Poeta si prozatoarea Victorita Duţu debuteaza in august 2003, cu placheta de versuri “Spatii”. Urmeaza volumele “Cuvintele”, “Vreau o allta lume”, “Calatoria gandului”, “Cea care as fi”, “Singuratatea tatalui” si “Izvoarele vietii”. Poeta s-a nascut pe 12 august 1971, la Podriga, in judetul Botosani. Despre parintii ei, aceasta spune ca sunt cei mai buni si mai curati parinti din univers. Absolventa a Facultatii de Matematica si a Facultatii de Filosofie din Iasi, si avand un masterat in logica si hermeneutica, Victorita Dutu este in prezent, profesor titluar de matematica, la un colegiu din Bucuresti. In paralel, aceasta realizeaza la TVRM cultural si educational, emisiunea “Gandesti, deci existi”. Anul 2009 i-a adus Victoritei Dutu, Premiul International de poezie   "NAJI  NAAMAN". Pe langa literatura, televiziune si munca de dascal, Victorita Dutu mai are inca o preocupare – pictura.  

“Tot ce fac are la baza rigoarea matematica.” 

- Vorbeste-ne despre debutul tau literar. Cand si unde s-a produs?

- Simplu, m-am dus cu o prietena, la un targ de carte  tinut la Teatrul National, Bucuresti, m-am oprit la un stand, la intamplare, am luat o carte, am rasfoit-o, am inceput sa glumesc cu prietena mea si am aruncat intrebarea: “-Pe mine nu ma publicati?/ -Ba da, daca sunt bune, publicam./ -Si cum aflu daca sunt bune sau nebune?/ -Le aduceti la noi./ -Da, unde?/ -Le aduceti la noi, la Muzeul Literaturii./ -Si unde vine asta?/ -Aici, in Romana./ -Daca intreb, stiu oamenii?/ -Da stiu?/ -Cu cine am vorbit?/ -Cu Marin Codreanu./ -Bine, o sa vin.La revedere./ -La revedere.”

Dupa trei saptamani, i-am dus un manuscris acolo, domnului Marin Codreanu si a doua zi, m-a contactat si am publicat primul volum, la Editura Muzeului Literaturii Romane in colaborare cu Asociatia Scriitorilor, Bucuresti. 

- Ce a urmat dupa aceea?

- Am publicat pana la opt carti, poezie si proza. 

- Ce titluri de volume de poezie si proza care iti poarta semnatura ai dori sa ne prezinti?

- Cartea de poezie religioasa “Vreau o alta lume”. Apoi, romanul la care inca mai lucrez, de la publicarea primului volum pana acum, am ajuns deja la volumul sase. 

- La ce concursuri de poezie ai participat? Cu ce rezultate? Prin ce crezi ca s-au remarcat creatiile tale?

- Anul trecut, am participat la un concurs de poezie al romanilor de pretutindeni, organizat de revista « Starpress », al carei director este doamna Ligya Diaconescu. Am castigat locul trei la acest concurs si am stat pe gratis , ca premiu de fapt, cinci zile, in statiunea Olanesti. A fost de vis. Si nu pot sa ii spun decat felicitari acestei doamne extraordinare, Ligya Diaconescu, pentru ca am devenit prietene, de atunci.

Creatiile mele prin ce s-au remarcat ? Vin intotdeauna, cu o imagine si o idee, fara acestea doua creatiile mele nu se sustin, e ca la matematica, tot ce fac are la baza rigoarea matematica. Iar in pictura e la fel, daca o pictura de-a mea nu are idee si nu transmite ceva, nu pot sa pictez. E ca o demonstratie launtrica a unui ceva pe care eu il caut si acel ceva nu poate fi decat frumos, intoarcerea la sacralitate, la templu, la vesnicie, la ordinea lui Dumnezeu, daca lipsesc acestea, ma plictisesc.

- La ce publicatii din tara si din strainatate colaborezi?

- In principiu, la cele care ma publica. „Romanian Times”, „Agero”, „Oglinda literara”, „Starpress”, „Cetatea lui Bucur”, „Vatra Veche”, „Observatorul”, „Opinia Teleormanului”  si multe altele, le prefer pe cele online, pentru ca au foarte multi cititori si raman, cele tiparite dispar si au un numar limitat de cititori. Insa nu imi place sa fac critica de arta, recenzii sau comnetarii la evenimente sau atacuri, asa cum se practica peste tot, ma plictiseste, vreau sa ma ocup numai cu ceea ce am eu de scris, atat. Daca ies din preocuparile mele, imi pierd libertatea si mie imi place sa fiu o fiinta libera si sa ma bucur de libertate la maxim, dar de una creatoare. Cea mai mare libertate e rugaciunea.

Cultura - o chestiune de voluntariat

- Cand ai inceput colaborarea cu televiziunea TVRM cultural si educational?

- Gratie doamnei Bondrea, care mi-a oferit acest post din septembrie 2008,  careia ii multumesc din tot sufletul pentru tot ce a facut pentru mine si pentru ca mi-a acordat aceasta sansa de a gandi si de a chema la dialog oameni care fac ceva pe plan cultural, spatiu care a devenit aproape in exclusivitate, o chestiune de voluntariat. E frumos, e un loc in care inteligenta si eleganta spiritului se vad si asta si vreau, pentru mine inseamna respiratie intelectuala si nu mai conteaza dezamagirile, conteaza unde trebuie sa ajung -la telespectatori, aceasta e esential.

- Ce este "Gandesti, deci existi"? Cand a debutat aceasta emisiune? Ce audienta are ? Ce topic-uri abordeaza?

- Invitatii emisiunii sunt scriitori, pictori, teologi, matematicieni, actori, balerini, oameni de cultura care vorbesc si incanta publicul cu realizarile lor, viata lor, stabilim o tema actuala si dezbatem acele probleme care ne framanta sufletul. Are o audienta foarte buna in randul emisiunilor culturale, e o emisiune care imi place. 

- Ce face, concret, Victorita Dutu, la emisiunea “Gandesti, deci existi”?

- Pun intrebari, provoc la discutii inteligente, ma intereseaza spontaneitatea dialogului, in asta consta frumusetea, sa urmaresti felul gandirii unui om, aceasta e fascinant in emisiunea mea. Insa fiecare dintre noi, inclusiv telespectatorii, avem nevoie de rabdare. 

- Vorbind la modul practic, in ce masura vezi ca pe o provocare aceasta emisiune?

- Practic, intalnesc foarte multi oameni, unii exceptionali, care au facut lucruri uimitoare in cariera lor si invat, invat si de la cei care ma dezamagesc, care au fata de mine o atitudine ostila, invat cum nu trebuie sa fiu eu. Cresti, intalnindu-te cu atat de multi oameni care vor sa traiasca asemenea unor adevarati oameni de cultura, care vor sa traiasca frumos, si asta ma bucura, si ii bucura si pe cei care privesc. In emisiune la mine vin oameni normali, ca noi toti, oameni necunoscuti, tineri si varstnici, dar care au ceva de spus cu mintea lor si prin creatia  lor si viata lor, asta este esential pentru mine. 

„Eu pictez foarte mult in minte.” 

- Ai ales pictura tot ca pe o provocare ?

- Nu, eu nu am inceput sa pictez decat foarte tarziu, nici macar nu am luat in serios pictura, cand eram la liceu. Am inceput sa pictez de la douazeci si unu de ani, si asta pe cont propriu, simteam nevoia sa fac asta, era prea multa matematica pe care o studiam, toata ziua eu nu faceam decat sa invat matematica, iar cand eram in liceu, nici macar o secunda nu m-am gandit ca eu as putea sa ajung sa pictez, pentru mine matematica era totul. Am inceput sa pictez de la geometrie, de la vederea spatiala din interior, simteam nevoia sa exteriorizez cumva, era prea sec ce vedeam, ce faceam, aveam nevoie sa exteriorizez ce purtam in interior, ma duceam la bojdeuca lui Creanga, in spatele ei, pe o banca, ma lungeam pe ea cu fata la cer si ma uitam printre crengile copacilor, si mi-am zis dintr-o data, ”aha, asta trebuie sa fac, imaginile astea sa aiba viata, sa prinda contrast”, si de aici, de la visul acesta, a inceput totul. Totul era geometrie pura, dar nici pana acum nu am ajuns sa redau in vreo pictura nevoia interioara de atunci, perfectiunea aceea, starea aceea care e alta si alta in mine. Inca nu am ajuns, mereu e launtrica, iar in spatele a tot ce traiesc e ordinea matematica, nu pot sa ma desprind de ea. Asta sa fie provocarea, de a picta ceea ce port in mine permanent si inca nu am pictat, inca nu... Tot ceea ce am pictat pana acum e palid fata de ceea ce vreau sa pictez, cu fiecare pictura nu fac decat sa ma apropii de necunoscutul acela, care e atat de frumos, dar e ca la matematica, infinit.  

- Am remarcat de asemenea, ca in poemele tale se observa pregnant o anumita inclinatie spre plasticitate, spre elementul pictural. Pictezi in gand, atunci cand scrii sau scrii in timp ce lucrezi la un tablou? Unde se intalnesc si unde se despart cele doua pasiuni ale tale?

- Eu pictez foarte mult in minte. Pictez si cand stau cu ochii deschisi , daca am timp liber , o pauza de cinci minute, prefer sa inchid ochii si sa pictez, e ca un fel de terapie la violenta zilnica, la agresivitatea permanenta. Trebuie sa recunosc aici, ca toata viata noastra este o imensa pierdere de vreme, si cand zic asta, nu ma refer la ceeea ce facem concret, ci la ceea ce facem cu mintea, mintea sta, nu face treaba decat din cand in cand, in rest, din automatism in automatism, sta in pauza. Eu, din acest punct de vedere, imi folosesc mintea foarte putin. Extrem de putin, in rest, tot felul de nimicuri zilnice care ne incomodeaza si ne risipesc gandirea.

La mine nu e nimic separat, nu pot sa fac distinctie sau ruptura in forul meu interior, intre teologie, matematica, filosofie, poezie, pictura, gand, la mine sunt impreuna, in interiorul meu e un tot, e ca si cand eu as fi un lac in care curg mai multe izvoare. As vrea ca opera mea sa fie mai multe feluri de nuferi. Totul incerc sa indrept catre Dumnezeu. El este singurul care este si toata creatia Lui poarta pecetea Sfintei Treimi, adica si noi. Nu e frumos, ca omul a primit porunca de la Dumnezeu sa fie fericit? 

- Cand ti-ai dat seama ca esti de fapt, un artist plastic in toata puterea cuvantului?

- Inca nu mi-am dat seama de asta! Eu merg spre asta. 

„Energii creatoare” 

- Ai vrea sa ne vorbesti despre tablourile tale, sa le mentionezi pe cele care iti sunt cel mai aproape de suflet?

- Da, as vrea sa vorbesc despre cele cosmogonice, pentru ca pornesc de la Geneza. As vrea sa vorbesc despre un tablou, „Energii creatoare”. La aceasta idee m-am gandit cativa ani de zile. Cum as putea sa fac o pictura in care, pornind de la geneza sa arat ca universul acesta fizic pe care il cerceteaza oamenii de stiinta, deci si pamantul, este creat de Dumnezeu si poarta pecetea Sfintei Treimi, cum as putea sa gasesc aceste simboluri. Si m-am gandit la cele trei sageti de lumina care poarta in ele pecetea treiului,  Ele ce ating devine lumina , putere, energie, forta, culoare , sens. Sunt doua sfere exterioare, una in intuneric, care abia se vede, si cealalta lumina de la aceste energii, este vorba aici de partea lumii care ne este noua aratata si daruita noua spre cunoastere, si cealalta parte care se ascunde, pentru ca Dumnezeu este infinit, dar noi nu putem cunoaste decat prin taina puterii Lui creatoare.

Asta am incercat sa redau. Dar pictura e matematica. Este extrem de geometrizata, dar plasticizata prin forma si culoare. E ceva frumos pentru mine , pentru ca imi exprima ideea, si-mi place, conceptualizez. 

- Am putea spune ca pictezi in stil clasic in contextul artei moderne. Ce artisti te-au influentat si te-au inspirat?

- Sunt trei, Fra Angelico, Michelangelo si  Van Gogh. De la Van Gogh, scrisorile lui, am invatat sa pictez. 

- Unde ai expus?

- In Bucuresti, de foarte multe ori, iar in afara tarii, in Elvetia si Polonia, In Elvetia, trebuie sa ii multumesc doamnei Marinele Safta, si in Polonia, domnului Cornel Calonfirescu, doua persoane extraordinare. 

- Cine sunt pictorii alaturi de care ai expus?

- Am un grup de pictori, printre ei Reli Daniela Voicu, Rodica Voicu, Mirela Traistaru.  

„Lumina de pe umarul stang” 

- Ce este „Lumina de pe umarul stang”?

- Consider ca mergem prea repede si nu mai avem timp sa privim cerul, care se oglindeste pe umerii nostri. Pictorita din mine considera ca trebuie sa picteze si sa arate oamenilor ce face, invitandu-i printr-un gest : ”sa te privesti in inima si apoi sa faci aceasta rotire, catre umarul stang unde este asezata lumina cerului si apoi catre cer, iar pictura sa devina zbor ca si rugaciunea, ca si visul, ca si puterea si forta vietii. Prin aceasta intoarcere ochii devin curati si poti sa vezi Adevarul, Calea si Viata.” 

- In poezia „E ca si cum eu”, din volumul „Cea care as fi”, afirmi: „M-as desparti pe din doua,/ Ca si cum un fulger/ Ar patrunde in stanca,/ Stanca s-ar crapa”. Ai avut o expozitie de pictura si poezie “ Punctul de la infinit”. A fost aceasta expozitie momentul unei dualitati - pe de o parte poeta, pe de alta parte pictorita Victorita Dutu - sau a marcat momentul unei simbioze intre cele doua arte pe care le practici?

- E o dualitate pe care o traiesc zilnic si cred ca fiecare dintre noi traieste asa prin ascunsul din noi. O parte din mine a tasnit in sus, catre cer, si cealalta e rostogolita in bolovanii calcati de pasii oamenilor, indiferenti la mersul lumii si al lor. La mine, in interiorul meu, lucrurile nu sunt separate, nu stiu cum sa explic asta. 

„Noi traim in viitor, si nu in trecut” 

- Care consideri ca e cea mai mare realizare a ta de pana acum?

- Toate realizarile mele de pana acum sunt foarte mari, pentru ca sunt darul lui Dumnezeu si curatia oamenilor care au contribuit la realizarile mele, pentru ca nu as fi putut sa fac nimic de una singura. Fiecare realizare a mea este extraordinar de importanta, pentru ca ea a fost colosala la momentul in care a venit, ca sa o traiesc ca o binecuvantare de la Dumnezeu si m-a propulsat cu zeci de ani putere inainte, pentru ca noi traim in viitor si nu in trecut. Acum, cea mai apropiata realizare este premiul din Liban, cat ma bucur pentru asta, si ma bucur extraordinar de mult ca nu sunt singura, ca suntem atat de multi romani, ce frumos. Avem demnitate, putere, forta, suntem liberi. CE FRUMOS !!!!!!! Tacerea devine creatoare! Singuratea devine creatoare. Cea mai mare realizare a mea este puterea pe care mi-o da Dumnezeu sa merg inainte, orice ar fi. Nu-i frumos? 

- “Asteptam ca timpul/ Sa se transforme intr-o raza de soare”, spui in poemul „Copilul din mine ma priveste din cer”. Cum se va transforma in viitor, timpul intr-o raza de soare, pentru tine, ce planuri ai?

- Sa nu renunt niciodata, la idealurile de la douazeci de ani. Sa le indeplinesc pe acelea. 

- Cum iti petreci timpul liber?

- Nu am timp liber, pentru ca ma straduiesc sa-l flosesc integral si sa nu il pierd. 

- Ce hobby-uri ai?

- Nu am asa ceva, am numai lucruri serioase, ma odihnesc muncind la altceva. A, ba da, ar fi unul, sa-mi conduc masina, imi place la nebunie! E un hobby? 

- Pe 11 august 2007 ai lansat antologia de versuri „Drumurile vietii”. Unde se intersecteaza pentru Victorita Dutu drumurile matematicii, ale filosofiei, ale picturii si ale creatiei literare?

- In Drumul cautarii lui Dumnezeu si al urmarii lui Hristos. 

- Ai un mesaj pentru cititorii nostri?

- Da, doua versuri dintr-un poet de care sunt indragostita: “Adevaratele infrangeri/ Sunt renuntarile la vis.” (Radu Gyr)

 Phoenix, Arizona

Vavila Popovici este autoarea a numeroase volume de versuri şi proză. Printre acestea se numără „Singurătatea clipelor târzii”, „Noapte de iarnă”, „Piticul din ceaşca de cafea”, „Îngerul scrie poemul”, „Jurnalul unei veri”, „Mai sunt bărbaţi buni”, „Jurnal american” sau „Ultima piruetă”. Totuşi, între atâtea tomuri semnate cu numele ei, unul singur conţine în titlu cuvântul „carte”. „Cartea mamei” se detaşează între scrierile Vavilei Popovici ca o creaţie specială,  ca o Carte a cărţilor, ca o carte de căpătâi, de o certă valoare sentimentală.

Poetei şi prozatoarei Vavila Popovici ştiinţa i-a dat multe cunoştinţe, însă literatura a încercat să o  înveţe ce să facă după aceea, cu ele. Ştiinţa i-a  exersat şi i-a ordonat mintea, iar preocupările artistice şi literare i-au şlefuit-o atât cât s-a putut. Născută la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic, sensul cuvântului adaptare, pentru că a copilărit în diferite oraşe, a schimbat mereu şcolile, a pierdut şi a câştigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasă amintire din vremea începutului este  legată de natură, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga după orele de şcoală, pe lângă Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii.   În adolescenţă scria versuri şi citea mult. În paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian şi balet  la Conservatorul din Tg. Mureş, iar în vacanţe făcea sport, vara - tenis şi înot, iar iarna - patinaj.  Cu toate că visa să îmbrăţişeze o cariera artistică,  acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de  sănătate, lipsa unui dosar bun, dezacordul părinţilor ca fiica lor să se orienteze spre un asemenea domeniu, precum şi pledoaria profesoarei de fizică şi chimie, care a convins-o să meargă pe drumul ştiinţei, au făcut ca destinul să o poarte  la doar şaptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iaşiul lui Eminescu, unde susţine şi promovează examenul de admitere la Facultatea de Chimie. 

Devenită inginer, Vavilei Popovici i-a plăcut să lucreze în fabrică. Muncea adesea, peste program, însă nu simţea oboseala, pentru că ea credea în profesia pe care o făcea. În paralel, Vavila Popovici debutează în 1982, în revista “Ramuri”, din Craiova, iar şase ani mai târziu, în 1988, câştigă premiul Editurii Eminescu. Vavila Popovici locuieşte în prezent în Statele Unite ale Americii. 

„Cartea mamei” – un roman despre trecut şi prezent 

„Cartea mamei” este un imn, un cântec de laudă dedicat nu doar celei capabil de jertfire pentru copilul ei, ci şi unui întreg anotimp pe care aceasta îl veghează – copilăria. Romanul Vavilei Popovici surprinde prin originalitate, prin rafinament, prin armonia, cursivitatea şi spontaneitatea frazei. În „Cartea mamei” ne aflăm la frontiera dintre realitate şi ficţiune. Personajele sunt complexe, iar limbajul expresiv şi cult.  Despre acest roman, Mihai Merticaru afirma: „„Cartea mamei”  conţine câte ceva din ceea ce ştim că este un roman tradiţional, un roman-eseu, un jurnal, o scriere memorialistică sau un bildungsroman... Eul narator feminin, Oresia, lasă să se întrevadă destule trăsături autobiografice ale prozatoarei, care percepe lumea înconjurătoare cu ochi candizi şi apoi din ce în ce mai lucizi, trăind clipa prezentă, dar şi pe cea recuperată dintr-un trecut îndepărtat, cu maximă intensitate, străduindu-se să reconstituie cu grijă adevărul devenit ţintă permanentă a întreprinderii sale. Trecutul şi prezentul se întrepătrund ca iţele unui război de ţesut, iar pânza naraţiunii se desfăşoară în toată splendoarea ei sub ochii cititorului fermecat de fluenţa şi muzicalitatea frazei... „Cartea mamei”, aşa cum sugerează şi titlul, este un elogiu izvorât din inimă la adresa fiinţei care oferă şi întreţine viaţa pe pământ, un poem în proză.”  

În căutarea timpului pierdut 

„Să cauţi amintirile locurilor şi ale fiinţelor în care şi cu care ţi-a trecut viaţa… Să ridici viaţa, povestea ei la sfinţenia sensului şi la conştiinţa de sine… Nu mai poţi regăsi copilăria şi tinereţea, desigur, dar poţi găsi răspunsuri la unele întrebări.” Aceste rânduri din debutul romanului „Cartea mamei” ne duc cu gândul la creaţia monument a lui Marcel Proust, „În căutarea timpului pierdut”. La fel ca şi marele scriitor francez, Vavila Popovici se află în căutarea unor vremuri, întâmplări, locuri şi oameni de altădată. Scriitoarea reface un traseu iniţiatic şi apelează, în acest drum cu valoare de simbol, la memoria afectivă, pentru că, spune ea, „un simţământ duios, dureros, care s-ar numi « dor », mă determină să scriu aceste rânduri.” Deşi în mod normal, o astfel de călătorie înapoi în timp, ar trebui să fie sinonimă cu nostalgia, la Vavila Popovici elementul care „şochează” este profunda ei luciditate. „Nu mai poţi regăsi copilăria şi tinereţea, desigur, dar poţi găsi răspunsuri la unele întrebări.” Însă, aşa cum afirma Camil Petrescu, „câtă luciditate, tot atâta dramă.” Drama Vavilei Popovici constă în faptul că acceptă ideea că trecutul nu mai poate fi îndreptat, că rănile, deşi cicatrizate, rămân. Dincolo de această acceptare însă, autoarea refuză resemnarea. În „Cartea mamei”, Vavila Popovici ne invită să o însoţim într-un drum în care se presupune că fiecare element prezentat, inclusiv contextul social şi cultural, va conclucra cu scriitoarea pentru ca tainele, enigmele, durerile, bucuriile trecutului rămase neelucidate încă, să îşi afle în sfârşit, un raspuns. Este nimic altceva decât un ultim, unic şi suprem act justiţiar ce mai poate fi făcut pentru memoria celor ce au trecut în nefiinţă.  

Atunci când apropierea de Fiinţă Supremă este înţeleasă cu mintea şi sufletul 

De asemenea, această restabilire a trecutului este o datorie sacră, sfântă pentru autoare. Nu întâmplător, Vavila Popovici introduce încă din deschiderea romanului, elementul religios. Actul închinării, care are şi o valoare terapeutică, reînvie evenimentele rămase în întuneric şi creează legătura cu cei dispăruţi. „Acasă, seara şi dimineaţa mă închin când la o icoană, când la cealaltă. Amândouă îmi sunt dragi, iar Maica Domnului mă priveşte şi îmi ascultă rugile… Sunt două icoane pe care părinţii mi le-au lăsat de la părinţii lor, icoane primite în dar de la mamele celor două bunici,  icoane pe care timpul şi-a lăsat amprente benefice. Rama uneia dintre ele a fost mâncată de carii… Şi icoana a fost scoasă din ramă şi aşa a stat câţiva zeci de ani, până când i-am refăcut rama... Aceste două icoane la care mă închin astăzi, poartă amprentele tuturor celor dragi din familia mea... ! Datează din secolul optsprezece, poate chiar şaptesprezece. Au trecut de atunci  trei secole, Doamne ! Atâtea emoţii şi sentimente, atâtea evenimente pe care le-au trăit strămoşii mei… Încărcătura aceasta benefică, se răsfrânge asupra fiinţei mele, ori de câte ori privesc icoanele, îngenunchez în faţa lor şi mă rog cu glas stins, dar ţâşnit din inimă.” 

De fapt, legătura cu strămoşii se menţine la Vavila Popovici prin cea care i-a dat viaţă. Naraţiunea în sine se construieşte în jurul a ceea ce mama i-a relatat. Firesc, dacă ne gândim că titlul volumului ne spune în mod explicit, că mama este personajul principal. Nu istoria, nu lumea de altădată, nu societatea altor secole se află în prim plan, ci mama, în jurul căreia gravitează toate celelalte elemente. Autoarea ne mărturiseşte deschis că adevăratul autor al celor scrise este mama şi că ea, fiica, nu a făcut altceva decât să-i transpună pe hârtie, cuvintele. „Mama îmi povestea ceea ce o atrăgea în copilăria ei, la moşia bunicii...” sau „românii trăiau pe teritoriul ocupat la acea vreme, printre « ruşii albi, aşa era numită pătura celor avuţi şi educaţi» îşi amintea mama.”  

„Arborele genealogic al familiei mă interesa foarte mult” 

Şi pentru că „în viaţa aceasta terestră suntem frunze, suntem mlădiţe dintr-un arbore genealogic din care ne desprindem uşor, odată cu venirea toamnei”, povestea Oresiei începe de la rădăcini. Ne aflăm în „secolul al nouăsprezecelea, secol al istorismului”, când „totul era tulbure.” Suntem în oraşul Ismail şi cea dintâi amintire importantă este legată de o căsătorie. Aceea a mamei Ioana, străbunica scriitoarei. „Soţie de moşier, rămasă văduvă, aceasta se recăsătoreşte cu administratorul moşiei, mai tânăr ca ea cu vreo douăzeci de ani, renunţând la viziunea sa morală asupra lumii, pe care o avusese până atunci...” O poveste de dragoste romantică, în care emoţiile şi sentimentele prevalează. O altă căsătorie, sfârşită însă tragic, este cea a lui Ion, fiul mamei Ioana, ofiţer de carieră. Acesta „s-a căsătorit curând cu Elena, fiind cucerit de frumuseţea ei şi de faptul ca era de ”viţă nobilă”.” Au doi copii, o fiică, Tatiana – mama Oresiei - şi un fiu, Nicolae, care rămân orfani de mici, pentru că Elena îşi găseşte moartea în Dunăre. Sinuciderea ei -  „a doua zi trupul ei neînsufleţit zăcea la mal, pe nisipul ud, rochia largă şi lungă i se lipise de trup de parcă ar fi fost goală şi înfăşurată într-un şal de mătase” – aminteşte de finalul trist al unei alte eroine, tot o mamă. În încheierea „Romanului Oxfordului”, scris de Javier Marías Franco, fiul filosofului Julián Marías, Clare Bates, purtând pentru totdeauna cu ea un dor nestins dupa cea care îi dăduse viaţă, îi descrie moartea. O sinucidere asemănătoare cu cea a Elenei, în apele învolburate care au înghiţit-o fără urmă, o moarte care până la urmă, nu dovedeşte nimic.  

Dincolo de această dispariţie, singura certitudine este aceea „că venim pe lume cu o misiune personală dată de Divinitate şi suntem ajutaţi de îngerii noştri de lumină ca ea să se desfăşoare în mod ordonat ; ispitele însă ne încearcă, linia nu mai este continuă, apar acei fractali care pot schimba sensul vieţii, în rău dacă cădem sub influenţa îngerilor întunericului.”  Divinitatea hotărăşte că   „“tata Ioan”, care era pe atunci ofiţer în armata rusă şi în primul război mondial”, trebuie să sfârşească pe front.  „Era anul 1916, când România semnase Tratatul de alianţă cu Antanta şi declarase război  Austro-Ungariei, trupele române, împreună cu cele ruseşti, luptând pentru eliberarea  Transilvaniei. Şi tata Ioan luptase pentru acest ideal.” Este de remarcat simetria celor două destine, al Elenei şi al lui Ioan. Ambii au parte de un sfârşit brutal, care se produce sub cerul liber, dincolo de zidurile casei în care trăiesc.

 Tatiana 

De altfel, destinul tragic şi violent rămâne un dat al acestei familii. Tatiana ajunge secretara unui renumit avocat, „fost moşier şi el, care pierduse averea dar mai avea acel cabinet de avocatură şi un fiu, un băiat blond, frumos ca un zeu, dar care terminând liceul, nu mai era primit în facultate din cauza etichetei de « rus alb ». Băiatul s-a apucat de băutură, iar părinţii disperaţi, l-au căsătorit repede cu această secretară, brunetă, frumoasă şi cu un suflet ales. La un an a venit pe lume un băiat, dar tatăl său inconştient de menirea lui, continua să bea.” Mariajul ei nefast se transformă într-o căsătorie dărâmată. Lăsând copilul în grija socrilor, Tatiana se decide să plece „undeva departe de acel oraş, undeva în nordul ţării, să nu poată fi găsită.”  

În paralel cu evoluţia personajelor, Vavila Popovici inserează în „Cartea mamei” detalii istorice şi sociale. O astfel de relatare a faptelor, în care destinul eroilor se împleteşte cu cel al pământului, al ţării în care aceştia îşi trec viaţa, transformă romanul Vavilei Popovici într-o cronică. Menirea unei asemenea alternanţe, între expunerea evenimentelor din viaţa personajelor şi istorie, este aceea de  a uni obiectivul cu subiectivul, de a estompa orice urmă de îndoială cu privire la autenticitatea celor relatate. „Curând Bucovina se uneşte cu România. Aproape 25 de ani a fost parte a statului român, adică între anii 1917-1940 şi 1941-1944. De fapt istoria Bucovinei a început în urmă cu multe secole, dar în 1774 trupele imperiale austriece au ocupat nordul Moldovei, numit ulterior Bucovina. Până la acesta dată istoria ei nu se deosebea de cea a ţării Moldovei. Tatiana se afla acum în locul apropiat de unde îşi trăgea rădăcinile după mamă.” 

Aici, aceasta îl întâlneşte pe Luchian, al doilea soţ, în vinele căruia curgea sânge albastru. El este tatăl Oresiei. Luchian se îndrăgosteşte de Tatiana, pe care scriitoarea o descrie ca având perfecţiunea statuilor din Elada antică. “Mama era frumoasă chiar în clipele ei de răzvrătire. Avea o uşurinţă şi o nobleţe în mişcări. Brunetă cu ochi negri de abanos, pielea albă şi catifelată, faţa cu trăsături bine conturate, clasice ale unei zeiţe…” S-a vorbit până acum despre căsătorie, despre moarte, dar se vorbeşte în „Cartea mamei” si despre naştere. Cele trei componente majore ale existenţei sunt zugrăvite cu respectul şi veneraţia cuvenite. Tatiana şi Luchian au o fiică, Oresia, venită pe lume într-o zi de iarnă, pe un ger cumplit. „În mijlocul manifestaţiei, s-a auzit glasul servitoarei: »Domnule profesor, vă naşte soţia ! » Şi tata s-a desprins de prieteni şi colegi şi a alergat spre casa noastră… Mama ţipa cât o ţinea gura, de durere, căci  venise ceasul când pântecul ei nu mai voia să mă găzduiască… Şi am apărut pe aceasă lume plângând… Aşa plâng mai toţi copiii, de durere, poate, când trec prin strâmtoare, sau de bucurie că au scăpat de acea strâmtoare…Şi spre seară mă învineţisem şi au crezut că mă pierd şi au chemat preotul şi m-au botezat…Şi nu m-au pierdut…Asta îmi povestise mama atunci când o rugasem insistent să-mi spună cum a fost în ziua când m-am născut. Şi credeam în această poveste aşa cum credeam în răsăritul şi apusul soarelui… Din firimituri de întâmplări povestite reclădeam trecutul familiei şi copilăria…” 

Tata...  

Copilăria şi adolescenţa păstrează în romanul Vavilei Popovici, nonşalanţa şi inocenţa specifice unui timp lipsit de griji. Sunt evocate episoadele cele mai frumoase, iar comicul de situaţie, constând între contrastul dintre esenţă şi aparenţă, face din „Cartea mamei” o lectură spumoasă. „Mai târziu, pe la şase anişori îmi plăcea să cotrobăiesc prin dulapurile cu lucrurile mamei, atunci când ea nu era acasă şi împreună cu o prietenă scoteam rochiile, pălăriile şi pantofii.  Pe culoarul casei noastre se afla un sipet din lemn de chiparos. Frumuseţea lui nu putea să mă facă să-mi fie teamă, si nici nu mă putea opri de la curiozitatea de a afla tot ce este în el, ştiind mai ales, că mama scotea de acolo lucruri frumoase cu care se îmbrăca la ocazii speciale… Îl deschideam împreună cu prietena de joacă, scoteam de acolo ceea ce era mai colorat şi mai dantelat, ne îmbrăcam amândouă şi ne jucam “de-a doamnele”. Capacul lui era greu şi odată am simţit că mâinile mele nu-l mai pot susţine şi acestea au cedat, s-au strâns ca două pârghii, capacul a venit peste mâini şi peste gâtul meu. Salvarea a fost servitoarea, care a apărut în acel moment…”  

Dragostea şi interesul scriitoarei pentru reconstituirea întâmplărilor sunt dublate de preocuparea pentru descrierea atentă a personajelor. În galeria acestora se înscriu ca emblematice, figurile tatălui şi ale bunicilor. „Pe tata aşa îl păstrez în minte, un tip impozant, cu ochelari pe nas, cu chelie, totul dându-i aerul de intelectual, de om serios, mereu preocupat. Văzându-i fotografiile din tinereţe, l-am întrebat zâmbind, când şi-a pierdut părul şi mi-a spus : «În tinereţe, pe când aveam doar treizeci de ani », iar eu mă născusem mai târziu şi nu-l văzusem decât fără păr. Dar îi stătea bine, avea trasături masculine frumoase, interesante…”  

... şi bunicii 

Bunicii sunt cei care au şansa şi rolul de a fi cele dintâi călăuze ale copilului în drumul prin viaţă şi în desluşirea tainelor acesteia. „Aşa îmi deschidea bunicul ochii asupra celor din jur. Mi-am dat seama că din familie poţi învăţa tot atât de multe ca şi de la şcoală, de la aceşti oameni în vârstă care aveau şcoala vieţii şi care nu trecuseră în zadar prin viaţă... El îmi spusese că oricâţi copii ai avea, dragostea pentru fiecare este tot atât de mare ca pentru unul singur. Încercam să înţeleg acest paradox, era greu de înţeles, dar bunicul îmi spunea să-l iau de bun, ca atare să cred în el.”  

În literatura română, Ionel Teodoreanu le închină un volum părinţilor părinţilor săi. „În casa bunicilor” rămâne o carte simbol, care captează prin idilizarea trecutului, înfăţişat prin ochii copilului de odinioară. O altă capodoperă, de această dată în versuri, dedicată bunicilor rămâne poemul lui Ion Pillat „Aici sosi pe vremuri”. Bunicii sunt cei care fac legătura între trecut şi prezent, între generaţii diferite. Bunicii au viziunea timpului, ei simt, de fapt, timpul şi trăiesc sub semnul tradiţiilor. La fel ca şi Ionel Teodoreanu şi Ion Pillat, Vavila Popovici înţelege că bunicii au un loc privilegiat în casă şi în inima celorlalţi, în special a nepoţilor. „Bunicul avea şi el  un fler pedagogic dar era prea sigur pe el, credea că nu poate da greş niciodată. Era puţin orgolios bunicul. Un pic de nesiguranţă, de nemulţumire, de smerenie îi putea determina o experienţă nouă, prin înlăturarea acestui obicei - fumatul. Gândea raţional, frumos dar acţiona, în acest caz, invers gândului, călca peste discursul lui logic şi acţiona sub influenţa unui impuls greu de înţeles. Eu doream să trăiască mai mult, să nu-şi scurteze viaţa, dar din respect nu-i puteam spune mai mult, gândeam numai.” 

Bunicii sunt singurii în măsură să aducă în prezent, trecutul. Trecutul capătă astfel, prin relatările lor, un aer de legendă. Bunicii înţeleg că suntem efemeri şi că eternizarea lor se va face prin intermediul nepoţilor. Iată de ce, în „Cartea mamei”, bunicul va rămâne factorul de echilibru în casă, după ce Luchian este arestat. „După arestarea tatălui, curajul şi iniţiativa mea s-au diminuat, au dispărut chiar. O nesiguranţă, o teamă apăruse până şi în sufletul meu de copil. Bunicul era cel care îmi mai dădea curaj, prin felul său de a fi.” 

„De-acum ştiu că voi rămâne alături de mama, zi şi noapte…” 

Dincolo de firul narativ propriu-zis, de aparenta transpunere pe hârtie a unor întâmplări mai mult sau mai puţin demne de atenţie, „Cartea mamei” devine şi un prilej de a-i oferi cititorului vorbe cu tâlc şi învăţăminte. Romanul Vavilei Popovici se transformă astfel, într-o sursă de înţelepciune, care atestă nu doar vocaţia de sciitor, ci şi pe cea de filosof a autoarei. „Un gânditor spune că toate trăsăturile de caracter, stilul de viaţă, sunt înscrise pe faţa unui om ; liniile mâinii sunt o replică, un fel de mănuşă a lumii; iar în creierul nostru s-a adunat şi rafinat tot ce e real, plus tot ce e cu putinţă… Începusem să înţeleg că frumuseţea, urâţenia sufletului se răsfrâng în fizicul unui om, ca într-o oglindă. Şi probabil că la tinereţe sufletul ne este frumos încă... Aflam din lecturi că bogăţia lăuntrică a omului se poate citi în aspectul exterior: al gurii, al mâinii, al piciorului, chiar. Cineva spunea că faţa ne este cel mai fin seismograf al gândurilor.  M-am convins că aşa este.”  

Un alt element distinct si definitoriu pentru romanul „Cartea mamei” rămâne interferenţa trăirilor de altădată cu prezentul. Brusc, firul naraţiunii se rupe, iar prezentul invadează. Pe neaşteptate, mama devine victima unui stupid accident rutier. Asistăm la un moment de suspans maxim. Complexitatea redării trăirilor sufleteşti impresionează până la lacrimi. Durerea copilului care simte că îşi pierde mama are aceeaşi acuitate, chiar dacă respectivul copil a ajuns la vârsta maturităţii. Până la urmă, doar atunci când ne dispar părinţii ne dăm seama pentru prima dată în viaţă, că nu mai suntem copii, abia atunci ne realizăm cu adevărat, vârsta. „Vine salvarea, mama este pusă pe targă, ne ducem la spital. Pe drum, asistentul de pe salvare îmi spune că nenumăratele fracturi cauzate de traumatismul suferit, îi pot pereclita viaţa. Ţipetele ei de durere mă înfricoşează. Simt, în aceste momente, cât de neputincioşi suntem uneori, noi oamenii, de a dărui îngrijire, dragoste şi speranţă, celor pe care îi iubim atât de mult... Ajungem la spital, mama este dusă cu targa la urgenţe, eu o  urmez. Citesc fişa întocmită de asistentă. Semne clinice : durere vie, echimoze, multiple fracturi, deformarea regiunii coxofemurale, posibilă fractură… Internare, radiografii, punere în ghips, calmante, etc. De-acum ştiu că voi rămâne alături de mama, zi şi noapte… Vinovat este şoferul maşinii  sau este greşeala mamei ? Nu ştim încă. Se face ancheta de către cei de la circulaţie. Mama este şocată, tremură, nu vorbeşte. Accidentele de stradă pot fi prevenite prin cunoaşterea şi respectarea regulilor de circulaţie, dar mama le cunoştea. Atunci cum i s-a putut întâmpla ?” 

„Părinţii nu trebuie judecaţi niciodată” 

Citim un roman ce îi aparţine în exclusivitate, mamei, toate se ţes în jurul ei, iar dacă ea, eroina principală, se stinge, nimic nu mai are sens. Cu pasiunea normală a copilului ce îşi iubeşte părintele, Oresia dedică totul - timpul, energia, puterea - îngijirii mamei. Suferinţa Tatianei este o ocazie pentru prozatoare de a relua şi a readuce în prim plan discuţiile avute cu fiinţa cea mai dragă, dar şi de a emite, cu acest prilej, judecăţi de bun simţ, cu profunde conotaţii religioase. „Am întrebat-o cândva, fiindcă prea mult timp păstrasem în mine acea întrebare: “Cum ai putut să-ţi părăseşti fiul?” Fusese obrăznicie, îndrăzneală sau duritate  din partea mea? Indiferent, nu trebuia s-o întreb. Îmi spusese cândva, atât cât trebuia să ştiu, cât putuse să-mi spună... Imediat, dându-mi seama de cruzimea întrebării, m-a năpădit regretul. Era însă prea târziu, scosesem pe gură acele « perle »; îi deschisesem mamei o rană. Mama izbucnise în plâns şi nu se mai putea opri… Aveam eu dreptul s-o judec ? Am înţeles mult mai târziu că părinţii nu trebuie judecaţi niciodată. Şi nici chiar oamenii străini. Sunt instanţe judecătoreşti menite să facă acest lucru, este instanţa supremă a Domnului Dumnezeului nostru care ne va judeca pe toţi.” 

„Curând îţi vei lua zborul” 

„Cartea mamei” nu lasă nici o clipă loc de echivoc moral. În primul rând, mama este cea care ştie să cultive în copil valorile înalte, acele valori cheie pentru ca fiica ei să devină un adult ce pune preţ pe spiritualitate.  « Tu să nu invidiezi pe nimeni în viaţa ta. Să încerci să înţelegi, să respecţi, să iubeşti şi dacă este cineva deasupra ta, să-ţi fie un exemplu. Cum să-ţi spun ? Să admiri în loc să invidiezi, aşa cum admiri o floare pentru frumuseţea şi mirosul ei. Admiraţia duce spre iubire, pe când invidia sădeşte ura în suflet.» Mama îi aduce întotdeauna Oresiei consolare şi o explicaţie plauzibilă, optimistă, pozitivă, creştină, asupra celor ce se întâmplă, asupra vieţii şi a morţii. « Nu fii tristă, Oresia, fiecare dintre ei au avut o misiune pe acest pământ. Nu se pleacă din această lume până nu-ţi îndeplineşti misiunea personală, de care trebuie să fii mulţumit, căci fiecare venim pe lume cu câte una hărăzită de Dumnezeu.” Mama este cea care o învaţă să îşi aleagă prietenele. "Să urmăreşti zborul de toamnă al păsărilor ; ele niciodată nu se amestecă, aceeaşi specie de păsări migrează neamestecându-se cu altele. Curând îţi vei lua zborul, va trebui să ştii bine în ce când te vei afla ».” 

Oresia îşi ia zborul şi pătrunde într-o lume diferită de cea în care crescuse. Dacă despre copilărie, aceasta spune: „Doamne, ce frumoasă-mi fusese copilăria! Cât de lipsită de griji eram, câtă libertate aveam şi cât de fericiţi erau părinţii mei pe-atunci!”, despre prezentul pe care îl trăieşte departe de casă, afirmă: „Câtă ipocrizie !” Anii de facultate petrecuţi la Iaşi, dragostea ei pentru Rareş, căsătoria, pierderea copilului, fuga lui Rareş, singurătatea, durerea, perioada de profesorat într-un sat aflat departe de casă, violul repetat asupra ei al directorului şcolii - persoană cu relaţii în partidul comunist, societatea alienată în care se vede obligată să îşi ducă existenţa – „politica, femeia şi banul erau şi continuă să fie supremele forţe ale regimului în care trăim, forţe prin care se satisface dorinţa de parvenire...” - sunt doar câteva dintre reperele exteriorităţii prezente.  

Prezentul dur şi urât rămâne una din coordonatele esenţiale ale romanului Vavilei Popovici. Promiscuitatea întâmplărilor prin care trece este atât de adâncă, încât totul pare a avea un aer apocaliptic. Contextul social nu lasă loc speranţei, iar  absurdul situaţiilor parcurse denotă degradarea morală a individului şi implicit, a societăţii. „Cameleonism, poate! Mască umană ! Cât va mai dura, Doamne ? Toată viaţa noastră? În prezent, nici o speranţă … Şi dacă se vor schimba timpurile, se va şterge totul cu buretele, cu ură şi dezinteres pentru trecut? Sau vor fi judecaţi cu demnitate cei care ne-au terfelit vieţile şi tot cu un rest de demnitate umană se vor retrage vinovaţii, într-un con de umbră bine meritat? Sau vor năvăli cei care au stat în umbra vinovaţilor şi se vor repeta paginile de istorie? Şi cine ştie ce minţi vor fi pe atunci, ce vor zămisli ? Oricum, nu poate fi mai rău ca acum !”

 „Sunt duşmanul a tot ce se află la dreapta mea!” 

Răul de care vorbeşte Vavila Popovici începuse în trecut. Evocarea trecutului, a unor biografii reale face din „Cartea mamei” un veritabil document de restaurare istorică a vremurilor apuse, a unei societăţi în care românii fuseseră deposedaţi de către comunişti de pământul strămoşesc. Bunicul autoarei îl portretizează cu o vervă ironică pe Lenin, creionând în relatarea sa, abuzurile ce urmau să se facă şi tragismul instaurat de noua eră. „Bunicul din partea tatălui, aflându-se sub ocupaţie rusească la acea vreme, auzise despre o cuvântare a lui Lenin într-o piaţă şi relatase familiei că Lenin vorbise maselor pe un ton categoric şi impunător, chemând bolşevicii la instalarea dictaturii proletariatului, la înlocuirea exploatării  şi asupririi prin libertatea şi drepturile poporului muncitor. Mulţimii înfometate i se promitea pâine şi libertate. Prin cuvântările lui reuşise să creeze o tensiune maximă printre participanţii care s-au înflăcărat. Era un bun orator şi în acelaşi timp un om împătimit, posedat de diavol - spun unii. Iar marea masă a oamenilor îşi amplifica câmpurile  bioenergetice şi rezona puternic...  Un sentiment devine molipsitor, însufleţeşte masele... Cu prilejul unui Congres, povestea bunicul, Lenin părăsind o sală, a exclamat: » Sunt duşmanul a tot ce se află la dreapta mea! »” 

„Amintirile din copilărie vin precum valurile unei mări sau ale unui ocean, spre ţărm” 

Sunt remarcabile în roman, pasajele descriptive, tablourile dinamice a căror legătură cu artele vizuale, în special cu pictura, dau o nouă perspectivă şi înţelesuri inedite textului.  La Vavila Popovici imaginile izbucnesc pline de concentrare şi de forţă sugestivă, amintind ca stil, de „Valurile” Virginiei Wolf. „Amintirile din copilărie vin precum valurile unei mări sau ale unui ocean, spre ţărm, aducând cu ele scoici întregi, altele sparte, unele albe, altele colorate.”

 La fel de important este de exemplu, modul în care percepţia directă şi concretă a naturii, a spaţiului exterior, transformă evocarea clasică a unei furtuni, într-o anunţare simbolică a iminentei morţi a Tatianei. Se sugerează incertitudinea, durerea, complicaţiile ce vor urma. Din nou, printr-o singură propoziţie - „vremea s-a schimbat” - Vavila Popovici prezintă o situaţie şi prefigurează o întreagă dramă. Ea anticipează şi prevesteşte nenorocirea ce stă să se întâmple, redând cu talent, concordanţa dintre natură şi starea sufletească a Oresiei. „În seara aceasta vântul bate cu putere, crengile copacilor îngenunchează, norii aleargă în forme fantastice întunecând cerul care devine din ce în ce mai plumburiu şi astupă frumuseţea de dincolo de nori. O ploaie torenţială se dezlănţuie ca un torent. Picăturile furioase se izbesc de geam, lovesc zgomotos pervazul ferestrei. Fulgerele zigzagate marchează cerul, tunetele zguduie pereţii rezervei. Mama deschide ochii şi-i închide de teamă. Ploaia îmi răvăşeşte întotdeauna sufletul. Sunetul ei, la  impactul cu pământul, de obicei mă bucură, ştiind că este strigătul de iubire al cerului, acum însă simt altfel... Funiile ei de mătase care sclipesc în zare, cerul încruntat, furios până la exasperare mă tulbură, mă înfricoşează. Ador însă fântânile arteziene care par o revanşă a pământului, ţâşnind spre cer în lumina razelor de soare şi oferind strălucirea desăvârşită. Privesc spre geamul ferestrei. Vijelie straşnică. De data aceasta o nelinişte inexplicabilă îmi macină fiinţa. Mă apropii de fereastră s-o închid, mi-e teamă să nu răcească mama.” 

„Cine-mi va fi de-acum sprijin ?” 

Nu întâmplător, „Cartea mamei” se deschide cu imaginea icoanei Sfintei Maria, născătoare de Dumnezeu. Ea este simbolul mamei universale, iar atunci când mama pământească nu mai există, rămâne o mamă cerească. Tatiana îşi încheie viaţa zbuciumată. Nu înainte însă, de a-i face Oresiei o ultimă şi vitală mărturisire – aceea că nu îi este mamă biologică. Oresia se află într-o situaţie limită, iar firul epic are un ritm tensionat. Durerea şi dramatismul trăirilor Oresiei, care înţelege că abia de acum înainte îi este dat să urce Golgota, sunt remarcabil redate în câteva întrebări: „Ce voi face când nu o voi mai avea ? Cu cine am să împart bucuriile, grijile, suferinţele ?... Cine-mi va fi de-acum sprijin ?” Răspunsul îl găsim în primele pagini ale romanului: „Maica Domnului  mi-l arată pe Iisus ca fiind « Adevărul, calea şi viaţa ». Poartă copilul pe braţul său stâng şi cu mâna dreaptă îl arată pe Mântuitor. În cea de a doua icoană  care şi-a păstrat  rama veche, Maica Domnului îşi ţine pruncul pe braţul drept. Fecioara - mângâietoarea - îl strânge pe prunc cu braţul său stâng; copilul Sfânt îşi lipeşte cu duioşie obrazul de cel al mamei sale, parcă i-ar cere mângâierea, pentru că toţi copiii din lume cer mângâierea mamei. Seamănă cu o icoană pe care am văzut-o pictată la Mănăstirea Moldoviţa « Pruncul şi Maica Eleusa » adică Maica înduioşării.” Probabil că este mai puţin important să îţi cunoşti mama biologică, atâta timp cât există o mamă care a fost dispusă să îşi jertfească Fiul pentru tine. A sosit momentul să înţelegem că nu trebuie să ne judecăm părinţii şi că povestea despre naşterea Oresiei era doar... o poveste pe care Tatiana, fin psihilog, o crease special pentru fiica ei, ştiind că orice copil are nevoie să îşi afle începutul. Dacă nu pentru altceva, atunci măcar pentru simplul fapt că într-o zi, va trebui să îşi ia zborul.  

„Punctul în care trecutul se îmbină cu prezentul…” 

Mama a plecat la întâlnirea cu Hristos, iar îngerii i-au deschis cerul. Trecutul nu mai există. Ce mai rămâne? „Dorul ! Dorul de acele meleaguri înstrăinate… Iar mie, dorul de copilărie, dorul de cei plecaţi, dor de locurile unde mi-am petrecut copilăria, locuri cu natura şi cu arhitectura lor mult îndrăgită, dor de zbenguiala copilului care eram, dor de anotimpurile prin care treceam… Dor şi iarăşi dor !” Vavila Popovici lasă să cadă cortina. Doar aparent, pentru că  deşi „începe să se aştearnă uitarea..., din când în când îmi apare chipul mamei ceresc. Câteva diamante de rouă strălucesc în privirea sa… O aud  vorbind, continuând povestea neîncepută…” Povestea va continua, generaţie după generaţie. Aceleaşi bucurii şi tristeţi, acelaşi dorinţe şi regrete, aceleaşi împliniri şi dezamăgiri pentru toţi şi pentru fiecare dintre noi.  

 „Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune”, a spus cândva, un înţelept. Să fi avut dreptate Solomon? Probabil că de data aceasta, dreptatea este de partea Vavilei Popovici, care ne spune că mai există o poveste neîncepută. Şi că ea continuă. Şi atunci, revine o lume a visării, în care imagini străvechi, dătătoare de putere şi de speranţă iau formă de cuvinte. Sunt cuvintele Virginiei Wolf, în „Valurile”:  „Aş fi pierit ca umbra peste pajişti, îndată m-aş topi, m-aş cufunda în beznă şi m-aş istovi ca ea, în locul unde se întâlneşte cu pădurea, de nu mi-aş sili creierul să înalţe alcătuiri îndărătul frunţii mele; îmi impun să definesc clipa de faţă, fie măcar într-un vers unic, neaşternut pe hârtie; îmi impun să însemn măsura asta măruntă în lunga istorie care începe de la Egipt, de pe vremea faraonilor, când femeile duceau la Nil urcioare de lut roşu. Îmi pare a fi trăit mii şi mii de ani. Dar dacă închid ochii, dacă nu reuşesc să fixez punctul în care trecutul se îmbină cu prezentul…” 

Dincolo de aparenţe, dincolo de trecut şi prezent, „Cartea mamei” are un final optimist. „Da, trebuie să încep un nou proiect de viaţă !”, spune Oresia. „Fericirea include întotdeauna un sens şi un scop în viaţă.  Trebuie să existe dorinţa de a mă elibera de trecut, de a mă curăţi spiritual şi a mă întoarce la momentul prezent.” De aici înainte, trecutul şi prezentul se vor depăna la timpul viitor. Pentru că urmează să se scrie o altă poveste, o poveste neîncepută.

Phoenix, Arizona

Motto: „Diferenţa dintre acţiune şi ritual este enorm de mare.” 

Ca de fiecare dată, cărţile scrise de Iosif Ţon nu dezamăgesc aşteptările celui care le citeşte, ci dimpotrivă, depăşesc cu mult ceea se poate presupune, citind doar titlul. Din acest punct de vedere, talentul lui Iosif Ţon este de a transmite într-un limbaj facil, uşor de înţeles, concepte deosebit de profunde şi chiar principii de teologie care în mod normal, nu sunt simplu de prezentat.  

Astfel, prin intermediul volumului „Căderea în ritual”, avem ocazia de a identifica în mod clar, unul dintre pericolele majore ce pândeşte creştinismul contemporan, şi anume ritualismul. Acest fenomen periculos nu se restrânge doar la o grupare religioasă sau alta, ci se poate manifesta ori de câte ori oamenii pierd relaţia personală cu Dumnezeu. În acelaşi timp, cartea lui Iosif Ţon, „Căderea în ritual” este axată în mod deosebit, pe specificul cultural şi spiritual românesc. Într-o manieră de excepţie şi într-o mare măsură originală, autorul ne deschide perspectiva înţelegerii spiritualităţii creştine româneşti de la începuturi până azi. 

„Iosif Ţon, reprezentant de seamă al intelectualităţii noastre cu spirit cucernic” (Petru Dugulescu) s-a născut pe 30 septembrie 1934. Licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română din Cluj, acesta îşi continuă studiile la Seminarul Baptist din Bucureşti şi apoi, la Oxford University, în Anglia. Iosif Ţon este pastor mai întâi, la Biserica Baptistă din Ploieşti, apoi la Biserica Baptistă Nr. 2 din Oradea. Începând din 1973, de-a lungul a opt ani, Iosif Ţon este arestat de mai multe ori, astfel că în 1981, obligat fiind de autorităţile comuniste, acesta părăseşte împreună cu familia România, stabilindu-se în Wheaton, Illinois, SUA.  

În 1982, Iosif Ţon devine preşedintele Societăţii Misionare Române (Romanian Missionary Society). În paralel, acesta traduce cărţi de teologie, pe care le tipăreşte şi le introduce pe ascuns, în România şi predică la radio Europa Liberă. În 1990, Iosif Ţon revine în ţară şi în acelaşi an, „a pus sănătos bazele şi a asigurat funcţionarea la cote înalte a celui mai reputat Institut Biblic Est-European, cunoscut şi sub numele de Universitatea EMANUEL din Oradea.” (Petru Dugulescu) 

În 1996, Iosif Ţon îşi susţine teza de doctorat cu titlul "Suferinţă, martiraj şi răsplatire în cer", la Facultatea Evanghelică din Heverlee, Belgia. În 1996, acesta simte chemarea de la Dumnezeu să demisioneze din funcţia de pastor al Bisericii Emanuel si se dedică în întregime cursurilor de viaţă spirituală, în diferite biserici din ţară. Aceste cursuri sunt cunoscute sub numele "Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Isus Cristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt". 

Iosif Ţon este de asemenea, autorul volumelor „Confruntări”, „Credinţa adevărată”,  „Fiţi oameni”, „Trăind prezentul în lumina viitorului”, „Curs de viaţă spirituală” (vol. 1, 2 şi 3), „Oameni mari din Vechiul Testament”, „Viaţa de familie”, „Să ne cunoaştem crezul”.

Un ghid special de călătorie 

În principiu, această carte se împarte în trei mari părţi. În prima parte suntem introduşi în fundamentele elementelor de ritual, în religiile care au precedat creştinismul, pentru ca ulterior, această analiză să fie realizată în interiorul creştinismului. Mai departe, o secţiune întreagă este dedicată „Religiei românilor”. Înţelegem, printr-o prezentare istorică, bazată pe evenimente şi fapte consemnate în diferitele documente ale vremii, modul în care poporul român a devenit creştin. În partea a treia ni se vorbeşte despre „Europa la începutul celui de al treilea mileniu”.  Nu putem decât să fim încântaţi de faptul că astfel de volume pot apărea, ca rod al unei lucrări pline de migală şi pricepere, specifice celui care cercetează cu atenţie deopotrivă izvoarele istoriei, dar şi pe cele ale credinţei în Dumnezeu.  

În ceea ce priveşte intenţia autorului referitor la această carte, trebuie menţionat: „Intrarea noastră în Europa este pentru noi ca o călătorie într-o ţară nouă. Pentru a face ca vizita noastră în această lume nouă să fie inteligentă, instructivă şi împlinitoare, ne trebuie un ghid de călătorie. Am conceput cartea aceasta ca pe un ghid special de călătorie. Nu un ghid despre locuri istorice, despre centre de cultură, despre muzee, ci un ghid despre lumea de idei, de credinţe, de concepţii despre lume şi viaţă cu care ne vom întâlni în Europa.”  

Ce vom păstra? 

Prin urmare, citind această carte vom avea ocazia să facem o călătorie în locuri şi timpuri ce ne vor vorbi despre multitudinea de concepţii religioase care au existat în istorie sau care se mai manifestă chiar şi în zilele noastre. În continuare, autorul ne spune: „Dar intrarea noastră în Europa mai are un aspect sau o dimensiune de mare importanţă. Noi, românii, ne-am format în decursul istoriei într-un anumit fel de a gândi şi de a fi. Ei bine, tot ce am fost şi tot ce suntem prin întâlnirea noastră cu Europa este pus sub semnul întrebării. Când ne uităm la toate câte ni le oferă Europa şi când ne întrebăm ce să primim, ce să îmbrăţişăm din această Europă, automat suntem provocaţi să decidem ce mai păstrăm din ce am fost până acum şi care sunt lucrurile pe care trebuie să le lepădăm, aşa cum lepădăm o haină învechită.” 

Din acest punct de vedere, putem spune că volumul de faţă este deosebit de util în contextul integrării României în Uniunea Europeană, actualitatea sa decurgând tocmai din necesitatea unei adaptări inteligente la mediul cultural şi spiritual deosebit de divers al bătrânului continent.

 Fiinţa Supremă a creat lumea şi omul 

Fenomenul căderii în ritual nu este simplu şi debutează la începutul religiilor antice, populate de o sumedenie de zei şi zeiţe. În acele timpuri, elementele de bază ale religiei se constituiau din tot felul de ritualuri, unele cu caracter magic, aflate în legătură cu descoperirea voinţei zeilor, cu prezicerea viitorului sau cu vrăjitoria. Astfel, citim: „În antichitatea greacă, egipteană şi din alte părţi, nu se făcea şi nu se putea face o delimitare între: religie, ghicitul viitorului şi vrăjitorie, ele făcând împreună un tot comun. Complexul de credinţe şi de practici formau astfel împreună, concepţia despre lume şi viaţă a acelei societăţi umane.” 

Înţelegem deci, că religiile necreştine au avut dintotdeauna un suport ritualistic, lucru ce s-a menţinut şi în religiile care au evoluat alături de creştinism de-a lungul veacurilor. Civilizaţia modernă nu a reuşit să distingă, cel puţin prin intermediul celor care au cercetat fenomenul religios prin secole, linia de separaţie care ar trebui să existe între o adevărată spiritualitate şi ritual.  Pe de altă parte, „un număr de cercetărori ştiinţifici moderni au dovedit cu date copleşitoare că religia nu s-a dezvoltat nici din animism, nici din magie, nici din totemism, ci îşi are originea într-o amintire străveche, prezentă pretutindeni la popoarele vechi, că Fiinţa Supremă a creat lumea şi omul şi că o vreme a avut o relaţie personală cu omul, aici pe pământ.” 

„Amintirea străveche” 

Din păcate, zeificarea raţiunii şi a ştiinţei a condus la îndepărtarea societăţii contemporane de această „amintire străveche” şi „s-a ajuns să se creadă că prin raţiunea umană şi prin descoperirile ei numite ştiinţă, omenirea se va elibera de orice credinţă în supranatural şi îşi va crea astfel, o societate avansată, o societate ideală. Fiindcă Europa era creştină şi deci, era călăuzită de Biblie, aceşti „cavaleri ai progresului ştiinţific” au considerat că lupta lor trebuie să se dea împotriva Bibliei.” 

De aceea, în continuare, autorul ne oferă o serie de fundamente transculturale cu privire la autenticitatea Sfintelor Scripturi şi la modul în care putem să intrăm într-o relaţie personală cu Dumnezeu, aşa cum este menţionat în „amintirea străveche” ce poate fi identificată în geneza tuturor popoarelor lumii. Astfel, Iosif Ţon ne prezintă principalele teme ce apar în cuprinsul Vechiului Testament, conturând esenţa închinării la Viul Dumnezeu, precum şi decăderea poporului evreu de-a lungul veacurilor, ajungând la forme de idolatrie asemănătoare popoarelor ce aveau o religie politeistă.  

Vechiul Testament 

În acest sens, putem spune că „Dumnezeu Se revelează prin Moise poporului Israel la Sinai, mai precis prin trei elemente care sunt radical diferite de toate religiile care erau atunci pe pământ. Mai întâi, într-o lume a unor zeităţi reprezentate prin chipuri de oameni sau de animale, Dumnezeu Se revelează ca spirit nevăzut care nu poate fi reprezentat prin nici un fel de imagine. În al doilea rând, într-o lume în care toţi zeii erau imorali şi nu cereau oamenilor decât sărbători, ceremonii (ritualuri) şi jertfe care să îi hrănească, Dumnezeu Se revelează ca fiind „Sfânt” în sensul de fiinţă cu cea mai înaltă moralitate imaginabilă: drept, corect, credincios cuvântului dat, bun, îndurător, plin de dragoste şi cu o imensă capacitate de iertare. El nu are nevoie de om, ci Se oferă pe Sine omului din dragoste. În al treilea rând, Dumnezeu doreşte ca oamenii să fie sfinţi, aşa cum El este sfânt, adică să aibă acelaşi fel de caracter ca al Său şi să se comporte unii cu alţii după principiile Lui morale.” 

Putem remarca maniera de excepţie în care Iosif Ţon sintetizează mesajul principal al Vechiului Testament, acest lucru oferindu-ne ocazia de a putea reflecta asupra adâncimii învăţăturilor Sfintelor Scripturi cu privire la esenţa adevăratei închinări. Se poate spune că fenomenul căderii în ritual ce este consemnat în cuprinsul Vechiului Testament ne înfăţişează de fapt, tendinţa general umană de a pierde cunoştinţa cu privire la Dumnezeu şi de a înlocui închinarea autentică prin forme care conduc la alterarea conţinutului religiei adevărate, aşa cum ne-a fost lăsată de la începuturi.

Noul Testament 

Trecând mai departe, la miezul învăţăturii Noului Testament, Iosif Ţon ne prezintă cele două „tipare”. „Primul tipar, pe care l-a folosit Domnul Isus Hristos de la începutul şi până la sfârşitul misiunii Sale pe pământ, a fost acela de „Împărăţia lui Dumnezeu” sau „Împărăţia cerurilor”. Al doilea tipar sau cadru este cel de legământ, pe care Domnul Isus l-a enunţat abia la sfârşit, atunci când la ultima cină cu apostolii a luat un pahar şi a zis: „Acesta este sângele Meu, sângele noului legământ, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor.” Astfel, Domnul Isus Hristos Şi-a conceput întreaga Lui învăţătură pe tema noului legământ.” 

Natura spirituală a Împărăţiei Cerurilor nu a fost pe placul celor ce se pretindeau a fi urmaşi ai lui Avraam şi cu siguranţă că această problemă a suscitat nenumărate dispute de-a lungul veacurilor. În acest sens, este deosebit de utilă precizarea adusă de Iosif Ţon. „Împărăţia lui Dumnezeu reprezintă teritoriul în care se face voia Sa şi în acelaşi timp, Împărăţia lui Dumnezeu este chiar Dumnezeu Însuşi. În acest sens, orice fiinţă umană ce renunţă să mai facă voia celui rău şi acceptă să se facă în ea voia lui Dumnezeu devine un teritoriu al Împărăţiei Cerurilor. Prin urmare, ca să intri în Împărăţia lui Dumnezeu – cu alte cuvinte ca să devii teritoriu al Împărăţiei Cerurilor – trebuie să renunţi a mai face voia celui rău (să încetezi să mai fii Împărăţia lui şi să accepţi împlinirea voiei lui Dumnezeu.” 

Adevărata biserică 

Ne putem da seama că percepţia naturii spirituale a Împărăţiei Cerurilor este menită a-i pune în încurcătură pe cei care obişnuiesc să asocieze religia cu o sumă de ritualuri, forme şi ceremonii. Astfel, „este adevărat că Domnul Isus a prevăzut constituirea „turmei” Sale, adică a bisericii, şi că nici unul dintre cei ce au devenit copii ai lui Dumnezeu nu trebuie să rămână în afara comunităţii locale a bisericii. Însă adevărata biserică se constituie din cei care în mod personal şi individual L-au primit ca Mântuitor şi Domn, iar rolul ei este acela de a-i creşte spiritual, de a crea o comunitate de într-ajutorare, de a stimula convieţuirea în această comunitate şi apoi, de a evangheliza lumea.”  

Nu putem să nu remarcăm talentul de excepţie al lui Iosif Ţon în a sintetiza misiunea bisericii, subliniind caracterul spiritual al lucrării acesteia, în scopul final de a creşte teritoriul Îmăpărăţiei Cerurilor în această lume.  

Iubirea 

În ceea ce priveşte conceptul Noului Legământ, „Isus Hristos Se plasează pe Sine exact acolo unde stătea Dumnezeu în Vechiul Testament. Dacă Isus ar fi fost numai Om, cuvintele Sale ar fi fost o blasfemie, dar El vorbeşte în calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu, adică Dumnezeu venit la noi, Dumnezeu Întrupat. Elementul esenţial al relaţiei pe care ne-o oferă Domnul Isus prin Noul Legământ este iubirea. Dacă Îl iubeşti cu adevărat, ai toată dorinţa să asculţi de El. Trăirea morală se naşte dintr-o relaţie personală cu Dumnezeu, care este o relaţie de dragoste. Aceasta este „religia” pe care ne-o oferă Fiul lui Dumnezeu, adică reluarea legăturii cu Dumnezeu prin Isus Hristos şi intrarea într-o relaţie de dragoste din care decurge ascultarea noastră de toate poruncile Sale, adică o trăire morală definită pentru noi de către Fiul lui Dumnezeu.” 

Este surpinzător să remarcăm faptul că acest Nou Legământ nu se axează pe obligaţii pe care trebuie să le îndeplinească cel care doreşte să intre în Împărăţia Cerurilor, ci în primul rând, pe atitudinile fundamentale pe care trebuie să le dovedim, prima dintre ele fiind iubirea. Ce dezamăgitor a fost acest mesaj pentru toţi „ritualiştii” ce au existat de-a lungul veacurilor. În loc să perfecţioneze ritualurile religiilor acestei lumi sau în loc să perfecţioneze iudaismul, Domnul Isus Hristos a ales să ne prezinte o religie bazată pe relaţia directă cu Dumnezeu, fără alte elemente intermediare.  

Forme, formule şi ritualuri sau ceremonii 

Este adevărat că Noul Legământ are „semnele sale” sau aşa cum le denumeşte Iosif Ţon, „acţiunile sale specifice”, acestea fiind în principal, botezul şi Cina Domnului. În acest sens, Iosif Ţon ne spune: „Observaţi că eu am numit botezul şi Cina Domnului ca fiind acţiuni pe care ni le-a poruncit Domnul Hristos. Diferenţa dintre acţiune şi ritual este enorm de mare. Când vom înţelege această diferenţă în profunzime, vom înţelege şi deosebirea fundamentală dintre credinţa pe care ne-a dat-o Fiul lui Dumnezeu şi ceea ce s-a întâmplat mai târziu.” 

Esenţa căderii în ritual 

Dar să nu ne închipuim cumva că învăţătura Mântuitorului nu a rămas afectată de evoluţia ulterioară a evenimentelor. Lucrul cel mai primejdios a fost cel prin care „acţiunile” asociate Noului Legământ au devenit forme, formule şi ritualuri sau ceremonii. Din acest punct de vedere, creştinismul a fost afectat de-a lungul veacurilor de formele religiei păgâne, importând într-un mod nefericit, înţelesuri şi chiar instituţii ce aparţineau religiei politeiste, alunecând către magie şi vrăjitorie, distrugând aspectul spiritual pe care ni l-a lăsat Domnul Isus Hristos la început, devenind contaminat de o idolatrie nu atât de explicită ca în păgânism, dar nu mai puţin periculoasă în ştergerea „amintirii de la început”, aidcă a mărturiei pe care Dumnezeu a dat-o de-a lungul veacurilor.  

De fapt, esenţa căderii în ritual constă în decizia episcopului Romei, din anul 250, prin care în Biserică este introdusă preoţia din Vechiul Testament, dar şi sincretismul lui Grigore Taumaturgul (240-270) prin care în crestinism sunt cooptate toate zeităţile păgâne. Numele acestor zeităţi sunt schimbate cu nume de „sfinţi” creştini. Desigur că odată cu adoptarea zeităţilor păgâne, creştinismul preia şi toate practicile legate de cultul lor.  

Importanţa relaţiei personale cu Dumnezeu 

Punctând diferitele momente în degradarea învăţăturii creştine şi accentuând aspectele malefice ale conceptelor păgâne asimilate în creştinism, Iosif Ţon trage un semnal de alarmă asupra schimbării conţinutului creştinismului biblic şi al pierderii învăţăturii fundamentale a Noului Legământ. Această păgânizare a creştinismului a avut influenţe puternice, inclusiv asupra dezvoltării poporului român, fapt care a condus la dispariţia accentului pus pe relaţia personală cu Dumnezeu şi translatarea acestuia pe un înţeles idolatru, îmbrăcat cel mult, în haine creştine.  

În esenţă, apelul lui Iosif Ţon este de a reveni la religia biblică autentică, reuşind să dăm la o parte păgânsimul care s-a strecurat în interiorul creştinismnului, rămânând tari în faţa influenţelor seculare şi ateiste din societatea contemporană. Nu în ultimul rând, în secţiunea dedicată Europei la începutul mileniului al treilea, Iosif Ţon ne conduce printr-o amplă analiză a fenomenului religios, conturând pericolele ce pândesc la tot pasul creştinismul adevărat şi chemându-ne pe fiecare dintre noi să revenim la acea religie străbună care constă într-o închinare în duh şi adevăr, conform cu ceea ce stă scris în Sfânta Scriptură.  

Soluţia lui Dumnezeu la toate problemele noastre 

Mesajul final al cărţii poate fi redat prin următoarele cuvinte ale lui Iosif Ţon: „Ceea ce ne spune Domnul Isus este similar unei proceduri ştiinţifice autentice. În ştiinţă se porneşte de la o presupunere, de la o teorie, apoi teoria este experimentată, adică e aplicată în practică şi dacă „lucrează”, dacă „merge”, dacă „ dă roade” înseamnă că este bună. Din acel moment, nu mai este o teorie, ci o nouă descoperire ştiinţifică. Tot aşa ne spune şi Domnul Isus: „Eu vă dau soluţia lui Dumnezeu la toate problemele voastre. Voi nu puteţi şti dacă aceasta este adevărata soluţie, decît aplicând-o în propria voastră viaţa. Şi Eu vă garantez că dacă Mă ascultaţi, dacă aplicaţi în viaţa voastră învăţătura Mea, veţi vedea că ea „lucrează”, că ea „,merge”, ea „dă roade” extraordinare, roade dumnezeieşti. Astfel, vă veţi convinge că învăţătura Mea reprezintă adevărul lui Dumnezeu pentru voi. În felul acesta, credinţa voastră în Mine devine realitatea lui Dumnezeu în vieţile voastre.” Aceasta înseamnă voia lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Şi înseamnă că ai pornit pe calea realizării ei practice în tine.” 

„Tată, facă-Se voia Ta!” 

Ce putem spune în final, despre „Căderea în ritual” decât că reprezintă demascarea efortului concertat de a schimba conţinutul învăţăturii închinării directe şi personale la Viul Dumnezeu prin substituirea cu forme, ceremonii şi ritualuri ce au drept scop ştergerea cunoştinţei mântuitoare ce ne-a fost lăsată pentru a ne putea apropia de Împărăţia Cerurilor. Dar, aşa cum există o cădere, tot astfel există şi o întoarcere, o ridicare din această cădere. Acesta este apelul pe care îl face Iosif Ţon şi astfel, putem spune că prin „Căderea în ritual”, autorul nu se mulţumeşte doar cu o simplă consemnare a evoluţiei negative a creştinismului de-a lungul veacurilor sau cu menţionarea influenţelor nefaste ce se manifestă în prezent. „Căderea  reprezintă un apel de întoarcere la adevăratul creştinism, la învăţăturile biblice curate, aşa cum ne-au fost lăsate în Vechiul Testament şi în Noul Testament şi nu în ultimul rând, la intrarea în Împărăţia Cerurilor prin alipirea „teritoriului inimii noastre” la acest regat spiritual, astfel încât împreună cu Domnul Isus Hristos să spunem din tot sufletul – „Tată, facă-Se voia Ta!” 

Octavian Curpaş

Phoenix, Arizona

Motto: „Destinul nu poate fi păcălit.”

La prima vedere, „Platonia”, cartea scrisă de Mirela Roznoveanu, este un roman de dragoste de un profund lirism. Tema este iubirea şi căsătoria, tratate uneori, într-un registru luminos, limpede, alteori, prin contrast, într-un registru sumbru, grav. Locul acţiunii este oraşul Constanţa. Pe măsură ce avansăm cu lectura însă, vom descoperi că avem de-a face cu un autentic roman de analiză psihologică, ce poate fi aşezat cu succes alături de scrieri celebre, cum ar fi „O moarte care nu dovedeşte nimic” de Anton Holban, „Nuntă în cer” de Mircea Eliade sau „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, de Camil Petrescu. Sentimentele, gândurile, trăirile sufleteşti ale eroinei – Platonia Elena, solistă de operă - sunt redate şi refăcute din evenimente  prezente, din scrisori, din propriile pagini de jurnal sau din amintirile celorlalte personaje.

Mirela Roznoveanu - un nume sinonim cu titlul magna cum laude

Mirela Roznoveanu, critic literar, eseist, romancier, poet, jurnalist, redactor de reviste, cercetător de origine română în dreptul internaţional, străin şi comparat, trăieşte din 1991 la New York City, în SUA. Născută la Tulcea, într-o familie de intelectuali, aceasta îşi ia licenţa în filologie, la Universitatea din Bucureşti, cu o lucrare de gramatică istorică. În SUA, Mirela Roznoveanu obţine un Master in Science magna cum laude, în 1996 de la Pratt Institute, School of Information Science, New York. Debutul literar al Mirelei Roznoveanu se produce în 1970 în Revista "Tomis" din Constanţa, iar din 1971, aceasta devine redactor al aceleiaşi publicaţii. Între 1975-1978, autoarea colaborează la emisiunile culturale ale Televiziunii Române, iar între 1978 - 1989 lucrează ca redactor principal la revista "Magazin" editată de ziarul "România Liberă".

Mirela Roznoveanu publică critică literară în revistele "Luceafărul", "Contemporanul", "România Literară", "Convorbiri Literare" , "Viaţa Românească", etc. În 1978, îi apare la Editura "Cartea Românească" volumul „Lecturi moderne”, propus pentru premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. În aprilie 1989, Mirela Roznoveanu este „transferată disciplinar” la Ziarul "Muncitorul Sanitar", în urma aşa-zisului “proces al ziariştilor” din “Grupul Băcanu”. Între 25 decembrie 1989 şi 31 ianuarie 1991, aceasta este publicist-comentator la Ziarul "România Liberă", membru în Consiliul de Conducere şi membru fondator al Societăţii “R”. Autoarea face parte din grupul de ziarişti care în 23 decembrie 1989 scoate ziarul "România Liberă" de sub tutela administraţiei comuniste, transformându-l în primul ziar independent şi anticomunist din România.

Mirela Roznoveanu – scriitoare prolifică

Din ianuarie 1991, Mirela Roznoveanu se stabileşte la New York. În 1996 aceasta devine membru al Facultăţii de Drept a New York University (NYU) şi ocupă funcţia de cercetător în dreptul internaţional şi comparat, având gradul academic de profesor asistent. În 2005, scriitoarea este redactor şef al GlobaLex, jurnal online de cercetare juridică, publicat de NYU Hauser Global Program (Web site-ul jurnalului) şi cercetător cu gradul de profesor asociat. Mirela Roznoveanu este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi membră a Academy of American Poets.

Printre volumele semnate Mirela Roznoveanu se numără:  „Civilizaţia romanului” (eseu despre romanul universal; volumul I - 1983, volumul II - 1991), „Totdeauna toamna” (roman, 1988), „Viaţa pe fugă” (roman, 1997), „Platonia” (roman, 1999), „Timpul celor aleşi” (roman, 1999), „Toward a Cyberlegal Culture” („Către o cultură juridică virtuală. Eseuri”, 2002), „Born Again – in Exile” („M-am născut a doua oară în exil”, poeme, 2004), „Elegies from New York City” (2008), „Civilizaţia romanului. O istorie a romanului de la Ramayana la Don Quijote”, (2008), etc. În 2008, aceasta obţine Premiul pentru literatură comparată 2008 al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România.

Despre romanul „Platonia”, Dan Cristea spunea: „Romanul semnat de Mirela Roznoveanu este romanul intimităţii şi identităţii unei femei, identitate deloc fixă sau fixată, doar superficial, prin prejudecăţi şi tabuuri sociale. Romanul ne poartă de-a lungul unei existenţe a cărei povestire este deopotrivă o istorie a eului numit Platonia, dar şi a lumii care face acest eu.”

Marian Moga

Patru bărbaţi, Jean Dumbravă, Adrian Morariu, Matei şi Octav Niculescu au fost îndrăgostiţi de aceeaşi femeie, în perioade diferite ale vieţii acesteia. Cea pe care au iubit-o şi încă o mai iubesc este Platonia, în prezent soţia lui Virgil şi mamă a trei copii. Lor li se alătură Marian Moga, care află întâmplător de existenţa Platoniei, de la prietenul său, Jean Dumbravă. Acţiunea romanului începe în iarna lui 1988 şi se încheie în noiembrie 1989, dar suntem purtaţi şi înapoi, în timp, în 1972, 1973, 1974, prin intermediul epistolelor de dragoste trimise de Adrian Morariu şi Matei, Platoniei. Intriga amoroasă se împleteşte cu elemente de suspans, pentru că Adrian Morariu şi Matei sunt implicaţi în lupta anticomunistă. „În luna februarie a anului de graţie 1989”, ei îl vor include şi pe Marian în „celula de rezistenţă” din care fac parte, încredinţându-i o misiune ce va atrage după sine sfârşitul tragic al personajului.

Înţelepciunea vârstei şi buna cuviinţă nu îi dau voie lui Marian Moga să îşi mărturisească direct dragostea pentru o himeră – Platonia. Aflat în vizită la amicul său, Jean Dumbravă, acesta vizionează o casetă cu o înregistrare de la unul din spectacolele artistei. „Cu răsuflarea tăiată, Marian se lăsă invadat de farmecul acelei femei. Îl surprindeau nu doar chipul şi vocea aceea, ci mai cu seamă un aer difuz de inteligenţă, semeţie şi chiar orgoliu, notele unei personalităţi puternice, dar care, paradoxal, părea că nu voia cu niciun chip să iasă în evidenţă... Ar fi vrut, vai, Doamne Dumnezeule, să fie a lui, iubita lui. Ceea ce visase că ar fi putut exista se afla înregistrat pe o biată peliculă?”

Trecutul - cheia pentru prezent şi viitor

Trebuie remarcate însă, curajul, hotărârea şi tenacitatea de care Marian Moga dă dovadă în cercetările pe care le face pentru a o întâlni pe  această necunoscută, despre care crede că este femeia visurilor sale. Dacă ne gândim la romanul „Adam şi Eva”, am putea spune că Marian Moga se află în căutarea perechii divine, pe care crede că a descoperit-o în Platonia. Totuşi, acelaşi sentiment al aflării femeii ideale în persoana Platoniei, îl trăiesc şi ceilalţi bărbaţi care au fost cândva, îndrăgostiţi de ea, poveştile lor alcătuind încă un roman în interiorul romanului. Niciunul dintre ei nu îşi propune să disimuleze, să nege interesul pentru soţia şi mama copiilor lui Virgil. De fapt, pentru Jean Dumbravă, Adrian Morariu şi Matei, Platonia este cea pe care au cunoscut-o cu ani buni în urmă, pe vremea studenţiei ei, la Cluj. Platonia simbolizează trecutul cu care aceşti oameni încă mai încearcă să comunice, în speranţa că vor descoperi acolo cheia pentru un prezent şi un viitor ideal.

Adrian Morariu

Despre Adrian Morariu, Platonia afirmă că „este într-adevăr, un compozitor de excepţie. Nu are adâncimi ameţitoare, ci doar suprafeţe calme, ce se impun ca o obsesie. Aşa este şi muzica lui.” Povestea de iubire pe care acesta o trăieşte cu Platonia are în ea ceva de aventură erotică, pentru că el este un bărbat căsătorit, un om respectabil. Tocmai de aceea, nu are puterea să se implice într-o relaţie de durată, aşa cum şi-ar dori Platonia. Adrian Morariu însuşi îşi mărturiseşte laşitatea şi cruzimea cu care s-a despărţit de cea pe o care o dorea.

„Dacă vrei”, spune el, „am fugit ca să nu mă angajez prea mult. Eram însurat. Mă gândeam că pentru cariera mea era mai confortabil un cămin liniştit, în care să pot lucra la muzica mea, decât o viaţă alături de neliniştile, de patetismul ei, de forţa ei vijelioasă. Mă inhiba, îmi deturna pur şi simplu gândirea. Mă eneva prin directeţe. Vrei să spui că-mi era frică? Mă simţeam ca un animal ameninţat în echilibrul lui. Mă temeam să nu mă anexeze talentului ei. Şi eram otrăvit de gelozie. Ei, da, eram invidios pe intuiţiile ei, şi toate astea erau amestecate cu iubire, ţine minte, o iubire imensă... Voiam să fiu liber şi nu dominat de ceva care mă modifica, îmi modifica cele mai adânci structuri ale existenţei.”

Platoniei, relaţia cu Adrian Morariu îi aduce convingerea nestrămutată că el este soarta ei. „Faptul că până şi amintirile lor se completau le dovedea că fuseseră predestinaţi dintotdeauna şi că dacă soarta fusese bună adunându-i, ei reuşeau de minune să-şi bată joc de ea, distrugându-i lucrarea. De acum înainte, drumul lor era hotărât doar de ei doi. Destinul se plictisise să-i tot mâne din spate.” Platonia are conştiinţa că „depindea de hotărârea acelui om care o ţinea în braţe, de care se înlănţuise, şi el nu hotăra nimic.”

„...atunci când a trebuit să o ucid în minte pe Platonia...”

După acest eşec, Platonia se decide să părăsească definitiv Clujul. Îşi găseşte o slujbă la Constanţa, în corul operei, se căsătoreşte cu Virgil, ofiţer în marina comercială, împreună cu care îşi clădeşte un cămin. Este genul de „soţie devotată şi ambiţioasă să aibă o casă cât mai frumoasă şi mai curată, mai sclipitoare.” Cu toate acestea, femeia despre care Marian Moga gândeşte că are „ceva ademenitor, dar totuşi prea complicat, lipsit de simplitatea mării”, nu este făcută să rămână o simplă gospodină sau o voce oarecare în corul operei din Constanţa. Ajunsă la momentul în care ar fi putut să se simtă împlinită ca soţie şi mamă, aceasta începe să retrăiască trecutul şi de aici se naşte drama.

Trecutul năvăleşte în prezent, o urmăreşte şi o împiedică pe Platonia să se mai bucure de ceea ce îi aparţine. Lucruri banale îi trezesc amintiri puternice, din vremea relaţiei ei cu Adrian, cu Jean Dumbravă, cu Matei ori cu Octav Niculescu. Platonia este legată de aceşti patru bărbaţi prin legături puternice, nevăzute. Tot astfel după cum în „Nuntă în cer”, romanul lui Mircea Eliade, Andrei Mavrodin şi Brabu Hasnaş evocă imaginea celei pe care o iubiseră – Ileana - fără a mai şti nimic despre ea, Jean, Adrian Morariu şi Matei o cred pe Platonia moartă. Chiar şi aşa, dragostea pentru ea răzbate din fiecare cuvânt şi gând al lor, iar dorinţa de a o regăsi, dacă încă mai trăia, de a remedia acea ruptură totală pe care ei o iniţiaseră, devine primordială.

Fiecare dintre aceşti bărbaţi a refuzat şansa oferită de destin de a se împlini prin dragoste, alături de Platonia. Ea este femeia alături de care s-ar fi realizat sufleteşte şi de aceea, căuatarea lor, frenezia cu care doresc să o regăsească pe cea pierdută au un sens aparte. La fel ca şi Adrian, Matei mărturiseşte: „Şi mie mi-a fost greu, atunci când a trebuit să o ucid în minte pe Platonia... Pentru că o iubeam nemăsurat de mult. Şi asta mă ucidea şi pe mine.”

„Noiembrie 1989”

Universul în care trăiesc Adrian, Jean şi Matei este dramatic. Dramatică de altfel, este şi evoluţia Platoniei. „În vara în care l-a cunoscut pe Virgil fugise de un an din Cluj. Mai întâi plecase din casa lui Jean, tot mai bolnav de gelozie, o gelozie stupidă, tot mai furios pe darul ei nenorocit de a ieşi în evidenţă şi de a avea întotdeauna dreptate. Îşi dăduse demisia de la Operă... Cu ajutorul lui Titi, vărul ei care o iubea în taină încă din copilărie, a pus la cale un fals: a corectat în cartea de muncă „solistă” cu „coristă”... Avea 28 de ani împliniţi, pierduse orice speranţă de a mai avea un cămin al ei, copii, un bărbat care s-o iubească şi căruia să-i dăruiască întreaga ei iubire.”

Povestea vieţii Platoniei este una neîmplinită, pentru că nici iubirea ei cu Marian Moga nu va avea finalitate. Acesta este reţinut de autorităţile comuniste, arestat pentru „o chestie politică”. Platonia „a înţeles că soarta lui Marian era pentru mulţi ani de aici înainte pecetluită. Şi a ei o dată cu a lui. Noiembrie 1989. Cine să mai aibă vreo speranţă? În timp ce pleca acasă, simţi cum intră parcă încet în pământ. Poate că îşi identificase prea mult viaţa cu iubirea ei pentru Marian.”

„Ai cântat extraordinar”

Aflată în pragul divorţului de Virgil şi fără nădejdea de a-l mai întâlni vreodată pe cel drag, Platonia alege să îşi pună capăt zilelor în mare. Cea despre care Adrian Morariu spusese cândva, „tu eşti frumoasă, minunată şi bună”, este înghiţită de valurile sărate şi înghetaţe. „Între statuarii stabilopozi, Platonia avea privilegiul albului imaculat al veştmântului de scenă; era singură aici, pe întinderea malului şi a cerului oglindit în apă, care arbora masca unei vieţi trăite. Toate celelalte din jur îşi trăiseră moartea. Aceeaşi moarte care o îmbrăţişa acum ca o bucurie de al cărei înţeles nu mai ştia nimeni. Iar vântul, asemeni unui braţ tandru, curtenitor, apuca din când în când franjurii frumosului fular şi îi ridica alintâdnu-i Platoniei obrajii reci, din care doi ochi aprinşi, plini de o resemnare împăcată şi demnă mai năzuiau să cuprindă imensitatea mării.”

În mod paradoxal, moartea Platoniei se produce imediat după momentul unui imens succes de scenă. Platonia este Carmen, o Carmen despre care cei care asistă la spectacol spun că a fost „extraordinară,... magnifică,... divină.” Motivul mării simbolizează sacrificiul de sine al artistului care a reuşit să îşi împlinească menirea. În viaţa personală, Platoniei i se refuză şansa de a găsi dragostea, iar iubirea şi devotamentul ei rămân fără răspuns. Ca artistă însă, ea dovedeşte genialitate, este capabilă de a realiza un rol perfect şi unic prin frumuseţea şi măreţia lui. De altfel, Adrian Morariu are premoniţia faptului că Platonia va reuşi până la urmă, rolul vieţii ei, atunci când îi spune: „Un cântăreţ cântă aşa cum este. Dacă este bun şi frumos va cânta splendid. Dacă un solist este urât sau meschin, glasul îi va suna urât şi meschin. Tu eşti frumoasă, minunată şi bună. Ai cântat extraordinar.”

Ultimul spectacol

Portretul moral al Platoniei este reliefat de afirmaţia unei foste colege a acesteia: „Platonia nu poate fi hipnotizată, dar poate hipnotiza.” În final, ne dăm seama că toate celelalte personaje ale romanului au rolul de a completa imaginea fluidă, aproape ireală a acestei femei. Tragismul destinului ei reiese cu precădere din această imagine terifiantă de la sfârşitul cărţii, ce pune în evidenţă drama profundă, chinul interior, suferinţa îndelungată trăite de eroină. Într-un astfel de context, faptele mărunte – „Înainte, Platonia zări deşertul căutării a ceea ce avea să piardă. Adrian urma să plece.... Voia să se uite pe ea.” – capătă semnificaţii majore, pentru că toate aceste fapte mărunte au declanşat sfârşitul.
 

Deznodământul are loc în preajma apei. Apa este elementul central al romanului, ca simbol al zbuciumului interior, al iluziilor urmărite cu tenacitate şi consecvenţă de personaje. Romanul se încheie simetric. Suferinţa cutremurătoare a Platoniei poate fi ghicită încă din primele pagini ale cărţii, atunci când aceasta rememorează perioada de început la Constanţa. „În anul în care ea venise la Constanţa, marea îngheţase până în larg... Patina curajoasă, făcând haz de spaimele Nonei. Nici în ruptul capului Nona nu voia să meargă mai aproape de hotar, de locul acela care pe ea o atrăgea atât de mult şi unde valurile cedau frigului, zbuciumului, lăsându-se îngheţate. Într-o după-amiază foarte geroasă, cu cer încă senin şi fără vânt, ajunsese aproape. Mai avea puţin, ţărmul era deja departe, mersese pe placa îngheţată a mării ceva mai mult de un kilometru.”

Platonia este un personaj aflat la limita dintre real şi fabulos. În simbol, ea reprezintă idealul, care de obicei rămâne intangibil. Din nefericire, paradisul pierdut este o realitate căreia ca pământeni, trebuie să îi facem faţă. Prin numele pe care îl poartă, Platonia pare a fi predestinată pentru eşec în dragoste. Iată de ce, atunci când ea se uneşte cu marea, acest lucru probabil că nu va mira pe nimeni. Pentru că „toată lumea din teatru aflase că este ultimul spectacol al Platoniei.”  

Octavian Curpaş

Phoenix, Arizona

În romanele Melaniei Cuc, fiecare volum are  etapa sa cronologică, epoca istorică, personaje care se deosebesc între ele sau se aseamănă, după cum merge firul ,,poveştii”. În „Femeie în faţa lui Dumnezeu”, prozatoarea se apleacă spre civilizaţia  Sarmizegetusei şi credinţa bătrânului Zamolxes, dar  face şi trecerea spre condiţia femeii în lumea de azi. Romanul  se inscrie în proza erosului, având ca temă mitul iubirii şi motivul cuplului. Experienţele limită trăite de eroină, aflată în căutarea iubirii perfecte, simbolizează unitatea primordială a spiritului uman, dorinţa de a descoperi absolutul. Totuşi, o astfel de iubire nu poate fi oferită decât Dumnezeu, Cel despre care autoarea afirmă în carte că venea „călărind un asin; nu avea plete, nici barbă, nici mustăţi… doar o coroană aprinsă de spini.”

Melania Cuc – „O scriitoare originală”

,,Numele scriitoarei Melania Cuc...  este un nume care mi-a reţinut atenţia prin  unele poezii, proze, însemnări, interviuri, reportaje şi anchete literare  ce au impus-o în peisajul  literaturii române contemporane ca pe o scriitoare originală şi înzestrată cu multiple disponibilităţi creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu. 

Autoare a douăzeci de volume de versuri şi proză, printre care  „Impozit pe dragoste”, „Tablete contra disperării”, „Fructul oprit”, „Miercurea din cenuşă” sau „Graal”, Melania Cuc este deţinătoarea a numeroase nominalizări, distincţii, diplome, premii şi medalii. Între acestea se remarcă Premiul Editurii Minerva  pentru Poezie, obţinut la  Festivalul de literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, Târgovişte, 1988 sau DIPLOMA şi Premiul I , acordate la Concursul Naţional de Proză “Liviu Rebreanu”, Bistriţa, 2003. În 2009, Melania Cuc primeşte Diploma şi Titlul de Femeia Europeană pentru Municipiul Bistriţa, pentru cultură europeană. Fiecare din cărţile pe care le-a scris Melania Cuc are viaţa ei, destinul şi vibraţia proprie. De referinţă pentru opera sa sunt cărţile de proză, dar şi cele cu tablete.  

“O monedă subţire” 

Acţiunea din povestirea Melaniei Cuc, “Femeie în faţa lui Dumnezeu” oscilează undeva, la limita dintre real şi fabulos. Aşa cum o spune şi titlul, eroina este o femeie, “Dacia Diugan, singura artistă din lume care îşi asigurase nu averea imobiliară, nu contul din bancă, nu sănătatea, nu viaţa, ci… picioarele”, dansatoare în trupa Gloria Mundi. Dacia ajunge într-un moment de răscruce în viaţă, când are de parcurs un intinerariu spiritual decisiv. Fugită de acasă pentru că este sătulă de existenţa artificială pe care o duce în lux, alături de Sergio, un bărbat care nu o iubeşte, ci doar profită de pe urma ei, Dacia  o întâlneşte în tren pe baba Chiva, ţigancă dăruită cu “harul” ghicitoriei, un fel de oracol, de profetesă, care îi anunţă dansatoarei, viitorul. Călătoria ei spre Munte se realizează într-o atmosferă fantastică, noaptea, cu acest personaj misterios, Chiva, care în cele din urmă, dispare, ca şi cum ar fi fost „extrasă prin vrajă.” 

De la Chiva, Dacia află “ce va va fi sigur”, cu ea. “Acolo, unde văz că te-o trimes Soarta, nu-s-există prăvălii cu chiloţi-şnur şi cu pijamale de mătasă... Tu, soro, dacă mai ajungi până la capăt de linie îi bine, îi tare bine…”, o anunţă Chiva.” Mai mult, baba dispare şi pe bancheta unde stătuse, rămâne “o monedă subţire” ce  “mărturisea, fără cuvinte, că fiinţa aceea nu fusese chiar o fantasmă... Dacia simţi cum acvila regală din efigie, îşi împlântă clonţul, scormoneşte în carnea sa tânără, cum îi cuibăreşte cu indiferenţă la durere, celulă după celulă, cum îi atinge şi măduva din şira spinării, dar… osul vertebrei este încă puternic, tare şi nu se rupe, nu se frânge de bunăvoie.» Acvila sau pajura reprezintă în simbol, un spirit protector al lumii, începutul, arhaicul, primordialitatea.

“Lumea din care plecase” 

Dacia are parte de un “dincolo” şi un “dincoace”. Ea se crede “detaşată de lumea din care plecase. Dincolo, în lumea din care ea evadase sau din care fusese ,,extrasă”, era încă zi plină, era amiază, cu arşiţă trasă în aparate sofisticate de climatizare, caniculă purtată direct dintre ciulinii bărăganelor de odinioară. Dincoace, în vagonul de lemn vechi, lumina Lunii pline mânjea noaptea ca pe o ciozvârtă de carne crudă, vopsea în roşu de lupanar feţele celor două făpturi – una ca şi bătrână şi cu aur cât să astupe cu el o fântână; cealaltă încă în putere, dar… fără dorinţe strict personale, fără bagaje şi care se credea detaşată de lumea din care plecase.” 

Dacia părăseşte această lume civilizată, în care rămâne Sergio, cel pe care îl iubea şi pe care “îl aşteptase să urce pe munte, să o caute şi s-o găsească.” Fosta Divă ajunge pe Munte şi pătrunde într-o altă lume, o lume veche, arhaică, cu rosturi din veşnicie. Aici o găseşte Mutu, om ce trăieşte “în cealaltă parte a Piscului”, care vânează împreună cu lupii. El o duce în casa lui Barbă,  bărbat “voinic ca un taur, dar blând din fire ca mielul şi frumos ca un zeu pregătit de ursitoare să înfrunte pentru alţii primejdiile”, ce îşi câştigă traiul din “negoţ cu miere şi păstrăvi”.

“Un alt Dumnezeu” 

Dacia, femeia cu nume simbolic, trăieşte un vis, într-o lume arhaică, a cutumelor, în care oamenii se închină „bătrânului Zeu”, nefiind încă pregătiţi să accepte “rosturile şi legile primite de la un alt Dumnezeu, unul care Se născuse din femeie pentru ca mai apoi să se lase prins, crucificat, cum le povestea preotul sosit la ei de la Pont.” În timp ce asistă la o ceremonie ritualică, “în creierul” ei “se dădea lupta între fantasmagoric şi realitate… Chiva, vrăjitoarea, îi rămânea singurul detaliu clar din viaţă.” Cei în mijlocul cărora trăieşte se închină Soarelui, aşteptând “un semn de la vechiul lor Zeu”. Ne aflăm într-un univers în care creştinismul abia acum începe să pătrundă, în lumea dacilor, la Sarmizegetuza. Aici , Dacia, nume predestinat, ajunge  să “execute în faţa lui Dumnezeu numărul forte al luptei ei decisive dintre două civilizaţii atemporale”, între două realităţi – una pe care o cunoaşte şi alta spre care aspiră. 

Între simbolurile care se detaşează în carte este acela al casei în care Dacia locuieşte cu Barbă, “bărbat şi femeie, pereche unită prin timpi şi spaţii nedefinite.” Această locuinţă este un simbol al întoarcerii dinspre o lume, lumea civilizată, contemporană, spre trecut. Este un spaţiu al iniţierii în ritualurile celeilalte lumi, o trecere de "dincolo" către “dincoace”. Tot din lumea de “dincoace” face parte şi prinţul TalariK, fiul Mătcii, îndrăgostit şi el de Dacia.  Pentru ea, “Sergio juca rol de prinţ, se numea TalariK! Sergio-TalariK-Barbă deveniseră trei imagini într-o singură ramă decolorată.” Dacia se întoarce mereu în trecutul din care vine, încearcă să recupereze măcar momentele semnificative, însă singura certitudine este că sta “nepăsătoare, dezbrăcată de voinţa personală, sta în faţa lui Dumnezeului care… era nehotărât între a-i arăta ce e bine sau rău.”

“Drumul... spre Piscuri” 

Important este şi ritualul la care Dacia este supusă de Matcă, mama prinţului TalariK, decisă să îşi despartă fiul de această “vrăjitoare” apărută de niciunde, pe care vrea “s-o jertfească cu mâna sa”. Cele două urcă spre Piscuri. “Drumul acela, spre Piscuri, Matca nu-l mai făcuse niciodată nici cu gândul, nici cu pasul, doar auzise, de la ciobanii din vale, despre locul unde urcau şi se rugau, locuitori vechii dave, cei care aveau curaj şi putere să ajungă pe culme şi să depună jertfă în vin şi în grâne Zeului lor, un zeu ca toţi oamenii, adică din carne şi sânge.” Dacia se loveşte de rezistenţa Mătcii şi de duritatea concepţiilor ei conservatoare, specifice lumii căreia îi aparţine. Şi totuşi, Dacia învinge. Religia nouă învinge vechiul, păgânismul, profanul. “Chiar sub ochii ei, Dacia sta în veşminte ca din aur, nu pe stâlp şi nu legată cu frânghii de mâini şi picioare. Era răstignită direct pe o cruce de aer.” Din acest moment, Matca îi oferă respectul şi atenţia cuvenite celei pe care o iubeşte prinţul TaraliK.

„Armăsarul din vis” 

Un moment de referinţă în carte, marcând finalul istoriei Daciei, este naşterea inorogului – “calul din vis”, Vifor. Dacia şi TaraliK, femeia şi bărbatul, cuplul, asistă la venirea pe lume a acestuia. “Nu se înşela, era un inorog de-adevăratelea! Mânzul din poveste o aşteptase pe ea, acolo în pustietate, să o convingă că tot o Lume era cât încăpea şi cât nu încăpea în basme... Era un inorog adevărat, poate ultimul de pe Pământ.” Inorogul, numit şi licorna sau unicorn, este un animal mitologic, reprezentat ca un cal alb având un corn în mijlocul frunţii. Legendele descriu acest corn ca deţinând puteri miraculoase: vindecă bolile, curăţă răul, dă viaţă. Inorogul este şi simbolul omului superior, neînţeles de cei din jurul său.  

Cu simbolul inorogului de altfel, se şi încheie „Femeie în faţa lui Dumnezeu”. Dacia Diugan, dansatoarea fugită de acasă şi salvată de pe un vârf de munte, dintr-un sloi de gheaţă, ajunge în urma unei operaţii fatale, într-un scaun cu rotile. Tot ce s-a întâmplat în carte a fost visul acesteia, în timp ce zăcea, zbătându-se între viaţă şi moarte, pe stânca Muntelui. Aici, planul fantastic pare să se încheie, lăsând loc celui real. Dacia scapă cu viaţă, însă rămâne paralizată, într-un scaun cu rotile. Picioarele ei asigurate nu îi mai sunt de niciun folos. Într-o seară, Dacia se află alături de Sergio, la un spectacol de circ. În program urmează o dresură de cai. „Brusc, Dacia se ridică din căruciorul supersofisticat… De la locul ei, din sală, văzuse armăsarul din vis,- un cal cu coama spulberată ca o zăpadă... Era el, mânzul inorog! Retrăia cu intensitate colosală clipa, limita dintre real şi poveste. Printre oamenii cu grija facturilor care le umpleau zilnic cutiile poştale, trecea Inorogul!”

„Până când coama sa albă acoperi palmele ei” 

Fiinţa aceasta din altă lume, o recunoaşte. Ştie cine e Dacia, nu a uitat că ea l-a ajutat să vină pe lume. „Inorogul nu mai ştia, uitase ce-i teama stăpân, de povară, ce-i cravaşa sau găleata cu apă stătută, din regie. Era iar un simbol fără dimensiune precisă. Se cambră falnic, îşi aplecă doar grumazul până când coama sa albă acoperi palmele ei.” 

Tragismul este ilustrat indirect în carte, prin descrierea stărilor Daciei, care oscilează permanent între speranţă şi deznădejde. Semnificaţia paradisiacă a visului Daciei, în care este descris un univers nevăzut, naşte o întrebare – ceea ce am citit până acum a fost o simplă călătorie prin întuneric sau o incursiune într-un fragment excepţional redat, din viaţa şi religia străbunilor noştri, dacii? Cu certitudine, cititorul va înţelege că a avut ocazia, prin talentul de prozatoare al Melaniei Cuc, să asiste „pe viu” la o autentică pagină de istorie antică. De altfel, evadarea Daciei în acest necunoscut este pentru autoare un simplu pretext. Intenţia sa a fost şi rămâne aceea de a ne provoca la descifrarea unor semnificaţii tainice şi adânci, cum este de exemplu, cea a Muntelui. În final, între cele două divinităţi, Dumnezeu adevărat şi un zeu „din carne şi sânge”, rămâne Dacia, o femeie în faţa lui Dumnezeu. Iar ea ştie ce are de făcut. „Trebuie doar să aştept trenul meu, poate drezina care să mă scoată în lumea adevărată. Voi dormi în haltă, pe banca scrijelită-n briceag, voi reciti revistele mototolite… cu date de apariţie care nici nu există!”

Octavian Curpaş

Surprise, Arizona

”Mărturii dintre milenii” de Angela BACIU        (Conexiuni nr. 60, martie 2010)

Cu Angela Baciu despre carte şi condiţia scriitorului în epoca actuală, în “Mărturii dintre milenii”

“Mărturii dintre milenii”, cartea Angelei Baciu, a apărut la Editura Limes din Cluj, în 2007. Volumul a fost premiat în cadrul festivalului “Porni Luceafarul-Hyperion”, care a avut loc la Botoşani, în anul 2008. De asemenea,  “Mărturii dintre milenii” a obţinut şi Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Iaşi, 2008, la secţiunea eseu/publicistică. Volumul cuprinde  63 de interviuri inedite cu mari nume ale literaturii române contemporane, printre care Radu CÂRNECI, Barbu CIOCULESCU, Constantin CIOPRAGA, Dan Al. CONDEESCU, Alexandru GEORGE, Al. HUSAR, Emil IORDACHE,  Cezar IVĂNESCU, Dumitru MATALA, Emil MANU, Dan MANUCA, Mircea MICU, Ion MILOS, Mircea MUTHU, Fănuş NEAGU, Ion POP, Cornel REGMAN, Ion ROTARU, Mircea SÂNTIMBREANU, Eugen SIMION, Mircea Horia SIMIONESCU, Radu G.ŢEPOSU, Laurenţiu ULICI, Lucian VASILIU, Teodor VÂRGOLICI, Mircea ZACIU.

Angela Baciu – poet şi publicist 

Angela Baciu este poet, publicist, consilier şi promotor cultural, membru în Uniunea Scriitorilor din România, filiala Iaşi.  Autoare a unor cărţi de poezie, publicistică şi literatură pentru copii, poezia sa este tradusă în franceză, engleză, cehă, maghiară, slovacă, arabă, etc. Printre volumele de poezie publicate de aceasta se numără “Fragmente dintr-o cavatină”, “Ce departe e iubirea aceea”, “Maci în noiembrie”, “Sentimente captive”, “Trei zile din acel septembrie”, ”Dragostea ca o mângâiere de fiară”, “Tinereţe cu o singură ieşire”, “35”, “De mâine până mai ieri, alaltăieri”, “Poezii / Versek”, ediţie în limbile română şi maghiară, colecţia “Poeţii Galaţiului”, ediţie în limbile română, franceză şi engleză. Pentru “Poeţii Galaţiului”, Angela Baciu a primit “Premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului 2003”, decernat de Uniunea Scriitorilor din România, filiala Bacău. De asemenea,  Angela Baciu a semnat şi două volume de publicistică– “Mărturii la sfârşit de veac” şi “Mărturii dintre milenii”. 

“Mărturii dintre milenii”  

“Mărturii dintre milenii”  vorbeşte despre condiţia scriitorului în epoca actuală, prezentând modele creatoare, relaţia magistru-ucenic, promovarea literaturii române în străinătate, reconfigurarea scării de valori, necesitatea revizuirilor, etc. şi  cuprinde şi o inedită arhivă fotografică cu scriitori contemporani. Angela Baciu a început să realizeze aceste interviuri în anul 1992. În prezent, scriitoarea are în lucru volumul II din seria interviurilor ce fac parte din “Mărturii dintre milenii”, ce va include interviuri cu scriitori gălăţeni.  Perioada acoperită de aceste dialoguri este din 1960 până în prezent. 

Scopul volumului “Mărturii dintre milenii” este de a stabili prin distincţie, printr-o demarcaţie clară, o lume culturală autohtonă ce ar trebui să fie bine încadrată în anumite tipare, o lume ce s-ar dori perfectă, însă nu neapărat tinzând spre desăvârşire. Opiniile scriitorilor cu care Angela Baciu a dialogat de-a lungul timpului vorbesc despre o esenţă a culturii, închizând în ele însele echilibru şi o forţă de netăgăduit. 

„Cartea este şi va fi... de neînlocuit” 

 “Cartea este şi va fi un instrument de neînlocuit... şi este singurul instrument care produce cultură şi care va produce în continuare ca şi până astăzi”, afirmă Mircea Cărtărescu în “Mărturii dintre milenii”, vorbind despre rolul cărţii ca ingredient esenţial al vieţii noastre culturale, sociale, umane. Remarcabilă rămâne în acest context şi declaraţia lui Gabriel Liiceanu: „...limba unui popor dă totdeauna măsura felului în care un popor se înscrie în univers. Orice limbă conţine în ea o provocare, faţă de cei care o vorbesc şi faţă de cei care o scriu. Dacă noi nu suntem la înălţimea provocărilor limbii, atunci noi decădem, iar limba română, care este una dintre cele mai frumoase limbi din lume, ne va demonstra că noi nu suntem demni de ea.” Poziţia sa denotă interesul intelectualului român faţă de ceea ce oferă în primul rând libertate de gândire unui popor şi posibilitatea de a se exprima – limba naţională. 

Traduceri şi traducători 

De altfel, una dintre problemele dificile cu care se confruntă cultura noastră contemporană şi pe care Angela Baciu o abordează des în interviurile sale,  este aceea că scriitorul român este puţin sau deloc cunoscut în străinătate. Promovarea autorilor români este un deziderat controversat. În absenţa unei orientări puternice către deschidere spre dimensiunea internaţională, nu putem decât să îi dăm dreptate scriitorului Mihai Cimpoi. “Literatura română este „văzută” în context occidental în măsura în care e cunoscută. Parafrazând ceea ce spunea Noica referitor la Eminescu, am putea afirma că noi românii avem două păcate fundamentale: în primul rând, nu cunoaştem la justa ei valoare literatura română; în al doilea rând, nu o facem cunoscută întregii lumi.”  

În condiţiile în care oportunităţile lipsesc, iar şansele de a se contura ceva serios în acest sens rămân minime, Mihai Cimpoi adaugă: „Eminescu este cunoscut prin traducerile şi studiile de întâmpinare care se fac în diferite ţări sub semnul aleatoriului şi vrerii de cunoaştere a străinilor. Blaga ar fi avut un mare impact asupra contextului european (zicea Noica), cel puţin ca filosof al culturii, dacă ar fi fost tradus la timp, în anii ’30.” În acelaşi sens, evocând faptul că avem o literatură de valoare, dar care este prea puţin cunoscută, mediatizată, Al. Husar adăuga: „Sunt două argumente referitoare la această situaţie: limba noastră, din păcate este o limba de circulaţie naţională, nu internaţională. Va trebui să facem un efort ca să ajungem şi noi la o răspândire a culturii noastre, prin traduceri autorizate. Traducerea este cel de-al doilea factor, ar trebui să se pună mai mult preţ pe traduceri şi traducători.” 

Teatrul şi publicaţiile culturale 

“Mărturii dintre milenii” abordează planuri artistice cum ar fi literatura, teatrul, publicaţiile culturale. Pe lângă carte, societatea românească actuală are şi teatru, despre care Mircea Ghiţulescu mărturiseşte în dialogul purtat cu Angela Baciu că „nu numai că este bine primit, dar este un teatru bine cotat, cu un loc aparte. Dacă mă pot exprima aşa, teatrul românesc este una din mărfurile bune pe care le exportăm. Este o marfă de export, care este foarte căutată. Avem un teatru foarte bun şi trebuie să recunoaştem.” Despre revistele de cultură, despre dreptul lor la existenţă şi secretul supravieţuirii lor, Cezar Ivănescu spune, printre altele: „...românii, care sunt realişti, au reuşit şi reuşesc să câştige din tipărirea unor cărţi şi au rămas cu acest orgoliu de a ajuta la tipărirea unor reviste frumoase, bine scrise, şi care să însemne ceva pentru cultura românească, căci revistele reprezintă enorm de mult o epocă, dincolo de cărţi şi autori.” 

Exilaţii  

În ce măsură identitatea naţională şi specificul cultural sunt bine conturate şi prin „vocea exilaţilor”? După părerea lui Emil Manu, „scriitorii care au ales drumul exilului contemporan au contribuit mai puţin decât cei de la 1848 la schimbarea revoluţionară pe planul mentalităţii din România. De aceea putem uşor observa că după evenimentele din Decembrie, foarte puţini scriitori au întrerupt exilul şi s-au „repatriat”. Cei mai importanţi dintre aceştia au continuat şi continuă să rămână într-un exil continuu. Probabil că această perpetuă exilare îşi are un rost pe care nu-l putem descifra încă în toate elementele sale.”  

Un exilat, scriitorul Ion Miloş, stabilit în Suedia, declară că în Occident, cartea românească „este necunoscută din cauza noastră, a românilor, fiindcă este o trăsătură negativă a românilor de a nu ne păsa de cunoaşterea noastră în lume. Pe lângă nepăsarea aceasta, care este o trăsătură fundamen­tală, este şi invidia aproape bolnavă; şi aici ne deosebim de alte po­poare, de exemplu, să fac o comparaţie cu evreii, căci nu întâm­plător multe premii Nobel au fost oferite evreilor; fiindcă, atunci când un evreu reuşeşte în ceva, aduce cât mai mulţi evrei şi îi lansează în lumină, pe când un român, dacă reuşeşte ceva extraordinar, face pârjol în jurul lui, să nu mai vină alţii, să nu mai reuşească şi altcineva.” 

Cum arată viitorul... 

... ne-o spun Mircea Muthu, critic literar, şi Eugen Simion. Primul declară că România are pregătită o nouă generaţie de scriitori. „Sigur că, în acest context, scriitorul va exista în conti­nuare mai mult sau mai puţin umilit de stăpânii vremii. Care va fi fapta scriitorului care vine este foarte greu de spus, pentru că noi trăim într-o perioadă alexandrină a culturii, o perioadă când din creatoare, cultura devine din ce în ce mai mult comentatoare. Cred că va urma o recentrare a poeziei, dar în măsura în care vor apărea marile personalităţi ale ei.”  

Cel de al doilea crede “enorm în valorile naţionale” şi declară că “noi, românii..., avem domenii în care excelăm: poezia, de pildă. Poezia nu este o specialitate exclusiv românească, dar este specialitatea în care mereu românii au excelat. Tot ce am dat noi, românii, mai bun sunt poeţii noştri. Poezia este cartea noastră de vizită.”  

„Scriitori care îşi caută cititorii” 

Cu toate că la un moment dat se vorbea despre o dispariţie a culturii române, Nicolae Manolescu spune că începând cu generaţia nouăzecistă „se scrie şi poezie foarte bună şi proză.” Cu menţiunea însă, că „nu prea se bagă de seamă, dar de scris, se scrie.” Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa criticilor literari. Astfel, la întrebarea Angelei Baciu dacă mai avem astăzi critici literari adevăraţi (în comparaţie, de exemplu, cu perioada anilor ’60-’70), Mircea Micu răspunde: „Da, desigur că mai avem critici literari. Întrebarea este: unde mai scriu ei şi cine îi mai citeşte? De fapt, ce înseamnă „critici literari adevăraţi?” Nişte oameni cu o moralitate impecabilă, care nu alcătuiesc „istorii” literare pe criterii de antipatii sau simpatii politice. O astfel de atitudine descalifică definitiv un ipotetic critic literar.” 

Sintetizând, putem spune că poeta Ana Blandiana pune în „Mărturii dintre milenii”, punctul pe „i”: „Dacă ar trebui să găsesc o singură caracteristică a scriitorului român de azi, o caracteristică valabilă pentru toţi, oricât de diferiţi, cred că v-aş răspunde că sunt scriitori care îşi caută cititorii, nu scriitori care sunt căutaţi de cititori. Iar această caracteristică este dramatică nu atât pentru cei tineri, care nu cunosc decât acest tip de situaţie, cât pentru cei care au cunoscut şi situaţia inversă.” 

Phoenix, Arizona

Fire creativă, pasionată de studiu, poeta Sanda Panait a fost şi este o mare iubitoare de cultură. Membru activ al Fundaţiei Culturale ANTARES din oraşul în care locuieşte - Galaţi, Sanda Panait are diverse colaborări la reviste de specialitate sau proiecte culturale. Poeta, care este licenţiata a Facultăţii de Sociologie Psihologie “Spiru Haret”, Bucureşti, este preocupată şi fascinată totodată, de ştiinţele umaniste. Vorbind despre sine, Sanda Panait ne mărturiseşte că în ceea ce o priveşte, copilăria este locul în care călătoreşte mental în timp, cu drag, pentru a se încărca de freamăt, veselie şi frumos. Pentru ea, copilăria şi părinţii – mamă, tarancă simplă, dar o femeie cu o personalitate puternică, iar tatăl, un om dârz – sunt autentice repere în viaţă. Poetă s-a născut pe 29 octombrie 1969 în comuna Pechea din judeţul Galaţi, este căsătorită şi are un fiu. 

“Am scris şi scriu pentru că nu pot altfel”  

- Ce anume te-a determinat să scrii? 

- Am început să scriu încă din copilărie, poezii despre mama în revista “Cutezătorii”, apoi acest lucru s-a manifestat permanent în jurnalele (2 la număr) pe care le-am ţinut din adolescenţă până l-am născut pe Sebastian (fiul meu). Am scris şi scriu pentru că nu pot altfel, pentru mine a scrie nu este o meserie, ci un fel de a fi. Scriind simt că mă descarc şi încarc în acelaşi timp. Scrisul îmi spală parcă sufletul de toată mizeria acumulată în viaţa de zi cu zi, în scris mă definesc şi redefinesc, mă descopăr şi redescopăr simplu - scrisul este stâlpul de lumină din fiinţa mea, care atunci când mă zbat în întuneric mă luminează. 

- Cine sunt mentorii tăi, cei care te-au ajutat să îţi descoperi talentul şi te-au încurajat să scrii? 

- Cred că talentul mi l-a descoperit Jeni, una din amicile mele vechi, o moldoveancă de dincolo de Prut, căreia îi citeam adesea gândurile mele. Ea m-a făcut să-mi conştientizez talentul şi să ies cu el în lume. Primul meu mentor a fost Corneliu Antoniu, om cu o valoare deosebită din punct de vedere literar, dar ce e foarte important, un mare descoperitor de talente. Văd şi astăzi uimirea din ochii mei, în timp ce-mi descria adevărata lume a scrisului, îmi amintesc şi acum câteva expresii cu care avea să mă pregătească pentru lungul drum al facerii mele literare: “Lumea scrisului este o lume murdară din care înfloreşte frumosul, trebuie să te gândeşti dacă poţi să-i faci fată, poezia dacă nu eşti pregătit, este de o gelozie cumplită, ucide.” M-a speriat şi fascinat în acelaşi timp. Apoi, mi-am luat curajul să trimit textele la un concurs de poezie şi acolo l-am cunoscut pe cel de-al doilea mentor al meu, scriitorul Marius Tupan (de la a cărui dispariţie uimitoare s-au împlinit în decembrie 2 ani), un om extraordinar, o personalitate debordantă şi care avea în comun ceva cu primul meu mentor: a publicat în revista Luceafărul, a cărui director era, cei mai mulţi tineri din toate revistele de cultură. Din acel moment, am rămas prieteni foarte buni şi mi-a încurajat mersul literar, ultima discuţie am avut-o chiar înainte cu o zi ca el să se hotărască brusc, să se mute într-o stea, poate mai aproape de visele lui.

 Debutul

- Ai debutat în revista “Luceafărul”, Bucureşti, în anul 2000. Ştiu că debutul tău se leagă şi de primirea unui premiu. Te rugăm să ne vorbeşti despre acest eveniment. 

- Aşa cum aminteam mai devreme, în mai 2000, am participat pentru prima dată la un concurs de poezie “Costache Conachi”, Tecuci, Galaţi, unde preşedintele juriului era criticul Dan Cristea, iar membri juriului: Marius Tupan, Cezar Ivanescu, Valeriu Stancu, Cassian Maria Spiridon, Stelian Vicol. Mi-au mărturisit ulterior (cu toţi rămânând în relaţii de prietenie din acel moment), că a fost o dispută între ei, o parte din ei dorind să iau premiu I şi altă parte II, ca într-un final, să împart locul I cu un băiat din Iaşi, de al cărui destin poetic n-am mai auzit, din păcate. Scriitorul Marius Tupan a fost plăcut impresionat de talentul, chiar dacă destul de timid din poemele mele, acordându-mi şi premiul revistei Luceafărul. Este pur şi simplu momentul decisiv în evoluţia mea literară. 

- După acest premiu au mai urmat şi alte distincţii literare. Care sunt acestea? Care dintre ele ţi se pare cea mai importantă pentru cariera ta literară?  

- Odată depăşită timiditatea începătorului, am trimis după câteva luni, versuri la un alt concurs naţional de poezie, dedicat marelui Nichita, din Mehedinţi - “Sensul Iubirii”, unde am luat locul III, stârnind astfel interesul pentru publicaţiile de specialitate din tară. După 2 ani, am fost onorată cu premiul pentru debut în volum, la festivalul internaţional de poezie “Serile de literatură ale revistei ANTARES”. Din motive personale, a urmat apoi o pauză în implicarea destul de activă pe care o aveam în acel moment în viaţa literară festivaluri, concursuri, publicaţii, etc. Am revenit în 2009, iar în decembrie am fost premiată de Revista Porto Franco cu Premiul ION TRANDAFIR pentru poezie, 2009 iar în ianuarie 2010 am fost onorată cu o DIPLOMA de EXCELENTA din partea bibliotecii VA Urechea. Cel mai important premiu din păcate, nu voi mai fi aici să-l ridic, dacă îl voi primi: nemurirea. 

“Fulgerul de nisip” 

- Eşti autoarea volumelor de versuri “Fulger de nisip” (2000), “Timp rătăcit” (2005), “Fără îngeri” (2009). Ce au în comun aceste volume şi ce aduce inedit, fiecare dintre ele? 

- În mod cert, toate poemele mele au în comun personalitatea mea, frământările autodefinirii mele psihologice, sociale, literare. Mai au în comun imagistica, atunci când mă despoi de traiul de zi cu zi şi mă întorc în poezie simt şi trăiesc lucrurile într-un anume fel, pe care încerc să-l redau cât de fidel pot cu ajutorul versului. La capătul fiecărui poem nu rămâi cu nimic, decât cu o imagine ce ar fi putut fi definitivă, cu imaginea unei lumi în stare de graţie. Cred că diferenţa volumelor o da evoluţia mea, sunt un coleric conştient de valoarea lui, dar în permanenţă competiţie cu mine, îmi place să mă autodepăşesc permanent, astfel încât Sanda de astăzi să aibă rădăcinile în ieri şi plantele în mâine. Ce face diferenţa între volume? Diferenţa este dată de maturizarea mea artistica, de unghiul din care privesc viaţa, iubirea, natura, moartea, etc. tot universul temelor abordate de mine. E ca într-un tablou, atunci când lumina cade pe o altă latură, se schimbă sensul şi forma mesajului. 

- Ai un volum preferat? Dar un poem preferat? 

- Paradoxal, volumul preferat este cel care încă... n-a apărut şi cred că mereu va fi aşa. Parafrazând, aş spune că cel mai frumos poem nu l-am scris încă...!! Şi totuşi: Fulgerul de nisip din volumul cu acelaşi nume, Tango-n apus şi Lux din Fără Îngeri. 

ANTARES 

- Ce este Fundaţia Culturală Antares? 

- Este fundaţia culturală care în 1997 a dat prima revista culturală privată din România, de după revoluţie: ANTARES. Este fundaţia care a înfiinţat în acelaşi an, festivalul internaţional de literatură “Serile de poezie ale revistei Antares”, care a ajuns la a 11-a ediţie şi meritul pentru contribuţia la dezvoltarea şi promovarea literaturii romane “Ordinul Cavalerilor Danubieni” (au fost decoraţi de-a lungul timpului: Fănuş Neagu, Nicolaie Breban, D.R. Popescu, Cezar Ivanescu, Marius Tupan, Vasile Spiridon, Dan Cristea, Ion Flora, etc), fundaţia care a dezvoltat cultural zona, ducând literatura română peste tot în lume. 

- Care este rolul tău acolo? 

- N-am o poziţie oficială, pentru că timpul nu-mi permite să fiu zilnic prezenta acolo, dar neoficial, sunt membru activ, mă implic în adunarea materialelor pentru revistă, uneori chiar selecţia său editarea lor, de participarea la organizarea diverselor activităţi ale fundaţiei, precum: lecturi publice, manifestări culturale cu diferite ocazii, festival, etc., dar pot spune că sunt şi liantul care de multe ori, uneşte personalităţi pline de orgolii nefondate, pentru că nemurirea doar opera ne-o asigura, nu-i aşa? Anul acesta voi fi şi unul din directorii festivalului de poezie. Am în comun în acest moment, cu revista ANTARES un proiect, o revistă pentru copii, se va numi ANTARES-Planeta Piticuţilor şi speram să apară din Martie şi al cărei director sunt, mai sunt multe altele... 

Cenaclul Literar „Noduri şi Semne”, Galaţi 

- De când eşti membră a Cenaclului Literar „Noduri şi Semne”, Galaţi? 

- Membră sunt din 98 cred, dacă îmi amintesc bine, dar activitatea mea în cenaclu a suferit destul de multe sincope, la puţină vreme, cca 2 ani, am simţit (cu tot respectul pentru cei care încă fac activitate acolo) ca locul meu nu e acolo, că pur şi simplu mustesc într-o baltă, şi eu îmi doream să devin somon... Aşa că, deşi am rămas amică cu mulţi din cenaclu, foarte rar ajung acolo, pot spune mai mult din respect pentru amintirea locului în care am citit public propriile creaţii. 

- Ce ai dori să ne împărtăşeşti din activitatea ta la acest cenaclu? 

- N-am multe de împărtăşit, am lecturat de 2 ori propriile creaţii, am ascultat şi am dat sfaturi nou-veniţilor, celor care aveau curajul uneori şi obrăznicia alteori, de a citi, dar asta mult după ce voi fi fost recunoscută pentru valoarea talentului meu. 

- La ce publicaţii colaborezi? 

- De-a lungul vremii, am colaborat cu mai toate revistele de specialitate din ţară: Luceafărul, Porto Franco, Antares, Convorbiri literare, Cronica, Contemporanul, Interfeţe, Hyperion, Boema, Poezia, precum şi cu ziare că: Viaţa liberă, Impact, Ora 25, Evenimentul zilei, etc. 

“Poezia actuală... nu s-a definit perfect” 

- Ce părere ai despre poezia contemporană? 

- În toate vremurile de tranziţie, când perspectiva scurtă înfăţişează valori răsturnate, scriitorul crede în datoria lui să-şi aducă sprijinul în reformarea societăţii, din păcate cred că în contextul actual avem prea puţine poezii şi prea mulţi poeţi?!? Asta ca să nu-l citez pe Mihai Eminescu “e uşor a scrie versuri...” Important este ca poezia exista, că reuşeşte să facă faţă progresului tehnic, fie vorba între noi care tinde să ne transforme în nişte roboţi sclavi ai consumismului material. Sincer, se scrie prea mult şi se citeşte prea puţin. Dar niciodată poezia şi filosofia n-au atins cote uimitoare de cititori. Poezia actuală cred că nu s-a definit perfect, aşa cum s-a definit în trecut: saptezecism, optzecism, etc... Poate că e şi greu să mai vină ceva nou după Nichita... 

- Cine sunt poeţii contemporani ale căror scrieri îţi place să le citeşti şi iar să le citeşti? 

- Din literatură româna va rămâne mereu în topul meu cel a cărui poezie şi dacă s-ar scrie mâine ar fi perfectă şi actuală-nichita Stănescu, am să-l flatez pe prietenul meu, scriitorul şi preşedintele USR Galaţi/Brăila Corneliu Antoniu pe care recitindu-l am senzaţia că am scris eu câte un poem său altul - apoi a rămas în topul preferinţelor mele, poetul cu care am crescut: Adrian Păunescu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu iar din cea universală scriitorul de origine turcă, laureat al premiului Nobel 2006 Orhah Pmunk, Garcia Marquez  şi OSHO, i-aş savura cu plăcere oriunde, oricând. 

- Ce sfat ai dori să le dai celor care abia acum încep să scrie? 

- Să se înarmeze cu răbdare, am spus-o şi zilele trecute unui poet în cadrul Salonului Literar Axis Libri, să scrie indiferent de ce reacţii stârnesc, să scrie dacă simt, de o mie de ori despre aceleaşi lucruri, fără teama de a cădea în ridicol, pentru că adevărata judecata n-o primeşti decât de la oameni excepţionali, un autor este foarte rar recunoscut de contemporanii săi, îl recunoaşte posteritatea. Nimeni nu-ţi poate garanta viitorul care este oricum, unul trist: trist dacă ratezi, trist dacă triumfi, pentru că te arunca de multe ori în vulgaritate. 

«Noaptea evreului» 

- Ştiu că ai în curs de apariţie un volum de versuri şi un roman. Ai dori să le dezvălui cititorilor noştri câte ceva despre aceste cărţi, ce aduc nou, ce teme abordezi, ce surse de inspiraţie ai avut? 

- Complexitatea ideilor care mă inunda deseori în cascadă mă determina să scriu şi să citesc mai multe cărţi în acelaşi timp, prin alternanta. Fiind un pas nou şi destul de îndrăzneţ ca abordare, am să vorbesc despre roman. Romanul «Noaptea evreului» cred că vine să completeze complexitatea şi valenţele scriitoarei Sanda Panait. Este un roman la care lucrez de câţiva ani şi a cărui idee m-a străfulgerat pur şi simplu, într-o noapte. Se vrea a fi un roman complex, un roman cu inflexiuni socio psihologice, unde se împletesc procedee artistice care creează un univers captivant de inteligenta emoţională. Este povestea dramatică a unei fetiţe care în urma accidentului părinţilor moşteneşte o avere şi devine astfel ţinta minţii diabolice a surorii vitrege, care încearcă să o îngroape de vie, nu reuşeşte s-o ucidă, cade în comă şi rămâne aşa cca 10 ani, iese din comă şi suferă de amnezie până într-o noapte când întâlnind un domn evreu, acesta reuşeşte să-i declanşeze brusc fluxul emoţional care deschide cutia Pandorii: îi revine memoria şi reconstruieşte ca pe un joc de puzzle, fiecare moment al destinului de până atunci. Psihoze, vieţi răsturnate, amestecuri de situaţii şi devalizări ale unor caractere infecte din preajma să răstoarnă şi pun personajul într-o altă lumină. Cred că am descifrat suficient, cât să vă stârnesc curiozitatea... 

- Ce planuri de viitor are scriitoarea Sanda Panait? 

- Să fac din scris principala mea preocupare, ştiu că nu întâmplător a plantat în fiinţa mea Dumnezeu fărâmă aceasta de talent, trebuie să fi avut un rost şi acest rost trebuie să-l urmez, să trăiesc din scris şi să ajut oamenii cu scrisul meu fie literatură, fie cărţi de specialitate (psihologie). Știu, în contextul socio - politico-financiare din România de astăzi, pare o utopie şi totuşi..., victoria aparţine celor cu mentalitate de învingător. 

“Nu ştim niciodată cât de darnici vor fi zeii cu noi” 

- Cum îţi petreci timpul liber? 

- Mmmm, urăsc asta: cum e timp liber..., adică să nu fac nimic???? E poate demagnetizata expresia, fiind adesea nefericit plasată. Eu n-am timp liber. Îmi place să-mi trăiesc viaţa aşa cum simt (de aceea am şi trecut în mediul privat)  şi  fiecare clipă e importantă fie că lucrez, citesc, scriu, o petrec cu familia ori prietenii, fie că mă plimb pur şi simplu pe faleza Dunării sau alergând aiurea la volanul maşinii uitând uneori cine sunt, unde sunt... 

- Ce hobby-uri ai?

- E greu de spus, literatură şi psihologia sunt pentru mine şi profesii (chiar dacă prost retribuite), e clar că fără ele nu pot  şi primul imbold este să mă îndrept spre ele când am o clipă la dispoziţie, să citesc, scriu, meditez, să analizez, sunt lucruri pe care le-aş face iar şi iar şi iar...

Mă fascinează astrologia, îmi place natura, iubesc fiecare copac, colină, fiecare colţ de stânca din munte său fiecare strigăt al mării, fiecare manifestare a naturii. Ador să călătoresc în natură. 

- Ce mesaj ai dori să le transmiţi cititorilor noştri? 

- Să se caute, să se găsească şi să trăiască în deplină armonie cu ei înşişi şi cu ceilalţi, conştientizând importanta fiecărei clipe şi a faptului că... nu ştim niciodată cât de darnici vor fi zeii cu noi, cine ni-l garantează pe mâine...? Nimeni - atunci să-l iubim pe astăzi!

Phoenix, Arizona