trăieşti singur şi trebuie să înţelegi că relaţiile pe care le stabileşti cu cei din jurul sunt foarte importante. Viaţa nu are valoare aseptică, pentru că viaţa este definită în esenţă de apropiere. Dacă nu te adaptezi timpului în care trăieşti, te vei simţi respins. Alienarea creatorilor trebuie oprită chiar de către aceştia. Este în puterea noastră să alegem cum anume trăim, doar noi putem decide dacă vrem să fim actuali sau ne cramponăm într-un trecut ce nu mai poate fi aplicat. Modelele noi s-ar putea să nu fie pe placul nostru, însă a le respinge nu este o soluţie. Progresul nu poate fi stopat, oricât de nociv ar fi el. Doar din greşeli putem învăţa.

Cinismul existenţial este religia viitorului. Singura şansă a artiştilor este Marketingul Cultural. În absenţa acestuia, cultura din România se va transforma într-o nişă practic inexistentă.

            Concluzia este foarte simplă. Ceva trebuie schimbat din temelii în literatura română. Autorii trebuie să înceapă să citească pentru a se simţi bine şi nu pentru a bifa “lucrările monumentale ale literaturii universale”. Nu recitind marii clasici vom învăţa să ne adaptăm realităţii. Mai bine citim un ziar sau mai bine mergem să facem un sport decât să ne pierdem timpul printre cuvinte folosite ca topoare. Omul modern nu mai vrea să fie constrâns, nu mai vrea să vadă cum limitele îl atacă din mai multe părţi. Vrem libertate, indiferent de nivelul acesteia.

            Să învăţăm să privim viaţa cu detaşare, să învăţăm să apărem fericiţi. Nu contează cum reuşim, contează doar să învingem. Filosofia învinşilor trebuie surprimată, pentru că viitorul aparţine exclusiv învingătorilor. Fără comentarii paternaliste, pentru că nimeni nu va învăţa astfel nimic. Dacă vrem să îi impresionăm pe cei din jurul nostru, nu trebuie să îi obligăm să facă nimic şi nu trebuie să îi convingem să facă decât ceea ce este în interesul lor. Modelează-ţi interesele după posibilităţi şi vei reuşi să descoperi calea spre succes. Convinge-i cu argumente reale pe cei din jurul tău, ai încredere în ei atunci când vrei să o faci, trăieşte-ţi viaţa la intensitate maximă. Doar aşa vei reuşi să laşi ceva important în urma ta, doar aşa vei reuşi să schimbi lumea.

            Marketingul literar reprezintă singurul viitor posibil pentru literatură în special şi pentru artă în general. Să fim sinceri cu noi înşine, să scriem şi să creăm doar pentru public. Pe scurt, să învăţăm să îmbuteliem viaţă. Cu cât mai spectaculos, cu atât mai bine. Până la urmă, cultura de consum a mileniului trei are un răspuns pentru orice:  

“Attention Universe: Be sure to tune in next week for another exciting episode of… Earth! The Asians are really stewed at the russians, the zebras trying to get along with the buffalo. And americans and irakies have an all out brawl. It’s outrageous fun and it’s all new... Earth! On Fogal...” 

                                                                                                South Park - Cancelled

            În ultimii ani, mai ales în Europa şi în lumea arabă, sentimentele antiamericane au escaladat şi au ajuns la un nivel fără precedent în ultimii 200 de ani. Cultura americană este atacată în aproape întreaga lume, iar transformările sociale induse de globalizare sunt asociate aproape în totalitate cu consumerismul tipic american.  

            Iar odată cu criza mondială, resentimentele faţă de americani au devenit şi mai puternice. În acest moment, curentul antiamerican este la apogeu, iar bucuria celor ce privesc cum sistemul economic al Statelor Unite se află aproape de prăbuşire este evidentă.

            Înainte însă de a ne bucura de eventuala prăbuşire a Americii, ar trebui să ştim câteva lucruri despre sistemul economic american şi despre sistemul economic mondial. În primul rând, ar trebui să înţelegem că o prăbuşire a sistemului economic american este realmente posibilă. Şi chiar dacă pentru cei mai mulţi dintre noi aşa ceva pare ireal, America se află în acest moment în cea mai mai criză economică din istoria ei. O ţară care s-a născut în 1789 cu o datorie de 75 de milioane de dolari (pe care o achitase complet în 1835 – singurul moment din istoria Americii când datoria naţională a fost 0) a ajuns astăzi să datoreze aproape 11 trilioane de dolari (datoria aproape s-a dublat în ultimii ani, pentru prima dată într-o perioadă de relativă pace la nivel mondial), ajungând la 72,5% din produsul intern brut (GDP – Gross domestic product) în anul 2008. Această datorie creşte începând cu 28 septembrie 2007 cu 3,68 miliarde de dolari pe zi. Iar aspectul cel mai grav este că procentul datoriei din GDP a crescut cu 7% faţă de valoarea din 2007, ducând creşterea la aproape 15% în ultimii 8 ani.

            Problema principală este însă că trendul ascendent al acestei datorii astronomice continuă, iar estimările arată că ea va ajunge la 244% din GDP până în anul 2040. Dar desigur, dacă lucrurile continuă aşa, la acea dată Statele Unite ale Americii vor fi demult falimentare. Ca să vă puteţi închipui eventuale consecinţe, dacă acum pentru fiecare dolar câştigat impozitul este de 22%, la vremea respectivă, doar pentru ca SUA să rămână pe linia de plutire, impozitul pentru persoane fizice ar trebui să ajungă la 42%.

            Însă povestea nu se termină aici. Pentru că dacă ar fi să adăugăm la datoria efectivă şi banii promişi şi investiţiile pe care guvernul trebuie să le facă în programe ca Medicare (A, B, D) sau în Social Security, ajungem la un total halucinant de 53 de trilioane de dolari ca datorie reală.

            Într-o ţară ca America, care în anii 2000 a avut pentru prima dată o rată negativă pentru economii personale (-2,9% - adică cât la sută pun deoparte oamenii din ceea ce câştigă – spre comparaţie, în Europa nivelul mediu PSR (Personal Savings Rate) este de 9%), o astfel de datorie poate însemna efectiv falimentul. Momentan, acest lucru este puţin probabil, dar având în vedere că Japonia, China şi statele exportatoare de petrol deţin 50% din datoria externă a ţării (care este 65% din datoria naţională, un alt record negativ pentru SUA), o schimbare a monedei forte pe plan mondial în următorii ani ar putea fi catastrofală pentru America.

            Raportul pentru 2008 arată însă încurajator din acest punct de vedere, datele preliminare demonstrând o creştere bruscă a PSR-ului spre 2%. Pentru a înţelege mai bine aceste cifre, un calcul simplu ne arată că o creştere a PSR-ului de 4% înseamnă că oamenii, în loc să cheltuiască într-un an 10 trilioane de dolari, ajung să cheltuiască doar 500 de miliarde.

            Poate părea o soluţie viabilă, dar, şi aici începem să descoperim de ce, în sistemul economic, nu există jucători independenţi, o astfel de scădere a consumului, coroborată cu creditarea aproape îngheţată, va duce la prăbuşirea economică a statelor producătoare care aprovizionează SUA. Dacă americanii vor înceta să mai cumpere maşini, de suferit vor suferi producătorii asiatici care îi aprovizionează. Şi acelaşi lucru este valabil şi pentru celelalte aspecte ale industriei. Dacă americanii nu mai consumă, efectele se vor resimţi în întreaga lume, pentru că America este una dintre cele mai mari pieţe de desfacere din lume. De fapt, într-un top pentru anul 2007, America este de departe ţara cu cel mai prost raport dintre exporturi şi importuri. Astfel, dacă în China diferenţa dintre exporturi şi importuri este pozitivă, profitul fiind de 315 milioane de dolari în 2007, în America situaţia este diametral opusă, ţara ieşind în pierdere cu 800 de miliarde de dolari doar într-un singur an. Şi dacă ne gândim că diferenţa dintre America şi cea mai apropiată ţară cu un raport negativ este de aproape 700 de miliarde de dolari, ne dăm seama care este dimensiunea acestei probleme, despre care Warren Buffet spunea în 2003 că trebuie rezolvată de urgenţă pentru a nu duce la o prăbuşire totală a economiei americane.

            Însă ceea ce Warren Buffet nu a spus este că dacă America, care este de departe cel mai mare consumator mondial, învaţă măcar un pic să se abţină, criza financiară se va propaga aproape instantaneu în ţările furnizoare.   

            Iată de ce de soarta Statelor Unite ale Americii depinde în definitiv economia mondială. Nu putem sta pe margine, nu trebuie să ne bucurăm văzând probleme pe care le traversează acum cea mai puternică ţară de pe glob. Pentru că, chiar dacă avem impresia că suntem izolaţi, asta este imposibil pe o piaţă deschisă. Efectele se transmit în lanţ, iar o prăbuşire a unui singur pilon (în cazul acesta evident cel mai important), va duce cu siguranţă la haos şi la o criză generalizată care va face să pălească prin comparaţie şi cel mai sângeros război.

            Este timpul să ne asumăm propriile greşeli şi să înţelegem că situaţia nu se poate rezolva de la sine. Dacă stăm scărpinându-ne în cap şi aşteptând ajutor divin sau ca sistemul să se regleze de la sine, vom descoperi peste câţiva ani că situaţia este încă şi mai gravă decât acum. Avem nevoie de cumpătare, avem nevoie de un efort din partea fiecăruia, însă în acelaşi timp trebuie să învăţăm să privim situaţia în ansamblu. Să nu ne mai lăsăm sentimentele să intervină atunci când e vorba de economie, pentru că riscăm să ne prăbuşim împreună cu cei pe care îi hulim atât de mult.

            Nimeni nu deţine soluţia magică, nimeni nu poate rezolva această problemă de pe azi pe mâine. Dar acţiuni concertate, planuri coerente, toate ne pot ajuta să depăşim acest test. Pentru că ne aflăm astăzi în faţa uneia dintre cele mai mari provocări ale umanităţii. Va reuşi oare sistemul nostru economic să reziste?

            Da, fiecare american ar avea de plătit 35,072 de dolari pentru a putea acoperi datoria imensă a acestei ţări, dar, haideţi să ne gândim puţin mai bine şi să înţelegem că o parte din această sumă ne revine şi nouă, fiecăruia dintre noi. Nu, criza nu va dispărea de la sine, iar dacă vrem să avem vreo şansă să o depăşim, trebuie să renunţăm la orgoliile prosteşti şi la atitudinea de nepăsare. Nu mai trăim pe vremea peşterilor lui Platon, existăm într-o societate economică vie. Care iată, pare să fi scăpat de sub control. Şi pentru că orice om normal înţelege, sau ar trebui să înţeleagă că nu, nu putem pur şi simplu să tipărim bani, este timpul să ne gândim serios la viitor şi să înţelegem că, înainte să schimbăm legile şi rezoluţiile, înainte să ştergem datorii şi să falimentăm instituţii, înainte de a schimba lumea, trebuie să ne schimbăm noi înşine...

           În urma succesului incredibil al romanului “Codul lui Da Vinci”, care a devenit cea mai bine vândută carte din istoria literaturii în afara Bibliei, Dan Brown s-a impus ca unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani, declanşând adevărate isterii şi impunând mentalităţii. Cărţile autorului englez stârnesc polemici, iar societatea este transformată. Suntem invitaţi să ne analizăm miturile din poziţia criticului dur, fără remuşcări, fără tabuuri. Orice este posibil, fiecare pagină pe care o parcurgem ne face să credem mai mult în puterea imaginaţiei. Dan Brown construieşte poveşti plecând de la oamenii din jurul său, oferindu-le acestora curajul necesar pentru a se împlini. Fiecare dintre noi poate cuceri într-o bună zi lumea, trebuie doar să învăţăm să acceptăm că victoria este posibilă.

            Cărţile lui Brown sunt construite atent, în jurul unor simboluri puternice. De fiecare dată autorul britanic atacă subiecte profunde, de actualitate, subiecte care au un impact foarte mare la public. Oamenii citesc despre religie, pentru că aceasta le coordonează încă viaţa, oamenii vor să afle poveşti despre biserică, pentru că la aceasta se raportează. Miturile sunt importante pentru fiecare dintre noi, iar cei care vin să le dărâme vor căpăta automat vizibilitate. Construindu-şi cărţile profesionist, ca nişte adevărate invitaţii la dezbatere, Dan Brown a stârnit un iureş de proteste care l-a transformat într-o vedetă a lumii literare. Şi iată cum mesajul său a reuşit să ajungă departe. Autorul britanic ne-a demonstrat astfel că singura care contează este încrederea publicului: “ - Terorismul, afirmase profesorul, are un unic scop. Care este acesta?

- Ucidererea oamenilor nevinovaţi? sugeră un student.

- Incorect. Moartea este doar un produs secundar al terorismului.

- O etalare a forţei?

- Nu, convingerile slabe nu există.

- Provocarea terorii?

- Exact. Simplu spus, obiectivul terorismului este acela de a crea teroare, frică. Teama subminează încrederea în autorităţi. Slăbeşte duşmanul din interior... cauzând mişcări de masă. Terorismul nu este o expresie a furiei, ci o armă politică. Elimină faţada de infailibilitate a unui guvern şi ai distrus încrederea poporului.”  (Îngeri şi Demoni)

        Dan Brown este astăzi sinonim cu acţiunea halucinantă, cu situaţiile tensionate, cu violenţa împinsă la extrem. Fanatismul personajelor, conflictul perpetuu între bine şi rău, modelarea lumii, făurirea istoriei, toate ambalate într-o formă accesibilă publicului larg, iată ingredientele care transformă în succes cărţile. Dar în acelaşi timp, descoperim acolo sentimente autentice, iubire, gelozie, ură, suferinţă, ne regăsim în fiecare pagină, cu temerile şi speranţele noastre. Autorul este în primul rând uman, iar poveştile sale, chiar dacă sunt jucate pe scenele înalte ale Vaticanului, chiar dacă transcend şi definesc noua ordine mondială, vorbesc în primul rând despre noi.

            Ritmul prozei este halucinant, alunecând de la descrieri amănunţite până la scene barbare. Criminalii se îmbăiază în sânge în timp ce îşi recită mantrele, iar preoţii scrâşnesc din dinţi dorind din ce în ce mai multă putere. Oameni sunt transformaţi fie în monştri, fie în eroi, ridicându-se din mijlocul semenilor pentru a făuri istoria. Dan Brown răspunde astfel unei dorinţe ascunse a cititorilor, le arată că schimbarea lumii este posibilă.

Limbajul folosit nu este brutal. Dan Brown insistă în multe locuri pe viteza acţiunii, fără să evite clişeele. Valorizate, acestea capătă o imagine pozitivă, completând peisajul şi inducând emoţii puternice. Nu suntem atraşi de cuvintele folosite, pe acestea nici măcar nu le mai sesizăm în goana lecturii, suntem fascinaţi de evenimentele descrise. Cărţile impresionează prin brutalitatea scenelor, prin dorinţele împinse la limită, prin suferinţa transformată în plăcere supremă şi finalmente în mântuire. Un Dumnezeu al durerii, un dumnezeu al fanaticilor, o fiinţă supremă însetată de sânge. Descoperim că lumea este plină de minciună, descoperim că meciurile puterii se joacă în spatele uşilor închise. Dan Brown însă ne arată că putem pătrunde acolo, putem să îi prindem de mână pe actorii principali, putem să schimbăm cursul acţiunilor. Să facem asta, iar atunci vom descoperi că şi episcopii se pot prăbuşi scuipând sânge: “Alergând cât îl ţineau picioarele, ieşi afară, în ploaie, şi nu-l zări decât prea târziu pe poliţistul care se apropia. Cele două trupuri se izbiră în forţă, umărul alb al lui Silas intrând ca un berbece în sternul celuilalt. Poliţistul căzu, iar Albinosul se prăvăli peste el. Arma ofiţerului zbură pe pavaj. În spate se auzeau tropot de picioare şi glasuri agitate. Se rostogoli şi înhăţă revolverul. Un foc de armă răsună în uşă, şi în coaste simţi o împunsătură puternică. Turbat de furie, începu să tragă spre cei trei poliţişti ce se apropiau. Sângele ţâşni din trupurile lor ca dintr-o fântână arteziană.

O umbră întunecată se ivi în spatele lui, apărută parcă de nicăieri. Mâinile care-i prinseră umerii goi păreau a avea însăşi forţa diavolului. Omul răcni în urechea lui: - SILAS, NU!

Albinosul se răsuci şi trase. Ochii li se întâlniră. Silas urla deja de oroare, când episcopul Aringarosa se prăbuşi.”      (Codul lui Da Vinci)

Dan Brown a reuşit de fiecare dată în cărţile sale să evite tarele specifice genului action. El stabileşte prin fiecare nou roman un punct de plecare, fiind mai apoi sursă de inspiraţie pentru alţi autori care abordează aceeaşi paletă de subiecte. Violenţa împinsă până aproape de iubire, dorinţa perpetuă de a avea mai mult, iată coordonatele principale ale fiecărei cărţi semnată de Brown. Perspectiva sumbră, care însă în final se valorizează pozitiv, a eliberat tema de tabuuri, reuşind să inducă romanelor veridicitate. Nimic nu pare imposibil, pentru că personajele centrale nu sunt construite pe baza arhetipului erou absolut. Există îndoială, există teamă, victoria în final nu este decât speranţă. Fără să încerce să construiască simboluri strălucitoare, Dan Brown redă cu realism o luptă fascinantă între întuneric şi lumină, între viaţă şi moarte, între îngeri şi demoni. Finalul este strălucitor, scena grandioasă, iar lupta titanilor se termină de fiecare dată nedecis.

Ridicându-se deasupra pericolelor, personajul principal, aidoma unui Christ modern, învinge, devenind un idol al mulţimilor, un star. Dan Brown încearcă să ne explice că avem nevoie de astfel de personaje, care să fie în primul rând populare. Nu esenţă, ci aparenţă, în spatele căreia să descoperim perspective. Nu plecând din trecut, ci recompunându-l treptat, pe baza dovezilor actuale. Adevărate labirinturi, romanele lui Brown îl provoacă pe cititor, îl obligă să gândească. Vrei să dezlegi enigma înainte ca autorul să îţi ofere răspunsurile, vrei să afli ce se ascunde în spatele perdelelor de catifea. Ciocnirea lumilor îţi va fi atunci dezvăluită: “La optsprezece mii de kilometri depărtare, Tokugen Numataka stătea uluit în faţa ferestrei. Trabucul Umami îi atârna inert în colţul gurii. Afacerea vieţii lui se dezintegrase în câteva secunde.

Strathmore continuă să coboare. „Afacerea a căzut.” Corporaţia Numatech n-avea să pună niciodată mâna pe algoritmul impenetrabil... iar NSA n-avea să obţină niciodată poarta ei secretă de intrare.

Visul lui Strathmore fusese îndelung plănuit — alesese corporaţia Numatech cu mare atenţie: o firmă sănătoasă, probabil o câştigătoare a licitaţiei pentru cheia de acces. Nimeni n-ar fi avut dubii dacă ea s-ar fi ales cu cheia. Nu exista nici o companie mai puţin susceptibilă de a intra în consorţiu cu guvernul american. Tokugen Numataka însemna Japonia veche — moartea înaintea dezonoarei. Ura americanii. Le ura mâncarea, obiceiurile şi, mai presus de toate, le ura supremaţia asupra pieţei mondiale de software”.     (Fortăreaţa Digitală)

Stilul lui Dan Brown este accesibil, însă nu facil, autorul atrăgându-şi cititorii într-un joc tumultos, din care aceştia au numai de învăţat. Te pierzi printre detalii, te bucuri de fiecare senzaţie, devorând paginile. Personajele îşi exprimă emoţiile firesc, apropiind astfel romanul de cititori. Te regăseşti în fiecare secvenţă, ţi-ai dori să deţii şi tu puterea. Prin gradarea tensiunii, o tehnică specifică pentru Brown, acţiunea este potenţată, devenind din ce în ce mai antrenantă. Te aştepţi să se întâmple ceva în fiecare moment, tensiunea se îndreaptă adesea spre paroxism. Relaţiile dintre personaje se intensifică odată cu avansarea în lumile incredibile ale labirintului gândit de autor, iar posibilităţile se înmulţesc direct proporţional. Pe măsură ce pătrundem împreună cu Dan Brown în hăţişul istoriei, descoperim o realitate pe care nu o credeam posibilă, descoperim că simbolurile pot fi întotdeauna citite şi invers.

            Folosind persoana a III-a şi bucurându-se de avantajele unui narator omniscient, Brown controlează acţiunea autoritar. Niciun element nu apare la întâmplare, totul se leagă, aidoma unei imense reţele. Împingând mijloacele tehnice până la extrem, romanele demonstrează capacităţile uimitoare ale fiinţei umane, insistând pe dialectica permanentă dintre principii. Nu există absolut, pentru că fiecare decizie este în esenţă polivalentă. Fiinţele superioare sunt doar un mit, fiind create de nevoia noastră de a ne raporta la ceva. Zeii îi ajută pe cei care cred în ei să existe, să tindă spre ceva. Trezind capacităţi incredibile, poveştile lui Dan Brown pot deveni o armă în mâinile celor care au puterea necesară şi un blestem pentru cei care încă mai cred în poveşti cu zâne. În viaţă, pentru numele lui Dumnezeu este întotdeauna prea târziu: “Fizicianului Leonardo Vetra îi mirosea a carne arsă şi ştia că este vorba de propria carne. Îşi îndreptă ochii îngroziţi spre silueta întunecată, aplecată asupra sa:

— Ce vrei?

— La chiave,răspunse vocea răguşită. Parola.

— Dar... eu nu...

Intrusul apăsă din nou, înfigând obiectul incandescent mai adânc în pieptul lui Vetra. Carnea arsă sfârâi.

În chinurile agoniei, fizicianul urlă:

— Nu există parolă!

Apoi, încet, simţi cum alunecă spre nefiinţă.

Chipul de deasupra îl ţintui cu privirea:

— Ne avevo paura. Mi-era teamă de asta.

Vetra se forţă să rămână conştient, dar negura îl înconjura din toate părţile. Singura lui alinare era faptul că atacatorul nu va reuşi niciodată să obţină ceea ce voia. O clipă mai târziu însă, silueta masivă scoase la iveală un pumnal şi-l apropie de faţa lui. Lama înaintă. Atent. Cu precizie chirurgicală.

— Pentru numele lui Dumnezeu! urlă Vetra.

Dar era prea târziu.”       (Îngeri şi Demoni)

Cărţile lui Dan Brown se bazează pe o fundaţie ştiinţifică şi conceptuală autentică, iar informaţiile transmise de autorul american sunt valoroase, oferind puncte de plecare în numeroase domenii. Descoperi ştiinţă condimentată cu acţiune, descoperi lucruri la care nu ai îndrăznit să te gândeşti niciodată. Reactoarele se întind sub Franţa, particulele pot arunca în aer temple, iar fanatismul ajunge la cote nemaiîntâlnite. Manipularea materiei devine o simplă înzestrare, călugării ucigaşi apar din umbrele nepăsătoare. Brown ne convinge că religia nu poate fi soluţia, ne arată că în viitorul imediat, orice este posibil. Lipsa constrângerilor eliberează personajele, care se manifestă în fiecare moment la intensitate maximă, suferind autentic.

Stilul este baroc, multitudinea de detalii îl absoarbe pe cititor şi îl integrează în poveste. Simţi că eşti acolo, că suferi pentru fiecare personaj, că alergi împreună cu eroii pe străzile întortocheate, în cavourile întunecate sau în bazilicile strălucitoare. Nu poţi evita teama, nu poţi renunţa la emoţii. Poveştile lui Dan Brown, aidoma unor filme bine realizate, te fac să uiţi de propria existenţă, împingându-te într-un catharsis emoţional care înseamnă până la urmă calitate. Poţi trăi prin intermediul unui preot, poţi descoperi valenţele fanatismului, te poţi topi într-o lume ascunsă, a cărei existenţă părea imposibilă. Deasupra noastră par să stea întotdeauna entităţi întunecate, spre care se îndreaptă toate privirile. Legendele fac parte din realitatea noului mileniu, legendele sunt lumea viitorului, legendele suntem noi: “La capătul lui se deschidea o încăpere largă. Chiar în faţă, deschizându-se de sus, lucea piramida

inversată ― un contur din sticlă în formă de V.

"Potirul!"

Privirea lui Langdon îi urmă muchiile până la vârful ce cobora la nici doi metri de podea. Acolo, chiar sub ea, se afla structura aceea minusculă.

O piramidă în miniatură! De nouăzeci de centimetri înălţime. Singurul element construit la scară mică în tot acest complex colosal.

În manuscrisul său, în capitolul dedicat vastei colecţii de artă închinate divinităţii feminine, Langdon amintise în treacăt despre această piramidă modestă. "Structura miniaturală pare că străpunge pardoseala asemenea unui vârf de aisberg ― piscul unei uriaşe incinte piramidale, îngropată dedesubt ca o tainică încăpere ascunsă."

Învăluite în lumina palidă din demisol, cele două piramide aproape că se atingeau, perfect aliniate una în prelungirea celeilalte.

Potirul deasupra. Paloşul dedesubt.

"Cu paloşul şi potirul veghind ale ei porţi."

Profesorul auzea aievea cuvintele Mariei Chauvel: "Într-o bună zi, vei înţelege."

Stătea sub străvechea Linie a Rozei, înconjurat de lucrările de artă ale celor mai de seamă maeştri ai lumii. "Ce loc ar fi putut fi mai aproape de inima lui Saunière?" Acum, în sfârşit, avea senzaţia că înţelege adevărata semnificaţie a versurilor Marelui Maestru. Ridicând încet ochii, privi prin acoperişul de sticlă, spre cerul plin de stele.

"Sub ceruri înstelate, în fine, odihneşte."

Aidoma unor şoapte fantomatice în întuneric, cuvinte de mult uitate îi veniră în minte: "Căutarea Sfântului Graal este, de fapt, năzuinţa de a îngenunchea în faţa osemintelor Mariei Magdalena. Un pelerinaj şi o rugăciune la picioarele celei ostracizate."

Copleşit de un val de pios respect, Robert Langdon căzu în genunchi.

Pentru o clipă, i se păru că aude vocea unei femei... înţelepciunea veacurilor trecute... care-i şoptea din adâncurile pământului.”    (Codul lui Da Vinci)

            Dan Brown demonstrează prin cărţile sale că merită titulatura de senior al literaturii moderne, fiind unul dintre puţinii autori care au reuşit să definească noua lume. O emblemă a literaturii moderne, Brown nu poate fi ignorat, pentru că el atinge subiecte care ne afectează pe toţi şi o face fără să se teamă de consecinţe. O voce puternică, dură, liberă, o voce care prin ficţiune îi forţează pe oameni să-şi pună credinţa la încercare. Suntem în stare, sau cărţile autorului britanic vor reuşi clatine fundaţiile civilizaţiei umane...?

Ca cititor, descoperi în Dan Brown un prozator complex, care reuşeşte adesea să te înfioare. Întorci pagină după pagină, vrei să afli mai mult, să pătrunzi în ritualul complex pe care autorul îl descrie. Senzaţii împinse la extrem, o filosofie a fiinţei aflată în permanentă transformare, o lume în care conflictul arde mocnit. Filmice până la ultimul amănunt, cărţile sunt perfecte atât pentru cel care doreşte să afle mai mult despre lumea care îl înconjoară cât şi pentru cel care vrea pur şi simplu să se simtă bine având alături o poveste atrăgătoare. Policultural, Dan Brown întruchipează perfect scriitorul noului mileniu, profesionistul care ştie să îşi ţină publicul aproape. Odată ce asta se întâmplă, protestele sunt inutile. Indiferent că ne convine sau nu, când stăm şi privim cerul albastru, când auzim tunetul cascadelor, realizăm că tot mai mult ne place gustul sângelui...     

Bibliografie Dan Brown 

Digital Fortress (Fortăreaţa Digitală) – 1998

Angels&Demons (Îngeri şi Demoni) – 2000

Deception Point – 2001

The Da Vinci Code (Codul lui Da Vinci) – 2003

The Solomon Key (Cheia lui Solomon) – în pregătire – 2008 sau 2009  

…

            Un foarte bătrân maestru zen călătorea prin lume, vizitând fiecare ţară. Faima sa îl precedase şi toţi liderii politici îl invitau la dineuri, bucurându-se de câteva momente în preajma unui om considerat atât de sfânt.

            Un conducător vestit pentru erudiţia sa nu avea încredere în acest aşa-zis sfânt şi s-a hotărât să îl umilească în public. I-a trimis o invitaţie cu panaş, pe care ermitul s-a hotărât să o onoreze.

            La palatul unde avea loc recepţia, totul fusese îmbrăcat în aur. Împăratul îl aştepta pe înţelept cu un copil pe genunchi, pentru a demonstra că respectă cu desăvârşire riturile. Se pregătise atent şi, îndată de bătrânul se aşeză, începu să vorbească tunător...

            Cu un gest scurt al mâinii, maestrul zen îi arătă copilul de pe genunchi şi îl reduse la tăcere:

            - Să ascultăm... Micuţul a gângurit ceva...

... 

            Un tânăr a hotărât că trebuie să atingă iluminarea cât mai repede. Citise foarte multă filosofie orientală şi se hotărâse să urmeze calea marilor iluminaţi, ca Guatama sau Mahatma...

            A călătorit în India cu avionul şi apoi a urcat pe un munte foarte înalt. Maestrul zen care locuia acolo în perfectă izolare a acceptat să îl înveţe calea spiritului. Însă, după câteva zile în care nimic special nu s-a întâmplat, tânărul a început să devină neliniştit...

            - Maestre, sunt deja de mult timp aici şi nu am senzaţia că am învăţat ceva despre spirit. Tot ceea ce facem este să ne plimbăm în jurul templului... Nu se aude niciodată nimic, nu apare nimic nou...

            - Nu apare nimic nou pentru că tu nu şti să vezi cu adevărat. Nu se aude nimic nou pentru că nu şti să asculţi liniştea, în infinitele ei nuanţe.

            - Bine maestre, dar vreau să fac ceva practic, vreau să fac primul pas pe drumul spre iluminare, vreau să învăţ mai multe despre spirit...

            - O vei face...

            În ziua următoare, tânărul a fost trimis să aducă apă de la un izvor aflat într-o râpă abruptă. Din cauza pietrelor colţuroase, el a vărsat tot conţinutul butoiului, ajungând la templu cu doar câteva firişoare răzleţe de apă...

- Vezi, a conchis maestrul împăcat, trebuie să înţelegi că drumul spre iluminare este chiar în faţa ta. El începe aici, acum, prin coacerea unei pâini sau prin scoaterea unei găleţi de apă dintr-o fântână... 

... 

            Căutând să găsească sensurile ascunse ale înţelepciunii, un mare om de ştiinţă călătorea prin lume. Întâlnise oameni de cultură, erudiţi, însă nu găsise niciodată un om care să se declare fericit. Chiar şi cei mai bogaţi, cei mai înţelepţi, cei adulaţi de oameni, toţi aveau probleme, toţi aveau momente în care erau trişti. Chiar când renunţase la ideea de a găsi un om fericit, cercetătorul ajunse într-un sat... Oamenii îl îndrumară spre marginea satului, unde, spuneau ei, va găsi cel mai fericit om din lume...

            Cercetătorul urmă drumul noroios şi descoperi o casă de chirpici, îngropată în pământ. Înăuntru, sărăcia era lucie, nici măcar o pătură nu acoperea glodul bătătorit. Un blid spart era singurul obiect din bordei. Pe miriştea din spatele casei, un bătrân plivea buruienile, cu mâinile goale, mângâind puţinele legume pe care le îngrijea... Zâmbetul de pe faţa sa era pur, permanent... Scăldat de razele soarelui, părea cel mai fericit om din lume... Nevenindu-i să creadă, cercetătorul se apropie:

- Incredibil, am căutat în toată lumea omul perfect şi, printre toţi învăţaţii şi erudiţii, nu am găsit un singur individ care să fie fericit. Totuşi, tu pari a fi lipsit de griji, deşi trăieşti într-o sărăcie lucie şi nu ai parte de nimic... Care este secretul tău...?

- Greşeala ta, răspunse blând bătrânul, este că ai căutat motive pentru a explica fericirea, ai căutat senzaţia aceea trecătoare pe care oamenii o numesc în general fericire. Mă întrebi de ce sunt fericit... Nu ştiu. Nu am niciun motiv să fiu aşa şi totuşi, simt cum fiecare fibră din mine strigă de fericire... Nu am cum să înţeleg această senzaţie... Fericirea adevărată nu are niciun motiv şi niciun scop... Ea este, sau nu este, pur şi simplu!

            Cercetătorul a înţeles că bătrânul era un maestru zen şi s-a retras... 

... 

            Un tânăr aspirant la spiritualitate a ajuns, după luni de aşteptare, în faţa unui bătrân maestru zen...

            - Te rog, am aşteptat atâta timp pentru a îţi auzi vocea, spune-mi ceva care să-mi schimbe viaţa, învaţă-mă ce trebuie să fac pentru a trăi mai bine!?

            - Fii…

…

           Lumea în care trăim astăzi este bizară. Oamenii se împart în categorii din ce în ce mai diversificate. Este tot mai greu pentru o publicaţie să îşi definească un public ţintă clar, pentru că utilizatorii nu se mai încadrează în setul redus de paradigme care caracteriza lumea secolelor trecute. Nu e simplu, iar intelectualii români fac astăzi o greşeală majoră, etichetând, împărţind în grupuri sociale şi judecând. Este inutil să ne ridicăm, să lovim cu pumnul în masă şi să plecăm învăluiţi într-un nor de înfumurare. Asta nu ne face să înţelegem mai bine.

            Vedem în fiecare zi cum intelectualii condamnă transformările suferite de societate, fără să înţeleagă că acesta este viitorul. Este acuzată goana publicaţiilor după senzaţional, dar foarte puţini se gândesc la lupta pe care acele publicaţii o duc pentru a se impune pe piaţă. Nu este uşor să îţi impresionezi publicul, de aceea eforturile profesioniştilor din industria media trebuie apreciate de intelectuali, nu denigrate şi considerate acte de “prostituţie intelectuală”.

            Cel mai uşor lucru pe care îl poate face un gânditor este să acuze societatea, să pretindă că aceasta este vinovată pentru alienarea sa.

            Dacă vom analiza mai atent situaţia actuală, vom descoperi că apariţia culturii actuale, una a mozaicului, este un pas firesc în dezvoltarea societăţii, un pas care nu trebuie demonizat.

            Da, trăim într-o lume în care un pix devine o obsesie naţională, trăim într-o lume pentru care imaginea unui aparat foto este mai importantă decât majoritatea zeilor. Nu avem de ce să condamnăm asta, până la urmă nu ne obligă nimeni să participăm. Este dreptul fiecăruia să se izoleze într-o nişă, dar asta nu înseamnă că acea persoană trebuie să condamne restul lumii. Dacă nu îi înţelegem pe ceilalţi, nu trebuie să îi atacăm, pentru că asta nu înseamnă până la urmă decât frustrare.

            Intelectualul modern trebuie să fie capabil să se adapteze situaţiei, să înţeleagă sistemul, să se integreze şi să îl transforme din interior. Asta înseamnă adevărata înţelepciune, pe care aproape niciun om de cultură din România nu o arată.

            Astăzi artistul trebuie să devină profesionist pentru a putea să se impună. Nu este o decădere, ci o transformare.

            Să facem poze, să întindem mâna, să apucăm, fără teamă, fără prejudecăţi. Este normal să ne placă ceea ce este strălucitor. Până la urmă, înainte de toate, suntem oameni. Este timpul pentru o nouă cultură. Stilul noului mileniu, o imensă fabrică de sentimente. Nu trebuie decât să fim fericiţi. Restul vine de la sine...

           Astăzi lumea se îndreaptă spre o societate demasificată radical. Nu mai putem vorbi despre un public compact, oamenii aleg din ce în ce mai rar să urmeze curentul social. Şi nu pentru că s-au transformat peste noapte în rebeli, ci pentru că multitudinea de variante existente duce la o cristalizare ideatică aproape imposibil de realizat. Întotdeauna apare o variantă aparent mai bună, de aceea este din ce în ce mai greu să mizezi astăzi pe utilizatori fideli.

            Statele occidentale, mai bine zis sistemul ideologic occidental a apărut ca un răspuns, ca o variantă alternativă la totalitarismul specific altor zone geografice. Şi astăzi mulţi occidentali îşi justifică sistemul antagonic, prin opoziţie. Musulmanii ucid, deci varianta creştină e mai bună, totalitarismul încalcă drepturile omului, deci capitalismul e varianta optimă.

            Nu este greşit să vedem avantajele unui sistem, problema este atunci când devenim orbiţi de acestea şi nu observăm şi punctele slabe. Acestea există de fiecare dată, perfecţiunea este doar un sofism filosofic. Democraţia are puncte slabe, la fel cum regimurile totalitare au avut şi puncte forte. Pentru a reuşi să descoperim sistemul cel mai potrivit pentru societatea actuală, trebuie să analizăm detaşat şi să găsim atuuri. Filosofia viitorului va fi o filosofie pozitivă. Vremea nihiliştilor a trecut, oamenii vor astăzi soluţii.

            Problema principală a democraţiilor occidentale este însăşi definirea lor în raport antagonic cu statele totalitariste. Dacă în acestea din urmă puterea este concentrată de câţiva indivizi, statele occidentale, tocmai pentru a evita aceste probleme, mizează pe o descentralizare generală. Creăm regulamente de protecţie, organigramele devin din ce în ce mai stufoase, iar asta duce la o îngreunare a mecanismelor sociale.

            Avem astăzi legi pentru orice, aproape nimic nu mai rămâne la latitudinea individizilor. Înmulţirea actelor antisociale este o consecinţă a acestor legi pe care factorii decizionali încearcă de multe ori să le impună cu forţa, iraţional. Ne împiedicăm de hârtii, nu reuşim să acţionăm rapid. Birocraţia sufocă democraţiile occidentale, pentru că doar prin birocraţie şi prin legi aparent absurde se poate asigura egalitatea şanselor.

            În momentul în care încerci să egalizezi, nu poţi să o faci decât în jos. Niciodată nu vei reuşi să îi ridici pe indivizi la un nivel maxim de performanţă, de aceea pentru a le oferi şanse egale trebuie să scazi nivelul general. Iată capcana ascunsă a democraţiilor occidentale, care se încăpăţânează să le ofere cetăţenilor şanse egale în absolut toate domeniile, când de fapt asta este absurd.

            Pentru că lumea încă fuge de spectrul marilor dictatori, pentru că ne temem de putere, refuzăm astăzi să ne mai asumăm propriile acţiuni. Niciodată un conducător nu va fi considerat responsabil pentru un eşec atâta timp cât între acel conducător şi acţiunea propriu-zisă se află un aparat executiv imens, care filtrează orice decizie. Degeaba încearcă liderul ales democratic să imprime o atitudine puternică, până la acţiune această putere va fi diluată de fiecare angajat, care o va transforma după propriile percepţii.

            Exemplul economiei mondiale este grăitor, iar cei care analizează fenomenul observă că în spatele fiecărei reuşite se ascunde o personalitate puternică, un om sau un grup restrâns de oameni care a ales la un moment dat să treacă peste limitele democratice pentru a îşi impune punctul de vedere, pentru a îşi asuma un risc şi pentru a avea astfel şansa unui câştig. Dacă trebuie să te consulţi cu 1000 de oameni înainte de a putea să spui un cuvânt, nu vei reuşi niciodată să te impui, pentru că nu vei putea vorbi niciodată de propriul tău ego, nedisimulat. O companie nu poate funcţiona în absenţa unui individ sau a unui grup mic care să decidă şi să-şi asume responsabilităţile.

            Aceasta este cea mai mare problemă a statelor occidentale. Din cauza aparatului birocratic extins, deciziile se iau foarte greu. Şi iată cum ajungem să fim în imposibilitatea exercitării unor măsuri evidente. Teroriştii acţionează într-o singură secundă, la cererea unui lider pe care îl ascultă orbeşte. Pentru a îi condamna pe acei terorişti, sistemele occidentale au nevoie de zeci de ani, împiedicându-se în fiecare moment de piedici ascunse născute din însăşi geneza lor. Iată de ce sistemul occidental nu este de multe ori capabil să ofere soluţii optime, iată de ce oamenii din Occident se simt presaţi de societate, obligaţi în fiecare zi să treacă prin site. Doar când evidenţa trebuie demonstrată, doare când ai nevoie de o hârtie ca să exişti!

            În loc să acţionăm rapid, să folosim la maximum oportunităţile care apar, noi facem rapoarte, hârtii peste hârtii, simţim nevoia să ne justificăm în fiecare moment. Societatea noastră este capabilă să acorde şanse egale, dar nu ştie să îşi răsplătească imediat campionii, societatea noastră dispune de resurse incredibile, dar nu le poate debloca, societatea occidentală deţine o putere imensă, însă face eforturi imense pentru a se constrânge pe sine.

            Un exemplu evident este situaţia caricaturilor care au inflamat lumea musulmană. În timp ce fanaticii au acţionat imediat, au ameninţat cu violenţa, au comis acte brutale, societăţile occidentale au demarat discuţiile, încercând să contextualizeze problema şi să vadă până unde poate merge libertatea.

            Polaritatea pare astăzi că s-a schimbat, iar lumea orientală a devenit mult mai practică. Cei de acolo trăiesc, în timp ce Occidentul îşi bate capul cu drepturile omului şi cu rasismul. Semănăm teribil de mult cu acei călăreţi medievali în armuri care ţineau la etichetă şi la blazon şi erau ucişi înainte să apuce să lupte de nişte “tipi” care nu se sfiau să călărească în chiloţi...

            Este timpul ca Occidentul să înveţe să nu se mai teamă de propria putere. Nu trebuie să demonstrăm nimic! Să înţelegem că avem dreptul să ne impunem, să înţelegem că avem nevoie de lideri puternici, de personalităţi marcante. Nu putem să gestionăm prin talente disipate, avem nevoie de persoane care să managerieze aceste talente. Nu aparatul este cel mai important, ci oamenii care se află în fruntea aparatului.

            Să nu confundăm democraţia cu lipsa acţiunii, să nu trăim cu impresia că suntem egali. Visul acesta este o simplă utopie, iar Occidentul trebuie să mizeze pe vârfurile sale pentru că doar acestea îl pot ajuta să se impună. Nu, nu un elitism, ci o selecţie naturală care să ţină cont de talentele native ale fiecăruia. Nu există oameni mai proşti, există doar domenii diferite şi alegeri de viaţă proaste. Să îi lăsăm să greşească, pentru că nu putem să hotărâm toţi. Să nu încercăm să aplatizăm, ci să le respectăm individualitatea celor de lângă noi, chiar dacă această individualitate le dictează să urmeze orbeşte grupul. 100 de fanatici care au ales singuri acest drum este un grup mai puternic decât o adunare de 1000 de oameni de ştiinţă care visează în fiecare moment să facă altceva.

            Este timpul să ne asumăm propria condiţie. Dacă vom rata, nu este nicio problemă, nu toţi trebuie să fie învingători. Ar trebui însă în fiecare moment să ne dorim să fim naturali. Doar aşa vom reuşi să fim cu adevărat puternici. Până la urmă e simplu, avem nevoie de dictatori democratici!

          Unul dintre subiectele care stârneşte astăzi controverse este alimentaţia sănătoasă. Oamenii se gândesc în fiecare moment la ceea ce mănâncă şi la impactul alimentelor asupra sănătăţii lor. Societatea modernă este caracterizată de numeroase astfel de obsesii. Ne gândim prea mult la ceea ce mâncăm, ne gândim la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, fără să ne întrebăm de ce…

Omul este preocupat atât de mult de prelungirea existenţei, încât uită să trăiască. Ne gândim la fiecare clipă din viaţa noastră, disecăm fiecare moment, încercând să găsim sensuri ascunse, motive. Fiinţa umană este preocupată de justificare mai mult decât de acţiune, oamenii gândesc în loc să facă.

McDonald’s reprezintă un simbol al capitalismului, al societăţii de consum. Lanţul de magazine a atras de-a lungul timpului numeroase critici, fiind învinuit pentru degradarea stării de sănătate a celor care preferă mâncarea de tip fast food. Campaniile anti fast food au ajuns de multe ori la limita legii cu protestele lor, iar magazinele au fost nevoite să insiste pe atenuarea efectelor acestora. Încercând să le explice cumpărătorilor că produsele lor respectă toate regulile, marile magazine au fost nevoite să realizeze campanii costisitoare, investind zeci de milioane de dolari pentru a îi contracara pe alarmişti. Poate că ar trebui, aşa cum scrie Michael Crichton în volumul “Frica”, să organizăm un proces ”un al doilea proces Nurnberg – de data aceasta pentru irosirea continuă a bogăţiilor Vestului pe futilităţi – completat de imaginile copiilor morţi din Africa şi Asia, cauzate de aceasta.” Banii aruncaţi pe capriciile inutile ale omului modern ar putea fi folosiţi pentru a ne îmbunătăţi viaţa, pentru a deveni mai fericiţi. Fără să ne gândim în permanenţă la consecinţe, ci învăţând să trăim cu adevărat.

Societatea a evoluat însă din păcate filosofia a stagnat. Fără să încerce să aplice teoriile lor, gânditorii trag semnale de alarmă, folosind aleatoriu părerile oamenilor de ştiinţă, fără să realizeze efectele acestor afirmaţii. Vorbim pentru a vorbi, construim teorii din simpla dorinţă de a construi, fără să testăm şi fără să înţelegem că o lamentare nesusţinută de fapte concrete nu este decât un moft.

Se spune că oamenii se îngraşă, sunt numeroşi specialişti care afirmă că asistăm la o explozie a obezităţii datorată răspândirii mâncării de tip junk food. Este foarte uşor să condamnăm lanţuri de magazine, este uşor să pretindem că McDonald’s, KFC sau Burger King sunt vinovate pentru dezechilibrele noastre. Haideţi însă să ne gândim puţin la viaţa unui om modern: astăzi, nu mai facem mişcare aproape deloc, astăzi mâncăm la altă oră în fiecare zi, astăzi existenţa noastră înseamnă în fiecare secundă stres, situaţii limită, agitaţie... De ce nu am considera acestea ca fiind problemele principale, de ce trebuie mâncarea să conteze atât de mult? Şi mai ales, de să învinuim un magazin pentru o alegere personală, care ar trebui să ţină exclusiv de noi?

Se spune că mâncăm nenatural. Aceeaşi doctori care se trezesc la şapte dimineaţa, muncesc până la ora 8 seara şi nu coboară din maşină decât în faţa propriei case, pretind că un hamburger ne va distruge sănătatea şi mai ales că asta ar trebui să conteze. De ce oare, în loc să ne gândim la trupul nostru, la ceea ce facem cu el, medităm aproape de fiecare dată la mâncare şi la ceea ce ar trebui să nu facem. Haideţi să alergăm în fiecare zi 5 kilometri şi vom descoperi că 1000 de calori nu mai contează, haideţi să umblăm pe jos mai mult, haideţi să ne trezim la ora 10:00, haideţi să iubim din toată inima, fără să ne gândim la consecinţe. Atunci nici nu se va mai pune problema mâncării, pentru că un om care trăieşte cu adevărat poate să mănânce orice.

Mileniul III aparţine micilor obsesii, iar problemele omului modern par să se multiplice pe măsură ce societatea se dezvoltă. Deşi astăzi suntem mult mai sănătoşi decât în urmă cu 50 de ani, bolile ne preocupă infinit mai mult, deşi astăzi opţiunile sunt practic nelimitate, nouă ni se pare că suntem constrânşi. Paradoxul intitulat om de ştiinţă modern nu reuşeşte să înţeleagă realitatea, pentru că pleacă de la prejudecăţi, încearcă să perceapă lumea prin intermediul corolarelor apriorice. Şi, oricât a încercat Kant să dovedească contrariul, “a priori” înseamnă ghiceală şi de foarte multe ori maliţiozitate!

Este normal să mâncăm astăzi altfel, pentru că avem deja în spate câteva mii de ani de dezvoltare. Ideea nu e să revenim la mâncarea naturală, pentru că aceasta nu mai e de mult rentabilă. E-urile sunt esenţiale pentru cultura gastronomică modernă, pentru că ele ajută la păstrarea mâncării şi oferă multe dintre gusturile indispensabile fiecăruia dintre noi. Vrem natural, natural, dar ne-am îngrozi dacă am primi asta!

E foarte uşor să acuzăm, este foarte uşor să aruncăm cu noroi. Se spune că marile magazine exploatează forţa de muncă tânără, dar câţi dintre tinerii care lucrează acolo ar prefera să fie şomeri? Se spune că marile magazine îi obligă pe oameni să mănânce nesănătos, dar câţi dintre noi ar vrea să depindă de o ploaie sau de câteva bucăţi de balegă pentru a avea mâncare? Să întoarcem oglinda, măcar pentru câteva secunde!

E uşor să acuzi, mai greu este însă să cauţi soluţii… Cei care se lamentează trebuie să înveţe să trăiască. Haideţi să căutăm metode pentru a arde grăsimile în loc să restricţionăm ceea ce mâncăm, haideţi să vedem avantajele oferite de o franciză în loc să o condamnăm. Ne convine că oriunde în lume am intra într-un McDonald’s, mâncarea are acelaşi gust şi aceeaşi calitate, dar protestăm când orele de sedentarism cronic ne distrug sănătatea. Le vrem pe toate, fără să înţelegem că perfecţiunea nu trebuie să existe.

Cultura scuzei trebuie să dispară. Nu suntem obligaţi să mâncăm în stil fast food, publicitatea nu va înseamna niciodată manipulare. Trebuie să renunţăm la ipocrizie şi să învăţăm să trăim în mileniul III ca oameni ai mileniului III. Până la urmă, ceea ce mâncăm ţine exclusiv de opţiunea personală... Iar opţiunile unora sunt pur şi simplu mai naturale: 

”Nu ştiu de ce, dar cred că divina doamnă a bucătăriei californiene mânca şi după ora 6 seara!” 

                                                                                       Dan-Silviu Boerescu (în Poftele) 

            Este timpul să descoperim frumuseţea vieţii, este timpul să trăim cu adevărat, fără teamă, fără prejudecăţi. Universul ne aşteaptă. Să ne bucurăm de o legumă la fel cum ne bucurăm de un produs exclusiv sintetic. Frumuseţea mileniului III este diversitatea. Putem citi Coranul în timp ce savurăm un dublu hamburger, nu este nicio problemă. Şi dacă adăugăm un pahar de Tokaj, sau, după gust, o Coca Cola rece, vom descoperi că viaţa este atât de simplă şi de frumoasă. Până la urmă, why change perfection?