.

.

           “În noapte” ni-l arată pe Haruki Murakami dezlănţuit. Prozatorul japonez care s-a impus prin stilul său atipic sparge toate tiparele, refuzând să explice, lăsând totul la latitudinea cititorului. Certitudinile nu există, acţiunea se desfăşoară într-un decor halucinant care pare să absoarbă personajele, transformându-le în simple vehicule. Murakami construieşte tablouri difuze, care se întrepătrund, reuşind să ofere o senzaţie de firesc. Paranormalul pe care îl exploatează autorul japonez le apare cititorilor ca o simplă secvenţă din viaţa lor, ceva ce li se poate întâmpla oricând.

            Romanul este construit antitetic, Murakami folosind două planuri pentru a sugera dualitatea oricărei acţiunii. Personajele trăiesc într-o lume adioma unui carusel, care nu poate fi oprită. Secvenţele se succed rapid, vieţile sunt caracterizate de derută. Nu vom şti niciodată care este reţeta perfecţiunii, pentru că perfecţiunea nu există. În al doilea plan însă, Murakami ne oferă o poziţie privilegiată, de martor intangibil. Autorul descrie cu minuţiozitate desfăşurarea evenimentelor, insistând pe detalii şi conturând o atmosferă sumbră, care se individualizează ca o latură ascunsă a fiinţei umane. Aidoma unei oglindiri întunecate, viaţa se desfăşoară în spatele cortinelor, acolo unde nici măcar televizorul nu poate fi mort: “Ceasul afişează ora 0.00. La urechi ne ajunge un zgomot electric, ca un sfârâit. Odată cu el, ecranul televizorului prinde un crâmpei de viaţă şi începe să pâlpâie slab. Să fi venit cineva pe neobservate şi să-l fi pornit? Fusese poate programat? Nu, nici una, nici alta. Fără să scape nimic, camera de luat vederi se roteşte până în spatele aparatului şi ne arată că este scos din priză. Da, televizorul ar trebui să fie mort. Ar trebui să păstreze liniştea din miez de noapte, înţepenit şi rece. Logic, teoretic. Dar nu este mort.”

            Diferenţele dintre planuri sunt o marcă a lui Murakami, care construieşte realităţi alternative, insistând pe contactul dintre lumi şi pe posibilităţile apărute în urma acestuia. Deşi par să nu aibă vreo legătură, vieţile protagoniştilor apar ca fragmente ale aceluiaşi mozaic, iar gândurile lor modifică exteriorul printr-o extrapolare metodică. Realizând o transpunere a realităţii în ficţiune, Murakami oferă o alternativă, o variantă viabilă. Universul respectă aparent regulile naturale, însă autorul ne oferă ceva în plus, ne permite să visăm. Orice e posibil, viaţa înseamnă o infinitate de nuanţe. Personajele se topesc în noapte, fiecare ducându-şi mai departe povestea. Şi totuşi, niciodată nu se pune punct, niciodată drumul nu se încheie. Murakami îşi lasă cititorii să continue călătoria, deznodământul rămâne la latitudinea noastră.

            Personajele sunt construite vag. Murakami oferă o istorie personală, însă fragmentat, lăsându-l pe cititor să recompună evenimentele anterioare. Rezolvările nu ţi se oferă, ci apar firesc, ca o consecinţă a vieţii. Nu avem cum să evităm consecinţele existenţei noastre, iar Murakami dă dovadă de putere, reuşind să accepte implacabilul existenţial care ne defineşte până la urmă fiinţa. Nu există loc pentru întrebări, viaţa nu acceptă îndoielile. Romanul reprezintă în ultimă instanţă o analiză rece, calculată, aidoma unei disecţii.

            Tensiunea se acumulează treptat, anticipând parcă izbucnirea violentă din final. Murakami însă nu ne oferă focul de artificii, ci ne lasă doar iluzia lor. Se va întâmpla ceva, însă în absenţa noastră. Cartea construieşte decoruri, pregătindu-le pentru violenţă, însă refuză să o lase pe aceasta la vedere. Adevăratele decizii se iau în spatele uşilor închise, adevăratele suferinţe sunt în mijlocul pustietăţii, iar reflecţiile ne privesc din oglindă cu nepăsare: “Însă oricât ar încerca să-şi suprime prezenţa, nu apare nimic altceva. Silueta lui din oglindă nu e decât silueta lui reală, o simplă reflexie fidelă. Renunţă şi inspiră adânc, umplându-şi plămânii cu aer proaspăt, apoi îşi îndreaptă spatele. Îşi relaxează muşchii şi îşi răsuceşte capul de câteva ori. Îşi pune la loc în trusă lucrurile înşirate pe marginea chiuvetei. Mototoleşte prosopul cu care s-a şters şi îl aruncă în coşul de gunoi. Stinge lumina şi iese. Uşa se închide. După ce pleacă Shirakawa, privirea noastră zăboveşte în baie şi continuă să înregistreze imaginea din oglinda întunecată, ca o cameră fixă de luat vederi. În oglindă încă se mai vede silueta lui Shirakawa. Shirakawa – sau, mai bine zis, reflexia lui – se uită încoace din oglindă. Nu-şi schimbă expresia şi nu face nici o mişcare. Doar priveşte drept înainte. Într-un sfârşit, parcă resemnat, inspiră adânc şi îşi răsuceşte capul. Apoi îşi apropie mâinile de faţă şi îşi mângâie obrazul, de parcă ar vrea să se asigure că trupul său este real.”

            Ritmul alert transformă romanul, îl potenţează, oferindu-i dinamism. Cititorul este atras într-un joc al emoţiilor, unde fiecare gest are corespondent într-o lume paralelă, aparţinând exclusiv simţurilor. Intuiţia este foarte importantă pentru Murakami, care descoperă fisuri şi ne lasă nouă plăcerea de a le explora. Trecem dintr-o parte într-alta, pendulăm între extreme, în timp ce noaptea se apropie de final. Timpul pare să se comprime, oferind spaţiu de mişcare personajelor şi stabilind limita, momentul în care toate închipuirile dispar.

            Prezenţele feminine sunt foarte importante în carte, în jurul lor gravitând întreaga acţiune. Siluetele celor două surori sunt construite antitetic, în două universuri paralele, care se află în permanentă legătură, determinându-se reciproc. Personajele din lumea întunecată acţionează ca nişte alter-egouri autentice, fiind în esenţă reprezentări emoţionale. Un simplu gând negativ determină o transformare a întregului sistem, care pare să acţioneze ca un tot unitar, aidoma unui animal de pradă care absoarbe emoţii. Aruncăm o piatră în apă, însă nu ştim ce se va întâmpla cu piatra pe partea cealaltă, iată ce încearcă să ne transmită autorul japonez.

            Stilul este direct, clar, accentul punându-se pe derularea evenimentelor în primul plan şi pe descrierea efectelor aproape insesizabile ale acestora în al doilea plan. Aidoma unui ocean, lumea creată de Murakami pare nemişcată. Şi totuşi, germenii conflictului există, izbucnind adesea sau lăsând impresia că sunt pe cale să o facă. Aluzia este un procedeu folosit frecvent de Murakami pe parcursul romanului, transformându-l pe acesta din urmă într-o frescă a incertitudinii. Şi totuşi, în spatele întunericului, cineva se pregăteşte pentru a întâmpina lumina: “Şi totuşi, buzele ei micuţe se mişcă aproape imperceptibil, de parcă reacţionează la ceva. E un tremur rapid, de o clipă, de o zecime de secundă, însă ochiul nostru pur, extrem de ascuţit, nu scapă această mişcare. Vedem pe cât se poate de clar acel semn momentan al corpului. Tremurul de acum e un semnal modest a ceva ce urmează să vină. Sau poate că este doar o prevestire şi mai modestă a unui semnal modest. În orice caz, senzaţia noastră certă este că ceva încearcă să trimită un semn încoace, printr-o crăpătură fină din conştiinţa ei. Încercăm să privim cu atenţie, în taină, cum această povestire capătă încet proporţii în lumina nouă a dimineţii, neîmpiedicată de alte intrigi. De-abia s-a crăpat, în sfârşit, de ziuă. Mai e timp până se lasă din nou întunericul.”

            Haruki Murakami oferă prin această carte cititorului posibilitatea de a privi într-o altă realitate. “În noapte” este un roman scurt, care surprinde prin intensitate, concretizându-se ca o adevărată bijuterie literară. Cititorul este purtat pe străzile unui oraş cufundat în noapte, care se dovedeşte a fi mai treaz ca niciodată. Cercetăm fiecare ungher cu meticulozitate, trăim la intensitate maximă alături de personaje. Murakami pare să observe totul şi să ghideze acţiunea, aidoma unei camere, care se focalizează în funcţie de dorinţele publicului. O carte răvăşitoare, care transmite emoţii fără să-şi propună asta, o carte în care Murakami ne demonstrează că rămâne un fin cunoscător al psihologiei umane, ştiind să găsească puncte de interes chiar şi într-o noapte adâncă. Un roman al tenebrelor, o carte a suferinţei interioare, o carte în care Murakami construieşte cu abilitate paradigma fiinţei insomniace. Să nu ne temem de lumină, noaptea va veni mai mult ca sigur.  

              Miercuri, 14 martie 2008, Česká Lípa, Cehia, lacul Machovo jezero, 13:44 PM

             Soarele strălucea răspândind căldura insuportabilă prin fiecare atingere mătăsoasă. Cuţitele ar aerisi poate mai bine atmosfera asta de fum, se gândea Klaus Strockand în timp ce vâslea îndârjit.

            Era luni dimineaţa, o perioadă pe care micuţul oraş Česká Lípa o detesta. Oamenii se culcau duminica vociferând şi se trezeau dimineaţa realmente înjurând printre dinţi, de parcă noaptea ar fi avut asupra lor un efect de lupă, arzându-i, la fel cum ard copiii furnicile în zilele toride în care nu mai ai chef decât să omori. În orice caz toată lumea ştia că lunea era o zi foarte nervoasă. De asta oamenii nu prea intrau în vorbă lunea. Fiecare îşi mecaniza la maxim acţiunile, aşteptând ca dulcea latenţă generată de trecerea timpului să le adoarmă instinctele scăpate din hăţurile socialului... O adevărată porcărie de fapt, pentru că nimeni nu prea înţelegea de ce şi cum anume vine chestia asta cu socialul şi cu teoria, când în fiecare luni dimineaţa, se auzeau geamuri rostindu-şi plictisit psalmii sticloşi în capetele nefericiţilor care se aflau la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit, de fapt într-o nepotriveală totală şi absolută, o minune absconsă şi neagră, ca acelea pe care le regăsim prin cărţile diverşilor alchimişti frustraţi...

            Vâslele bruscau apa în încercarea lor de a aluneca cât mai repede. Mâinile grele ale bărbatului le chinuiau, amestecând aşchiile cu sudoarea... Klaus strângea lemnul cu disperare, simţea cum firele de lemn îi pătrund prin pielea încărcată cu grăsime. Fiecare strop de apă care ajungea pe carnea sa se transforma aproape instantaneu în abur. În jurul siluetei bărcii se insinua o coroană de fum. Apa bolborosea, lacul chema din adâncuri, trupurile absente strigau dintre algele verzi. Toată lumea ştia că acolo sufletele nu puteau să se odihnească niciodată. Câteodată, câte un trecător mai atent putea observa silueta unor pietre mortuare conturându-se pe suprafaţa de catran a lacului. Oamenii refuzau însă realitatea, o negau cu obstinaţie. Viaţa era cât se poate de banală în acel orăşel şi nicio aiureală metafizică nu avea să strice asta. La dracu, să încercăm să fim banali!

            Klaus însă nu mai putea fi de acord cu această latenţă obsedantă. Trebuia să le demonstreze acestor sceptici că cineva, o putere superioară, se juca cu ei. Şi pentru asta trebuia să se întoarcă cu nişte poze ale convoiului negru. Doar aşa avea să fie crezut. El va reuşi să imortalizeze ceea ce până acum fusese doar povestit.  

            Vâslele înaintau din ce în ce mai greu. Bărbatul privi în jur. Broboanele se sudoare îi intrau în ochi, arzându-l. Se şterse cu mâna rumenă de la soare, iar atingerea firelor de păr îl înfioră. Trebuie să mă stăpânesc, îşi spuse el, nu mă ajută cu nimic dacă mă pierd cu firea. La dracu!

            Privi spre podul gri, care se profila ameninţător în faţa lui. Barca mică se legăna periculos, purtată de curenţi. E foarte puternic şuvoiul, prea puternic, îşi spuse Klaus Strockand, încercând să controleze ambarcaţiunea. N-ar fi trebuit niciodată să vin aici!

            O vâslă îi alunecă din mână, fiind înghiţită instantaneu de apa maronie. Lacul parcă fierbea, clăbuci mari se ridicau la suprafaţă. Bărbatul scăpă şi a doua bucată de lemn din mână. Se retrase în mijlocul bărcii, înconjurat de aburii albi care păreau să se ridice din străfundul apei.

            Valurile deveneau din ce în ce mai mari, zguduind barca, stropind marginea udă. Klaus ştia că ăsta este sfârşitul. Era prea departe de mal pentru a se putea salva. Deodată, cu o forţă incredibilă, barca dispăru în neant, lăsându-l pe bărbat în apa murdară. Dădea din picioare violent, încercând să rămână la suprafaţă. Ştia însă că nu va rezista prea mult. Auzise de atâtea ori poveştile despre lacul ăsta, ştia ce ascunde. Dar poate el va fi mai norocos.

            Simţi mâini care se încleştau pe picioarele lui. Se luptă să rămână la suprafaţă, însă forţa care îl trăgea la fund era prea puternică.

            Intră cu capul în apă. Deodată, nu mai vedea decât substanţa murdară care îi umplea gura, nasul, ochii. Simţea că se sufocă, se zbătea, însă şuvoaiele de apă care îl ardeau îi spuneau că se îndreaptă în jos.

            Deodată, sunetul încetă. Klaus Strockand nu se mai zbătea. Mâinile îl purtau spre abisul întunecat, în timp ce lacul redevenea tăcut. Apa se lumină dintr-o dată. Siluetele întunecate care treceau pe pod străluceau în albastrul răcoritor.  

            Tăcere. Tăcere şi întuneric. Klaus Strockand nu-şi mai simţea trupul. Nu putea să se mişte, iar frica îl înconjura din toate părţile. Deschise ochii, simţindu-se ca şi cum un burghiu imens îi pătrundea direct în creier. De fapt, nici nu ştia că dacă mai avea sau nu ochi. Imaginea care i se profila în faţă îl făcu însă să-şi dorească să nu mai aibă. Leşină, deşi rămase perfect conştient de tăcerea care îl înconjura. Învolburându-se, siluetele se apropiau de el...

            Ştia că acestea erau ultimele lui clipe. O umbră i se prelinse lângă ochi. Strigă, însă gâtul său nu eliberă niciun sunet. Ştia că era prea târziu deja. Ei erau înăuntru.

          Uzodinma Iweala, scriitor de origine nigeriană, a debutat fulgerător, la doar 23 de ani, cu “Fiarele n-au patrie”, o carte şocantă, care condamnă atrocităţile comise în ţările africane. “Fiarele n-au patrie” este o mărturie cutremurătoare a unui băiat de 12 ani, forţat să lupte în trupele de gherilă dintr-o ţară africană. Volumul a fost întâmpinat cu elogii critice fără precedent şi distins cu premiul Barnes&Noble Discover Award în anul 2006. Deşi ficţiune, cartea se bazează pe experienţa autorului, care a lucrat în Nigeria cu supravieţuitori ai războaielor civile şi reuşeşte să redea o atmosferă halucinantă pe alocuri, în faţa căreia cititorul nu poate rămâne insensibil. Atrocităţile, înţelese prin mintea unui copil în căutare de dragoste, capătă proporţii inimaginabile, sugerând drama unui întreg popor.

În “Fiarele n-au patrie”, cititorul descoperă violenţă, brutalitate împinsă la extrem. Lumea nu mai aparţine de mult copiilor, iar aceştia trebuie să se adapteze, să accepte războiul şi să trăiască conform normelor acestora. De la păpuşi la violuri, de pe băncile şcolii în camioane pline cu arme, de la atingerea mamei la abuzurile sexuale ale unui comandant rebel. Iweala redă un drum de iniţiere presărat cu obstacole, pe care fiecare dintre noi trebuie să îl facă, într-o formă sau alta. Până la urmă, cu toţii descoperim ce înseamnă dragostea, însă nu pentru toţi înseamnă acelaşi lucru: ”Vomit peste tot. Nu pot să mă opresc. Comandant spune că e ca atunci când te îndrăgosteşti, dar nu ştiu ce înseamnă asta. Simt că un ciocan îmi bate în cap şi în piept. Mă mînâncă nasul şi gura. Văd culori peste tot şi îmi simt burta goală. Treaba dintre picioare mi se face tare. Aşa e când te îndrăgosteşti?”

Limbajul folosit conferă realism volumului. Agu, doar un copil, încearcă să înţeleagă lumea în care a fost aruncat fără voia lui, însă nu reuşeşte să privească situaţia în ansamblu. Construcţia volumului scoate în evidenţă procesul de acumulare a frustrării, care îi va marca pe indivizi pe parcursul existenţei. Autorul nu îl rupe pe Agu de mediul său, permiţându-i să îşi păstreze autenticitatea. Lipsa unei culturi generale minime şi limbajul de multe ori agramat sunt compensate însă de forţă, de rezistenţă, calităţi prin care Agu reuşeşte să se salveze, să rămână el însuşi, fără să cadă pradă dezumanizării specifice conflictelor. Ucidem, fără să ne identificăm însă cu crima. Uzondinma Iweala construieşte un peisaj al dedublărilor, unde războiul poate transforma orice individ în monstru, fără însă a îi altera întotdeauna esenţa…

Atacând numeroase teme tabu, Iweala le prezintă cititorilor atrocităţile războiului, fără a încerca să cosmetizeze nimic. O privire subiectivă, o viziune apocaliptică pe alocuri, prezentând degradarea unei întregi comunităţi, reducerea indivizilor la o stare animalieră primară. Instinctele devin singurele arme, iubirea dispare, fiind înlocuită cu dorinţe simple, imediate. Vrem să mâncăm pentru că vrem să trăim, existenţa devine dintr-o dată foarte banală, pentru că oamenii mari sunt mereu graşi, iar fiecare dintre noi vrea să ajungă om mare: “Şi când o să fiu om mare, ştiu că o să pot să-mi citesc cartea mea fără să mă deranjeze nimeni cum era-nainte şi nimeni n-o să mai poată să-mi zică ceva. O să le zic tot la oamenii, o să le zic să facă aşa şi aşa şi o să am grijă să-şi plece capul şi să se uite numai în pământ când vine să mă salute şi să-mi aducă apă când vreau sau mâncare când vreau. Şi o să fiu gras fiindcă oamenii mari sunt mereu graşi; mereu are aşa mult ca să mănânce. Şi o să mănânc toată mâncarea până mi se umple stomacul şi după aia o să mai mănânc până când stomacul meu o să fie aşa plin că nu o să-mi mai văd picioarele chiar dacă-mi întind de tot gâtul. Şi cred că o să fie bine aşa fiindcă chiar dacă nu o să mai pot să mănânc mai multă vreme măcar n-o să mă prefac fantomă aşa ca acum din cauza războiului.”

Stilul este minimal, autorul scoţând în evidenţă doar detaliile strict necesare. Prespectiva este îngustă, însă cititorul va reuşi să construiască singur imaginea de ansamblu. Războiul în totalitatea sa nu contează aici, pentru că drama este vie, pulsează în faţa ochilor noştri. Nu contează motivele, justificările sunt inutile. Moartea nu poate fi înţeleasă, nicio ideologie nu justifică crima. Iweala sugerează dezolarea, disperarea oamenilor care nu înţeleg de ce trebuie să moară. Nimic nu va rămâne nepedepsit în viziunea lor, însă asta nu mai contează pentru mama care îşi pierde copilul.

Războiul, ca un catalizator universal, este portretizat prin efectele sale. Departe de mişcările grandioase, departe de tablele stategice imaculate, Iweala ne prezintă lumea din spatele frontului, suferinţa fiecărui soldat, murdăria şi groaza întipărită în sufletele copiilor obligaţi să ucidă. Disperare, puţine cuvinte, priviri înfrigurate şi frisoane, iată cum dispare mirajul “oamenilor mari”. Cititorul încremeneşte, descoperind o suferinţă atroce, pe care mulţi dintre noi nu o bănuiau. Iweala însă nu abandonează lumea creată, portretizând-o sub forma unei iubiri care, chiar dacă abstractă, reuşeşte să întreţină speranţa: “Când îi zic astea ea doar se uită la mine şi văd apă-n ochii ei. Aşa că-ncerc să-i spun, dacă îţi zic asta o să te facă să crezi că sunt un fel de bestie sau drac. Amy nu mai zice niciodată nimic când spun asta, dar apa tot străluceşte în ochii ei. Şi-i spun, bine. Sunt toate lucrurile astea, dar am avut cândva şi mamă şi ea mă iubeşte.”

“Fiarele n-au patrie” este o carte profundă, care reuşeşte să se apropie de cititor, să îi înfăţişeze o dramă. În spatele limbajului simplu, în spatele emoţiilor de multe ori rudimentare, se ascunde drama unei lumi, sfâşiată din interior. Autorul nu încearcă să răspundă la întrebări, obligându-l pe cititor să mediteze la sensurile existenţei sale. De ce? Întrebarea fundamentală în jurul căreia se construieşte volumul nu îşi găseşte răspuns în acţiunile protagoniştilor. Însă Iweala ne lasă să visăm. Şi, chiar dacă nu este întotdeauna dimineaţă, nu trebuie niciodată să ne pierdem speranţa. Aşa începe...

 Islamul – sinteză, metafizică sufi, radicalism şi perspective        

Conflictele recente între diferite falii ideologice demonstrează necesitatea unei mai bune înţelegeri interculturale. Sistemele religioase, prin ramificaţiile lor sociale şi sociale, au determinat şi continuă să determine însăşi geneza fiinţei umane. Nu arhetipurile individualizate de religie, nu paradigmele şi dogmele în sine, ci riturile, obiceiurile impuse adepţilor au, în cele mai multe dintre cazuri, consecinţe dăunătoare, suprimând individualitatea şi încurajând mentalitatea de grup, atât de nocivă prin multiplele ei manifestări ontologice. Cultele sunt în fond o mişcare psihologică de masă, alegându-şi victimele din rândul persoanelor instabile, umplând golul ideologic, oferind o alternativă, în fapt, singura pe care aceştia din urmă o consideră viabilă. Astfel se explică puterea magnetizantă pe care liderii spirituali o exercită asupra unor categorii esenţialmente eterogene de indivizi. Oamenii sunt mereu în căutarea unui model spre care să tindă. Arhetipurile au fost create de indivizi pentru a servi ca punct terminus idealizat în cadrul proceselor de evoluţie spirituală. Oamenii au nevoie de astfel de puncte şi sunt foarte puţini cei care au capacitatea de a le găsi în interior, în propria fiinţă. Majoritatea are nevoie de îndrumări, are nevoie de “mijlocitori”. Clerul reprezintă, în cazul religiei, înlesnirea unei relaţii dintre individ şi divinitate.

            Chiar dacă astăzi se încearcă, prin diferite mijloace, o secularizare generală, religia va continua mai mult ca sigur să joace un rol central în cadrul umanităţii. Bun sau rău, acest efect pe care îl are religia există şi trebuie analizat ca atare. Cultele influenţează gândirea indivizilor, impun paradigme determinante în cadrul raţionamentelor. Stabilirea unor limite apriorice are consecinţe certe asupra finalităţii teoriilor. În momentul în care eşti integrat într-un sistem, concluziile raţionamentelor tale trebuie în mod absolut să respecte integritatea sistemului. Nu poţi să negi propriul element fiinţativ, pentru că aceasta din urmă este condiţia sine qua non de fiinţare a raţionamentului. Gândeşti doar dacă în prealabil exişti, de aceea, a nega printr-un raţionament însăşi existenţa înseamnă a aluneca într-un sofism redundant imposibil de rezolvat.         

            Religia islamică este astăzi considerată prin excelenţă o ideologie a violenţei. Fanatismul religios este asociat cu dogma musulmană, potretizând astfel fals o lume pe care occidentalul nici măcar nu încearcă să o înţeleagă. Prejudecăţile conceptuale nu fac decât să afecteze incipienţa teoretică.

            Islamul este poate singurul sistem religios din istorie “programat”. Întemeietorul acestui cult este Mahomed, un membru al puternicului trib Quray. Anul naşterii sale nu este cunoscut cu exactitate, însă aproximările cercetătorilor au determinat intervalul 567-572 ca fiind în cauză. Oraşul în care viitorul profet a văzut pentru prima dată lumina zilei este Mecca, astăzi un important centru religios al lumii musulmane. Există, ca şi în cazul altor mari fondatori de religii (Buddha, Iisus, Lao Zi...) multe legende legate de o presupusă naştere miraculoasă a lui Mahomed. Biografia sa este însă lacunară şi nu oferă informaţii pertinente legate de acest subiect. Abia din 610, anul primelor revelaţii mistice, datele se înmulţesc. În urma unor perioade lungi de izolare (tahannut), Mahomed elaborează sâmburii incipienţi, nucleul viitorului sistem religios. Deşi nu ştia să scrie sau să citească, Mahomed călătorise deja foarte mult şi intrase în contact cu diferite culte religioase. Creştinismul, în fazele sale încă timpurii, religia mozaică, păgânismul arab, cultele diferitelor popoare nomade din aceeaşi zonă, chiar şi zoroastrismul, au influenţat în mod decisiv elaborarea doctrinei islamice. Aceasta nu este în fond inovativă. Elementele sunt preluate, modificate, contextualizate de Mahomed, care se dovedeşte un foarte abil cunoscător al mentalităţii arabe, şi integrate apoi într-un metasistem. Extazul mistic prin intermediul căruia Mahomed recită versetele coranice va deveni o parte integrantă a religiei, devenind punct central al metafizicii sufiste, punct explicat pe larg de părintele acesteia, Ibn’Arabi, în “Contemplaţii Spirituale” (Mashahid al-asrar al-qudsiyya). Prin intermediul acestor viziuni, Mohamed postulează imuabilitatea Coranului (Qur’an-ul), cuvântul lui Dumnezeu fiind piatra de temelie a noului sistem ideologic.

            Privită în ansamblul ei incipient, religia islamică era o religie deschisă, o religie care, în fazele iniţiale, abolea în cadrul comunităţii (umma) orice formă de stratificare. Celulele monahale (specifice creştinismului), penitenţele şi mortificările (specifice budismului, hinduismului), privilegiul descendenţei (specific iudaismului), dispar, înlesnind comunicarea între individ şi divinitate, care devine directă, fără mijlocitori.

            Mahomed a purtat războaie, a acţionat ca un abil om politic şi a reuşit în cele din urmă să impună religia musulmană triburilor arabe. Islamul este, în esenţă, o religie individuală impusă ca dogmă generală. Geneza acestui sistem a fost singulară, individuală, voinţă pură. Mahomed a recitat cuvintele care astăzi determină în mod decisiv viaţa fiecărui adept. Coranul nu poate fi pus la îndoială, pentru că este însuşi cuvântul Domnului, transmis prin intermediul celui mai important profet. Mahomed s-a individualizat pe sine în cadrul unei teozofii complexe. Nimic nu este lăsat la întâmplare în Coran, care atinge, în totalitatea sa, aspectele ontologice legate de indivizi şi de legătura dogmatică a acestora cu divinitatea. Figură centrală în cosmologia musulmană, Dumnezeu întrupează perfecţiunea, sfericitatea sa răsfrângându-se într-o unicitate absolută. Totul porneşte din şi se întoarce la Dumnezeu: 

“ În Numele Lui Dumnezeu, Cel Milostiv, Îndurător 

1. Laudă lui Dumnezeu, Domul veacurilor,

2. celui milostiv, îndurat,

3. ce domneşte în ziua judecăţii…” 

                                                Qur’an-ul  – Sura I, versetele 1-3 

“Dumnezeu este Primul şi Ultimul. Nimeni, în afară de El însuşi, nu-L poate vedea. Nimeni, în afară de El însuşi, nu-L poate auzi. Nimeni, în afară de El însuşi, nu-L poate cunoaşte. Nimeni altcineva nu îl poate oculta. El se vede şi se cunoaşte pe Sine însuşi. Vălul său este propria sa Unitate. El însuşi este propriul Său văl. Vălul său este propria sa existenţă. Unicitatea lui îl învăluie într-un chip de negrăit.” 

                                                Ibn’Arabi – Tratat despre unitate (Risalat ul-ahadiyan) 

            Doctrina islamică preschismatică nu permite subminarea atotputerniciei divine sub nicio formă. Intermediarii nu trebuie să se interpună între individ şi creator. Mahomed a instaurat pedeapsa cu moartea pentru toţi cei care contestau unicitatea şi imuabilitatea lui Dumnezeu. Codul de legi care vine în completarea Coranului şi pe care se bazează şi astăzi organizarea social-politică din majoritatea statelor majoritar musulmane este Sunna. Termenul înseamnă “Calea”, asemănându-se cu principiul Tao, specific zonei orientale. Aceste legi ale Sunna au fost elaborate pentru a veni în ajutorul Coranului, pentru a întări cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a înlesni aplicarea acestuia. Prin aceste două teofanii, mesajul coranic devine practic lege. Astăzi, corpul de legi este cunoscut şi sub numele de şaria.

            Personalitate excepţională, vizionar rafinat, Mahomed a reuşit să creeze unul dintre cele mai bine puse la punct sisteme religioase din istoria umanităţii. Însă, ca în multe alte cazuri în care personalitatea unui individ este factorul principal de coeziune, îndată după moartea Profetului, au apărut problemele. Luptele interne pentru putere, diferendele ideologice dintre diferitele secte, au dus în cele din urmă la o mare scindare, curentele formate rămânând şi astăzi pe poziţii antagonice. Ramura sunită a islamului este mai numeroasă şi, în general, privind din exterior, islamul este înţeles ca sunnic. Adepţii sunnism-ului respectă cu stricteţe tradiţia, urmând Sunna, calea indicată de Profet. În teologia sunnită, singura putere activă este puterea divină, soarta oamenilor fiind o consecinţă directă a voinţei lui Dumnezeu. Şiismul în schimb, are ca idee centrală delegarea puterii divine. Astfel, comunitatea şiită a fost condusă la început de imami, urmaşii direcţi ai lui Ali (cumnatul lui Mahomed, cel pe care acesta l-a desemnat pe post de succesor) şi ai soţiei acestuia, Fatima. Ultimul Imam a dispărut în jurul anului 874, iar de atunci reîntoarcerea acestuia a devenit un motiv central al cosmologiei şiite. Concentrându-se astăzi în Iran, însă prezenţi şi în celelalte ţări musulmane, şiiţii reprezintă partea mai puţin radicală a islamului, fiind deschişi inovaţiilor.

            Radicalismul islamic este un fenomen aparte, o consecinţă a religiei islamice. Însă radicalismul nu caracterizează întregul islam. Coranul în sine nu incită la violenţă decât pe alocuri, iar contradicţiile care apar între aceste versete şi restul surelor nu face decât să scoată în evidenţă dualismul ideologic specific acestui gen de lucrări dogmatice. Însă este bine ştiut că dualismul incită prin însăşi esenţa sa la diferite interpretări. Axându-ne pe versete coranice consecutive, putem observa contradicţiile: 

“Credincioşii şi jidovii, şi sabeii, şi creştinii, şi magii, şi idolatrii – Dumnezeu va hotărî între ei, în ziua învierii; Dumnezeu este martor la toate lucrurile.” 

                                                Qur’an-ul  - Sura XXII – versetul 17  

“ Oare nu vezi că totul din ceruri şi de pe pământ se închină lui Dumnezeu; şi soarele şi luna şi stelele şi munţii şi arborii şi vitele şi mulţi oameni? Însă multora li se cuvine pedeapsa.” 

                                                Qur’an-ul  - Sura XXII – versetul 18   

“Omorâţi-i, unde-i găsiţi, şi goniţi-i de acolo, de unde v-au gonit pe voi, căci ispita e mai rea decât omorul, însă nu luptaţi împotriva lor lângă templul sfânt, doar dacă se luptă ei împotriva voastră acolo; omorâţi-i căci aceasta este răsplata celor necredincioşi.” 

Qur’an-ul  - Sura II – versetul 187   

“Şi luptaţi împotriva lor până ce nu va fi ispitită, ci va fi legea lui Dumnezeu; iar dacă vor înceta, nu ţineţi duşmănie, ci numai faţă de cei nelegiuiţi.” 

Qur’an-ul  - Sura II – versetul 188   

“Dacă însă încetează ei, atunci Dumnezeu este iertător, îndurat.” 

Qur’an-ul  - Sura II – versetul 189   

            Intrepretarea unor astfel de pasaje este o expresie în sine a dualităţii. În funcţie de atitudinea pe care o are liderul religios, în funcţie de atitudinea unui credincios, omorul poate deveni o parte integrantă a cultului, omorul te poate ajuta să ajungi un martir. Totul este din păcate doar o problemă de percepţie şi percepţia poate fi de multe ori înşelătoare, mai ales având în vedere nivelul intelectual mediu pe care îl are majoritatea adepţilor. Este uşor să manipulezi atunci când ai la dispoziţie texte clasice atât de duale, iar pentru creştini, care s-au confruntat cu atâtea variante apocrife ale Bibliei şi cu atâtea versiuni exegetice profund antagonice, situaţia nu ar trebui să fie o noutate. Religia, definită esenţial de nevoia unei credinţe absolute în arhetipuri, o supunere totală faţă de rit şi o renunţare apriorică la dialectică, are aceste consecinţe, concretizate prin violenţă. Nu trebuie însă condamnat un întreg sistem, pentru că există de exemplu sufismul, un exerciţiu metafizic extraordinar, care pleacă de la islam şi extrapolează, definind deopotrivă la nivel cosmogonic cât şi cosmologic, o matrice, un metasistem în care sunt integrate (de multe ori pe poziţii antagonice), toate marile culturi umane.

            Islamul este o religie de sinteză şi reprezintă, atât prin fondul simbolic şi cultural al Coranului, cât mai ales prin rafinamentele misticii sufi, din punct de vedere teoretic, cea mai importantă teologie monoteistă. Chiar dacă creştinismul este mai răspândit, islamul este singura religie care păstrează încă (mai ales în ramura sunnită), tradiţia fondatorului. Exerciţiu uimitor al gândirii unui singur individ, produs meditativ de valoare, islamul însumează punctele forte a mai multor culte. Poate că astfel se poate explica succesul pe care această religie îl are şi puterea pe care adepţii musulmani o manifestă.

            Lumea occidentală s-a cutremurat la începutul acestui mileniu şi a fost obligată să accepte existenţa unor alte variante sociale. Lupta dintre statele occidentale şi cele orientale sau arabe este în fond lupta dintre capitalism (inerente acestuia fiind şi formele exagerate, chiar barbare ale economiei de piaţă, faimosul Mc’World) şi lumea tradiţională, închistată în tradiţie. Puterea acesteia din urmă este încă mare şi trebuie să înţelegem că nimeni nu deţine adevărul absolut.

            Mai multă cumpătare, să încercăm să înţelegem înainte de a acţiona, să încercăm în primul rând să acceptăm că există şi alte variante, variante care trebuie luate în considerare dacă vrem să reuşim să înţelegem contextul fiinţativ în care se desfăşoară existenţa noastră. Nimeni nu are dreptul să aleagă în locul nostru, însă nici noi nu avem dreptul să alegem în locul altora. Să nu condamnăm atât de uşor... Pentru că fiecare problemă are întotdeauna mai multe aspecte şi s-ar putea ca, fără să vrem, să omitem ceva... O cultură poate produce violenţă, o ideologie poate genera conflicte. Însă ea poate la fel de bine să genereze opere de artă, progres cultural, social şi, nu în ultimul rând, iubire: 

“Cei ce nu cred se vor aduna în iad.” 

Qur’an-ul  - Sura VIII  – versetul 37   

“Din iubire ne-am născut

Pe măsura iubirii am fost alcătuiţi

După iubire tânjim.

Iubirii ne încredinţăm.” 

                                                Ibn’Arabi – Tratat despre unitate (Risalat ul-ahadiyan) 

            Trebuie să ţinem cont de toate aceste cuvinte, trebuie să încercăm să pătrundem, să trecem de zidul metaforic, să intrăm în profunzimea acestor sisteme, pentru a putea să le înţelegem cu adevărat. Bigotismul, sfidarea, nepăsarea, nu vor face decât să acutizeze problemele acestei lumi. Nu avem cum să găsim răspunsuri dacă nu facem efortul de a le căuta. Situaţia nu se va rezolva de la sine. Inerenţa nu ne va aduce de această dată nimic bun. Trebuie să ţinem cont de asta... O piatră întunecată străluceşte inevitabil în lumina lunii... Kaa’ba există fie că vrem, fie că nu vrem... Să învăţăm să acceptăm, să încercăm să învăţăm. Aceasta este calea omului înţelept!

Compendiul filosofiei orientale 

        Parfumul oriental a avut întotdeauna un iz aparte, iz pe care occidentalul, captiv în lumea sa profund monetară, pragmatică, l-a apreciat dintotdeauna. Însă de foarte puţine ori cei ce apreciază un lucru încearcă în acelaşi timp să îl şi înţeleagă, să pătrundă în esenţa sa misterioasă. De cele mai multe ori, oamenii se mulţumesc să survoleze la graniţele unui concept, preluând partea ludică, banală, partea pe care o pot aplica cu uşurinţă la exigenţele vieţii lor cotidiene. Sunt foarte puţini cei ce încearcă să transceadă în spatele zidului metaforic pentru a pătrunde învăţătura esoterică, sunt foarte puţini cei ce doresc să înţeleagă subtilităţile conceptuale ce stau până la urmă la baza oricărei filosofii.

            Pornind de la aceste premise, pot să afirm cu tărie că filosofia orientală a rămas o mare necunoscută pentru occidentalul tipic, care îmbrăţişează superficialitatea la fel de uşor cum cumpără o nouă maşină. Lumea occidentală se diferenţiază ideatic în mod decisiv faţă de lumea orientală, iar înţelegerea culturii celei din urmă se face automat prin prisma acestei perspective deloc îmbucurătoare. De aceea, occidentalul vede mai mult partea "profană" a filosofiei antice din Asia. Se observă imediat erotismul care musteşte în zona orientală, se observă construcţia arhetipală a societăţii, bazată pe modelul patriarhal, considerat învechit de occidentalul emancipat prematur. Problema este că această emancipare a distrus fundamentul ideatic al occidentalilor, care se bazează acum pe o filosofie surogat, un mozaic conceptual întemeiat precar pe baza unor supoziţii neverificate. Din păcate, analiştii nu observă că bagajul intelectual al filosofiilor orientale s-a îmbogăţit şi s-a perfecţionat de-a lungul timpului, pe parcursul unor numeroase reinterpretări şi reanalizări a marilor texte clasice, în timp ce filosofia occidentală a rămas închistată în aceleaşi superstiţii dăunătoare oamenilor.

            Orientul este însă la rândul lui divizat în mai multe regiuni, de diferite facturi ideatice. Diferenţele între aceste regiuni sunt vizibile însă doar la o analiză atentă, occidentalul superficial tinzând de multe ori să îi includă pe toţi asiaticii în aceeaşi categorie standardizată de propria sa ignoranţă. Astfel, avem de exemplu diferenţe foarte mari între cultura japoneză şi restul culturii asiatice. Fiinţând separat, aidoma unei enclave pe timpul marii izolări impusă de shogunatul Tokugawa, cultura japoneză a urmat o traiectorie aparte. Fără influenţe exterioare, tradiţiile s-au păstrat neschimbate, în contrast cu o Chină aflată într-un zbucium permanent şi cu o Asie fărămiţată de numeroase conflicte. Abia în 1868, anul restaurării Meiji, Japonia a renunţat la regimul cazon.

            Ilustrarea acestor factori politico-sociali care au contribuit din plin la modelarea culturii orientale este vitală. Nu putem înţelege meditaţiile filosofice decât prin prisma existenţei de zi cu zi. Este firească de exemplu aplecarea chinezilor asupra artei războiului, într-o perioadă a "Regatelor combatante" în care incertitudinea era prezentă în permanenţă, ca un axis mundi, determinând existenţa fiecărui individ. Este de asemenea firească înflorirea japoneză de pe parcursul marii izolări. Fără a avea grija războiului, societatea japoneză ajunsese la o dezvoltare culturală nemaiîntâlnită. Liniştea care nu a existat niciodată în restul Orientului le-a permis japonezilor să aibă un nivel de trai excepţional în vremea în care Europa lâncezea încă în rămăşiţele unui Ev Mediu întunecat. Înainte de a trece în revistă principalele sisteme filosofice orientale, cred însă că trebuie să fac o precizare foarte importantă: spre deosebire de lumea occidentală, unde disocierea religiei de filosofie este aproape completă, în spaţiul oriental, religia se împleteşte cu filosofia. Tocmai de aceea, principalele sisteme filosofice despre care vom vorbi sunt în acelaşi timp şi sisteme religioase, având rituri specifice şi surprinzând în permanenţă cu supleţea lor conceptuală prin care au reuşit să reziste timpului: 

1. Budismul: 

            Probabil că budismul este sistemul filosofico-religios care a marcat cel mai pregnant lumea orientală şi nu numai. Născut prin efortul meditativ al unui singur individ, budismul a reuşit pe parcursul timpului, prin numeroase reanalizări ale surelor şi în pofida diverselor scindări, să-şi păstreze o identitate aparte. Perceptele enunţate astăzi de marii maeştrii budişti sunt în mare aceleaşi enunţate cu mii de ani înainte de fondator. Un lucru remarcabil dacă privim spre comparaţie taoismul, al cărui curs s-a alterat pe parcursul timpului, transformând un concept odată pur într-un simplu instrument folosit  astăzi pentru a justifica diferite experimente alchimice.           

            Budismul s-a născut în India, într-un mic regat de la poalele munţilor Himalaya. Acolo, prinţul moştenitor, Guatama Sakyamuni (560-480 Î.Hr.) renunţă la plăcerile vieţii, devenind călugăr cerşetor. La treizeci şi cinci de ani el atinge iluminarea sub copacul Trezirii (bodhi) şi de atunci este cunoscut ca Buddha, sau "Cel Treaz". Îşi petrece tot restul vieţii oferind învăţături şi moare la vârsta de 84 de ani în parinirvana.

            Buddha a lăsat în urma sa unul dintre cele mai complexe sisteme filosofico-religioase din istorie. Budismul a preluat din bagajul filosofic hindus noţiunea de karmă. Astfel, karmele, sau acţiunile din vieţile anterioare determină în mod decisiv ciclul reîncarnărilor (samsara). În funcţie de bagajul karmic pozitiv sau negativ, fiinţele trec printr-o înlănţuire nedefinită de reîncarnări în diverse forme ale existenţei, variind de la zei şi până la fiinţe infernale. Fiecare faptă are o anumită încărcătură, care conţine acţiune negativă sau pozitivă. În funcţie de acţiunile individului, în bagajul său karmic se acumulează energie.

            Buddha a explicat viaţa ca pe o veşnică înlănţuire de dorinţe. Prin intermediul relaţiilor de cauzalitate generate de existenţa aspiraţiilor, se creează suferinţa permanentă, sau duhkha. Scopul unui om înţelept trebuie să fie suprimarea dorinţei şi deci şi a suferinţei. Existenţa este duhkha, întrucât este efemeră, oferindu-ne doar o iluzie a unei permanentizări imposibile. Eul nostru permanent este cel care întreţine această iluzie. Suprimând eul, omul reuşeşte să-şi înţeleagă haosul principial şi să spargă ciclul samsarei, pentru a ajunge în mjlocul roţii, în spaţiul vid, infinit, singurul loc în care există izolarea, departe de rotirea perpetuă...

            Pentru a înţelege această stare ultimă de iluminare şi pentru a reuşi să atingi nirvana trebuie să renunţi la tot ceea ce te leagă de această lume, să devii indiferent în faţa suferinţei, dar şi în faţa plăcerii. Învăţătura budistă este o doctrină a salvării, pentru că ea are ca scop ultim ruperea ciclului transmigraţiilor. Omul eliberat devine astfel arhant. Viaţa lui nu se termină, însă apare certitudinea unei morţi finale, iniţiatice. Fiinţa nu se va mai întoarce, ieşind din ciclul samsarei şi pătrunzând în spaţiul vidat care este nirvana. Conceptul acesta de spaţiu cosmic vidat, ca scop ultim, apare în majoritatea filosofiilor orientale. Fie că este nirvana, fie că este shambala, fie că este wu (nefiinţă), această stare este un ideal pe care omul înţelept speră să îl atingă prin meditaţie şi urmând cu stricteţe riturile. Această stare finală este mai presus de orice concept natural. Nirvana nu poate fi înţeleasă decât prin prisma experimentării ei, iar odată cu această experimentare apare liniştea, ruperea totală de ciclul nesfârşit al samsarei.

            Viaţa lui Buddha a fost un exemplu grăitor pentru discipolii săi. Omul simplu reuşea să îşi impună principiile în faţa celor mai mari filosofi ai vremii. Prin vorbele şi acţiunile sale care se circumscriau principiilor enunţate în prealabil, Buddha a reuşit să îi impresioneze pe contemporanii săi, care l-au urmat. Din această şcoală au ieşi mai apoi discipolii care au răspândit budismul în tot Orientul.

            Şi, chiar dacă în timp au avut loc numeroase scindări, principiile de bază ale acestei religii filosofice şi-au păstrat caracterul imuabil. Fie că a fost vorba de Mahayana (Marele vehicul) sau de Hinayana (Micul vehicul), principiile de bază au rămas aceleaşi. Această primă şi importantă scindare nu a făcut decât să adapteze şi mai bine budismul la exigenţele realităţii unui Orient agitat din punct de vedere filosofic. Budismul a reuşit să se plieze extraordinar pe mentalitatea tipică omului oriental şi a reuşit să influenţeze în mod decisiv istoria acestei zone.

            Împărţită astăzi în patru mari ramuri (budismul chinez, budismul tibetan, budismul japonez şi tantrismul), religia creată de Guatama este, cu aproape 400 de milioane de adepţi recunoscuţi oficial, una dintre cele mai influente religii la nivel mondial. Influenţa budistă este resimţită din plin chiar şi în occident, unde, deşi la un nivel vulgar, se pot întâlni foarte multe simboluri ale acestei filosofii a salvării.  

2. Shintoismul: 

            Religia vechilor japonezi derivă din cultul zeilor Kami. Atestat istoric cu aproximativ 2000 de ani Î.Hr., shintoismul este cea mai veche religie încă existentă în care nu se pot identifica schisme majore. Tradiţiile vechilor japonezi nu pot fi privite însă decât disipat. Culturile diverşilor zei (existau la un moment dat al istoriei, circa 10.000 de zeităţi, stăpânitoare pe numeroase obiecte din viaţa japonezilor - existau zeităţi chiar şi pentru pragul casei) nu pot realiza un tot unitar. Din mozaicul tribal al mileniilor s-a născut în cele din urmă shintoismul în forma sa actuală. Preluând foarte multe dintre vechile rituri, putem spune că shintoismul este o religie de sinteză, apropiată din acest punct de vedere islamismului, reprezentând o copie fidelă a spiritului japonez.

            Cele mai importante fiinţe şi puteri din cadrul cultului shintosit sunt denumite kami. Existenţa acestor noţiuni de kami reprezintă o dovadă de imuabilitate temporală, întrucât şi astăzi ele joacă un rol decisiv în cadrul religios japonez. Shintoismul afirmă că în natură, tot ceea ce nu este hărăzit cu uniformitate, ţine de kami. Legătura zeilor cu locul lor de sălăşiuire este cea mai puternică legătură întâlnită în vreun cult religios. Astfel, zeii nu sunt definiţi ca entităţi aspaţiale, ci sunt determinaţi în mod decisiv de locul în care sălăşuiesc, căpătând prin intermediul acestuia din urmă importanţă.

            Astăzi, în urma puternicului impact al budismului, denumirile marilor zeităţi au fost schimbate, însă în esenţă, doctrina a rămas neschimbată. Puterea spiritului japonez a supus întotdeauna străinii (gaijin) ce se aventurau pe insule. Aceştia ajungeau în scurt timp să gândească în acelaşi mod, să se adapteze la tradiţiile unei lumi închistate parcă în propria filosofie de viaţă. Japonia a reuşit pe parcursul istoriei sale să se ţină la distanţă de conflicte majore. De aceea, asimilarea unor influenţe budiste, taoiste sau zen a fost făcută odată cu trecerea timpului. Shintoismul, nume generic însumând întreg mozaicul conceptual japonez a reuşit să-şi păstreze integritatea conceptuală adoptând din mers idei ale cultelor paralele. Foarte mulţi japonezi participă astăzi la ceremoniale budiste având în acelaşi timp acasă urnele specifie pomenirii străbunilor după ritul shintoist. Iată de ce, cu toate că a existat doar pe teritoriul japonez şi astăzi numărul adepţilor săi este de doar 48 de milioane, shintoismul rămâne una dintre cele mai puternice sisteme filosofico-religioase din Asia.  

3. Hinduismul:  

            Prin concepţia asupra vieţii pe care o propovăduieşte, filosofia hindusă a adus pe parcursul istoriei numeroase deservicii Indiei. În nici o altă cultură de pe acest pământ nu apare mai predilectă tendiinţa spre renunţare decât în cultura hindusă. Se poate spune că hinduismul este prin excelenţă o filosofie a renunţări. Însă să nu alunecăm în capcana unei analize superficiale. În spatele acestui concept al renunţării se ascunde un sistem complex, creat pe baza unor raţionamente întărite de cuvântul zeilor.

            Panteonul hindus a stârnit întotdeauna controverse. Pe parcursul timpului, din cauza numeroaselor influenţe exterioare, viziunea indiană asupra divinului a suferit numeroase modificări. În principal însă nu a fost negată niciodată existenţa absolutului. Acest principiu transcendent şi imanent deopotrivă este numit brahman. El este personificat în numeroase texte clasice, căpătând astfel o alură de universalitate. Rămânând în esenţă o realitate unică şi imuabilă, brahman poate fi considerat pe rând şi substanţa lumii, un simplu miraj, o serie de nume şi forme ce constituie fundamentul cosmosului (în filozofia chineză avem pe post de corespondent ideea "celor zece mii de fiinţe şi lucruri"), putere sacră a riturilor, fundament al conştiinţei individuale (atman), principiu şi sfârşit al manifestării universului (srsti), Celălalt inefabil ingogniscibil (Anyat), pe care îl poate determina în exclusivitate apofatismul radical "nici acesta, nici acela"... Apropiindu-se prin această ultimă epifanie de conceptul taoist al absolutului, se tinde de multe ori să se generalizeze această egalitate. Brahman însă nu reprezintă pasivitate. Prin numeroasele epifanii, ipostaze ale materiei divine joacă roluri active în construcţia universului. Identificarea brahmanului cu matricea universală nu diminuează rolul jucat de figurile virile cele mai cunoscute ale acestuia: Shiva şi Vishnu. Aceste două epifanii ale lui brahman au fost ridicate la rangul de zeităţi panteiste de cei care cred în condiţia lor de entităţi individuale.

            Un alt motiv central al mitologiei hinduse este implicarea particulelor divine (amsa) în desfăşurarea istoriei. O consecinţă directă a acestei implicări este apariţia noţiunii de avatara. Krishna este cel mai bun exemplu pentru a ilustra relaţia dintre oameni şi divinitate. Menţionat în Upanişade, el este un avatara prin excelenţă. Coborârea deplină este acceptată de teologi doar în câteva cazuri izolate, iar aici vorbim deja despre purnavatara. Doar marile personalităţi ale religiozităţii hinduse au primit onoarea aceasta. Însă această terminologie nu se aplică doar în cazuri recunoscute. Cei mai mulţi maeştri sunt denumiţi de către discipolii lor guru. Fiecare guru (termenul înseamnă literal "încărcat de demnitate") se apropie într-o anumită măsură de avatara...

            Principala idee filosofică elaborată în cadrul hinduismului este noţiunea de karma. Această noţiune a fost preluată şi de budism, având un impact major asupra gândirii orientale privită în ansamblu. Cuvântul karmă înseamnă faptă sau act. Fiecare acţiune produce un rezultat, bun sau rău. Încărcătura acestor proceste se acumulează, formând bagajul karmic al fiecărei entităţi individuale. În funcţie de bagajul karmic, omul renaşte în diferite ipostaze. Aceste renaşteri succesive nu sunt privite ca pedepse sau recompense, ci reprezintă în filosofia orientală dovada unei inerenţe fireşti. Fiecare este responsabil pentru acţiunile sale şi viaţa în sine este un proces karmic. Toate fiinţele însufleţite sau neînsufleţite trăiesc prin intermediul unei serii existenţiale în care prezentul este condiţionat de trecut şi condiţionează viitorul. Budismul a pus accentul pe intenţionalitatea acestui proces karmic, susţinând că dorinţa creează automat karmă.      

            Doctrina sacrificiului de sine este elaborată pentru prima dată exhaustiv în textele Brahmana. Aici Prajpati, identificat pe post de creator al Universului, se epuizează în actul creaţiei, sacrificându-şi existenţa pentru aceasta. Tripla identificare a lui Prajpati cu Universul, Timpul ciclic şi altarul focului (prin care se realizează sacrificiul propriu-zis) constituie elementul novator al teoriei brahmanice. Astfel, prin sacrificiu, lumea este menţinută în starea existenţială actuală. Epuizarea lui Prajpati prin Timpul ciclic reprezintă un model ideal pentru activitatea susţinută a preoţilor care reuşesc astfel să menţină lumea în armonie.

            Brahmanii au reprezentat pe parcursul istoriei şi încă reprezintă nucleul central al religiei hinduse. Cărturari, aceştia şi-au impus conceptele potrivite în favoarea scopurilor spirituale sau materiale. În nici o altă cultură nu există discrepanţa care a apărut şi care încă apare în India. Legea castelor, forţă imuabilă de control a împins o mare parte a populaţiei spre o stare pauperă nemaiîntâlnită, avantajându-i pe cei "luminaţi".

            Produsul exemplar pentru capacitatea de sinteză a hinduismului este Mahabharata. Prin cele 90.000 de versuri, aceasta reprezintă cea mai lungă epopee din literatura universală. Ideea centrală este reprezentată de conflictul dintre Kuravi şi Pandavi pe câmpiile Mahabharatei. Acest război eshatologic durează 18 zile şi are ca rezultat sfârşitul lumii, reiterând astfel ideea periodicităţii universul. Vishnu este cel care distruge şi recrează universul la capătul fiecărui ciclu cosmic. Prin acest mecanism, binele şi răul primesc aspecte profund religioase.

            Hinduismul a fost pe parcursul istoriei religia cu cea mai mare putere de sinteză. Situaţia politică a Indiei, aflată întotdeauna sub ameninţare militară a transformat ideologia hindusă într-un mozaic cultural în care pe parcursul veacurilor s-au asimilat multe alte ideologii. Influenţele budiste, musulmane, taoiste, confucianiste s-au făcut resimţite, nereuşind însă să submineze tradiţia hindusă. Cu toate că a marcat negativ existenţa adepţilor săi, hinduismul reuşeşte în continuare să se bucure de încredere. Împărţit astăzi între Jainism, Hinduism modern (sinteză între Shivaism şi Vişnusm realizată în jurul anului 1900) şi Sikhism, hinduismul ca filosofie de viaţă şi concepţie religioasă reprezintă a doua forţă a globului (după creştinism), cu aproximativ 750 de milioane de adepţi. Iar natalitatea indiană explozivă pare să asigure un viitor strălucit pentru hinduism în formele sale moderne! 

4. Confucianismul: 

            Sistem filosofic în primul rând, confucianismul nu neagă existenţa unor forţe supranaturale, refuzând însă orice speculaţie pe seama acestora. Sistemul a fost creat de Confucius (551-479 Î.Hr.), pe numele său chinezesc Kongfuzi (Maestrul Kong). Trăind într-o perioadă zbuciumată a regatelor combatante, Maestrul Kong a încercat să găsească calea spre desăvârşirea intelectuală prin intermediul riturilor. Acestea sunt, după cum susţin confucianiştii, întemeiate de zei şi nu pot fi contestate. Confucius nu a dorit niciodată să vorbească despre zei, pe care însă îi respecta, conformându-se ritualurilor. Cuvintele lui au fost structurate şi aşezate pe hârtie de discipoli. În lucrarea Analecte ele au devenit cunoscute în întreaga lume. Principiile simple ale confucianismului au stat la baza întemeierii uneia dintre cele mai bune organizări statale întâlnite în istorie. Examele s-au organizat după aceste norme până în anul 1905, când, în urma impactului din ce în ce mai mare al culturii occidentale, teoria i bazată pe studiul şi aprofundarea clasicelor se prăbuşeşte.

            Confucianismul a reprezentat pentru China suprema sinteză a marilor texte clasice. Cele Şase Clasice sunt: Cartea Edictelor (Shu), Cartea Stihurilor (Shi), Cartea Riturilor (Li), Cartea Muzicii (Yue), Cartea Schimbărilor (Yi) şi în fine Analele Primăverii şi Toamnei (Chunqiu). Legenda atestă implicarea activă a lui Confucius în corectarea şi editarea acestor cărţi, însă nu există certitudini în acest sens. El însă face dese referiri la motivele centrale ale acestor opere, în fapt pilonii filosofiei confucianiste.

            Respectul pe care trebuie să îl arăţi în faţa părinţilor, în faţa conducătorilor şi în faţa tuturor celorlalţi oameni, iată baza acestei filosofii. Doar prin învăţare poţi ajunge la desăvârşire şi doar urmând riturile cu rigurozitate poţi învăţa.

            Discipolii lui Confucius i-au purtat mai departe învăţătura, împărţindu-se în numeroase şcoli între care de-a lungul timpului au existat numeroase conflicte. Cei mai importanţi confucianişti au fost Mozi, Mencius, Xun Zi. Aceştia se axau pe un principiu central al filosofiei confucianiste, construindu-şi dialectica pe baza aparentei opoziţii ideatice faţă de restul ideilor. O altă fracţiune care a influenţat confucianismul în fazele sale ulterioare a fost şcoala legistă, cu reprezentantul ei cel mai de marcă Han Feizi.

            Apariţia meteorică pe planul religios în cadrul unui sincretism confuciano-budist s-a petrecut cu aproximaţie între anii 1400-1600 însă nu a reuşit să reziste. În ciuda acestei experinţe religioase, este clar că doctrina confucianistă rămâne în esenţă una filosofică, fiind practic singura doctrină filosofică orientală autentică, fiinţând separat de orice doctrină religioasă. 

5. Taoismul:  

            Tao a jucat un rol important în cadrul filosofiei orientale. Ca scop ultim, absolut, ca o cale mistică atotprezentă sau ca o cale a riturilor (în viziunea confucianistă), ideea de Tao ilustrează cel mai bine concepţia orientală despre viaţă.

            Lao Zi este considerat întemeietorul de drept al taoismului, însă există lucrări care susţin teza care îl propune pe Zhuang Zi ca predecesor al Bătrânului Magistru. Nu se poate face o distincţie clară între aceşti doi veritabili teoreticieni ai taoismului.

            Lucrarea de referinţă rămâne însă Daodejing. Ea este atribuită lui Lao Zi şi reprezintă singura scriere a acestuia. Legenda ne spune că Lao Zi a scris principiile filosofiei sale la rugămintea unui paznic de frontieră, chiar înainte să plece în pribegie.

            Taoismul respinge în mod explicit moralismul confucianist şi activismul moist, încercând să răspundă câtorva probleme arzătoare ale perioadei. Astfel, în Daodejing este prezentată o cale (Tao). Calea inacţiunii, specifică taoismului, este ilustrată prin metafora apei. Aceasta este maleabilă, ia forma oricărui vas în care este pusă şi învinge întotdeauna întocmai prin această proprietate. Curgerea apei nu poate fi înfrânată, iar omul înţelept învaţă să urmeze calea firească spre succes, să învingă natural, fără să forţeze. Ceea ce este moale învinge întotdeauna ceea ce este puternic. Pentru a dezvolta această idee Lao Zi ne prezintă exemplul florii... Aceasta la naştere este moale, alunecă în voia vântului, în timp ce înaintea morţii este rigidă, uscată, deci tare. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu omul, care la naştere este moale. De aceea, starea pe care taoiştii o consideră ideală este infantilitatea, când, în afara problemelor, tânărul născut "suge direct de la matcă". Filosofia lui Lao Zi este una a renunţării, asemuindu-se din acest punct de vedere cu hinduismul. Viaţa nu trebuie să fie epuizată în acţiuni inutile, pentru că singură neclintirea învinge întotdeauna.

            Conceptul principal, laitmotivul filosfiei taoiste este Tao (Calea). Cuvântul are mai multe sensuri, în funcţie de dialect. Calea este pentru Lao Zi inerentă oricărei acţiuni. Tao există în afara timpului, şi totuşi în fiecare particulă a sa. Construcţia conceptului se bazează pe relaţii antagonice. Tao cel adevărat este cel ce nu poate fi definit. În momentul în care se încearcă o determinare spaţialo-temporală a sa, conceptul îşi pierde calitatea principală, ingogniscibilitatea. Tao despre care se poate spune ceva nu este Tao. Tao nu există şi totuşi este pretudindeni. Tao nu acţionează şi totuşi toate se înfăptuiesc după ordinea sa. În neclintirea sa el este totuşi pretudindeni. Omul înţelept învaţă să îşi trăiască viaţa în acord cu Tao şi obţine totul în ciuda faptului că el nu doreşte până la urmă nimic.

            Scrisă într-un stil criptic, cartea a suscitat controverse prin varietatea de sensuri probabile. Structurată în 81 de versete, lucrarea sintetizează întreaga concepţie ideatică specifică taoismului clasic. Pe parcursul timpului, multe dintre principiile iniţiale s-au alterat, afundându-se în numeroase clişee alchimice.

            Filosofia taoistă s-a degradat de-a lungul timpului, din cauza aplecării discipolilor asupra procedeelor mistice de prelungire a vieţii. Au fost înfiinţate rituri de divinaţie care au transformat taoismul într-o religie ritualică asemănătoare celorlalte culte religioase orientale. Apropierea taoismului de budism a răpit din puritatea filosofiei lui Lao Zi. Cu toate astea taoismul (care, alături de shintoism, este singura religie încă existentă în cadrul căreia nu au existat schisme) se bucură astăzi de popularitate, având nu mai puţin de 420 de milioane de adepţi, fiind a treia ca număr din lume.           

            Universul filosofic oriental uimeşte prin complexitatea sa. Lucrările clasice sunt elaborate minuţios, pe parcursul multor secole, reprezentând practic o sinteză a generaţiilor care le asigură perenitatea.

            Prin numeroasele reanalizări şi restructurări, filosofia orientală a reuşit să reziste timpului, fiind astăzi capabilă să ofere o alternativă viabilă lumii occidentale profund desacralizate.

            Cred că, în căutarea noastră perpetuă, ar trebui să ne aplecăm cu atenţie asupra acestei lumi. Ar trebui să încercăm să înţelegem geneza gândirii orientale şi ramificaţiile ei incredibile. Orientul este până la urmă singura variantă diferită esenţial de lumea noastră. Lumea islamică fiinţează între aceleaşi puncte de reper (mă refer aici la monoteism, la fundamentarea pe logos a credinţei şi la ritualistica asemănătoare, islamul fiind până la urmă o religie de sinteză târzie), creştinismul a rămas închistat în aceleaşi prejudecăţi ca la începuturi, iar alte culte mai există doar nominal, neavând forţa de a schimba ceva pe plan ideologic. Lumea orientală este însă puternică şi reprezintă o alternativă serioasă la modul de viaţă occidental. Anii ce urmează vor fi martorii unui adevărat conflict între aceste două mentalităţi total diferite. Trebuie să înţelegem înainte de a putea condamna şi am face bine să înţelegem pentru că numai noi avem de câştigat...           

            "Ceea ce este domol, e lesne de ţinut. Ceea ce încă nu este vădit, e lesne de pus la cale; ceea ce este gingaş, e lesne de a fi zdrobit; ceea ce este mărunt, e lesne de a fi împrăştiat. Înfăptuieşte lucrurile când încă nu au cunoscut neorânduiala. Un arbore nemăsurat s-a înălţat dintr-un lăstar subţire; un foişor cu nouă caturi s-a ridicat dintr-o movilă de ţărână; un drum în depărtări începe cu întâiul pas. Cel cu acţiune nu va izbândi; cel care ţine cu înverşunare va păcătui.

            Iată de ce Omul Sfânt nu are acţiune şi prin urmare nu este înfrânt; nu ţine cu înverşunare, de aceea nu greşeşte. În lucrarea lor, oamenii sunt adesea aproape de izbândă, însă nu izbândesc. Fii chibzuit şi la sfârşit, la fel ca la-nceput, astfel nu îţi vei irosi lucrarea.

            De aceea, Omul Sfânt doreşte ceea ce nu este "dorinţă" şi nu preţuieşte obiectele greu de căpătat. El învaţă ceea ce nu este "învăţătură" şi se înapoiază în locul din care oamenii s-au îndepărtat. El caută a sluji firea "celor zece mii de fiinţe şi lucruri", ci nu se încumetă să aibă acţiune." 

                                                                                    Lao Zi - Daodejing, capitolul LXIV   

În loc de concluzie: sacru şi profan, dualitate paradigmatică 

            Evoluţia atrage după sine, de cele mai multe ori, renegarea trecutului. Sunt oferite soluţii noi, care, prin însăşi esenţa lor, se bazează pe subminarea precedentelor teze. Astfel, din cenuşa păsării Phoenix se naşte o variantă îmbunătăţită, un “upgrade”. Nihilismul se metamorfozează în ceva palpabil, şi sunt foarte puţini cei ce observă contradicţia ontologică ce apare în urma acestui proces. Este evident că a întemeia pe baza distrugerii înseamnă a aplica o constrângere genetică actului fiinţativ. Prezentul este condiţionat de condamnarea trecutului, starea actuală este definită ca o alternativă la ceea ce a fost şi nu ca o continuare.

            Respingem nediferenţiat trecutul doar pe baza temporaneităţii perimate a acestuia. Distrugem fundamentele în loc să clădim pe baza lor viitorul. Demonstrarea erorii de fond a unui sistem nu înseamnă automat şi demonstrarea inutilităţii creaţilor acelui sistem. Progresul este imposibil atâta timp cât insistăm să reinventăm totul. Dacă nu ne bazăm pe reuşitele teoretice ale celor dinaintea noastră, progresul este imposibil.

            Antagonismul dintre sacru şi profan este caractersistica esenţială a filosofiei in genere. Conflictul dintre mundan şi transcedental a marcat geneza fiecărui sistem ideologic în parte. Suntem fiinţe naturale şi deci limitate. Dorinţa de a descoperi mai mult este intrinsecă fiinţei noastre, ca o consecinţă a acestei limitări. De aceea, omul atribuie sensuri ascunse mundanului, îl ocultează în repetate rânduri, transportând încărcătura profană în sacralitate.

            În fond, profanul devine baza practică pe care sunt teoretizate simbolurile arhetipale ale sacrului. Sensurile ascunse pe care omul le identifică în natura din jurul său îl fac să perceapă viaţa mai profund, să o înţeleagă prin intermediul unor perspective noi, mai complexe...

            În opoziţie cu aceste învăţături esoterice, a apărut însă recent o filosofie a banalului, o filosofie axată pe practica pură. Viaţa este împărţită şi diferenţiată, sensurile ascunse sunt suprimate şi câteva ţeluri absolute sunt stabilite aprioric. Transformăm arhetipurile la nivel superficial, le demitizăm, scoţând în evidenţă mundanietatea lor, le vulgarizăm, refuzând metafora. Tendiinţa dominantă a acestui nou mileniu este generalizarea şi banalizarea culturii, transformarea gândurilor profunde în surogate potrivite în contextul transformărilor economico-sociale care conduc la profunda desacralizare raţională ce caracterizează prezentul.

            Procesul de demitizare cuprinde toate aspectele fiinţei umane. Refuzăm ab initio superstiţia, refuzăm principial tot ceea ce depăşeşte graniţele cognoscibilului. Pendulăm între cele două extreme, preluând din fiecare preponderent elementele negative. Respingerea apriorică, obsesivă, a superstiţiilor, se transformă la rândul ei în superstiţie. Negarea dogmelor, nihilismul, se concretizează într-o nouă dogmă. Prin riturile intrinseci negaţiei, se defineşte o nouă teorie. Înlocuim obiectul cult, îl transformăm în altceva, păstrându-i însă esenţa. Modificarea este doar la nivel superficial, ontologic nu se întâmplă nimic concret. Ne focalizăm asupra respingerii normelor şi teoriilor metafizice, ritualizând procesul şi dând naştere astfel altor norme şi teorii.

            Lumea trebuie privită ca un ocean de incertitudine. Nu ai cum să stabileşti limite, pentru că, peste tot în jur, apare imprevizibilul. Niciodată nu poţi să fii sigur de teoria pe care ai postulat-o, pentru că aceasta este în ultimă instanţă doar o concluzie necesară, o verigă care închide cercul ideatic. Ea nu are corespondent în realitate, pentru că, în esenţă, nu există nimic obligatoriu. Oamenii au inventat limbajul, care nu este decât un model simbolic de reprezentare, un model incomplet. Nu putem să regăsim în cadrul limbajului întreaga paletă existenţială a fiinţei. Teoria nu ne poate oferi niciodată întreaga senzaţie a practicului. Este imposibil să cunoaştem prin intermediul cuvintelor. Omul nu poate înţelege decât experienţa directă, nemijlocită. Teoria este o experienţă surogat, iar concluziile obţinute prin procese teoretice nu au de cele mai multe ori corespondent în practică.

            Omul este cel mai evoluat animal din punct de vedere al capacităţii de reprezentare simbolică. Suntem capabili să înţelegem realitatea din jurul nostru prin intermediul unui sistem propriu de referinţă. În fapt, fiecare om percepe realitatea într-un mod aparte, unic, filtrând exteriorul prin intermediul sistemului său ideologic. De aceea, încercarea unei obiectivizări generale şi absolute este sortită eşecului. Nu ai cum să defineşti o realitate ultimă atâta timp cât percepţia ta este emimamente subiectivă. Nu ai cum să vorbeşti despre absolut din punctul de vedere al relativităţii fiinţei tale.

            Sacrul este definit ca absolut. Arhetipurile sunt modele spre care omul tinde, modele închistate aproape întotdeauna în ele însele. Sunt foarte puţine exemplele de curente metafizice care acceptă incertitudinile caracteristice vieţii. În fapt, în spatele diferitelor denumiri specifice, stau aceleaşi paradigme. Că este Iahve, că este Dumnezeu, că este Shiva, că este Allah, că este Ahura Mazda, ideea esenţială este aceeaşi. Absolutizarea unui concept, transformarea sa în ceva intangibil şi imuabil, îi oferă omului un sentiment de siguranţă, o certitudine a predestinării. În momentul în care accepţi existenţa unui creator suprem care dirijează evenimentele naturale, poţi să treci cu vederea anumite concluzii inerente. De exemplu, este mai uşor să arunci responsabilitatea dezastrelor în spatele acestor zei decât să accepţi că moartea face parte din viaţă şi că selecţia naturală trebuie să funcţioneze. Este mai uşor să deplângi persoanele cu dizabilităţi, să vorbeşti despre milă şi despre turme de oi, decât să accepţi că trebuie să existe şi indivizi mai puţin adaptaţi, indivizi care sunt sortiţi morţii.

            Tendiinţa omului de a fugi de sentimentul de vinovăţie este normală. Problema este însă cum anume fugim. Folosirea religiei şi a falsului sentiment de confort pe care aceasta îl oferă este în fond o fugă de realitate. Ne refugiem în spatele perceptelor eronate pentru a scăpa de ceea ce există în jurul nostru, alegem să substituim conceptele transcedentale realităţii. Natura noastră ontologică nu ne este de ajuns şi atunci căutăm să ocultăm mundanul.

            Metafizica este doar o prelungire a fizicii, axată pe germenii arhetipali generaţi de umanitate în preistorie. Baza mitologică pe care este întemeiată majoritatea religiilor a fost constituită în perioada primitivismului totemic. Atunci, oamenii, pentru a explica mai bine mediul înconjurător, au inventat conceptul de supranatural. Se poate spune aşadar că demiurgul a fost precedat de oameni, în opoziţie cu deja celebra teorie creaţionistă...

            Însăşi multitudinea de sisteme religioase existentă este o dovadă care susţine această teză. Paradigmele sunt în consonanţă cu factorii locali, dovedind posterioritatea tezelor. A priori înseamnă înaintea oricărei experienţe. Conceptul de creator este definit pe baza acestei apriorităţi fiinţative, o aprioritate care nu poate fi susţinută nici măcar teoretic. În momentul în care spunem “Şi Dumnezeu a creat Lumea prin puterea cuvântului Său.” (Biblia – Geneza), înseamnă că noi pretindem că avem cunoştiinţe despre ceva aprioric nouă. Dacă Dumnezeu a creat lumea, aceasta din urmă nu poate înţelege şi mai ales nu poate argumenta existenţa creatorului. Şi iată cum întreaga teorie creaţionistă se prăbuşeşte, pentru că metafizicul este definit tocmai de această supranaturalitate, de această imposibilitate cognitivă. Nu ai cum să pretinzi că înţelegi ceea ce este absolutizat ca fiind de neînţeles. În momentul în care atribui calităţi (ceea ce se întâmplă în cadrul tuturor curentelor, fie ele metafizice, fie religioase – şi asta pentru că asocierea este o parte integrantă a naturii umane) unui concept definit ca inteligibil, îi negi acestuia însăşi calitatea cea mai importantă, îi negi însăşi esenţa.

            Diferenţa dintre natural şi supranatural constă tocmai în definirea ca inteligibil a ultimului. Dacă anulăm această diferenţă, supranaturalul se transformă în natural, îşi pierde prin intermediul unei metaschimbări calitatea esenţială, fiinţativă. Iată de ce teoria se transformă într-un sofism pur redundant.

            Metafizica, supranaturalul, sunt doar pretexte găsite de oameni pentru a îşi susţine teoriile. Şi dacă în trecut, având în vedere lipsa technicii necesare, acest lucru putea fi înţeles şi scuzabil, astăzi, când avem la dispoziţie mijloace de investigaţie mult mai performante, bigotismul ideologic nu trebuie să mai existe. Însă nici postularea unei ”zone obscure”, necunoscute, definită totuşi aprioric ca existentă, nu este o soluţie. Pentru că, dacă dispunem de o astfel de zonă, putem include în ea orice, folosind ca pretext o falsă înţelegere a termenului incompresibil. A nu putea să spui nimic despre “ceva”, înseamnă a nu putea să spui nici măcar dacă acel “ceva” există sau nu. Altfel, prin intermediul oricărei asocieri, oferi informaţia pe care ai presupus-o ca fiind imposibil de înţeles. Contradicţia aceasta ontologică este suficientă pentru a prăbuşi teoria.

            De foarte multe ori însă, oamenii afirmă că sacrul se manifestă în profan, că efectele elementelor supranaturale apar şi modelează naturalul. Ei nu realizează că astfel alunecă în aceeaşi contradicţie teoretică. Pentru că, ceea ce este definit în esenţă ca supranatural, nu poate avea intruziuni în natural. Este ca în cazul a două drepte paralele, care, nu se întâlnesc, tocmai pentru că sunt astfel. Dacă la un moment dat s-ar întâlni, atunci presupunerea fiinţativă a paralelismului lor s-ar prăbuşi. De asemenea, manifestarea sacrului în profan îi neagă înşăşi esenţa primului. Sacrul care se manifestă în profan nu este decât profan. Aşadar, nu putem vorbi despre supranatural, pentru că supranaturalul manifestat, cel despre care putem să vorbim, nu este decât natural. Tot ceea ce poate fi înţeles este natural, tot ceea ce nu poate fi înţeles este incert.

            În momentul în care alegem să folosim supranaturalul, să integrăm metafizica în conceptele noastre, trebuie să ne asumăm riscul acestei incertitudini. Ceea ce nu poţi defini este prin excelenţă incert. Iar o teorie bazată pe valori incerte nu va fi niciodată sigură. De aceea, curentele ideologice bazate pe supranatural şi metafizic nu au avut şi nu vor avea niciodată siguranţa necesară pentru a formula concluzii imuabile nici măcar în contextul restrâns al socialului. În momentul în care nu poţi întemeia fiinţativ un argument, teza va avea de suferit.

            Din păcate, numeroşi indivizi nu au capacitatea unei analize profunde a acestei dialectici sacru-profan. Ei sunt fanaticii, cei ce cred cu tărie într-o cauză şi merg până la moarte pentru a o apăra. Aceştia sunt cei care comit atrocităţile care au marcat şi vor marca probabil şi în continuare acest conflict dintre natural şi supranatural. Din păcate, reminiscenţele trecutului au capacitatea încă să atenteze la integritatea prezentului. Cei care înţeleg sunt foarte puţini. Cei mai mulţi şi-au alterat deja fiinţa. Au reuşit să creadă fără să cerceteze în prealabil. Să fim prudenţi şi să încercăm să scoatem în evidenţă contradicţiile evidente care împânzesc aceste sisteme metafizice. Doar aşa vom putea diminua efectele devastatoare pe care acestea din urmă le au asupra umanităţii. Doar prin raţiune, doar prin aplecarea asupra fiinţei noastre naturale vom reuşi să învingem mi’rajul supranaturalului. Priviţi la bucuria lipsită de orice semnificaţie simbolică ce apare pe faţa unui bebeluş şi veţi înţelege de ce trebuie să facem asta... 

Bibliografie selectivă: 

1. Coranul – dr. Silvestru Octavian Isopescul (traducător), editura Cartier, 2005

2. Istoria credinţelor şi ideilor religioase – Mircea Eliade, editura Universitas, 1992

3. Alchimia fericirii (Kimiya al-sa ‘Ada) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003

4. Cartea Învăţăturilor (Kitab Al-Wacava) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003

5. Contemplaţii spirituale (Mashahid al-asrar al-qudsiyya) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003

6. Tratat despre unitate (Risalat ul-ahadiyan) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003

7. Islamul şi Occidentul – O nouă ordine politică şi religioasă după 11 septembrie – Robert Van De Weyer, editura Allfa, 2001

8. Cartea formării (Sepher Yetzirah) – Comentată de Saadia ben Iosif din Fayyum, editura Herald, 2006

9. Jihad versus McWorld – Benjamin R. Barber, editura Incitatus, 2002

10. Istoria filosofiei islamice – Henry Corbin, editura Herald, 2005

11. Tao în aforisme - Zhuang Zi, editura Aropa, 1997

12. Daodejing - Lao Zi, editura Meteor Press, 1999

13. China clasică - Ivan P. Kameranovici, editura All, 2002

14. Istoria gândirii chineze - Anne Cheng, editura Polirom, 2001

15. Istoria credinţelor şi ideilor religioase - Mircea Eliade, editura Universitas, 1992

16. Zen Lessons The art of leadership – Thomas Cleary (translator), editura Shambhala, 1993

17. Mahabharata – Aşa grăit-au zeii – A. E. Baconsky (traducator) - editura Prietenii Cărţii, 2001

18. China: de la imperiu la republica populară 1900-1949 – Michael Lynch - editura All, 2004

19. India, religie şi filosofie – Nicolae Achimescu - editura Tehnopress, 2000

20. Lao Zi şi Confucius – Mira si Constantin Lupeanu - editura Qilinul din jad, 2000

21. Filosofia chineză - Max Kaltenmark - editura Humanitas, 2001

22. Enciclopedia religiilor - volum colectiv, peste 120 de autori - editura Pro Editură şi Tipografie, 2005

 “Îi respect mai mult pe aceia care-şi schimbă opiniile după ce acumulează informaţii noi decât pe cei care se agaţă de opiniile pe care le au de treizeci de ani. Lumea se schimbă. Ideologii şi fanaticii nu.”                                                                                             

 Michael Crichton – Frica   

            Încălzirea globală poate fi catalogată lejer ca fiind obsesia principală a umanităţii în mileniul trei. Domeniul este vast, iar ramificaţiile sale sunt nebănuite. Organizaţiile ecologiste insistă pe implicaţiile în viziunea lor catastrofale pe care le are influenţa omului asupra mediului ambiental. Anual, sunt organizate zeci de conferinţe care anunţă iminentele apocalipse, datorate evident nouă. A devenit celebră exclamaţia “We didn’t listen!”, folosită de foarte mulţi dintre partizanii ideii de victimizare. Se dezvoltă din ce în ce mai pregnant o fascinaţie morbidă pentru postura învinsului, pentru postura celui care greşeşte.

            În loc să abordăm problema din punct de vedere ştiinţific, ne bazăm pe simple supoziţii. Gânditorii moderni au o percepţie eronată asupra ideii de ştiinţă, folosind noţiuni categorice şi liste de referinţe interminabile în domenii care nu au nicio legătură cu rigurozitatea împinsă la extrem, ca de exemplu filosofia, sau literatura. Vorbim la nesfârşit despre un concept care nu are până la urmă nicio legătură cu viaţa reală, iar când vine vorba despre ceea ce se întâmplă în jurul nostru, ghicim.

            Conceptul de încălzire globală a fost lansat în 1988, de climatologul James Hansen. Acesta a depus o mărturie considerată cutremurătoare la acea dată în faţa comisiilor reunite ale Camerei Reprezentanţilor şi Senatului, conduse de senatorul Wirth de Colorado. Audierea a avut loc, aparent întâmplător, în mijlocul lunii iunie, când un val de căldură a lovit America. Din cauza temperaturilor extreme, impactul afirmaţiilor a fost foarte mare, constituind punctul de plecare al unei isterii care a cuprins în următorii ani întreaga lume.

            Vorbind despre încălzirea globală în 1988, Hansen a anunţat că temperaturile vor creşte cu 0,35 grade Celsius în următorii zece ani. Testele efectuate 10 ani mai târziu, în 1998, au demonstrat că creşterea reală a fost de 0,11 grade. Aşadar, Hansen a supraestimat cu 300%, ceea ce îi afectează în mod evident credibilitatea. Este, dacă vreţi, ca şi cum v-aţi urca într-un avion, iar zborul care trebuia să dureze 9 ore ar dura de fapt 3.

            De fapt, însuşi James Hansen a afirmat, în octombrie 1998, în lucrarea “Schimbările climatului în era industrială” din cadrul Dezbaterilor Academiei Naţionale de Ştiinţe 95, că trebuie să privim predicţiile cu scepticism: “Forţele care cauzează schimbarea climei pe termen lung nu sunt cunoscute cu suficientă acurateţe pentru a defini viitoarele schimbări ale climei”. Iar cuvintele iniţiatorului ideii de încălzire globală sunt completate de constatările IPCC (Intergovernmental Panel on Climate Change), din lucrarea “Schimbarea climei 2001: Baza ştiinţifică”: “În cercetarea şi modelele de climat, ar trebui să recunoaştem că avem de-a face cu un sistem haotic, nonliniar şi prin urmare predicţiile pe termen lung asupra climei nu sunt posibile”.

            Şi totuşi, în ciuda acestor afirmaţii, ecologiştii vorbesc despre pericolele încălzirii globale ca şi cum ar fi o certitudine. Frica este inoculată, avem impresia că trăim într-o lume scăpată de sub control, când de fapt viaţa noastră este astăzi infinit mai bună decât în urmă cu 50 de ani. În ultimul secol, speranţa de viaţă a crescut cu 50%, iar statele occidentale le oferă cetăţenilor siguranţă, sănătate şi confort la un nivel aproape incredibil, fără precedent în istoria umanităţii. Şi totuşi, oamenii se tem, oamenii cred că lumea se apropie de final, fiecare predicţie sumbră este întâmpinată cu o mimică gravă şi cu o totală lipsă de iniţiativă. Americanii consideră că criminalitatea este într-o continuă creştere, cu toate că studiile arată că procentul crimelor în SUA este la fel de scăzut ca la începutul anilor 70. Să cercetăm, să verificăm, să ne arătăm sceptici atunci când vine vorba de viaţa noastră. Nimeni nu trebuie să contrazică evidenţa, chiar dacă mulţi dintre noi am vrea să fie altfel.

            Încălzirea globală este teoria conform căreia creşterea nivelului de dioxid de carbon şi de alte gaze este cauza unei creşteri a temperaturii medii a atmosferei terestre, din cauza aşa-numitului “efect de seră”. Iată afirmaţia pe care, deşi nu o cunosc în amănunt, o sprijină foarte mulţi oameni astăzi. Este îndeajuns să întrebi în jurul tău şi vei descoperi că mai bine de 95% dintre oameni (conform unui studiu realizat recent în America) cred cu tărie în încălzirea globală.

            Şi totuşi, numerele şi procentele reale nu sunt aproape deloc cunoscute şi, mai important, ele se dovedesc a nu fi deloc spectaculoase. Este îndeajuns să priveşte câteva date pentru a înţelege că gravitatea acestui presupus fenomen este mult exagerată.

            Dioxidul de carbon este un gaz care intră în componenţa atmosferei. Cu toate că ecologiştii anunţă o creştere dramatică a acestui gaz în ultimii 100 de ani, datele arată că ea este infimă. Astfel, dioxidul de carbon a crescut de la 316 unităţi la milion la 376 unităţi la milion. Practic, creşterea totală este de 60 de unităţi la milion.

            Pentru a înţelege mai bine acest raport, putem folosi pentru atmosferă modelul unui teren de fotbal. Să ne imaginăm atmosfera Pământului ca un teren de fotbal. Din cei 100 de metri care constituie lungimea acestuia, 70 de metri înseamnă nitrogen. Apoi, încă 20 de metri înseamnă oxigen. Rămân 10 metri, care sunt ocupaţi aproape în totalitate de argon. În urma adăugării argonului, rămân 7 centimetri pentru celelalte gaze componente ale atmosferei. Şi iată cum ajungem la dioxidul de carbon, care ocupă, din totalul celor 100 de metri care înseamnă atmosferă, 2 centimetri. Atât, doar 2 centimetri. Iar creşterea “dramatică” a dioxidului de carbon în ultima sută de ani înseamnă 0,7 centimetri, mai puţin decât grosimea unui pix. Desigur, este o creştere semnificativă a dioxidului de carbon în sine, însă în raport cu totalitatea gazelor din atmosferă, este neglijabilă.

            Ecologiştii spun că această creştere a dioxidului de carbon se datorează activităţilor umane şi va avea efecte dramatice. Şi totuşi, dacă analizăm datele oferite de cercetători, vom descoperi informaţii valoroase care contrazic însăşi fundamentul teoriei încălzirii globale. Astfel, principala cauză a efectului de seră sunt vaporii de apă ajunşi în atmosferă. 95% din efectul de seră este cauzat de vaporii de apă şi doar 0,2-0,3% se datorează dioxidului de carbon. Deci, dioxidul de carbon creşte cu 60 de unităţi la milion, iar ponderea influenţei dioxidului de carbon în cadrul efectului de seră este de aproximativ 0,3%. O adevărată “criză”. Este clar, oraşe care au înregistrat adevărate explozii demografice în ultimii 100 de ani (edificator este cazul New York-ului, unde temperatura a crescut cu aproape 5 grade Fahrenheit în timp ce populaţia a crescut cu 6000 de procente) s-au încălzit pentru că a crescut cu 35% dioxidul de carbon, care înseamnă doar 0,0002% din atmosferă. 35% din 0,0002%. Răvăşitor! Sau, poate, cine ştie, temperatura a crescut pur şi simplu pentru că oraşele sunt mult, mult mai mari? Dar oare ce mai înseamnă efectul de insulă pentru un ecologist sigur de ”apocalipsa” pe care o va genera încălzirea globală...

            La fel cum ecologiştii au considerat în 2002 că desprinderea din calota glaciară Ross a unui aisberg lat de 6 kilometri şi lung de 64 kilometri este o dovadă certă a încălzirii globale. Ştim, e convenabil să dai vina pe încălzirea globală, desigur, mult mai convenabil decât să ştii că în Antarctica, în fapt un imens dom de gheaţă, există vânturile catabatice, sau gravitaţionale, care bat dinspre interiorul continentului, unde aerul este mai rece, spre coastă, atingând viteze de 100-130 km/h şi care pot eroda în timp chiar şi cea mai groasă gheaţă, cauzând fisuri.

            Dar evident, ecologiştii nu ţin cont de evidenţă. La fel cum părerile unor reputaţi oameni de ştiinţă sunt luate în derâdere. Iată ce au spus despre topirea gheţarilor şi despre presupusa încălzire a Antarcticii, cei care se ocupă cu studierea lor:           

Doran, P.T. Priscu, J.C., Lyons, W.B., Walsh, J.E., Fountain, A.G., McKnight, D.M., Moorhead, D.L., Virginia, R.A., Wall, D.H., Clow, G.D., Fritsen, C.H., McKay, C.P. şi Parsons, A.N. 2002, “Clima Antarcticii se răceşte. Răspunsul ecosistemului terestru”, Nature, 415, 517-20: “Din 1986 până în 2000 văile din centrul Antarcticii s-au răcit cu 0,7 grade Celsius, iar ecosistemul a fost grav afectat din cauza frigului.” 

Comiso, J.C., 2000, “Variaţii şi tendinţe în temperaturile de la suprafaţa Antarcticii, după măsurători in situ şi ale sateliţilor cu infraroşu”, Journal of Climate 13, 1647-96: “Atât datele provenite de la sateliţi, cât şi cele de la sol arată o răcire uşoară în ultimii 20 de ani.” 

Joughin, I., şi Tulaczyk, S., 2002, “Echilibrul masei şuvoaielor de gheaţă Ross, din vestul Antarcticii”, Science 295, 467-480: “Măsurătorile radarelor cu baleiaj lateral arată că masa de gheaţă din vestul Antarcticii a crescut cu 26,8 gigatone/an. E opusul tendiinţei de topire din ultimii 6000 de ani.” 

Liu, J., Curry, J.A., şi Martinson, D.G., 2004, “Interpretarea variabilităţii recente a banchizei din Antarctica”, Geophysical Research Letters 31, 10.1029/2003 GLO18732: “Cantitatea de gheaţă din Antarctica a crescut începând din 1979.” 

Vyas, N.K., Dash, M.K., Bhandari, S.M., Khare, N., Mitra, A. şi Pandley, P.C., 2003, “Despre tendinţele de extindere ale banchizei din regiunea antarctică, pe baza observaţiilor OCEANSAT – 1 MSMR”, International Journal of Remote Sensing 24, 2277-87: “Tendinţa de creştere a cantităţii de gheaţă s-ar putea accelera.” 

Parkinson, C.L., 2002, “Tendinţe în durata sezonului banchizelor din sudul oceanului, 1979-99”, Annals of Glaciology 34, 435-40: “Cea mai mare parte a Antarcticii are parte de un sezon al banchizei mai lung, care durează cu 21 de zile mai mult decât în 1979.” 

            Dar oare mai contează datele pentru cei care sunt siguri de concluziile lor? Pentru a ne impresiona, ecologiştii folosesc cataclismele naturale, atribuindu-le evident, încălzirii globale. Chiar şi frigurile extreme înregistrate în diferite zone geografice sunt considerate consecinţe ale încălzirii globale. Din păcate nimeni nu ne spune că în absenţa fenomenului natural de încălzire globală, ar trebui să facem faţă unei noi glaciaţiuni. Şi totuşi, deşi ecologiştii afirmă că frecvenţa uraganelor în SUA a crescut, putem observa că datele contrazic această ipoteză. Între 1991 şi 2000, numărul uraganelor a fost de 14, cu unul mai puţin decât între 1981 şi 1990. Şi totuşi, unde este “creşterea dramatică”?

            Analiza eronată, lipsa perspectivelor, iată problemele principale ale ecologiştilor. Foarte multe organizaţii au pretins că intensificarea El Nino se datorează acţiunii omului, însă niciun ecologist nu a spus că El Nino este un pattern meteo global care apare aproximativ la o frecvenţă de 4 ani (a apărut în ultimul secol de 23 de ori) şi care există de mii de ani. Iar în evaluarea pagubelor, ecologiştii demonstrează încă o dată o lipsă de viziune, pentru că în 1998 de pildă, conform cercetătorilor americani, El Nino s-a dovedit a fi profitabil. Stanley A. Changnon, comentează această situaţie paradoxală în articolul “Impactul uraganului El Nino din 1997-1998 asupra Statelor Unite”, apărut în Bulletin of the American Meteorological Society 80, nr. 9: “Beneficiul economic net a fost, în mod surprinzător, pozitiv […] pierderile directe la nivel naţional au fost de patru miliarde, iar câştigul de aproximativ nouăsprezece miliarde.”

            Ecologiştilor însă nu le pasă de oameni, aşa că pentru ei universul este foarte îngust. Contează doar presupusele consecinţe asupra mediului, contează doar ideile complexe şi teoriile sterile. Iată de ce, în urma unui articol aparţinând unei campanii ecologiste, publicat în The New Yorker, în care se scria că electricitatea cauzează cancer, s-au cheluit sume imense pentru a demonstra publicului că de fapt este inofensivă. Conform unui articol semnat de Park în Voodoo Sciene, folosind Estimarea Comisiei Ştiinţifice de la Casa Albă, s-au cheluit aproximativ 25 de miliarde de dolari pentru a demonta aceste idei. 25 de miliarde de dolari înseamnă mai mult decât PIB-ul celor mai sărace 50 de ţări din lume, la un loc. Şi totul pentru că anumiţi ecologişti vorbesc înainte de a avea o confirmare ştiinţifică. Mai mult de jumătate din populaţia Globului trăieşte cu doar 2 dolari pe zi, iar ecologiştii, care beneficiază de apartamente de lux, de case de vacanţă şi de milioane de dolari, vorbesc despre conservarea mediului şi despre aspectul rustic atât de căutat. Încercaţi să-i explicaţi unui om care moare de foame că nu trebuie să taie copacul pentru că pădurea ecuatorială (care îi apare lui nesfârşită) va suferi, sau încercaţi să-i explicaţi că nu-şi poate găsi un loc de muncă pentru că industria nu are ce căuta în aceste zone, care “trebuie” să-şi păstreze farmecul local. Încercaţi să-i explicaţi unui om că el trebuie să moară de foame pentru ca lumea să nu dispară din cauza unei creşteri de 35% a gazului care înseamnă 0,0002% din atmosferă. Sau, poate, ar trebui să ascultăm cuvintele lui Reid Bryson, profesor emerit şi fondatorul Departamentului pentru Ştiinţa Oceanului şi Atmosferei: “Înainte de a spune ceva, lăsaţi-mă să vă expun un fapt. În primii 10 metri ai atmosferei, cât din energia eliberată de pământ, care se prespune că este afectată de dioxidul de carbon, este absorbită de vaporii de apă? În primii 10 metri, 80%. Şi cât din această energie este absorbită de dioxidul de carbon? 0,08%. De 1000 de ori mai puţin decât vaporii de apă. Aşa că te poţi duce afară să scuipi şi vei avea acelaşi efect ca şi dublarea dioxidului de carbon”.

            Ecologiştii continuă să creadă că au dreptul de a influenţa lumea. Organizaţiile pretind că ele cunosc metodele cele mai bune şi că trebuie să acceptăm deciziile lor dacă vrem ca lumea să supravieţuiască. Şi totuşi, istoria îi contrazice pe ecologişti. Deşi pretind că pot controla natura şi că ştiu care sunt demersurile pe care trebuie să le facă, ei au eşuat lamentabil când au avut ocazia de a o face. Parcul Yellowstone a fost creat în 1872, fiind primul areal protejat din lume. În 1903, a fost creat Serviciul Parcului, pentru a proteja parcul şi pentru a îl păstra în stare iniţială.

            Şi totuşi, nimic nu a funcţionat cum trebuie. La început, cei care controlau parcul au crezut eronat că elanii erau pe cale de dispariţie. Aşa că au otrăvit toţi lupii din parc, eliminând astfel prădătorii. De asemenea, le-au interzis indienilor să vâneze. Urmarea a fost o explozie a numărului de elani, care a dus la dispariţia multor specii de copaci. Elanii au mâncat copacii folosiţi de castori pentru baraje, aşa că au dispărut şi castorii. Fără castori, pajiştile s-au uscat, au dispărut vidrele şi păstrăvii, iar eroziunea solului a devenit tot mai frecventă.

            În 1920, rangerii au început să împuşte elani cu miile, însă a fost inutil, vechile plante nu s-au întors. De asemenea, s-a înţeles rolul de control exercitat de indieni, care, în ciuda iluziei “pământului neatins de mâna omului” şi a presupusei armonii care domnea în trecut, exercitaseră o influenţă imensă asupra mediului, ucigând animale, arzând câmpiile, modificând pădurile şi chiar contribuind la dispariţia anumitor specii. Dar, era prea târziu.

            Încercând să repare greşelile, administraţia parcului a luat alte măsuri haotice. Urşii grizzly au fost protejaţi, iar mai apoi ucişi, lupii au fost ucişi iar mai apoi reintroduşi. În anii 60 s-au luat măsuri pentru prevenirea incendiilor.  Când au înţeles efectele benefice ale focului, au schimbat politica, ceea ce a dus la arderea violentă a mii de pogoane, sterilizând pământul şi împiedicând creşterea pădurilor. În 1970, au fost introduşi păstrăvii curcubeu, care au eliminat în scurt timp speciile locale. Iar lista de măsuri absurde continuă la nesfârşit, demonstrând că omul, în ciuda dorinţelor sale, nu poate controla natura, nu o poate menţine într-un status quo.

            Nu este nicio problemă în a spune nu ştiu, ba chiar este în multe situaţii cea mai bună soluţie. Dacă acceptăm că nu ştim, vom învăţa să fim mai liniştiţi, vom învăţa să nu mai acţionăm pe baza unor prejudecăţi. Nu datele trebuie să se muleze după părerile noastre, ci noi trebuie să ne construim părerile pe baza datelor. Istoria ne arată că toate măsurile luate fără a experimenta în prealabil s-au soldat cu eşecuri răsunătoare.

            Un bun exemplu în acest sens este interzicerea clorofluorocarbonului, gaz folosit ca agent frigorific. Ecologiştii au pretextat distrugerea stratului de ozon, însă de fapt singura consecinţă a fost eliminarea răcitoarelor ieftine, care a afectat populaţia din Lumea a Treia, făcând mâncarea să se strice mai repede şi ducând la o creştere alarmantă a fatalităţilor datorate intoxicaţiilor alimentare.

            O altă catastrofă provocată de ecologişti a fost interzicerea DDT-ului. În anii 80, DDT-ul  era considerat ca fiind cancerigen deşi s-a demonstrat că putea fi şi înghiţit fără probleme (Hayes, 1969). În ciuda raportului Comitetului Sweeney din 25 aprilie 1972, care preciza că “DDT-ul nu este un agent cancerigen pentru om”, substanţa a fost interzisă. După aceea, agricultorii au trebuit să lucreze cu parathion, un pesticid mult mai toxic, care a provocat peste 100 de morţi în primele luni de folosire, pentru că oamenii nu erau obişnuiţi să lucreze cu ceva cu adevărat toxic.

            Şi totuşi, DDT-ul era cel mai eficient mijloc de combatere al ţânţarilor, iar consecinţele interzicerii lui au fost catastrofale. În 1970, înainte de interzicerea DDT-ului, malaria, afecţiune provocată de ţânţari, era o boală neglijabilă, producând 50.000 de victime anual, în toată lumea. După ce a fost interzis DDT-ul, două milioane de oameni au murit anual de malarie, ridicând suma totală la mai mult de 60 de milioane de victime până în prezent. Dacă facem un mic calcul, vom descoperi că interzicerea DDT-ului a omorât mai mulţi oameni decât Hitler. Iar ecologiştii o numesc o simplă eroare de laborator.

            Multe astfel de erori au fost trecute cu vederea de-a lungul timpului. Iar demonizarea societăţii capitaliste este făcută în mod evident părtinitor. Oamenii au fost acuzaţi că au construit prea mult şi tasează solul, oamenii au fost acuzaţi că eliberează în atmosferă prea mult metan. Şi totuşi, câţi ecologişti ştiu că greutatea totală a termitelor este de 1000 de ori mai mare decât greutatea totală a tuturor oamenilor? Sau câţi ecologişti ştiu că termitele produc mult mai mult metan decât industria ”demonizată”?

            Şi cu toate că aceste carenţe sunt evidente în teoriile ecologiştilor, ei continuă să pretindă că deţin soluţiile. Dar, dacă ne uităm atent şi analizăm propunerile lor, vom descoperi o risipă inutilă de resurse şi de timp. Tratatul de la Kyoto, din 1998, care prevede reducerea emisiilor de dioxid de carbon, nu înseamnă de fapt nimic, pentru că efectele aceste reduceri vor fi aproape insesizabile. Astfel, conform revistei Nature 22, numărul din octombrie 2003, semnarea tratatului de către Rusia va duce la reducerea temperaturii cu 0,02 grade Celsius până în 2050. Modelele construite de IPCC, estimează o scădere mai accentuată, cu toate astea ea nu depăşeşte în nicio situaţie 0,15 grade Celsius.

            Amory Lovins, cercetătoarea pe afirmaţiile căreia se bazează teoria energiilor alternative, a prognosticat că în anul 2000, 35% din energia Statelor Unite va fi produsă de surse alternative. Cu toate acestea, în 2000, doar 6% din energie provenea de la surse alternative. Acum ecologiştii militează intens pentru energia alternativă, aducând argumente peste argumente în favoarea energiei solare.

            Un calcul simplu arată că, pentru a susţine 35% din totalul energiei prin panouri solare, SUA ar avea nevoie de 30.000 de kilometrii pătraţi de panouri. Adică ar putea să construiască panouri pe toată suprafaţa statului Massachusetts. În opinia ecologiştilor, asta ar putea fi o opţiune viabilă.

            Dar cel mai mare argument al partizanilor ideii de încălzire globală este presupusa schimbare dramatică a climatului. Deşi nu se bazează pe date certe, ecologiştii afirmă că s-a schimbat foarte mult clima pământului. Fără să ţină cont de condiţiile locale specifice fiecărui areal, fără să ţină cont de efectul de insulă cauzat de creşterea oraşelor, fără să ţină cont de ciclurile naturale şi mai ales fără să ţină cont de cea mai evidentă cauză, căldura provenită de la soare, ecologiştii afirmă că influenţa omului este factorul principal care determină efectul de seră şi implicit, încălzirea globală.

            Şi totuşi, datele îi contrazic ca în atâtea alte cazuri. Vorbim de 200 de ani despre epuizarea resurselor şi totuşi resursele nici măcar nu sunt aproape de a se epuiza, vorbim despre creşterea dramatică a temperaturilor şi totuşi, dacă privim câteva grafice, vom descoperi că temperatura a variat în parametrii normali în ultima sută de ani.

            În România, oamenii sunt convinşi că s-a schimbat clima, din cauza încălzirii globale evident. Oamenii spun că iernile nu mai sunt ca altădată, că verile sunt prea călduroase şi că temperatura medie a crescut dramatic. Şi totuşi, dacă ne uităm pe câteva grafice, vom descoperi că aceste creşteri, acolo unde există, sunt minuscule. Ba, mai mult, vom descoperi că ele se înscriu într-un pattern normal al variaţiilor de temperatură. Staţiile de măsurare a temperaturii înseamnă o evidenţă pe care ecologiştii, în cursa lor pentru senzaţional, nu ar trebui să o ignore.

           Adevăratele măsurători se fac însă în atmosferă, cu ajutorul sateliţilor meteorologici, pentru că doar acolo poate fi observată o eventuală încălzire datorată efectului de seră. Iar datele de acolo sunt şi mai concludente, arătând o încălzire infimă, datorată intrării într-un nou ciclu termic. Însă ecologiştii continuă să afirme că încălzirea globală este fenomenul cel mai important. Ni se spune că singurele măsurători care contează sunt cele din Antartica, pentru că deasupra acelei regiuni este gaura din stratul de ozon.

            O simplă cercetare a datelor este îndeajuns pentru a descoperi că realitatea îi contrazice în mod evident. Punta Arenas este oraşul cel mai apropiat de Antarctica din lume, iar datele colectate aici sunt grăitoare. Priviţi, aceasta este faimoasa încălzire globală…     

Bibliografie:           

Graficele se bazează pe datele GISS şi au fost preluate de pe site-ul www.giss.nasa.gov/data/update/gistemp/stationdata/.  

Datele despre fenomenele extreme din SUA au fost obţinute de pe United States Historical Climatology Network (USHCN), www.nhc.noaa.gov/pastdec.shtml  

Cărţi şi articole: 

Crichton, Michael, “State of Fear”, Harper Collins, New York, 2004 

Lean, Judith şi Rind, David, “Evoluţia climatului în funcţie de schimbarea radiaţiilor solare”, Journal of Climate 11, decembrie 1998, 3069-94 

IPCC, “Schimbarea climatului 2001: Baza ştiinţifică”, Comisia interguvernamentală pentru schimbarea climatului, Cambridge University Press, Cambridge, 2001. 

Thompson, D. W. J. şi Solomon, S., “Interpretarea schimbărilor recente de climat din Emisfera Sudică”, Science 296, 2002, 895-99 

Lomborg, Bjorn, “The Skeptical Environmentalist”, Cambridge University Press, Cambridge, 2002.  

Pritchard, James A., “Preserving Yellowstone’s Natural Condition: Science and the Perception of Nature”, University of Nebraska Press, Lincoln, 1999 

Schullery, Paul, “Searching for Yellowstone: Ecology and Wonder in the Last Wilderness”, Houghton Mifflin, New York, 1997 

Streutker, D.R., “Creşterile efectului de insulă din Houston, Texas, măsurate de sateliţi”, în Remote Sensing of the Environment, 85, 2003, 282-89 

Congresul SUA, ”Raportul final al Consiliului consultativ asupra controlului meteo”, United States Congress, University of the Pacific, Hawaii, 2003 

Wildavsky, Aaron, ”But is it true? A citizen’s guide to environmental health and safety issues”, Harvard University Press, Cambridge, 1995. 

Park, Robert, ”Voodoo Science: The road from Foolishness to Fraud”, Oxford University Press, New York, 2000 

Krech, Shepard, “The Ecological Indian. Myth and History”, Norton, New York, 1999 

Huber, Peter, ”Hard Green: Saving the Environment from the Environmentalists, a Conservative Manifesto”, Basic Books, New York, 1997 

Drake, Frances, “Global Warming: The Science of Climate Change”, Oxford University Press, New York, 2000  

Chase, Alston, “Playing God in Yellowstone: The Destruction of America’s First National Park”, Atlantic, New York, 1986 

Lindzen, Richard S., “Presa a înţeles greşit: Raportul nostru nu susţine Tratatul Kyoto”, Wall Street Journal, 11 iunie 2001 

Ball, Thimothy, “Global warming: the cold hard facts?”, Canada Free Press, 5 februarie 2005 

Ball, Thimothy, and Harris, Tom, “Climate Extremism: The real threat to civilization”, Canada Free Press, 20 iulie 2007

Harris, Tom “The Inconvenient truth is indeed inconvenient to alarmists”, Canada Free Press, 12 iunie 2007  

Seriale de televiziune:

Penn şi Teller, Bullshit! – serial de televiziune – episod în care o tânără convinge câţiva ecologişti să militeze pentru interzicerea dihidrogenului monoxid (cunoscut şi sub denumirea de apă). Iar oamenii, auzind că această substanţă “se găseşte în lacuri şi în râuri, rămâne pe fructe şi legume după ce sunt spălate, te face să transpiri...”, semnează petiţia. 

South Park, Two days before the day after tomorow – serial de televiziune, animaţie – episod în care distrugerea unui baraj construit de castori este pusă pe seama încălzirii globale, declanşând o criză generală. O ironie la adresa ecologismului extremist.

 “- Începi devreme?

- Tocmai am văzut un avion în flăcări care se îndrepta spre Heathrow.

- Nu zău?!”                             Ian McEwan – Sâmbătă  

            Marketingul Cultural este singura soluţie prin care literatura poate concura pe piaţa actuală. Dacă autorii vor să fie luaţi în seamă, trebuie să îşi înţeleagă publicurile şi să li se adreseze direct, fără ocolişuri. Alte variante nu există, pentru că marketingul şi publicitatea vor fi pilonii mileniului trei. Realitatea aparţine consumatorului, iar consumatorul are dreptul să aleagă. Vrem să primim produse adecvate nevoilor noastre, vrem să ne bucurăm de fiecare minut folosit.

            Evoluţia a adus cu sine transformarea utilizatorului. Astăzi opţiunile sunt practic nelimitate, de aceea alegerile se fac mai uşor. Găsim atât de multe variante încât ar fi deajuns să închidem ochii şi să luăm la întâmplare. E foarte greu să alegem eronat, pentru că produsele viitorului sunt caracterizate de multivalenţă. Această transformare nu este un pas înapoi, iar vocile “disperate” care condamnă banalizarea societăţii aparţin celor ce nu înţeleg progresul. Oamenii au priceput astăzi că nu ai timp să le faci pe toate şi de aceea aleg să ignore profunzimile multor domenii. Nu vrem să ştim totul, nu vrem să învăţăm să facem anumite lucruri, mai ales atunci când putem plăti pe cineva să le facă. Lumea modernă se bazează pe schimb. Oferim şi primim, iată cum funcţionează omul modern. Totul se reduce la furnizare de servicii, mai ales în cadrul angrenajului social din care, fie că ne convine, fie că nu, facem parte.

            Omul modern este caracterizat în esenţă de cinism. Un cinism care însă nu trebuie înţeles prin prisma teoriilor. A şti să alegi doar lucruri care se ridică la standardele tale, iată cinismul modern. A şti că timpul este valoros şi nu merită să îl pierzi decât pentru a face ceea ce simţi, iată filosofia care guvernează mileniul trei.

            Cei implicaţi în fenomenul literar trebuie să înţeleagă noţiunea de economie de piaţă. Editurile deja s-au adaptat, iar scriitorii, în loc să acuze politica acestora, ar putea să se adapteze şi ei. Dacă vrei să reuşeşti, înţelegi sistemul şi te adaptezi. Altfel, rişti să fii exclus, să fii marginalizat. Dacă vrei să fii publicat şi citit, scrie pentru public, renunţă la ambiţiile absurde şi înţelege care sunt posibilităţile reale. Cei care vor să reuşească trebuie să renunţe la discursurile triste, de tipul “ce ar trebui să fie şi ce păcat că nu e aşa...” şi să înceapă să se gândească la “ceea ce este!”. Este o metamorfoză simplă, pe care scriitorul modern trebuie să o realizeze cât mai repede, dacă vrea să se impună.

            Cultura a reprezentat în trecut foarte mult. O formă de luptă, o rezistenţă tăcută, o experienţă iniţiatică etc. Astăzi însă, vremurile s-au schimat şi o dată cu ele s-a transformat şi publicul. Ceea ce părea genial în trecut ne apare astăzi ca ridicol. Nu este nimic rău în asta, este o consecinţă firească a progresului. Creatorii trebuie să înţeleagă că nu pot trăi din amintiri şi trebuie să găsească o cale pentru a se adresa publicului actual. Nu te vor citi morţii la fel cum habar nu ai dacă te vor citi stră-strănepoţii morţilor. Scrie pentru contemporanii tăi, pentru că aceştia sunt singurii care îţi pot pune mesajul în aplicare. Până la urmă, despre asta e vorba. Nu contează teoriile, nu contează speranţele noastre, nu contează iluziile noastre, contează doar realitatea. Dacă reuşeşti sau nu să transmiţi mai departe mesajul, dacă reuşeşti să îi inciţi pe cititori, să îi faci să discute şi să se întoarcă la ideile tale. Atunci poţi spune că ai reuşit să modelezi într-o anumită măsură lumea, atunci poţi vorbi de succes!

            Publicitatea este benefică, indiferent dacă e negativă sau pozitivă. De multe ori chiar, publicitatea negativă este mai importantă, pentru că oamenilor le place scandalul şi sunt atraşi de acesta. Marile companii au câştigat mai mult la capitolul imagine din procesele intentate de clienţi nemulţumiţi decât din propriile campanii. Până la urmă, nu contează de ce se vorbeşte despre tine, contează numai să se vorbească. Tăcerea este cel mai mare inamic al creatorului, pentru că tăcerea înseamnă lipsa reacţiilor. O carte care nu reuşeşte să nască controverse este inutilă, o carte care nu îl face pe cititor să vibreze nu va reuşi niciodată să se impună.

            Oamenii nu mai caută astăzi învăţători. Şcoala este o perioadă de acumulare, care ajunge în final să plictisească. Nu mai aborda un om având atitudinea unui învăţat care îi va arăta drumul corect, pentru că omul acela te va respinge. Este o reacţie firească a individului modern, care nu mai suportă să vadă cum cei din jurul său vor să îi spună cum trebuie să trăiască. Ştim şi noi, mersi!

            Diplomele astăzi nu mai reprezintă o scuză. A avea o diplomă nu îţi garantează până la urmă nimic. Stilul de viaţă este altul, sistemul în ansamblul său s-a modernizat. A veni şi a spune că trebuie să fii ascultat pentru că ţi-ai câştigat acest drept înseamnă a crede în zâne şi spiriduşi. Nu, oamenii astăzi nu îi ascultă decât pe cei care spun ceva, care încearcă să le ofere ceva. Nu “trebuie” să ascultăm pe nimeni, este îndeajuns să închidem televizorul, să aruncăm cartea, ziarul şi să facem orice altceva. Creatorii nu mai deţin niciun fel de pârghie intelectuală asupra publicurilor, de aceea trebuie să descopere alte modalităţi de adresare.

            Astăzi nu mai impui, astăzi atragi, astăzi nu mai baţi cu pumnul în masă, astăzi încerci să impresionezi. Sex, sânge, scandal, iată ce caută oamenii. Bineînţeles, nu forma brută este apreciată, ci infinitele variaţiuni ale acestor teme. Erotismul latent înseamnă dorinţa oamenilor pentru o viaţă plină de dragoste, sângele înseamnă aventură, iar scandalul înseamnă până la urmă relaţionare. Vrei să te cerţi, vrei să iubeşti, vrei să ai parte de senzaţii cât mai intense, vrei să fii înconjurat de oameni interesaţi de persoana ta. Dorinţele omului modern sunt foarte logice, iar creatorul, dacă vrea să se impună, trebuie să se adapteze. Suntem în primul rând oameni şi abia mai apoi creatori. Să nu uităm de sentimentele noastre şi le vom înţelege pe cele care există în jurul nostru.

            Oamenii obsesivi nu mai sunt apreciaţi, pentru că astăzi căutăm detaşare. Avem şi-aşa destul de multe probleme, nu mai avem nevoie de profeţi rataţi care să încerce să ne salveze. Cel ce anunţă apocalipsa îşi va lua mai mult ca sigur câteva bobârnace. Nu contează dacă profeţia lui se va împlini, nu contează dacă este adevărat sau nu. Dacă nu îţi alegi cuvintele potrivit, oamenii vor respinge concluziile tale, oricare ar fi ele. Dacă vrei să impresionezi, gândeşte-te întâi la o modalitate adecvată de prezentare. Aceasta înseamnă până la urmă totul.

            Creatorii sunt asociaţi de foarte mulţi oameni cu ineficienţa. Când ne gândim la aceştia, ne apare în faţă imaginea unor oameni care pur şi simplu nu rentează. Nu sunt capabili să ne ofere nimic, stau şi pierd timpul, se irosesc în demersuri inutile. Putem exista şi în absenţa cărţilor, iată ce îşi spune omul modern atunci când intră într-o librărie. Şi dacă totuşi cumpără, este pentru că se lasă atras de un anumit moment, de o anumită carte, nu pentru că se încrede în mesaje elitiste. Nu cumpărăm cărţi pentru a ne transforma radical sistemul de gândire, nu cumpărăm cărţi pentru a ne ilumina. Creatorul modern trebuie să renunţe la aceste iluzii.

            Marketingul are câteva reguli simple. Dacă vrei să atragi publicul, trebuie să descoperi ce îl interesează. Ce îl interesează pe el, în mod real, şi nu ceea ce ai vrea tu să-l intereseze. Să nu mai facem greşeala de a îi raporta pe ceilalţi la noi înşine. Dacă ne cunoaştem pe noi, nu înseamnă că îi cunoaştem şi pe ceilalţi. Lumea nu este construită după modelul personalităţii noastre, lumea există în absenţa noastră şi de multe ori fără nicio legătură cu noi.

            Creatorul român, dacă vrea să se impună, trebuie să nu se mai considere indispensabil. Una dintre premisele marketingului modern este a nu crede că utilizatorul “trebuie” să facă ceva. Nu, pentru a îl atrage, trebuie să îl convingi că are nevoie de tine, fără a presupune însă a priori această nevoie. Nu trebuie să ne bazăm raţionamentele pe presupuneri, oricare ar fi acestea. Să fim deschişi în orice moment posibilităţilor, să privim cu detaşare şi să înţelegem că haosul joacă un rol foarte important în viaţa fiecăruia dintre noi. Marketingul cultural ne poate ajuta să înţelegem acest haos şi să îl acceptăm în toate formele sale de materializare.

            Astăzi teoriile despre marketing sunt foarte diverse. Există specialişti care afirmă că viitorul nu mai aparţine marketingului şi publicităţii. Elitismul acestora însă nu ţine cont de public, singurul care poate decide pe această piaţă. Piaţa de publicitate a înregistrat în ultimii zece ani o creştere semnificativă, pentru că oamenii au nevoie de publicitate pentru a se orienta. Nu poţi alege fără a avea mai multe variante la dispoziţie, iar publicitatea îţi oferă asta. Când vorbim despre strategii de marketing, să nu mai considerăm publicul retardat. Oamenii ştiu să aleagă, nimeni nu îi forţează să o facă. Manipularea prin mass-media este o iluzie, o scuză găsită de foarte mulţi analişti care nu sunt capabili să accepte evidenţa. Produsele care reuşesc să se impună sunt produsele cele mai apreciate de public. Şi, dacă citim cărţile care ajung în topuri fără încrâncenare, vom descoperi că ele ne oferă foarte mult şi impresionează. Putem concluziona frust că ajung în top şi sunt apreciate cărţile cele mai bune.

            Dacă vrem să impresionăm, trebuie să renunţăm la dorinţele absurde. Nu vom reuşi să le impunem oamenilor modelul nostru. Iar despre a îi convinge nu poate fi vorba atâta timp cât refuzăm să acceptăm dorinţele lor. Este vorba despre cerere şi ofertă. Dacă nu reuşim să găsim un echilibru între acestea două, ne vom pierde mai mult ca sigur publicurile potenţiale. Alternative există, creaţia noastră nu este indispensabilă. Nu ne putem permite să ne sfidăm publicul decât atunci când deţinem un monopol asupra pieţei. Şi cum monopolul devine un deziderat aproape imposibil, e clar că autorii români trebuie să-şi regândească poziţia. Nu deţinem niciun atu, trebuie să ne luptăm pentru a ne câştiga poziţia în cadrul pieţei.

            Filosofia viitorului este filosofia capitalismului de consum. Produsele pe care le realizăm au valoare în măsura în care pot fi consumate de ceilalţi. Nu putem exista pentru noi înşine, pentru că societatea presupune interacţiune. Dacă acţiunile tale nu îi afectează pe ceilalţi, sunt inutile. Nu trăieşti singur şi trebuie să înţelegi că relaţiile pe care le stabileşti cu cei din jurul sunt foarte importante. Viaţa nu are valoare aseptică, pentru că viaţa este definită în esenţă de apropiere. Dacă nu te adaptezi timpului în care trăieşti, te vei simţi respins. Alienarea creatorilor trebuie oprită chiar de către aceştia. Este în puterea noastră să alegem cum anume trăim, doar noi putem decide dacă vrem să fim actuali sau ne cramponăm într-un trecut ce nu mai poate fi aplicat. Modelele noi s-ar putea să nu fie pe placul nostru, însă a le respinge nu este o soluţie. Progresul nu poate fi stopat, oricât de nociv ar fi el. Doar din greşeli putem învăţa.

            Creatorul modern trebuie să fie la curent cu noutăţile legate de lumea în care trăieşte. Nu poţi scrie fiind izolat într-un turn de fildeş, pentru că tu scrii pentru oameni activi, care vor să vadă cum elementele societăţii în care trăiesc se regăsesc şi în scrierile tale. Literatura apreciată este literatura care oferă un mozaic cât mai diversificat. Vrem să regăsim muzică, vrem să regăsim film, vrem să regăsim cât mai multe elemente ale culturii pop. Oamenii nu au nevoie de profunzime, asta este doar o impresie falsă a criticilor. Profunzimea este dorinţa acestora din urmă, care se încrâncenează sperând că vor “salva” societatea de la degradare.

            Însă oamenii nu dau doi bani pe toate aceste demersuri. Poate că da, răspundem pozitiv dacă suntem întrebaţi pe stradă, însă nu ne vom sacrifica niciodată pentru aceste idealuri. Vrem o lume mai bună, dar până atunci vrem să ne simţim bine. Marile scopuri pălesc în faţa micilor bucurii la fel cum tragediile sunt uitate atunci când ne rupem o unghie.

            Scriitorul român trebuie să îşi descopere publicurile ţintă. Nimeni nu trebuie să ne ajute, pentru că nimeni nu este obligat să o facă. Nu statul este de vină pentru că autorii români nu reuşesc să vândă, nu conspiraţiile imaginare ne împiedică să ne impunem pe piaţa internaţională. Autorii care sunt citiţi reuşesc să le ofere ceva cititorilor. A pretinde că ei sunt simple “baloane” publicitare umflate înseamnă a îi jigni pe toţi cei care îi aleg. Oamenii nu sunt proşti, trebuie să trecem peste această prejudecată. Oamenii ştiu să aleagă, ştiu să îşi investească resursele coerent. Dacă vom înţelege asta, vom învăţa să gândim din perspectiva unui cititor, de altfel singura viziune care ne poate asigura succesul.

            Această analiză a peisajului literar românesc va fi respinsă de majoritatea creatorilor. Nu este uşor să accepţi că însemni mult mai puţin decât crezi, nu este uşor să accepţi o cultură care nu ţine cont de opinia ta. Însă indiferent dacă noi suntem dispuşi să acceptăm sau nu, aceasta este realitatea. Oamenii mănâncă la McDonald’s, oamenii beau Coca Cola, oamenii citesc Libertatea, oamenii ascultă manele, oamenii ascultă rock, oamenii se uită la telenovele, oamenii citesc literatură străină însă o resping pe cea autohtonă. Aceasta este realitatea noastră, a o condamna înseamnă a friza patologicul. Nu se pune problema dacă e sau nu e, dacă ar trebui sau nu să fie, pentru că tendiinţele sunt evidente. Asta înseamnă progresul, spre capitalismul de consum împins la extrem ne îndreptăm implacabil. Vrem divertisment, vrem să fim amuzaţi, ne atrage scandalul, revenim în foarte multe locuri chiar dacă acuzăm virulent personajele implicate. Postura de salvator dovedeşte astăzi ipocrizie şi doar atât.

            Condamând cu virulenţă noile simboluri, majoritatea intelectualilor români dovedeşte un bigotism dăunător însăşi ideii de cultură. În esenţă, aceasta se adresează publicului, care public nu trebuie tratat de sus, cu indiferenţă. Nimeni nu are nimic de învăţat, pentru că nu poţi învăţa cu forţa. Să nu încercăm să ridicăm climatul cultural la nivelul snobilor care vorbesc despre “adevărata cultură”. Altfel, vom trăi cu iluzii şi vom rămâne stupefiaţi când vom constata că oamenii nu dau doi bani pe ceea ce noi considerăm sacru. Toţi cei care îşi ridică poalele-n brâu şi deplâng starea culturii actuale îşi manifestă astfel frustrările, în loc să facă efectiv ceva, în loc să devină actori puternici. Niciun creator de succes nu va ataca sistemul, în timp ce oamenii care nu reuşesc vor construi întotdeauna teorii care să îi justifice. Nu este vorba de principii înalte, este vorba de invidie. Oricât am nega, fiecare dintre noi îşi doreşte să reuşească. Fiţele cum că noi am fi rebelii care se opun mainstreamului şi se sacrifică pentru adevărata cultură sunt mostre de ipocrizie. Să recunoaştem mai bine că noi nu suntem în stare să ajungem la public şi atunci avem nevoie de verdictul sterp al unui critic literar. Adevăraţii bărbaţi din România sunt cei care îşi trăiesc viaţa şi se bucură de fiecare secundă.

            Discuţiile sunt inutile. Putem descoperi valenţe multiple ale statutului de învins. Acestea însă nu ne vor salva. Realitatea este în jurul nostru şi ne zâmbeşte. Dacă vrem să reuşim, trebuie să ne adaptăm. Fără ifose, fără pretenţii. Cei ce vor să învingă, respectă regulile jocului, cei ce vor să piardă, contestă sistemul de referinţă.

            E simplu. Viaţa merge înainte. Creatorul român poate să meargă şi el. Nu este însă nevoie de asta. Putem trăi şi în absenţa cărţilor autohtone. Industriile de pe scena internaţională ne pot oferi ceea ce avem nevoie.

            Cinismul existenţial este religia viitorului. Singura şansă a autorilor români este Marketingul Cultural. În absenţa acestuia, cultura din România se va transforma într-o nişă practic inexistentă.

            Concluzia este foarte simplă. Ceva trebuie schimbat din temelii în literatura română. Autorii trebuie să înceapă să citească pentru a se simţi bine şi nu pentru a bifa “lucrările monumentale ale literaturii universale”. Nu recitind marii clasici vom învăţa să ne adaptăm realităţii. Mai bine citim un ziar sau mai bine mergem să facem un sport decât să ne pierdem timpul printre cuvinte folosite ca topoare. Omul modern nu mai vrea să fie constrâns, nu mai vrea să vadă cum limitele îl atacă din mai multe părţi. Vrem libertate, indiferent de nivelul acesteia.

            Să învăţăm să privim viaţa cu detaşare, să învăţăm să apărem fericiţi. Dacă nu putem face asta din suflet, să mimăm. Nu contează cum reuşim, contează doar să învingem. Filosofia învinşilor trebuie surprimată, pentru că viitorul aparţine exclusiv învingătorilor. Fără comentarii paternaliste, pentru că nimeni nu va învăţa astfel nimic. Dacă vrem să îi impresionăm pe cei din jurul nostru, nu trebuie să îi obligăm să facă nimic şi nu trebuie să îi convingem să facă decât ceea ce este în interesul lor. Modelează-ţi interesele după posibilităţi şi vei reuşi să descoperi calea spre succes. Convinge-i cu argumente reale pe cei din jurul tău, ai încredere în ei atunci când vrei să o faci, trăieşte-ţi viaţa la intensitate maximă. Doar aşa vei reuşi să laşi ceva important în urma ta, doar aşa vei reuşi să schimbi lumea.

            Marketingul literar reprezintă singurul viitor posibil pentru literatură. Să fim sinceri cu noi înşine, să scriem doar pentru public. Pe scurt, să învăţăm să îmbuteliem viaţă. Cu cât mai spectaculos, cu atât mai bine. Până la urmă, cultura de consum a mileniului trei are un răspuns pentru orice:  

“Attention Universe: Be sure to tune in next week for another exciting episode of… Earth! The Asians are really stewed at the russians, the zebras trying to get along with the buffalo. And americans and irakies have an all out brawl. It’s outrageous fun and it’s all new... Earth! On Fogal...” 

                                                                                                South Park - Cancelled

            “Dacă accepţi adevărurile altora, devii un intelectual, un cunoscător; asta nu înseamnă însă că ai ajuns la cunoaştere...”                                             Osho – Cartea despre Tao 

            Fiinţa umană are nevoie de apropiere. Suntem individuali prin excelenţă, însă prezenţa celorlalţi ne este de fiecare dată indispensabilă. Momentele de izolare sunt doar pauze pe care le facem înainte de a ne arunca din nou în tumult. Viaţa noastră înseamnă până la urmă interacţiune. Nu avem cum să evităm aceste dorinţe de apropiere, nu putem să îi ignorăm pe cei din jurul nostru, pentru că aceasta este fiinţa noastră. Instinctele nu pot fi suprimate, iar consecinţa încercărilor repetate de a le submina nu poate fi decât alienarea. Omul este social prin însăşi esenţa sa şi trebuie să ţină cont întotdeauna de aceste nevoi ale sale.

            Grupul le oferă indivizilor protecţie, le oferă senzaţii plăcute. E bine să fii în centrul atenţiei, e bine să fii înconjurat de prieteni, e bine să ştii că nu eşti niciodată singur. Însă apropierea dintre indivizi se face după nişte reguli foarte clare, care definesc sui generis orice grup. Nu ai cum să faci parte dintr-o comunitate dacă refuzi să accepţi dogmele arhetipale aferente ei. În cadrul grupului, jocul trebuie să urmeze legile stabilite de membrii. Cel ce alege să ignore aceste legi, cel ce distruge orice liant între el şi membrii grupului, va fi mai mult ca sigur expulzat. Iată de ce, pentru a se integra perfect într-un grup, pentru a se mula pe mentalitatea de masă, omul trebuie să renunţe la individualitate. Nu ai cum să te implici total în activitatea grupului atâta timp cât interesele tale primează. Iată de ce, de cele mai multe ori, membrii unui grup depind într-o măsură covârşitoare de acel grup, care reprezintă în fapt, unicul lor element fiinţativ. Trăim prin comunităţi şi uităm să trăim prin noi înşine.

            Grupul nu trebuie şi nu are cum să fie o sumă a indivizilor. Pentru a exista, grupul trebuie să stabilească un nivel minimal. Acest nivel reprezintă o medie spre care trebuie să tindă fiecare membru al grupului. Atunci când nivelul indivizilor este scăzut, grupul, stabilind un arhetip ideal, este benefic, pentru că îi face pe oameni să se autodepăşească. Însă atunci când se ciocneşte cu indivizi puternici, cu personalităţi marcante, grupul tinde să le aplatizeze. Trebuie să cobori la un nivel inferior, trebuie să renunţi la multe dintre capacităţile tale pentru a fi pe placul celorlalţi. Şi iată cum acţiunea grupului devine nocivă, pentru că tinde să îi îndepărteze pe indivizi de adevăratele lor ţeluri, amăgindu-i cu o falsă protecţie şi oferindu-le speranţe deşarte.

            Grupul nu trebuie să acapareze individul ci trebuie să se muleze pe profilul intelectual al acestuia. Atunci când un membru iese în evidenţă, grupul, în loc să încerce să îl aplatizeze, ar trebui să tindă spre acel nivel, să îi impulsioneze pe ceilalţi, să le ofere modele şi să insiste pe atingerea acestora. Altfel, grupul se transformă într-un uriaş aparat opresiv care nu permite dezvoltarea. În momentul în care paradigmele îţi sunt impuse, intelectul tău este inhibat. Nu mai găseşti plăcerea meditaţiei atunci când soluţii aparent viabile îţi sunt oferite pe tavă, nu mai încerci să cauţi singur atunci când ceilalţi au găsit deja pentru tine. Preiei noţiunile celor din jurul tău fără a le pune la îndoială, fără a încerca să descoperi adevărul tău personal, pur subiectiv, natural. Nu avem cum să pretindem obiectivitatea, pentru că aceasta este imposibilă. Grupurile pretind absolutul, încearcă să impună a priori un model. Bun sau rău, lumea este clasificată în funcţie de aceste paradigme artificiale pe care experienţa ontologică nu le poate susţine. Totul depinde de context şi mai ales fiecare eveniment în parte depinde de individul care analizează. Atunci când îţi însuşeşti percepţia grupului renunţi la cel mai important efect al individualităţii tale. Nu ai cum să te împlineşti ca fiinţă dacă nu încerci să o faci pe cont propriu, în absenţa pârghiilor. Mulţimea te protejează, însă mulţimea nu poate niciodată să învingă pentru tine.

            Să învăţăm să nu depindem de grup. Nu personalitatea noastră trebuie să fie adaptată grupului, ci acesta din urmă trebuie să se modifice în funcţie de noi. Nu imitatorii rămân în istorie, ci făuritorii. Grupul nu poate impune personalităţi puternice, pentru că acestea sunt de fiecare dată în afara lui.

            Nu trebuie să avem nevoie de modele, ci trebuie să devenim model pentru ceilalţi. Să nu copiem, ci să fim copiaţi, iată spre ce trebuie să tindă omul. Viaţa este o luptă, o cursă şi trebuie să ne dorim întotdeauna să fim cei mai buni. Grupul ne poate oferi refugiu, însă trebuie să găsim în noi forţa de a merge mai departe, trebuie să ne motivăm şi să reuşim să ieşim întotdeauna în faţă. Cel care îşi transmite mesajul cât mai departe este cel care învinge. Să învăţăm să învingem, să învăţăm să existăm în afara marelui grup. Omul împlinit nu este cel care urmează orbeşte paradigmele, ci acela care reuşeşte să se transforme în paradigmă... 

“Eu nu-i pot permite lui Dumnezeu să existe, căci asta ar însemna că eu sunt pe locul doi, şi nu pot accepta acest lucru. Dacă Dumnezeu există, eu voi fi întotdeauna pe locul doi. Oricât de mult aş creşte, orice culme aş atinge, voi rămâne întotdeauna pe locul doi – nu voi fi niciodată primul... Dumnezeu a murit, iar omul este liber!”                                          Friedrich Nietzsche

Despre realitatea virtuală a jurnalistului român           (CONEXIUNI nr. 28, iulie 2007) 

 “Cultura scuzei este în primul rând o cultură a condescendenţei. Nimic nu ne autorizează să împărţim lumea în vinovaţi şi nevinovaţi: căci nevinovăţia este apanajul copiilor, dar şi al idioţilor şi al sclavilor.” 

                     Pascal Bruckner – Tirania penitenţei – Eseu despre masochismul occidental

În urma evenimentelor recente s-a observat o distanţare a publicului faţă de presă, distanţare resimţită din plin în ultimii ani prin prăbuşirea tirajelor şi prin scăderea generală a audienţelor. Reacţiile mass-mediei nu îi mai atrag pe indivizii, oamenii nu se mai regăsesc în conceptele de cele mai multe ori sterile propuse de jurnalişti. Presa pare să contrazică realitatea, să infirme voinţa cititorilor ei, intrând astfel într-un conflict deschis cu însăşi principiile care ar trebui să se afle la baza actului jurnalistic.

            Scrii pentru oameni şi trebuie să le oferi informaţia reală, necosmetizată. Acesta este marele risc al oricărei democraţii. În esenţă, în momentul în care vorbim despre realitate, vom descoperi lucruri care nu sunt corecte din punct de vedere politic sau teoretic. Discriminarea este un element principal al naturii umane, pentru că omul este în esenţă individual. Şi atunci de ce să pretindem mostre de ipocrizie, de ce să subjugăm viaţa unor teorii abstracte?

            Jurnaliştii români refuză cu obstinaţie să vadă realitatea. Nu contează ce credem noi că este corect, contează ce se întâmplă de fapt. Toate teoriile se prăbuşesc în faţa unei simple ştampile, toate scenariile sunt invalidate de oamenii care au înţeles că trebuie să trăieşti din toată inima pentru a putea vorbi despre viaţă. Presa din România se prăbuşeşte la capitolul popularitate pentru că refuză să-şi adapteze mesajul. Nu poţi contesta cititorii, pentru că aceştia sunt singurul garant al existenţei tale, nu poţi vorbi de procentaje fantomă, nu poţi face jurnalism pe baza unor presupuneri hazardate.

            Scenariile care au invadat în ultimul timp presa română nu fac decât să îi îndepărteze pe cititori. Când vezi că cei care ar trebui să îţi spună ceea ce vrei să auzi sunt prea preocupaţi de propriile obsesii, nu îi mai asculţi. Publicul are dreptul să aleagă şi omul de presă inteligent ştie că trebuie întotdeauna să vorbească despre subiectele de interes ale publicului său. Fără ipocrizie, ci dovedind înţelegere. Să nu mai adoptăm mereu politica celui care eşuează, să nu mai aruncăm cu pietre reliefând astfel doar frustrare. Lumea aparţine învingătorilor şi oamenii îi vor urma întotdeauna pe aceştia.

            Presa din România se află în faţa unei alegeri. Dacă va rămâne în permanenţă un ghimpe în coasta societăţii, încercând doar să critice, fără a oferi soluţii viabile, credibilitatea ei se va prăbuşi. Oamenii au nevoie de dovezi, nu de ipoteze, oamenii se hrănesc cu rezultate. Presa trebuie să devină un actor, să încerce să-şi construiască o imagine nouă. Iar pentru a face asta jurnalistul trebuie să înţeleagă şi să accepte realitatea din jurul lui. Altfel, presa va primi din partea cititorilor un “cap în gură” fatal! Şi astăzi evidenţa ne sugerează că îl merită cu prisosinţă!

Literatura română la început de mileniu - evidenţe, speranţe, perspective 

                                                                                  “Oamenii nu citesc generaţii, citesc cărţi!” - Tudor Octavian

                                                                                                 (CONEXIUNI nr. 28, iulie 2007) 

           Creatorul a fost în vechile societăţi un membru privilegiat. Cunoaşterea conferea atunci o poziţie de forţă, demiurgică, iar cei care o posedau acţionau aproape de fiecare dată aidoma unor despoţi. Cultura a rămas pentru multe secole o afacere restrânsă, o castă imuabilă, la care marea majoritate a oamenilor nu avea cum să ajungă. În vechile societăţi, cărturarii, cei care ştiau să scrie şi citească, conduceau. Societatea în esenţă era modelată de aceştia. Pentru a ajunge să ai ceva de spus trebuia să urmezi un întreg mecanism, trebuia să reuşeşti să te integrezi în cercurile restrânse care guvernau exprimarea. Pe parcursul istoriei, cultura, arta, muzica, au fost aservite de nenumărate ori unor interese oculte.

            Multe dintre marile opere, pe care astăzi tindem să le sanctificăm, au la bază motive banale. Marii artişti ai Renaşterii au pictat, au scris şi au sculptat pentru bani, iar asta nu are nicio legătură cu valoarea intrinsecă a creaţiilor. Ceea ce pentru noi apare acum ca o minune era atunci o simplă sursă de câştig. Nu a fost niciodată nimic ruşinos în arta percepută ca o meserie.

            Peisajul literar din România s-a aflat încă din stadiile sale incipiente în umbra scenei internaţionale. Lipsa vreunui laureat român al Premiului Nobel pentru Literatură spune totul în acest sens. Din păcate, autorii români au reuşit de prea puţine ori să se ridice la nivelul necesar afirmării pe plan mondial, rămânând cramponaţi în bătălia internă pentru un succes minor. Temele abordate, motivele centrale, tehnicile, par să se adreseze în continuare unei elite care, în perpsectiva globalizării şi a evoluţiei accelerate, nu mai are prea multe de spus.

            În trecut, arta se adresa unei elite care deţinea puterea absolută. Oamenii simpli nu aveau putere de decizie, nu puteau influenţa procesele importante. Doar odată cu explozia economică a început să crească importanţa individului. Astăzi, opţiunile sunt infinite. Cultura nu mai poate fi impusă, ci trebuie să se impună prin valoare. Cartea se transformă într-un bun, pe care utilizatorii îl pot sau nu achiziţiona. Scriitorii de succes pe plan mondial au învăţat să se adapteze acestor legi simple, au învăţat să scrie în primul rând pentru cititorii cărora doresc să li se adreseze. Asta nu înseamnă trădarea principiilor personale, asta înseamnă doar capacitatea de a-ţi analiza opera cu detaşare şi de a identifica punctele forte şi punctele slabe.

            În România din păcate foarte mulţi creatori (aş îndrăzni să spun majoritatea) nu au depăşit încă faza romantică a creaţiei. Scriitorii cred că sunt speciali, că sunt meniţi să conducă, să dicteze şi că mentalitatea cititorilor trebuie să se muleze pe ideile lor. Suntem martorii unei rupturi de proporţii, o distanţare a cititorilor faţă de literatura în care nu se mai pot regăsi şi care se încăpăţânează să nu le ofere nimic. În timp ce cărţile autorilor străini (mai ales a acelor autori etichetaţi de criticii literari autohtoni ca fiind facili sau comerciali) se vând ca pâinea caldă, scriitorii români nu reuşesc să vândă. Cărţile nu sunt cumpărate, editurile devin din ce în ce mai reticente în faţa propunerilor autohtone. Şi în loc să acuze editurile (care, aşa cum este şi normal, există şi respectă regulile unei societăţi de piaţă) de rea voinţă, scriitorii ar trebui să încerce să înţeleagă nevoile reale ale publicului. La fel ca pe orice piaţă, există o cerere, iar oamenii apelează la literatura străină pentru că românii nu reuşesc să le ofere ceea ce vor. Nu se poate spune că nu se mai cumpără carte (sunt de ajuns câteva ore de observaţie în orice hypermarket pentru a vedea că oamenii sunt interesaţi de literatură cu adevărat) atâta timp cât tirajele autorilor străini de succes apăruţi în România pot fi comparate cu cele de pe plan mondial. Da, nu se mai cumpără carte autohtonă, însă singurii vinovaţi pentru aceasta sunt scriitorii, care refuză să se adapteze cerinţelor pieţii.

            Lumea literară din România, privită din exterior, apare ca fiind perfect ermetică. În afara unui contact superficial, o legătură strânsă între autor şi cititor nu există. Literatura se face la noi avându-se în vedere ipotetica valoare intrinsecă a operei. Din păcate însă, cărţile nu sunt decât foarte rar capabile să treacă testul publicului, cel mai important şi probabil singurul care contează cu adevărat. Având în vedere jocurile de culise inerente, având în vedere luptele pentru putere, avizul criticilor nu poate şi nu trebuie să determine a priori valoarea unei cărţi. Din păcate, cei mai mulţi scriitori scriu şi se citesc între ei, fără nicio legătură cu lumea reală, exterioară. Numai astfel se poate explica absenţa marilor teme de interes mondial din literatura română. Noile generaţii se concentrează asupra banalităţii în timp ce timpul în care trăim se dovedeşte a fi una dintre cele mai agitate perioade istorice de până acum. Literatura română însă pare să evite cu obstinaţie marile teme, de interes general, pare să evite adevăratele polemici purtate la nivel global. Aproape niciun autor român nu dă semne că ar dori să se implice pe scena politico-socială, aproape niciun autor român nu încearcă să se transforme într-un actor pe plan mondial. Preluăm orbeşte paradigme fără să încercăm să venim cu ceva nou, fără să încercăm să stabilim noi limite. Literatura română stagnează de ani buni, fiind incapabilă să producă cărţi de impact, cărţi care să schimbe mentalităţile, cărţi care să însemne cu adevărat ceva, pentru că nu crede cu adevărat în ea!

            Şi principalul motiv al insuccesului este lipsa unei audienţe suficient de mare şi de diversificată. Elita căreia i se adresează în principal cărţile este nesemnificativă în contextul actual. Omenirea a evoluat, am depăşit stadiul social în care o minoritate stabilea regulile imuabile. Astăzi libertatea de expresie şi multiplele capacităţi de exprimare permit fiecărui individ să fie activ în cadrul societăţii. Şi iată de ce impactul unor cărţi care insistă să se adreseze unor elite îşi restrânge din ce în ce mai mult paleta de publicuri ţintă. Oamenii, atunci când se simt respinşi, aleg altceva. În trecut, când presa era controlată de intelectuali, când alte mijloace de informare nu existau, monopolul literaturii nu putea fi contestat. Astăzi, când explozia media a eliberat societatea de acest monopol, literatura se vede nevoită să reziste atacurilor noilor forme de comunicare. Şi pentru asta mesajul trebuie schimbat. Dacă ne încrâncenăm să păstrăm formule învechite, dacă aplicăm orbeşte aceleaşi metode perimate, vom ajunge să scriem doar pentru scriitori. Iar lectura acestora, determinată de foarte multe ori de interese colaterale, nu contează foarte mult. Nu ne putem aştepta la un feedback coerent din partea unui competitor de aceea trebuie să ne apropiem de cititor şi să încercăm să îl câştigăm, să încercăm să îl atragem de partea noastră. Omul trebuie să simtă că are de ce să revină, trebuie să simtă că merită să stingă televizorul pentru a citi câteva pagini, trebuie să simtă că acele pagini îi pot oferi ceva nou, ceva inedit, ceva folositor. Până la urmă, viaţa omului este guvernată de un cinism existenţial firesc. Timpul este limitat şi trebuie să faci în permanenţă alegeri. Literatura a ajuns astăzi o simplă opţiune pe care trebuie să ştim să o promovăm având în vedere interesele reale ale publicurilor ţintă.

            Ideologia balcanică în general şi românească în special este bazată pe arhetipul înfrângerii. Ca popor ne-am privit aproape întotdeauna depreciativ. Vedem foarte rar în cazul românilor o solidaritate care a ajutat alte popoare (exemplele cele mai elocvente ar fi israelienii şi americanii) să reziste unor adevărate şocuri. Întotdeauna creatorii români caută motive pentru a-şi justifica insuccesele în loc să caute modalităţi pentru a reuşi. Ştim foarte bine să dăm vina pe ceilalţi, însă nu suntem capabili să găsim o cale spre victorie. Situaţia politico-socială din România este un exemplu perfect în justificarea acestei teorii. Nu există actori hotărâţi, nu există oameni dispuşi să rişte pentru o idee, dispuşi să meargă până în pânzele albe pentru a încerca să schimbe cu adevărat ceva. Ideile măreţe se topesc în faţa primului obstacol real doar pentru a da naştere unor alte idei măreţe. Iar această redundanţă pare să continue la nesfârşit. La aproape 20 de ani după căderea comunismului nu facem decât să scormonim trecutul, la aproape 20 de ani de la prăbuşirea unui regim nu facem decât să ne agăţăm de justificările aparente oferite de acesta. Şi capitalismul urmează. Globalizarea este identificată ca principal vinovat, lumea reală este atacată pe baza unor speculaţii metafizice groteşti. Se pare că ne place postura de victimă, se pare că ne place această senzaţie că înotăm împotriva curentului. Ar fi foarte uşor să ne întoarcem şi să încercăm ceva nou, o altă abordare, însă noi ne încăpăţânăm să nu o facem.

            Idealurile măreţe care justifică această atitudine afişată de majoritatea intelectualilor români sunt simple paravane. Omul care vrea întradevăr să facă ceva nu se sfieşte să îşi afunde mâinile adânc în noroi. Până la urmă, cele mai frumoase perle sunt găsite în cele mai adânci şi mai întunecate colţuri.

            Nu încerc să fac o pledoarie pentru renunţarea la idealuri, din contră, ci pentru adaptarea acestor idealuri la realitatea imediată. Nu trăim într-o lume paradisiacă de aceea comportamentul nostru nu trebuie să presupună existenţa unei astfel de lumi. Pământul poate exista şi în absenţa noastră, timpul se scurge implacabil şi tot ceea ce trebuie să facem este să învăţăm să ne adaptăm condiţiilor exterioare. Nu suntem izolaţi într-un turn de fildeş, pentru că înainte de a fi scriitori suntem oameni. Să nu mai încercăm să ne subminăm natura umană firească doar pentru a pretinde că suntem speciali. Nu trebuie să fim absurzi pentru a crea ceva special, este îndeajuns să ne sondăm imaginaţia şi să alegem de acolo punctele noastre forte, punctele care ar putea să îi intereseze pe ceilalţi. Viaţa este până la urmă o cursă permanentă şi dacă vrem să reuşim trebuie să ştim cum să ne vindem cât mai bine calităţile.

            Literatura occidentală nu este facilă, ci apropiată cititorilor. Oamenii nu cumpără raţional, pe baza unor argumente ştiinţifice sau literare, oamenii cumpără bazându-se în primul rând pe afectivitate şi pe un hazard natural inerent. Viaţa nu poate fi explicată, viaţa nu poate fi dogmatizată. Zecile de curente literare, grupurile mai mici sau mai mari, generaţiile, toate acestea nu înseamnă nimic pentru utilizator, pentru acel om care intră într-o librărie şi cumpără o carte fără să ştie de ce o face cu exactitate. Poate că era frumoasă coperta, poate că îl pasionează autorul, poate că o face din snobism, poate că o face pentru că e la modă, poate că o face pentru că vrea să cunoască mai mult... Important este să o facă, pentru că doar aşa pot apărea reacţiile, doar aşa mesajul poate ajunge cât mai departe. Atâta timp cât mesajul ajunge la cei cărora el le este destinat (ceea ce în cazul unui autor bun înseamnă orice categorie de public), cartea îşi îndeplineşte misiunea. Să nu mai tânjim după o perfecţiune pe care nu o vom atinge niciodată. Numai în matematică există acest concept, numai teoriile sterile au în substrat ideea de perfecţiune. Viaţa nu e matematică, viaţa e hazard, haos. Nu există reţete, pentru că în esenţă consumatorul nu acţionează raţional. Da, există studii, da, există aproximări, însă surprizele nu pot fi evitate niciodată. Nu avem certitudinea unui anume viitor şi tocmai de asta trebuie să riscăm. Literatura este un risc şi doar cei dispuşi să-şi asume acest risc şi să meargă cu el până la capăt vor reuşi.

            Teoriile nu pot fi aplicate, pentru că teoriile presupun condiţii ideale. Există atâtea exemple, însă majoritatea preferă se le ignore, deşi acţionează la fel în fiecare zi: s-a demonstrat că fumatul dăunează sănătăţii şi totuşi asta nu are nicio relevanţă pentru fumători, mâncarea fast-food este considerată nocivă de majoritatea specialiştilor şi totuşi asta nu împiedică oamenii să o prefere aproape de fiecare dată. Iată cum indivizii acţionează emoţional şi nu raţional. De ce am crede atunci că verdictele unor critici (evocând de cele mai multe ori teme, motive şi noţiuni absurde şi imposibil de argumentat) sunt importante pentru public...? Se pare că vânzările contrazic această variantă. Şi da, există posibilitatea autosuficienţei, să credem oamenii sunt ignoranţi, însă a spune astăzi asta înseamnă a oculta artificial realitatea. Acum, când demasificarea s-a extins, a pretinde că evidenţa socială nu contează este pur şi simplu absurd.

            Oricât de bună ar fi considerată o carte de critici, nu va exista fără cititori. Pereţii nu vor vibra niciodată în faţa unor cuvinte, oricât de meşteşugite ar fi ele. Fără ceilalţi nu existăm de aceea trebuie să învăţăm să ne preţuim cititorii şi să încercăm să ne punem în locul lor. Să încercăm să renunţăm la ipocrizie şi să scriem ceea ce am vrea să citim ca simpli oameni nu ceea ce le-ar conveni criticilor să citească, să gândim mai mult cu inima şi mai puţin cu raţiunea. Înainte de a face asta, să renunţăm la toate ideile tampon pe care le adorăm. Să învăţăm să nu ne mai minţim întreţinând iluzii, sau, dacă vrem neapărat să le întreţinem, să nu ne lăsăm conştiinţa suprimată. Putem să îi minţim pe ceilalţi, însă cel mai important este să nu ne minţim pe noi înşine. Şi dacă vom reuşi să înţelegem că nu trebuie niciodată să ne minţim vom ajunge să nu mai simţim nevoia de măşti.

            Literatura română nu reuşeşte să ofere realitate. Aglomerarea de imagini şocante, curentele care promovează scriitura autentică, nu fac decât să creeze o insuportabilă senzaţie de artificialitate. Viaţa este în esenţă duală, contrastele se întrepătrund. Acum eşti trist iar în secunda următoare eşti fericit, ceea ce pentru tine apare ca o tragedie poate să-i stârnească celui de lângă tine hohote de râs. Să nu mai scriem încercând să îi forţăm pe cititori să adere la ideile noastre, ci să încercăm doar să îi provocăm pentru a obţine cât mai multe reacţii. Tăcerea este cu adevărat catastrofală şi un autor sincer cu sine însuşi ştie că scrie pentru a îşi transmite mesajul cât mai departe şi pentru a ajunge cunoscut.

            Succesul neaşteptat este trecător. Scriitorul trebuie să îşi stabilească de la bun început un ideal materializabil spre care să tindă. Doar dacă îţi doreşti cu adevărat să ajungi în vârf vei avea şansa de a o face cu adevărat, doar dacă şti să lupţi pentru idealurile tale vei putea să învingi. Viaţa în care nu te implici este o existenţă găunoasă, falsă. Dacă nu pui pasiune în ceea ce faci nu vrei reuşi să sensibilizezi pe nimeni, dacă nu trăieşti cu adevărat nu vei reuşi să laşi nimic în urma ta. Acestea nu sunt concepte sterile, ci modalităţi de viaţă. Nu contează în ce mod trăieşti, ci doar intensitatea la care o faci, nu contează până unde reuşeşti până la urmă să ajungi, ci cât ai încercat să faci. Fără resentimente, tu eşti singurul vinovat pentru succesul sau insuccesul tău, tu eşti stăpânul absolut al propriului univers. Creatorul nu trebuie să aştepte compasiune şi înţelegere, nu trebuie să pretindă că statutul său îi garantează ceva. Nu, trebuie să creăm şi să încercăm să valorificăm la maximum rezultatele acţiunilor noastre.

            Să învăţăm să credem în noi. Însă pentru asta nu avem nevoie de simboluri, sau de justificări. Credinţa în noi există pur şi simplu. Scriitorii de astăzi folosesc trucuri, încearcă să-şi confecţioneze identităţi, pentru că nu au încredere în ei, nu au curajul să-şi afirme cu tărie individualitatea. Nu ai cum să greşeşti pentru că totul ţine de context. Şi victoriile ţin doar de context, iar marii creatori ştiu să învingă în contexte grandioase. Să ne luptăm pentru a realiza cât mai mult, însă fără ifosele specifice. A scrie este o meserie şi viitorul nu aparţine celor care “depind” de ideea abstractă de inspiraţie. Scrii sau nu, eşti capabil sau nu. Dacă nu eşti capabil, dacă scrisul nu te face să te simţi bine, renunţă, nu te crampona de senzaţiile tale doar pentru a îi impresiona artificial pe ceilalţi. Omul este construit să fie fericit. Cei ce nu sunt fericiţi suferă şi trebuie să lupte pentru a îşi rezolva aceste probleme. Starea naturală a omului este fericirea firească iar dacă scrisul te privează de aceasta renunţă la el.

            Doar atunci când scrii cu zâmbetul pe buze vei fi consecvent cu fiinţa ta. Nu contează despre ce scrii, reţine, a scrie nu este sinonim cu a trăi. Scrisul este doar o interpretare a vieţii, o formă de divertisment. Nu suntem damnaţi, nu suntem neînţeleşi, nu suntem martiri, suntem pur şi simplu oameni care în loc să lucreze într-o bancă aleg să scrie cărţi. Scriitorul român trebuie să înveţe să accepte societatea din care face parte, trebuie să se integreze. Să nu ne încrâncenăm în rebeliunea noastră ci să acţionăm de fiecare dată aşa cum simţim. Să nu ne temem să păşim pe drum, chiar dacă acesta este arhiplin, sau din contră, gol. Însă această alegere nu este ceva special, este pur şi simplu natura noastră acceptată. Să mergem înainte, să luptăm în loc să ne plângem de milă. Totul este până la urmă un simplu joc.

            Literatura română va începe să existe cu adevărat abia atunci când va deveni capabilă să accepte noul. Vremea romantismului a trecut, astăzi cinismul stă la baza societăţii. Atunci când posibilităţile sunt nelimitate, bătălia devine dură. Fără marketing nu poţi învinge, fără să rişti nu poţi să câştigi. Da, ne putem amăgi la infinit cu succese iluzorii, însă omul cu adevărat împlinit este cel capabil să reziste oricărui atac şi să îşi vadă de drumul lui. Să privim întotdeauna în sus, pentru că jos ajung doar cei slabi. După prăbuşire apar multe teorii care pot să o justifice, însă prăbuşirea în sine le invalidează. Lumea aparţine învingătorilor.

            Scriitorii români trebuie să înceapă să trăiască. Şi nu mă refer aici strict la realitatea mundană imediată, la existenţa brută. Fiecare dintre noi trece prin aceleaşi stări fizice, de aceea cititorii s-au plictisit de cărţile acestea. De asemenea viaţa aseptică descrisă în antiteză cu prima nu are mai mult succes. Realitatea nu este împărţită în alb şi negru, pentru că niciodată nu suferi cu toată fiinţa ta. Să acceptăm că suntem haotici şi vom şti cum să ne adresăm semenilor noştri. Trebuie să găsim obsesiile, trebuie să aducem ceva nou, trebuie să seducem publicul, să îl răsplătim, pentru a îl convinge să vină din nou la spectacol. Nu este o misiune sacră, nu este nimic absolut, lumea poate trăi şi în absenţa cărţilor. Esenţa literaturii viitorului este simplă: autorii trebuie să găsească mesajul sau mesajele pe care cititorii, în funcţie de trăsăturile lor specifice, să şi le poată însuşi şi materializa. Cuvintele care nu nasc cuvinte sunt moarte. Cărţile care nu nasc cuvinte sunt moarte. Dacă vrem să existăm, trebuie să le arătăm tuturor unde suntem!