Gabrielle Gifford, reprezentanta districtului 8 Arizona în Congresul American, a fost rănită grav, în data de 8 ianuarie 2011, în circumscripţia sa electorală din Tucson, Arizona. Gabrielle Gifford, în vârstă de 40 de ani, este căsătorită cu astronautul NASA Mark Kelly şi este o membră importantă a Partidului Democrat. Gifford se află la al treilea mandat în Camera Reprezentanţilor, o performanţă notabilă, având în vedere că districtul său este considerat un fief republican. Senatorul John Mc Cain fost candidat la preşedinţia Statelor Unite, este unul dintre cei mai puternici lideri Republicani actuali şi este de asemenea rezident în Arizona. Incidentul armat de o cruzime ieşită din comun, a şocat întreaga planetă. 

Evenimentul planificat în 8 ianuarie, Congress of Your Corner, este un exerciţiu democratic de rutină şi urma să fie prima întâlnire de acest gen a anului 2011.  Mitingul fusese anunţat pe site-ul oficial al Gabriellei Gifford  şi urma să se desfăşoare într-un supermarket din nord-vestul oraşului Tucson, Arizona. Întâlnirile regulate dintre membrii Congresului American şi alegători oferă cetăţenilor posibilitatea să discute direct cu aleşii lor, într-un cadru neprotocolar, orice problemă sau preocupare care implică un interes federal. Evenimentele similare organizate anterior în Tucson, Oro Valley, Green Valley, Sierra Vista şi Douglas, au atras între 75 şi 150 de persoane.  

Întâlnirea din 8 ianuarie venea după prima săptămână de lucru din acest an a Camerei Reprezentanţilor. Săptămâna fusese marcată de depunerea jurământului Gabriellei Gifford pentru cel de-al treilea mandat, citirea Constituţiei Statelor Unite şi votul pentru introducerea în Congres a unei legi privind reducerea cu 5% a salariului membrilor Congresului. Cu o zi înainte, pe 7 ianuarie, Gifford acordase un interviu pentru Fox News, referitor la acest vot şi proiectele sale pentru cel de-al treilea mandat.

Atacatorul, Jared Lee Loughner, un tânăr cu probleme mentale

În dimineaţa zilei de 8 ianuarie, în jurul orelor 10,00 AM, Jared Lee Loughner, un tânăr cu probleme psihice, în vârstă de 22 de ani , rezident în Districtul 8 Arizona, a deschis focul în faţa magazinului unde Giffords sosise pentru întâlnirea cu cetăţenii. Şase persoane, printre care un judecător federal şi o fetiţă în vârstă de nouă ani, au fost ucişi, iar alţi 14 au fost răniţi.

La câteva minute după ce pistolarul din Tucson a tras cele 15 – 20 de focuri, un purtător de cuvânt al FBI declara pentru Washington News că Gabrielle Gifford şi alte trei persoane au decedat, mai mulţi oameni sunt răniţi grav, iar motivul atacatorului nu este suficient de clar. Agenţia FBI a trimis mai mulţi reprezentanţi la faţa locului, iar ulterior, doi oficiali de la Casa Albă au afirmat că administraţia de la Washington monitorizează atent situaţia.

Într-un comunicat al preşedintelui Barack Obama din ziua incidentului armat se confirmă că există morţi şi răniţi, dar Gabrielle Gifford trăieşte: „În această dimineaţă, într-o tragedie de nedescris, mai mulţi americani au fost împuşcaţi în Tucson, Arizona, la o întâlnire a alegătorilor cu congresmenul Gabrielle Giffords. În timp ce continuăm să primim informaţii, ştim că unii dintre ei au murit, iar reprezentanta Giffords este grav rănită", precizează comunicatul Casei Albe. "Nu avem încă toate răspunsurile. Ştim însă că un astfel act de violenţă iraţional şi îngrozitor nu îşi are locul într-o societate liberă. Le cer tuturor americanilor să ni se alăture, lui Michelle şi mie, şi să o aibă în rugăciunile lor pe reprezentanta Giffords şi pe celelalte victime ale acestei tragedii, dar şi familiile lor”, a adăugat preşedintele american.

Victime colaterale - Christina Taylor Green

Fetiţa ucisă la Tucson era născută la 11 septembrie 2001 şi era unul dintre copiii prezentaţi drept figuri ale speranţei (în cartea “Faces of Hope”), o carte care povesteşte despre un copil din fiecare stat, născut în ziua cea mai neagră din istoria Americii, în care teroriştii au ucis peste 3.000 de persoane la WTC. Christina Taylor Green venise la întâlnirea cu congresswoman Gifford datorită interesului său sporit faţă de exerciţiul democratic. Destinul ei, marcat de violenţă, adaugă un plus de tragism incidentului armat de la Tucson, Arizona.

Fetiţa a fost înmormântată pe 13 ianuarie, iar 1700 de oameni au participat la funeralii. Un steag imens de 45 kg, confecţionat din rămăşite de material recuperate după prăbuşirea Turnurilor Gemene, au însoţit-o pe Christina pe ultimul drum. Steagul a fost întins între două maşini de intervenţie şi a fost susţinut manual de un pompier din New York, în onoarea Christinei Taylor-Green şi a idealurilor ei. Treizeci de persoane, îmbrăcate în  îngeri şi sute de oameni în tricouri albe, au flancat traseul lung de 2 mile, pe care s-a deplasat cortegiul funerar. Povestea fetiţei de nouă ani, prima dintre cele şase persoane care şi-au pierdut viaţa în masacru, a cutremurat întreaga naţiune.

Christina-Taylor Green avea aceeaşi vârstă cu Sasha, fiica cea mică a preşedintelui. În discursul său de la serviciul memorial de miercuri, preşedintele Obama a spus, cu ochii aproape scăldaţi în lacrimi, că micuţa trebuie să fie un model pentru americani: „În Christina, ne vedem toţi copiii. Atât de curioşi şi încrezători, atât de energici şi plini de magie. Vreau ca democraţia noastră să fie la fel de bună cum şi-a imaginat-o ea”.

Principala ţintă a atentatului - Reprezentanta Gabrielle Gifford  

Gabrielle Gifford, membră în Congresul American, a supravieţuit miraculos unei împuşcături în cap cu un pistol de nouă milimetri şi a fost supusă unei operaţii de 38 minute, efectuată la scurtă vreme după ce glonţul i-a străbătut craniul. Salvarea ei a depins de două persoane, o persoană  fiind chiar membru al stafului său, Daniel Hernandez, care şi-a pus viaţa în pericol pentru a-i sări în ajutor. Potrivit BBC, Hernandez care acum considerat un erou, a acţionat compresând rana femeii şi ridicând-o, pentru a nu înghiţi sângele. Gabrielle Giffords a fost transportată rapid la cel mai apropiat spital, unde a fost preluată de medicul Peter Rhee care a fost medic de front în Afganistan. Ca urmare, medicul a ştiut exact cum să opereze rana făcută de glonţ, salvând viaţa femeii.

Glonţul a intrat prin ceafă şi a ieşit prin frunte, străbătând partea stângă a creierului, responsabilă cu vorbirea. Medicii consideră că au fost afectate zone care ar fi putut atrage decesul imediat, deoarece statistic, două treimi dintre pacienţii împuşcaţi în cap nu rezistă până la spital. Giffords face parte dintr-un grup infim de supravieţuitori ai unei astfel de plăgi prin împuşcare.

Doctorul Rhee a declarat că parlamentara a fost miraculos de norocoasă, deoarece glonţul a perforat doar o parte a creierului şi nu a afectat şi alte zone care sunt aproape întotdeauna fatale. De altfel, chirurgii nu au fost nevoiţi să elimine prea mult ţesut mort, deşi au desfăcut jumătate din cutia ei craniană. În perioada critică, ulterioară operaţiei, neurochirurgul Michael Lemole a ţinut pacienta în comă indusă, din care echipa medicală a trezit-o periodic. Medicii au dat numeroase declaraţii de presă optimiste, deoarece pacienta a depăşit cele 72 de ore critice, poate să răspundă la comenzi simple, se simte bine şi face progrese. După trei zile, în 11 ianuarie, Gabrielle Gifford era capabilă să respire singură, iar şansele ei de supravieţuire au crescut substanţial.

Procesul – acuzaţiile procurorilor de la tribunalul din Phoenix

În 10 ianuarie, la două zile după atentat, în timp ce Gabrielle Gifford şi încă şapte victime luptau pentru supravieţuire în Centrul Medical Universitar din Tucson, atacatorul -  Jared Lee Loughner, a apărut în fata unui tribunal din Phoenix pentru a-i fi aduse la cunoştinţă acuzaţiile. El era vizat de două capete de acuzare pentru crimă, două capete de acuzare pentru tentativă de crimă şi un cap de acuzare pentru tentativă de ucidere a unui membru al Congresului. La data formulării acuzaţiilor şase dintre victime  decedaseră, cinci se aflau în stare gravă la spital, iar doi în stare bună. Două dintre persoane se aflau încă la terapie intensivă, iar procurorii au precizat că ar putea formula şi alte acuzaţii.  

O audiere preliminară a fost fixată pentru 24 ianuarie, iar Loughner a primit un avocat din oficiu - Judy Clarke, care s-a mai ocupat de astfel de cazuri intens mediatizate. Clarke i-a mai apărat pe Ted Kaczynski, supranumit Unabomber şi pe agentul al-Qaida Zacarias Moussaoui. Avocatul apărării încerca să demonstreze ca Loughner are grave probleme psihice, documentate prin filmuleţe bizare puse pe Internet şi prin mărturiile rudelor sau foştilor colegi şi profesori, care vorbesc despre tulburările acestuia. Dacă va fi condamnat, Loughner riscă pedeapsa cu moartea. 

Deşi el a mai fost arestat în trecut pentru consum de droguri şi a fost exmatriculat dintr-o şcoală militară pe motive psihice, experţii sunt de părere că nu poate pleda pentru nebunie, deoarece a premeditat prea meticulos atacul:  „Nivelul ridicat de planificare va acţiona împotriva lui. Este foarte greu să dovedeşti nebunia la proces. Trebuie să dovedeşti că boala ta mentala e atât de severă încât nici măcar nu înţelegi că ai comite un act criminal. E aproape imposibil să dovedeşti asta”, spunea Paul Callan, un avocat specializat în cazuri de apărare, pentru CNN. Psihologul criminalist Jeff Gardere este de aceeaşi părere, mai ales că s-a găsit în casa lui Loughner un plic, pe care era scris numele femeii din Congres pe care a împuşcat-o: „Gifford” şi „am plănuit”.

Reacţia autorităţilor şi a preşedintelui Obama  

Luni 10 ianuarie, preşedintele american Barack Obama a organizat un moment de reculegere, iar steagurile au fost coborâte în bernă în memoria victimelor. Momentul de reculegere a fost ţinut în toate instituţiile publice şi şcolile din zona metropolitană a capitalei americane. Sute de flori, lumânări şi fotografii au fost depuse în fata spitalului din Tucson, Arizona şi la biroul Gabriellei Gifford de la Washington DC, în semn de solidaritate cu victimele, familiile lor şi supravieţuitorii atentatului de la Tucson.  

Miercuri, 12 ianuarie, preşedintele American a vizitat-o pe Gabrielle Gifford la spital şi a asistat la serviciul memorial, unde a adus un ultim omagiu victimelor şi s-a adresat celor prezenţi – familii, rude şi prieteni: „Nu e nimic ce aş putea spune şi care ar putea umple golul creat brusc în inimile noastre. Dar să ştiţi asta: Speranţele unei naţiuni sunt aici în seara aceasta”, a spus preşedintele Obama, în discursul său de 34 de minute de la Tucson. Preşedintele american a evitat să dea vina pe cineva pentru acest gest criminal, în ciuda faptului că mulţi au considerat retorica publică dură, mai ales din partea Republicanilor, drept una din cauzele pentru atacul produs de Jared Lee Loughner. 

Liderul SUA le-a dat şi o veste bună oamenilor veniţi să-l asculte la Tucson: „Vin de la spital, prietena noastră Gabby a deschis ochii pentru prima oară după ce un glonţ i-a trecut prin creier. Ştie că suntem aici şi că o iubim.” Mulţimea a ascultat emoţionată discursul impresionant al preşedintelui şi l-a întrerupt adesea cu aplauze, iar unora le-au dat lacrimile în timp ce-l ascultau pe liderul democrat de la Washington. 

Posibile motive ale masacrului de la Tucson

„Nimeni nu ştie exact ce a provocat acest teribil atac. Nimeni nu poate să ştie exact ce ar fi putut să-l împiedice pe atacator, ori ce se află în sufletul unui om violent”, a mai spus Obama. Şi totuşi, al doilea amendament din Constituţia Statelor Unite se referă la dreptul populaţiei de a deţine şi a purta arme. După masacrul de la Virginia Tech din 2007 soldat cu 32 de victime, deşi s-au făcut eforturi pentru a limita vânzarea armelor unor persoane cu probleme mentale, nu s-a schimbat nimic. Incidentul armat de la Tucson redeschide subiectul armelor de foc, statul Arizona fiind recunoscut pentru uşurinţa cu care le comercializează, sub paravanul unor slogane comerciale, de genul: „Armele nu ucid oameni. Oamenii ucid alţi oameni”.

Charles Heller, preşedintele Ligii pentru Apărarea Cetăţenilor din Arizona, declara pentru ziarul The Arizona Republic : „Deţinerea unei arme este un drept fundamental al cetăţenilor, care nu poate fi afectat. Este la fel de vital ca libertatea de exprimare a acestui popor”. Şi totuşi, este ceva în neregulă cu un sistem care spune că Loughner este prea nebun pentru a merge la şcoală, dar poate să meargă la un magazin să-şi cumpere o armă semiautomată. Este la fel de aberant ca şi cum ai crede că un om care a picat testul antidrog, poate să vândă sau să transporte droguri. În Arizona se discută despre legi care dau dreptul cetăţenilor să deţină arme semiautomate, cu care poate să tragă 33 de gloanţe fără reîncărcare, şi că fiecare cetăţean poate avea câte două arme asupra sa. În schimb, nu se pune problema că deţinătorii acestor arme trebuie să fie în deplinătatea facultăţilor mentale. La ce-i foloseşte unui om normal un asemenea arsenal?

Anul trecut, un an electoral, Arizona a relaxat legislaţia privind dreptul populaţiei de a deţine şi a purta arme. O serie de iniţiative legislative au sprijinit „dreptul de exprimare” al pistolarilor din Vestul Sălbatic, legi care prevedeau ca cetăţenii să aibă dreptul de a purta arme fără a deţine un permis de portarmă; că nu mai este necesar ca armele produse în Arizona să fie înregistrate, iar cadrele didactice din învăţământul universitar sunt libere să fie înarmate în incinta campusului. Cu asemenea mentalităţi şi suporteri ai armelor de foc ne putem aştepta la incidente similare oricând. Declaraţiile publice dure ale politicienilor din Arizona, legislaţia extrem de permisivă privind armele de foc şi problemele psihice ale agresorului, ar putea constitui principalele motive ale masacrului de la Tucson.

Mesajul de susţinere din partea cetăţenilor americani de origine română

Astăzi speranţele noastre se îndreaptă către autorităţile americane, de la care aşteptăm pedepsirea exemplară a vinovaţilor, pentru ca asemenea acte violenţă să nu se mai repete. Doar timpul, adevărul şi dreptatea pot să readucă liniştea în casele americanilor şi pacea în sufletele celor direct afectaţi de incident. În aceste momente grele, comunitatea românilor-americani este alături de familiile îndoliate. Gândurile şi rugăciunile noastre se îndreaptă către victimele şi răniţii din Arizona şi familiile îndurate ale acestora. Adresez sincere condoleanţe familiilor afectate, în numele redacţiei noastre şi al cetăţenilor americani de origine română, marcaţi de incidentul violent din Arizona. Suntem alături de voi, vă susţinem şi ne alăturăm declaraţiei lui John Boehner, Preşedintele Camerei: „Un atac asupra cuiva care serveşte ţara este un atac asupra tuturor celor care servesc ţara. Actele violente şi ameninţările la adresa oficialilor nu îşi au locul în societatea noastră”.

God Bless America!

Simona M. Botezan – Washington D.C. &

Octavian D. Curpaş - Phoenix, Arizona

A scrie o carte despre oamenii scenei teatrale reprezintă o provocare şi în acelaşi timp, o manieră, o metodă de a vedea dincolo de scenă, de a privi la semenii noştri care creează, pun în scenă şi dau viaţă personajelor. Cu siguranţă că nu este simplu să fii actor, să îmbraci cu fiecare ocazie un alt caracter, un alt mod de a fi, însă privind la aceşti oameni – actorii – poţi înţelege cât de complexă este viaţa, cât de multe sunt posibilităţile pe care realitatea ni le oferă. Avem ocazia astfel, să ne înţelegem pe noi înşine, să ne explorăm posibilităţile, gândurile şi dorinţele.  

„Orice şi oricum ai face, viaţa te trăieşte” 

Din acest punct de vedere, cartea „Rătăcind printre şoapte şi trandafiri galbeni” ne oferă o incursiune în lumea de dincolo de scenă, în chiar viaţa actorilor, a acestor persoane de excepţie ce reuşesc să materializeze într-un limbaj sensibil şi într-o execuţie de excepţie, ceea ce au gândit marii dramaturgi, ce ne-au lăsat piese de teatru fără moarte. Odată cu volumul Mihaelei Dordea, avem de-a face cu o călătorie în universul spiritului uman, ce-şi depăşeşte condiţia materială pentru a se avânta spre zările nesfârşite ale visării, imaginaţiei şi dorinţei de a întruchipa nemurirea.  

Astfel, actorul Eusebiu Ştefănescu mărturisea într-un interviu acordat autoarei: „Mă fascinează partea vie a lumii, acest miracol care este viaţa, cu părţile ei de lumini şi umbre. Acea tensiune, lupta cu viaţa, care până la urmă este o formă de a te consuma cu folos, pentru că orice şi oricum ai face, viaţa te trăieşte. Ea, viaţa, ne trăieşte pe noi şi nicidecum invers.” 

„La o primă vedere, un material despre actori pare simplu de realizat” 

Pentru a nu rămâne în necunoştinţă de cauză asupra efortului pe care îl reprezintă alcătuirea unei cărţi cu şi despre actori, autoarea ne mărturiseşte: „La o primă vedere, un material despre actori pare simplu de realizat. Pui câteva întrebări, faci o statistică a rolurilor interpretate, mai nou ar trebui să dai şi o ştire de senzaţie (a se citi scandal) şi cam atât. Unii consideră asta o chestie de mare profunzime. A, da, la redactare bagă câteva cuvinte grele, din acelea cu multe consoane, pe care nu le înţelege nimeni, nici măcar cel care le-a folosit, şi gata faima! Adevărul e că astfel de articole nu sunt citite de nimeni. Poate, doar la vreun examen, unde examinatorul se face că înţelege ca să nu pară prost.” 

Dan Puric - „Esenţialitatea sensibilităţii şi sensibilizării prin propria sensibilitate” 

Autoarea ne oferă şi ocazia de a lua contact cu gândirea profundă a actorului şi regizorului Dan Puric, fapt care dă o notă specială întregii cărţi, aşa cum putem citi în continuare: „Dan Puric stabileşte, de la bun început, identitatea sa cu lumea şi cu el însuşi, printr-o cunoaştere absolută. Anticipează, aş spune, esenţialitatea sensibilităţii şi sensibilizării prin propria sensibilitate, surprinzând, în acelaşi timp, prin structura raţională a ideilor create chiar de substanţa artistică pură, esenţă rară, din care este alcătuit. Adevărata cunoaştere în artă este aceea a unei realităţi de natură spirituală, iar artistul total, care este Dan Puric, transmite tuturor această revelaţie încercată de el însuşi, prin ceea ce face în lumina reflectoarelor. Publicul soarbe această sevă din cupa pe care o primeşte cu caldă generozitate din mâna artistului, devenind una cu el, transformând secunda în eternitate.” 

Ştefan Iordache - „Acea intensitate sinceră, curată, a pasiunii” 

Mesajul central al cărţii reiese cu uşurinţă din parcurgerea impresiilor pline de substanţă pe care diferiţi maeştri ai scenei teatrale româneşti le transmit şi astfel, putem enumera o galerie impresionantă: Andrei Duban, Mihai Fotino, Eusebiu Ştefănescu, Ion Lucian, Mircea Albulescu, George Ivaşcu, Radu Gabriel, Mihai Mereuţă, Florin Zamfirescu, Magda Catone, Beatrice Bleonţ, George Motoi, Gelu Colceag şi nu în ultimul rând, Ştefan Iordache. 

Vorbind despre acest titan al scenei româneşti, care a fost Ştefan Iordache, autoarea spunea: „Am simţit întotdeauna că există în el, dincolo de privirea lui, când timpul nu mai are însemnătate, acea intensitate sinceră, curată, a pasiunii pe care convenţiile obişnuinţei o tot ascund, încercând să ne facă să uităm că de fapt fiecare secundă de comunicare îşi are magia ei, imensitatea ei. Ochii lui par uneori să vadă infinitul, alteori o lumină jucăuşă, ştrengărească aş spune, răsare cu un zâmbet ironic, vesel, senin.” 

„Aţi atins vreodată zidurile unui teatru?” 

Ineditul acestei colecţii de interviuri se concretizează ca un element de valoare ce recomandă prezenta carte oricărui cititor, oferindu-i ocazia de a fi părtaş gândurilor, impresiilor pe care actorii români le transmit, ca o invitaţie de a gusta iarăşi şi iarăşi din profunzimea artei dramatice. 

„Am adunat aici şoapte mai noi şi şoapte mai vechi. Am adunat aici gânduri şi imagini şi am încercat să adun în căuşul palmelor adieri de suflet. Eu am atins zidurile teatrului. Eu am aflat multe dintre tainele şoaptelor lor. Am vibrat cu ele şi mărturisesc că nu mă mai pot depărta de fantastica lor atracţie. Pentru că aici este iubire. Multă ... Şi trandafiri galbeni. Aţi atins vreodată zidurile unui teatru?”

      Phoenix, Arizona

A scrie o carte despre oamenii scenei teatrale reprezintă o provocare şi în acelaşi timp, o manieră, o metodă de a vedea dincolo de scenă, de a privi la semenii noştri care creează, pun în scenă şi dau viaţă personajelor. Cu siguranţă că nu este simplu să fii actor, să îmbraci cu fiecare ocazie un alt caracter, un alt mod de a fi, însă privind la aceşti oameni – actorii – poţi înţelege cât de complexă este viaţa, cât de multe sunt posibilităţile pe care realitatea ni le oferă. Avem ocazia astfel, să ne înţelegem pe noi înşine, să ne explorăm posibilităţile, gândurile şi dorinţele.  

„Orice şi oricum ai face, viaţa te trăieşte” 

Din acest punct de vedere, cartea „Rătăcind printre şoapte şi trandafiri galbeni” ne oferă o incursiune în lumea de dincolo de scenă, în chiar viaţa actorilor, a acestor persoane de excepţie ce reuşesc să materializeze într-un limbaj sensibil şi într-o execuţie de excepţie, ceea ce au gândit marii dramaturgi, ce ne-au lăsat piese de teatru fără moarte. Odată cu volumul Mihaelei Dordea, avem de-a face cu o călătorie în universul spiritului uman, ce-şi depăşeşte condiţia materială pentru a se avânta spre zările nesfârşite ale visării, imaginaţiei şi dorinţei de a întruchipa nemurirea.  

Astfel, actorul Eusebiu Ştefănescu mărturisea într-un interviu acordat autoarei: „Mă fascinează partea vie a lumii, acest miracol care este viaţa, cu părţile ei de lumini şi umbre. Acea tensiune, lupta cu viaţa, care până la urmă este o formă de a te consuma cu folos, pentru că orice şi oricum ai face, viaţa te trăieşte. Ea, viaţa, ne trăieşte pe noi şi nicidecum invers.” 

„La o primă vedere, un material despre actori pare simplu de realizat” 

Pentru a nu rămâne în necunoştinţă de cauză asupra efortului pe care îl reprezintă alcătuirea unei cărţi cu şi despre actori, autoarea ne mărturiseşte: „La o primă vedere, un material despre actori pare simplu de realizat. Pui câteva întrebări, faci o statistică a rolurilor interpretate, mai nou ar trebui să dai şi o ştire de senzaţie (a se citi scandal) şi cam atât. Unii consideră asta o chestie de mare profunzime. A, da, la redactare bagă câteva cuvinte grele, din acelea cu multe consoane, pe care nu le înţelege nimeni, nici măcar cel care le-a folosit, şi gata faima! Adevărul e că astfel de articole nu sunt citite de nimeni. Poate, doar la vreun examen, unde examinatorul se face că înţelege ca să nu pară prost.” 

Dan Puric - „Esenţialitatea sensibilităţii şi sensibilizării prin propria sensibilitate” 

Autoarea ne oferă şi ocazia de a lua contact cu gândirea profundă a actorului şi regizorului Dan Puric, fapt care dă o notă specială întregii cărţi, aşa cum putem citi în continuare: „Dan Puric stabileşte, de la bun început, identitatea sa cu lumea şi cu el însuşi, printr-o cunoaştere absolută. Anticipează, aş spune, esenţialitatea sensibilităţii şi sensibilizării prin propria sensibilitate, surprinzând, în acelaşi timp, prin structura raţională a ideilor create chiar de substanţa artistică pură, esenţă rară, din care este alcătuit. Adevărata cunoaştere în artă este aceea a unei realităţi de natură spirituală, iar artistul total, care este Dan Puric, transmite tuturor această revelaţie încercată de el însuşi, prin ceea ce face în lumina reflectoarelor. Publicul soarbe această sevă din cupa pe care o primeşte cu caldă generozitate din mâna artistului, devenind una cu el, transformând secunda în eternitate.” 

Ştefan Iordache - „Acea intensitate sinceră, curată, a pasiunii” 

Mesajul central al cărţii reiese cu uşurinţă din parcurgerea impresiilor pline de substanţă pe care diferiţi maeştri ai scenei teatrale româneşti le transmit şi astfel, putem enumera o galerie impresionantă: Andrei Duban, Mihai Fotino, Eusebiu Ştefănescu, Ion Lucian, Mircea Albulescu, George Ivaşcu, Radu Gabriel, Mihai Mereuţă, Florin Zamfirescu, Magda Catone, Beatrice Bleonţ, George Motoi, Gelu Colceag şi nu în ultimul rând, Ştefan Iordache. 

Vorbind despre acest titan al scenei româneşti, care a fost Ştefan Iordache, autoarea spunea: „Am simţit întotdeauna că există în el, dincolo de privirea lui, când timpul nu mai are însemnătate, acea intensitate sinceră, curată, a pasiunii pe care convenţiile obişnuinţei o tot ascund, încercând să ne facă să uităm că de fapt fiecare secundă de comunicare îşi are magia ei, imensitatea ei. Ochii lui par uneori să vadă infinitul, alteori o lumină jucăuşă, ştrengărească aş spune, răsare cu un zâmbet ironic, vesel, senin.” 

„Aţi atins vreodată zidurile unui teatru?” 

Ineditul acestei colecţii de interviuri se concretizează ca un element de valoare ce recomandă prezenta carte oricărui cititor, oferindu-i ocazia de a fi părtaş gândurilor, impresiilor pe care actorii români le transmit, ca o invitaţie de a gusta iarăşi şi iarăşi din profunzimea artei dramatice. 

„Am adunat aici şoapte mai noi şi şoapte mai vechi. Am adunat aici gânduri şi imagini şi am încercat să adun în căuşul palmelor adieri de suflet. Eu am atins zidurile teatrului. Eu am aflat multe dintre tainele şoaptelor lor. Am vibrat cu ele şi mărturisesc că nu mă mai pot depărta de fantastica lor atracţie. Pentru că aici este iubire. Multă ... Şi trandafiri galbeni. Aţi atins vreodată zidurile unui teatru?” 

      Phoenix, Arizona

Motto: “De dorul primelor cuvinte/ Imaculate, fãrã vinã,/ Recurg şi eu la oseminte,/ Sã pun în joc a lor luminã. (“Lumină”)

„Meditaţiile poetice” ale lui Ilie Marinescu se caracterizează printr-o tehnică picturală specifică. Ilie Marinescu foloseşte tonuri tari, culori reci, reuşind să comunice perfect anumite stări sufleteşti, pe care le zugrăveşte, conferindu-le individualitate, într-un registru în care predomină elementele romantice, amintind de stilul lui Eminescu. Astfel, “Zâmbete gnomice” poate fi considerată o ipostază modernă a “Glossei” marelui nostru Luceafăr: “De milenii iatã, nimeni nu-i schimbat la-nfãţişare./ Teoria darwinistã e cãlcatã în picioare./ Poate doar maniheismul un rãzboi subtil va duce/ Binele ieşind în faţã se trezeşte la rãscruce.”  

Ilie Marinescu, poetul psiholog 

Ilie Marinescu debutează în anul 2002 cu volumul de poezii “Maieutica iubirii”. Un an mai târziu, acesta semnează volumul de pamflete şi satire “Oblomovismul Sinarhiilor”, iar în 2005 un nou tom de stihuri, intitulat “Meditaţii Poetice”. Autorul este licenţiat în management la American University “Eminescu Center”, dar şi al Facultăţii de Sociologie şi Psihologie în cadrul Universităţii “Spiru Haret” din Bucureşti. Ilie Marinescu a urmat de asemenea, Academia de Radio şi Televiziune din România, “Tudor Vornicu”, fiind  colaborator la mai multe ziare şi reviste, precum “Buletin de Bucureşti”, “Harababura”, “Zău” sau “Şoc”. Poetul este membru în Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală şi în Colegiul Psihologilor din Romania. Ilie Marinescu a apărut în direct la diverse posturi de televiziune, printre care Kanal D, OTV, DDTV, Naţional TV, Cosmos TV, etc. ca specialist în psihologie. Hobby-urile sale sunt filosofia, literatura, muzica, teatrul, net-ul, etc. 

“Furtuna se porneşte, seninul iar dispare” 

Departe de a cultiva o lirică a liniştii, a fericirii, Ilie Marinescu evocă „tristeţi şi bucurii,/ Topite-n soarele amiezii,/ Ascunse-n nopţile târzii” (“Lacrima”). Astfel, poetul desenează în alb şi negru “ore şi secunde” ce “în prafuri se destramã” (“Moartea clepsidrei”), “pe-o cale veşnic grea şi lungã” (“Lacrima”). Tabloul dezolant al acelor “valuri ostenite” din “Glossă”, paleta săracă în culori, imaginea în care “furtuna se porneşte, seninul iar dispare” (“Nostalgie”) vorbesc despre atitudinea contemplativă a poetului în faţa vieţii. Zbuciumul său este subtil înfăşurat, ascuns în această atitudine aproape paralizantă, din care viziunea senină şi calmă este complet absentă.  

Un colţ de Rai 

Prin contrast, peisajul prezentat în “Vacanţă la ţară” este odihnitor, lipsit de freamătul şi de zbuciumul lăuntric de până acum. Poetul iubeşte liniştea, de aceea ne spune că: “De vacarmul din oraşe fug în fiecare varã/ La cãsuţa bãtrâneascã, undeva pierdutã-n ţarã./ Câtã linişte deplinã este-n acest colţ de Rai/ În a cãrui puritate disting fiecare grai.” Îndrăgostit de liniştea rurală, romantic prin definiţie, Ilie Marinescu cântă o natură feerică, în acelaşi timp clasică, în care se concretizează ca elemente caracteristice « Ciripit de pãsãrele, cântec de privighetoare,/ Vântul mângâind, cu glasul, fiecare pom şi floare. » (« Viaţa la ţară ») 

„Cine sunt eu?”

În „Promenadă veneţiană”, poetul meditează pe tema iubirii şi a fericirii. La fel ca şi la Mihai Eminescu, motivul romantic al florii albastre - „Cum sunt ochii ce-i iubesc,/ Ei cunosc dragostea noastrã,/ Ce-mi dau sensul sã trãiesc” - implică senzualitate, voluptate. Floarea reprezintă efemeritatea, delicateţea, în timp ce albastrul simbolizează infinitul cosmic, aspiraţia. Cu o astfel de reprezentare estetică senină, expresivă şi spontană, Ilie Marinescu găseşte de asemenea, prilejul de a medita asupra condiţiei omului în general şi în speţă, asupra propriei condiţii. Omul este trecător, de aceea poetul se întreabă: „Cine sunt eu? Eu sunt un nimeni,/ Îti pasã ţie dacã eu exist?/ În Univers sunt mii de puncte,/ Dar punctul totdeauna este trist.” („Eu sunt nimeni”) 

„Critica raţiunii pure” 

Tristeţea, sentimentul trecerii iremediabile a timpului, regretul filosofic, melancolia îl fac pe Ilie Marinescu să trăiască cu intensitate, în prezentul conştiinţei, desfăşurarea propriului destin. „Am plãtit cu fericirea,/ Fiecare clipã, pas,/ Mãsurându-mi rãtãcirea,/ Biologicul meu ceas.” („Troc”) De altfel, pentru poet, realitatea înseamnă „schisme,.../ rãspunsuri şi-ntrebãri/ Un conflict de mimetisme/ Ne-ncetate frãmântãri.” („Lamentări”)  

Asemenea lui Immanuel Kant, poetul critică „raţiunea purã” ce îl „pune în dileme”. („Dilemă”) Realităţile obiective ale lui Kant din „Critica raţiunii pure” (Kritik der reinen Vernunft) fac ca poemul „Dilemă” să fie străbătut de idei filosofice de o limpezime clasică şi cu valoare gnomică. Poetul se întreabă dacă „are viaţa un sens, ţintã, sau e trecere de vreme?”, cu atât mai mult cu cât idealurile „în adâncurile firii... sunt urzite,/ Parcã-s rãdãcini de pom, prin pãmânturi rãzvrãtite.” („Dilemă”) 

„Suflete înrobite” 

În „Suflete înrobite”, Ilie Marinescu transpune în versuri idei iluministe privind concepţia sa despre condiţia omenească şi despre sensul devenirii istorice. Într-o notă uşor agresivă, poemul prezintă o meditaţie filosofică asupra adevărului că avem „puterea şi dreptul de-a decide/ Asupra vieţii” noastre. Acelaşi poem se detaşează prin atitudinea de dezamăgire pesimistă - prin excelenţă romantică - provenind din filosofia schopenhaueriană, concretizată într-un îndemn-chemare: „O! voi locuitori priviţi bolta cereascã,/ Opriţi-vã avântul de-a fi conduşi de-o mascã.” 

Un „apel către raţiune” 

Ştiind că în lume domneşte nedreptatea, poetul abordează conceptele de libertate, egalitate şi fraternitate în „Apel către raţiune”. „Ce religie spuneţi cã-i mai sus decât alta,/ Când o singurã forţã ne vegheazã din Cer,/ Sã uitãm de Azore sã uitãm şi de Malta;/ Cã putem sã fim liberi încã astãzi mai sper.” Fiecare om are rolul său în lume, dar ca întreg, ca omenire, „Destinul nostru este sã trãim împreunã,/ Indiferent de rasã, de etnie, culoare” („Apel către raţiune”). 

„Se naşte înc-o primãvarã” 

Având intuiţia fericirii, dar şi a fragilităţii fiinţei umane, autorul înţelege că în cele din urmă, condiţia omului este tristă, pentru că este repede trecător. Omul nu poate păstra, atunci când trăieşte, clipa fericirii. Tema timpului aduce încă o dată, ecouri eminesciene în poezia lui Ilie Marinescu. „Am strâns în braţe timpul pribegit,/ Al anilor ce-şi cãutau cãrarea/ Şi-am fost doar pentr-o clipã fericit,/ În rest prietenã mi-a fost uitarea”. („Uitarea”) 

De altfel, poezia lui Ilie Marinescu nu merită a fi dată uitării. Dacă „peste toate se aşterne,/ Tãcerea albã care cerne” („Anotimpuri”), în poemele sale „se naşte înc-o primãvarã” („Anotimpuri”) şi trăieşte speranţa. De aceea, nu ne rămâne decât să îi citim „Meditaţiile poetice” şi să îi urmăm îndemnul: „Curcubeul priviţi, are aceeaşi cununã,/ De ne naştem în locuri diferite sub Soare.” („Apel către raţiune”) Indiferent unde ne aflăm pe Terra, vom fi îmbogăţiţi sufleteşte dacă vom contempla culorile curcubeului poetic creat de Ilie Marinescu.

      Phoenix, Arizona

Arizona – veri fierbinti cu nopti racoroase, mangaiate de briza, si dimineti insorite, cu cer senin si lumina limpede si clara... In una din aceste dimineti stralucitoare si calde imi amintesc ca l-am cunoscut pe nea Mitica. Ajunsesem ceva mai devreme decat stabilisem, la unul din hotelurile din centrul orasului Phoenix, unde trebuia sa ma intalnesc cu un om de afaceri din New Jersey. Am ramas sa il astept la receptie, sa isi faca aparitia. In timp ce rasfoiam nerabdator, niste pliante puse la dispozitie de cei de la front desk, atentia mi-a fost abatuta de o conversatie intre un domn și o doamna prezentabila, amandoi mai in varsta. Pareau de-ai casei, asa ca m-am apropiat de ei, cu gandul sa le cer cateva informatii. Foarte amabil, barbatul a inceput sa-mi prezinte facilitatile pe care le oferea hotelul. Il ascultam cu atentie. Mike, asa il chema, vorbea cu accent. Cand l-am intrebat de unde este, imi raspunde: “Din Romania”. “Ce mica e lumea”, imi spun și, din acel moment, nea Mitica – așa cum m-a rugat sa-l numesc – si cu mine, am devenit prieteni. Am fi vrut sa mai vorbim, dar intrevederea mea de business urma sa dureze destul de mult. Am stabilit, insa, sa ne intalnim la lunch, ceea ce s-a și intamplat dupa vreo doua ore.

Lunch cu nea Mitica

      La ora pranzului, am sosit punctual, la locul de intalnire. Mike era deja acolo. Ne așezam la o masa și comandam. Din vorba in vorba, ajungem la vremurile de demult. Observasem inca de la inceput ca-i place sa vorbeasca, dar mai putin despre sine, si ca prefera sa aduca in discutie oameni, locuri si evenimente din alte vremuri. Incerc sa aflu, totuși, cate ceva și despre el și descopar ca dupa ce locuise ani buni in Canda, se decisese sa vina in SUA. El și sotia sunt patronii hotelului și au doi copii: pe Nicolae și Sandra. Pe Nicolae il și intalnisem de altfel, la receptie, unde imi spusese ca vorbește “putin” romana. Nicolae e pictor si avusesem ocazia sa admir in holul hotelului cateva tablouri facute de el. Sandra este casatorita cu un francez și locuiește de peste 25 de ani in Franta.

“Satul meu, gradina dulce”

      Nea Mitica, pe numele sau Dumitru Sinu, parasise Romania in 1948. Avea sa imi povesteasca insa, mai tarziu, despre plecarea sa din tara. Daca tot trebuia sa vorbeasca despre trecut, ce altceva ii era mai aproape de suflet lui nea Mitica, decat satul in care vazuse lumina zilei? Ii era dor de locul unde se nascuse si crescuse. Lui nea Mitica ii place mult sa recite, iar versurile pe care mi le-a spus, mi-au pastruns si mi-au ramas in inima pentru tot restul vietii: 

“Satul meu, gradina dulce,

Din tine nu m-aș mai duce

De mirosul florilor

De dragul feciorilor

De mirosul la o floare

De dragul la șezatoare”. 

      “Gradina dulce” in care venise pe lume Dumitru Sinu se afla la poalele muntelui, la 6 kilometri de Avrig, in Sebeșul de Sus, judetul Sibiu. Dar sufletul lui e legat nu doar de vatra natala, ci si de alte locuri din apropierea Sebesului de Sus, a caror frumusete mioritca nea Mitica nu a putut-o uita nici pana acum - Avrig, Talmaciu, Racovita. Cu toata frumusetea plaiurilor natale, amintirile lui Dumitru Sinu sunt intunecate de tristete. “La noi in sat au fost trei nenorociri…”, imi spune el.

“Ce-i omul...” 

      Mai intai, isi aminteste brabatul, s-a stins nenea Dumitru a lui Mateiaș (Dumitru Stanila). Tetea Dumitru era un vecin. Plecase sa faca bani in America si s-a intors de acolo, bolnav. Cu banii adusi si-a cumparat pamanturi și acareturi, dar averea i s-a rispit curand pe doctori si pe leacuri. “Ce-i omul...” au susurat, ani de-a randul, ca un izvor nesecat, batranele din sat. Au ramas dupa el, sa il planga, sotia si trei copii - Mitica, Ion și Nicolae. Unul dintre baieti a ajuns secretar general la Facultatea de Medicina din Cluj, iar fata, Lucia Stanila, a devenit profesor universitar in aceeasi urbe. Ea a recuperat, in spirit si in duh, averea irosita a bunicului. 

Povestea familiei lui nea Mitica

      Din negura vemurilor, o alta amintire dureroasa prinde contur. Cand i-a murit mama, la numai 27 de ani, nea Mitica era de 3 ani, sora sa, Ana – de șase luni, Iosif – de 6 ani, Nicoale – de 8 si Ion – de 11 ani. N-a mai trecut mult si micuta Ana a plecat sa isi intalneasca mama in ceruri. Din distanta timpului, Nea Mitica evalueaza cu amar disimulat, astazi, cele demult petrecute: “Napoleon spunea: «Moare o persoana - o tragedie. Mor 100 - o statistica»”. Cu un tata mai mult plecat la lucru, copiii au ramas in grija bunicilor. Si ei au povești speciale. Bunicul din partea mamei, Ion Stanila, a cazut prizonier la rusi. Acolo a invatat sa faca tigla și caramida. Dupa aceea, si-a construit el insusi propria fabrica de tigla și caramida. Bunicul era un om frumos, inalt, insa foarte dur. “Mila te ucide” – spunea el. Adesea, venea dupa bani la tatal lui nea Mitica… Copiii ii spuneau “comunistu”, iar altii - “nebunu tiglarul”, dar nu pentru ca era prost - mai degraba, era chiar un fel de filosof, in sat. In schimb, bunica din partea mamei era o femeie cu suflet ales. Nea Mitica si fratii sai ii treceau zilnic pragul, iar ea ii tinea in poala si le dadea de mancare. Bunica era ca o sfanta.

      Bunicului dupa tata, un om blajin, Dumitru ii spunea nenea Niculita. Acesta il lua in brate si ii canta. Nenea Niculita a stat langa patul de moarte al mamei lui nea Mitica, nora sa, și a vazut-o cat s-a zbatut inainte sa-si dea sufletul. Nu vroia sa moara! Atunci, bunicul a scris in Ceaslovul sau: “Da, Doamne, la toti și la toate / Cinci minute de liniște inainte de moarte”. “Mama e totul”, spune nea Mitica. “Daca iti moare mama, orice și oricate ti se vor intampla in viata, nu le mai simti. Ce altceva ar putea sa ti se intample mai rau de atat?” - gandeste el.

“O frumoasa floare vine”

      Insa raul nu intreaba pe cineva atunci cand vine. A treia nenorocire pe care nea Mitica n-o poate uita s-a petrecut in casa lui tetea (badea) Ion Vulc, fostul primar. Acesta avea trei copii (Ana, Maria și Ion). Maria a trecut in lumea dreptilor tanara, pe cand implinise 21 de ani. A murit de tuberculoza. La inmormantarea ei a fost și nea Mitica, noul meu prieten, care isi mai aminteste și acum versurile-bocet compuse și cantate atunci de baietii și fetele din sat. (Cand murea cineva din sat, se obisnuia ca fetele și baietii și sa ii cante, mortului, viata, in versuri): 

“Veniti, feciori ,de la foc / Caci am fost toti la un loc

Si voi, fetelor, veniti / La nunta mea de priviti

Ma marit tanara floare / Cu moartea cea rapitoare

Bucura-te, cimitire / Ca o frumoasa floare vine

Dar nu vine sa infloreasca, / Ci vine sa putrezeasca. 

“Bucuria-i mica, omule, caci copilul s-a nascut orb!”

     Dupa cateva luni, lui Ion Vulc ii moare și sotia, iar apoi, la scurta vreme, baiatul, Ion. Mai ramasese doar Ana, din cei trei copii. Ana isi pune pirostriile cu Gheorghe Bobanga, dar nu are parte de fericire. La o vanatoare de mistreti, acesta trece in lumea dreptilor, intr-un accident, impușcat fiind, din greșeala, de un coleg. Ana era, atunci, insarcinata. Cand ii naște fiica, batranul Vulc se duce sa o vada la spital, bucuros ca are un urmaș care-i va duce mai departe numele. Aici, doctorul il intampina cu vesti rele: “Bucuria-i mica, omule, caci copilul s-a nascut orb!”, ii spune el proaspatului bunic. Nepotul lui Ion Vulc a invatat, totuși, o bruma de carte (stie sa scrie in alfabetul braille și sa cante la acordeon). 

      Drama lui Ion Vulc incheie intalnirea noastra, de azi. Timpul parca statuse in loc, și eu nu ma mai saturam ascultandu-l pe Nea Mitica vorbind despre cele de demult. O lume frumoasa și patriarhala, cu totul noua pentru mine, mi se dezvaluia prin spusele lui. O lume care imi amintea, totuși, și mie ceva, imi amintea de basmele copilariei, cu al lor “a fost odata ca niciodata”. 

      Phoenix, Arizona

Pe data de 23 iulie 2012 va avea loc sfintirea noului locas de inchinare, biserica ortodoxa din satul Incesti, comuna Ceica, judetul Bihor. La acest eveniment vor participa mai multe personalitati si lideri locali din judetul Bihor. Intrucat o parte dintre fiii satului nu mai locuiesc de multa vreme în casa copilariei lor, nici macar în judetul Bihor si nici macar în tara lor de bastina, un asemenea eveniment este ocazia fericita în care unii dintre ei se pot intalni si depana amintiri în mijlocul consatenilor, rudelor si prietenilor din copilarie. 

Printre cei ce au parasit Romania de cateva decenii se numara si domnul Zaharia Bala. Personalitate marcanta in Lumea Noua si unul dintre romanii care fac cinste tarii natale si numelui de roman, acesta s-a stabilit in Statele Unite ale Americii in 1987. 

Zaharia Bala – un roman patriot 

Zaharia Bala a vazut lumina zilei in satul Incesti, a crescut si a participat impreuna cu parintii sai la toate muncile agricole, la fel ca multi alti romani remarcabili pe care viata i-a purtat pe alte meridiane ale Terrei.  

Indiferent în ce loc de pe pamant s-ar stabili, oamenii asemeni lui Zaharia Bala au radacinile adanc infipte în pamantul patriei, iar satul lor natal este locul în care se intorc mereu cu dor si drag ca sa-si incarce bateriile si sa-si alimenteze ideile, realizarile si misiunea care li s-a dat pe acest pamant. „Nihil est agricultura milius, nihil utilirius, nihil dulcius, nihil dignius” (Nimic nu este mai bun, mai util, mai dulce, nimic nu face pe om mai liber si mai demn decât agricultura),  spunea Prof. Univ. Dr. Nicolae Vasilescu în cartea sa, “Agricultura în proverbe si cugetari”.  

Domnul Zaharia Bala pretuieste si acum aceleasi principii de viata valoroase care provin din traditiile satului romanesc arhaic. Tocmai de aceea, el a ales sa participe la festivitatile dedicate sfintirii bisericii din satul natal, imbracat în costumul popular traditional, retraind o frantura de viata la fel ca altadata.  

Din Romania in sudul Californiei 

Din 1987 Zaharia Bala locuieste în America, in sudul Californiei. A adus cu el valorile romanesti si a promovat toata viata cinstea si bunul simt ca pe o carte de vizita cu care deschide orice usa si obtine orice rezultate si-ar propune. Asemeni multor romani care si-au petrecut copilaria în satele Romaniei, domnul Bala transmite ceva din spiritual ancestral al asezarilor romanesti, fiecarui om pe care-l intalneste în activitatea sa de zi cu zi, chiar daca au trecut multi ani de cand, copil fiind, a deschis abecedarul si cartea de geografie în satul sau din Tara Crisurilor.  

A promova Romania ca pe o destinatie turistica rafinata si stilizata a devenit un stil de viata pentru Zaharia Bala, omul care contribuie la imaginea Romaniei în SUA mai mult decat targurile de turism de pe Coasta de Vest si care si-a castigat stima si respectul americanilor, datorita valorilor si principiilor sale morale ireprosabile. De altfel, Zaharia Bala a fost invitat de mai multe ori la cina cu presedintele Bush. 

Domnul Zaharia Bala este un membru marcant al "National Republican Congressional Committee's Business Advisory Council" din Washington D.C. Republican Congressional Committee l-a decorat pe dl Bala cu medalia de aur Ronald Reagan.

Zaharia Bala este totodata si un prosper om de afaceri. Detine mai multe tipuri de afaceri si proprietati imobiliare in California si Arizona, dar si in Romania. Prin munca sustinuta, cinste si integritate, Zaharia Bala contribuie la consolidarea imaginii Romaniei peste ocean si, în acelasi timp, la prosperitatea tarii sale natale. 

23 iulie 2012 

In data de 23 iulie 2012, dimineata la orele 8:30, un mare convoi de masini va pleca de la rezidenta domnului Stefan Cacuci, situata langa Hotelul Dacia din Oradea. Prieteni si cunostinte care doresc sa se alature acestui convoi de masini, pot sa o faca.  

Cetatenii din satele invecinate si toti cei care-l cunosc pe domnul Zaharia Bala sunt invitati si rugati sa fie prezenti in satul Incesti la ora 9:00 dimineata, inainte de inceperea slujbei de sfintire a bisericii, pentru a avea ocazia sa-i stranga mana acestui roman remarcabil si sa se fotografieze impreuna cu dumnealui. 

Dupa slujba religioasa, domnul Zaharia Bala isi va exprima gandurile si sentimentele fata de cei prezenti intr-o alocutiune care se bazeaza pe experienta traditionala, dobandita de ilustrul fiu al satului Incesti peste ocean. 

Va urma un moment emotionant, în care lumea satului de altadata va fi adusa pe retina celor prezenti printr-un gest simbolic al domnului Bala, care intentioneaza sa urce dealul imbracat in costumul popular traditional al satului. Domnul Zaharia va evoca muncile campului asa cum si le aminteste - va da cu coasa, va merge cu plugul si va evoca prin scurte demonstratii practice, viata taranului roman din Campia de Vest si dealurile Bihorului.  

O vacanta acasa 

La eveniment au fost invitati, si au confirmat deja participarea, o serie de jurnalisti si reporteri americani, care vor imortaliza momentul si-l vor face cunoscut intregii planete. 

Festivitatile vor continua cu o serbare campeneasca, o masa festiva cu mancaruri si bauturi traditionale romanesti. Atmosfera va fi intretinuta de cantareata de muzica populara Florica Opris Abaghioaiei, care va interpreta melodii din folclorul local pana in zori.   

Motivul pentru care anuntam atat de repede evenimentul din 23 iulie 2012 este ca si alti fii ai satului din diaspora sa afle despre initiativa laudabila a consatenilor si sa aiba timp suficient pentru a-si planifica o vacanta acasa, un concediu de neuitat în Romania, în acea perioada. 

Nationalism, libertate si nemurire 

Sfintirea noului locas de inchinare, biserica ortodoxa din satul Incesti, comuna Ceica, judetul Bihor, este un eveniment unic si incarcat de simboluri si emotii pentru toti fiii satului Incesti, ale caror inceputuri sunt legate de aceste plaiuri mioritice. 

Petre Tutea spunea ca: “Nimeni nu poate interzice unui popor sa-si traiasca traditia si istoria cu gloriile si înfrîngerile ei. Etnicul este punct de plecare si universalul punct de sosire. Eu, ca nationalist, am gîndit multa vreme ca natiunea e punctul terminus al evolutiei universale, dar cand dispare nationalismul dispar popoarele si intram în Turnul Babilonului. Popoarele sunt legate de biserici pentru ca fara nemurire si mîntuire, libertatea e de neconceput. Omul, daca nu are în substanta lui ideea nemuririi si mîntuirii, nu e liber”.  

Evenimentul din 23 iulie 2012 de la Incesti este un asemenea moment de nationalism, de libertate si de nemurire. Organizatorii va asteapta cu drag si va promit ca veti trai momente de neuitat la Incesti – Ceica, judetul Bihor. 

O mare sarbatoare în lumea ortodoxa   

Cu toate ca de obicei stirile se anunta imediat dupa ce s-au intamplat, iar daca este vorba despre un eveniment programat, ziarele scriu despre el cu cateva zile mai devreme, de data aceasta, anuntam un eveniment care va avea loc peste doi ani si de aceea este necesar sa facem cateva precizari. 

Sfintirea unei biserici este o mare sarbatoare în lumea ortodoxa  si adesea reprezinta un eveniment unic în viata oricarei comunitati. Odata ce este terminata constructia unei biserici si ea este inzestrata cu toate odoarele de cult, urmeaza ceremonia de sfintire a bisericii, asa cum este descrisa ea in Cartea de sfintire, dupa un ritual vechi, transmis din generatie in generatie si nealterat de trecerea timpului. 

Sfintirea bisericii reprezinta cel mai important, cel mai fastuos si cel mai complicat ritual ortodox si se face de catre un episcop impreuna cu un sobor de preoti si este de o importanta covarsitoare, pentru ca odata sfintita, biserica devine lacasul lui Hristos. Ceremonia are prototipul din Vechiul Testament, de la sfintirea Cortului Marturiei (Ies., 29, 32-37) si a templului lui Solomon (II Paral., cap. 5-7). In crestinism, ca locas de inchinare, Biserica este Casa lui Dumnezeu (I Petru, 4, 17) sau "Biserica lui Dumnezeu" (I Cor., 1, 2) in sens de loc pentru rugaciune a obstei crestine.  

Asadar, peste doi ani, în data de 23 iulie 2012, constructia  bisericii din Incesti - Ceica, judetul Bihor va fi terminata si inzestrata cu toate obiectele de cult necesare, iar Episcopul Oradiei si Bihorului, Sofronie Drincec, insotit de preacuvioasele maici de la Manastirea Sfanta Cruce din Oradea si un sobor de preoti, vor sfinti biserica si-i vor da hramul. 

Phoenix, Arizona, SUA  

„Baia Balkan”, romanul Ilenei Cudalb, se detaşează prin autenticitatea realităţii transpuse pe hârtie. „Baia Balkan” este o carte plină de suflet, în care nota de originalitate rezultă din

rememorarea unor fapte şi întâmplări de demult. Arta autoarei se hrăneşte din crearea unor personaje neobişnuite. Eroii săi sunt oameni cu o voinţă de fier, care nu concep să înţeleagă, să accepte şi să se resemneze. Prin intermediul lor, autoarea ne dezvăluie un mod de viaţă inedit şi impresionant.  

„Sărbătoarea promisă” 

lleana Cudalb (născută pe 21 iunie 1951) este originară din localitatea Cudalbi, judeţul Galaţi. Licenţiată a Facultăţii de Engleză - Rusă, aceasta debutează în anul 1983 în revista Săptămâna Culturală din Bucureşti. Debutul editorial se produce în acelaşi an cu romanul Sărbătoarea promisă. Printre cărţile publicate de Ileana Cudalb se numără  Yitzhak Rabin. Pacea şi-a ucis soldatul, coautor poetul Shaul Carmel (1996), Shimon Peres. De la Dimona la Oslo (2001), romanele Via Regis (2002), Fiica mea, America (2002) - varianta în limba engleză My daughter AMERICA, traducere de Ioana Baldea, a fost publicată de Ed. Junimea din Iaşi (2007) - şi Baia Balkan (2007).  

lleana Cudalb - scriitoare şi consul 

lleana Cudalb a primit în 1997, Premiul pentru publicistică acordat de Comitetul Naţional Român UNESCO pentru volumul Yitzhak Rabin. Pacea şi-a ucis soldatul, în 2001, Trofeul Pro Amiciţia 2001 acordat de Comitetul Centrului Cultural Israeliano - Român din Tel Aviv, iar în 2003, Premiul Internaţional Felix Aderca acordat de Asociaţia Scriitorilor Israelieni de Limbă Română (A.S.I.L.R.) din Tel Aviv. În prezent, scriitoarea este consul la Ambasada României din Canberra, Australia. 

Neamul bălcăneștilor 

Roman cu valoare istorică şi documentară, dar şi artistică, „Baia Balkan” semnat de Ileana Cudalb, prinde în ţesătura sa fire din memoria neamului bălcăneştilor, preluând influenţe din folclor, precum şi motive din mitologia creştină şi păgână. Romanul evocă traseul celor din neamul bălcăneştilor, ai căror paşi au pornit din „mohorâtul ţinut al Histriei, și de acolo până la Întorsura, refăcând astfel drumul transhumanţei străbătut... din Terra Blachorum. Așa se face că neamul bălcăneștilor trăiește de la descălecarea lui pe aceste locuri în strânsă legătură cu cerul și pământul, cu lucrurile înconjurătoare, vădind tenacitatea unei buruieni locale, nepieritoare, care în ciuda vitregiilor îndreptate împotriva ei se încăpăţânează să reziste, meritându-și astfel, pe drept cuvânt, numele de pir.” 

Sfântul Baia, un sfânt al tuturor posibilităţilor 

Bălcăneştii sunt oameni împlinitori de dreptate, răbdători în suferinţă, iubitori de adevăr, dreptate şi demnitate. Ei sunt păstrătorii unei lumi arhaice şi patriarhale şi au un acut simţ al dreptăţii şi al libertăţii, fiind apărători ai unor principii de viaţă fundamentale, bine stabilite din vremuri imemorabile. „Suntem uniţi prin sânge, dar și prin credinţa că suntem veșnici. Călcăm fără poruncă, neabătuţi, pe același drum, de la naștere și până la moarte, pe pământul presărat cu oasele străbunilor din vatra satului până sus pe culmea Babiţei, unde ne închinăm în faţa troiţei ridicate înaintea intrării în Templul Sfântului Baia, un sfânt al tuturor posibilităţilor.” 

Templul 

„Baia Balkan” debutează ca un roman al cunoaşterii primitive, empirice, al credinţelor în mituri şi minuni. Templul ocupă locul central, ce oferă culoarea locală. În jurul acestui templu cresc tradiţiile, se nasc legendele, prind contur aventurile. Volumul se deschide cu un spectacol ceremonial ce are rolul de a ne face cunoştinţă cu ritualul iniţierii, cu unitatea dintre oameni şi zeităţi. „Dintr-o veche tradiţie se atribuie templului o istorie încărcată de personaje și evenimente pline de semnificaţii care opun în permanenţă pe misionarii din Sciţia Minor, discipolii luminaţi, ocrotitori ai celor săraci și oropsiţi, coborâtori din Zarathustra, cu războinicii societăţii de bărbaţi care durează până astăzi și a căror filozofie de viaţă, furia destructivă, marchează omenirea încă din zorii acestei civilizaţii. Ulterior, încercările cutezătorilor de a dezvălui misterele Templului au creat noi și noi legende, ridicând tot atâtea semne de întrebare cât și movilele tombale presărate peste tot în interiorul peșterii.”  

„Baia Balkan”, o cronică socială 

„Baia Balkan” nu este doar o cronică de familie, prezentând viaţa cotidiană a unei comunităţi, ci şi o cronică socială, în care asistăm la formarea unei noi societăţi. Nucleul narativ al volumului este în continuare, Templul. Acesta este toposul central, un spaţiu ce închide în sine o lume , un univers şi o istorie, cu toate credinţele, tradiţiile, superstiţiile şi eresurile lor, cu toate frământările unei comunităţi. Ceremonialul ritualic al iniţierii personajului principal, ce are loc la Templu, dă naştere unei fericiri materiale, unind pentru totdeauna destinul acestuia cu destinele celor aflaţi de faţă, la eveniment. 

O tradiţie care se pierdea în timp  

Autoarea scrie despre o lume pe care o creează pas cu pas, cu întregul ei ceremonial, cu oameni simpli, săraci, mânaţi de impulsuri şi trăiri primordiale. Intră în scenă Palaghia, o femeie templier: „stră-stră-străbunica mea, a fost prima fecioară jurată din neamul nostru, al bălcăneștilor. Zeii au ales-o după legile lor nescrise, au ocrotit-o, i-au îndreptat pașii spre mohorâtul ţinut al Histriei, și de acolo până la Întorsura, refăcând astfel drumul transhumanţei străbătut de înaintașii noștri din Terra Blachorum.”  

În roman, pe lângă personajul principal, care este si narator, se detaşează figura lui Muzulie, în jurul căruia se învărteşte intriga, şi de al cărui nume se leagă episoadele eroice ale naraţiunii. El are rolul de călăuză, el este cel ce intră în corespondenţă cu trecutul, de unde absoarbe elementele ancestrale, cosmogonice, pe care le aplică în planul vieţii telurice, contemporane. „Muzulie era hotărât să repună în drepturile lui neamul nostru direct coborâtor din sângele și carnea Palaghiei, cea pe care boierul francmason Caracostea o adusese cu peste două sute de ani în urmă înaintea intrării în Templu și o lăsase acolo paznic al unei tradiţii care se pierdea în timp.” 

Hora s-a născut la noi 

În împlinirea datoriilor lor faţă de viaţă, oamenii cunosc rolul ritualilor. Dimensiunea acestora se răsfrânge în conştiinţa lor, oferindu-le ordine, credinţă şi valoare. „Rolul ritualurilor este să păstreze perfecţiunea iniţială, a completat Margulia. Pentru misiunea noastră însă, este important să credem că hora s-a născut la noi. Ca și Sfinxul pe care egiptenii l-au copiat și l-au făcut nemuritor pe malul Nilului.” 

A venit vremea ca lumea să audă de noi 

Evoluăm într-o lume balcanică, în care motivul căutării, al împlinirii destinului colectiv şi individual este magistral redat. Muzulie este exploratorul, cel care încearcă să lămurească sensurile prezentului şi ale viitorului, lucru ce nu se poate realiza decât prin înţelegerea trecutului. „Autonomia teritoriilor noastre va fi și ea discutată, vom supune la vot aprobarea fondurilor pentru proiectul Baia Balkan... Templul Sfântului Baia va fi zăvorul care închide și deschide cutia Pandorei balcanice. A venit vremea ca lumea să audă de noi.” 

O lume arhaică 

Roman de o reală valoare literară, „Baia Balkan” evocă o lume arhaică, în care întâmplări de demult îşi fac locul în prezent. Eroii sunt dominaţi de un profund sentiment patriotic şi au vocaţia lucrului bine împlinit. Ei se conduc după rânduieli nescrise, după legi şi credinţe strămoşeşti şi îşi duc traiul într-un spaţiu spiritual şi fizic ce a devenit vatră. „Baia Balkan” este o carte despre oameni răbdători în suferinţă, ce ţin în sufletul lor dureri nestinse. Ei au puterea de a dovedi că platitudinea spirituală şi lipsa de iniţiativă nu fac parte din felul lor de a fi.  

Aceşti oameni dăinuiesc peste timp, prin profunda comuniune pe care au avut-o cu locurile cărora le-au aparţinut, cu natura lor. Simţirile şi zbuciumul sufletului lor s-au proiectat în şi prin natură, care le-a oferit echilibru, libertate deplină şi nemurire. 

Roman de factură psihologică, “Viaţa pe fugă” de Mirela Roznoveanu se remarcă prin interesul pentru social, pentru descrierea de persoanje şi evocarea în detaliu a mediului, dar şi prin modul exemplar în care autoarea ştie să surprindă exteriorizarea sufletului, mutaţiile sufleteşti sau interiorizarea lumii în conştiinţa personajelor. Volumul este scris în exil şi zugrăveşte cu măiestrie nu doar Lumea Nouă, ci şi momente cheie din trecutul României comuniste. 

Mirela Roznoveanu, deţinătoare a Premiului pentru literatură comparată 2008 

Printre volumele semnate Mirela Roznoveanu se numără:  „Civilizaţia romanului” (eseu despre romanul universal; volumul I - 1983, volumul II - 1991), „Totdeauna toamna” (roman, 1988), „Viaţa pe fugă” (roman, 1997), „Platonia” (roman, 1999), „Timpul celor aleşi” (roman, 1999), „Toward a Cyberlegal Culture” („Către o cultură juridică virtuală. Eseuri”, 2002), „Born Again – in Exile” („M-am născut a doua oară în exil”, poeme, 2004), „Elegies from New York City” (2008), „Civilizaţia romanului. O istorie a romanului de la Ramayana la Don Quijote”, (2008), etc. În 2008, scriitoarea obţine Premiul pentru literatură comparată 2008 al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România.

 Mirela Roznoveanu – o scriitoare româncă în Statele Unite 

Născută la Tulcea, într-o familie de intelectuali, Mirela Roznoveanu îşi ia licenţa în filologie, la Universitatea din Bucureşti, cu o lucrare de gramatică istorică. Din ianuarie 1991, scriitoarea se stabileşte la New York. În 1996 aceasta devine membru al Facultăţii de Drept a New York University (NYU) şi ocupă funcţia de cercetător în dreptul internaţional şi comparat, având gradul academic de profesor asistent. În 2005, Mirela Roznoveanu este redactor şef al GlobaLex, jurnal online de cercetare juridică, publicat de NYU Hauser Global Program (Web site-ul jurnalului) şi cercetător cu gradul de profesor asociat. Autoarea este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi membră a Academy of American Poets. 

„Viaţa pe fugă”, romanul acestui sfârşit de mileniu 

„Fuga prin viaţă sau „Viaţa pe fugă” este unul din cele mai insolite şi mai expresive romane din întregul spectru epic românesc contemporan. Marile evenimente ale acestui roman sunt cu precădere sufleteşti, filozofice, existenţiale. „Viaţa pe fugă” este romanul acestui sfârşit de mileniu”, spune Ion Ţugui. 

La fel ca şi în “Platonia”, Mirela Roznoveanu se dovedeşte a fi şi în “Viaţa pe fugă”, un subtil analist al sufletului feminin, evocând încă o dată cu talentu-i caracteristic, viaţa, frământările, dorinţele, preocupările unei femei.

 “Doamne, ce este viaţa?” 

“Doamne, ce este viaţa?”, se pune la un moment dat, întrebarea, în cartea Mirelei Roznoveanu, „Viaţa pe fugă”. Sau altfel spus, parafrazând titlul volumului, ce fel de viaţă mai poate fi cea trăită pe fugă? Poate tocmai de aceea nu este întâmplător faptul că romanul începe în ajunul zilei de 4 Iulie, în preziua marii sărbători naţionale a Americii. Odihna caracteristică unei importante sărbători ar trebui să devină pentru Angela, personajul principal al cărţii - o emigrantă româncă ajunsă în Lumea Nouă - un mod de existenţă, nu neapărat fizică, dar mai ales, interioară.  

De altfel, autoarea nu alege întâmplător ca moment de debut al cărţii, ajunul lui 4 Iulie, ziua de naştere a unei naţiuni. Eroina însăşi are nevoie să se nască încă o dată, din propria-i cenuşă, pe pământ american. Iată de ce, doar atunci când va fi capabilă să înţeleagă că a ales să aibă un alt cămin, departe de ţara natală, în clipa când va reuşi să se lase cu adevărat adoptată de această nouă patrie, Angela va ajunge să se accepte pe ea însăşi şi să renunţe la un stil de viaţă marcat de ideea că orice ar face, continuă să rămână un exilat, o fiinţă ce îşi trăieşte viaţa pe fugă.   

“Era din nou vorba de ţara ei” 

Angela, personajul spre care este îndreptat interesul autoarei, este “o femeie încă tânără şi atrăgătoare, căreia i-ai fi putut da orice vârstă, între treizeci şi treizeci şi opt de ani”. Ea reprezintă prototipul femeii moderne, active, în stare să judece lucid. Deşi atrasă de societatea americană eclatantă, eroina nu renunţă să trăiască după un cod interior în care amintirile joacă un rol important. “Apoi, inima zvâcni din nou, ca biciuită. Desigur, era din nou vorba de ţara ei şi de anul 1990. Trecuseră de atunci aproape doi ani...” Aceste amintiri revin asemenea unor flash-uri pe tot parcursul cărţii, evocând un moment de cotitură în existenţa personajului, o ruptură în legătura ancestrală, dintotdeauna, dintre ea şi lumea de acasă. Deşi este o femeie energică şi curajoasă, Angela încă mai are nevoie de un univers al ei, în care se retrage pentru a evada din realitatea cotidiană şi a uita de decepţiile şi greutăţile vieţii de emigrant.  

“Acest an şi jumătate de America” 

Ajunsă în America, Angela se schimbă psihologic, comportamental şi vestimentar. “Trupul i se schimbase şi el în acest an şi jumătate de America, căuta parcă să se adapteze unei noi caracteristici antropologice. Chiar şi trăsăturile i se subţiaseră, ochii şi părul îşi schimbaseră culoarea, glasul se modificase, cuvintele porneau de undeva, din cerul gurii, pe note mult mai înalte şi mai melodioase.”  

Cu toate acestea, eroina nu reuşeşte să treacă pragul despărţitor al celor două medii sociale – cel din care provine şi cel în care o condusese destinul şi unde acum, încearcă să îşi găsească un loc sub soare. În “jurnalul de care nu se despărţea niciodată”, ea notează: “N-am dormit întreaga noapte din cauza tensiunii nervoase şi a luxului deşănţat din camera în care stau. Carpetele, draperiile, cearceafurile, păturile, până şi foile de hârtie cu antetul hotelului mă umilesc. Sunt o săracă, venind dintr-o lume barbară, a lipsurilor şi războaielor fratricide.” 

“Nu eşti decât o sclavă” 

Noua condiţie socială în care se află Angela stă sub semnul “traumei desprinderii de loc şi de fire, personajul feminin al autoarei devenind el însuşi o coagulare densă de stări şi convulsii”, afirmă Ion Ţugui. Eroina este copleşită de lumea în care trăieşte şi din acest motiv alege varianta de a se refugia într-o realitate paralelă, secundă, din trecut, despărţind astfel aparenţa de esenţă. Sosită în America în căutarea libertăţii, Angela realizează că a nimerit în mijlocul unei societăţi individualiste, în care nu mai este loc şi pentru dramele personale. Mai mult, definiţia libertăţii, aşa cum o înţeleg cei de aici, vine să îi confirme că aparent, ea pornise în căutarea unei himere, atunci când îşi părăsise ţara pentru Lumea Nouă. “Libertatea înseamnă bani şi putere. Nu te lăsa îmbătată de vorbe, nu eşti decât o sclavă. 

Deşi Angela vede tărâmul tuturor posibilităţilor  ca pe un pământ al făgăduinţei, port al unei îndelungi călătorii, realitatea căreia trebuie să îi facă faţă, pe măsură ce se desfăşoară, evidenţiază că aici totul funcţionează conform unui mecanism cu anumite legi şi principii, diferite de ceea ce îşi imaginase înainte să plece din România. Iată de ce, schimbările de comportament ale eroinei se încadrează perfect în tiparul situaţiei prin care aceasta trece în prezent. “Fusese considerată o curajoasă, dar în America  descoperea că nu ştie să spună adevărul, din laşitate. “Ţi-e frică să nu te dea afară”, a râs Leslie batjocoritor. “Munceşti mult pentru puţin.”” 

America, un simbol 

Romanul Mirelei Roznoveanu, “Viaţa pe fugă”, este elaborat, dinamic ca stil, dramatic. Staticul rezultă din singurătatea destinului pe care autoarea îl prezintă. În carte se detaşează sondarea morală, puterea de discernământ şi luciditatea analitică a scriitoarei. Personajele sunt realizate prin trasături repezi şi incizii. Aparent, personajul principal al volumului Mirelei Roznoveanu este o femeie, Angela. Simbolic însă, adevăratul personaj principal din  “Viaţa pe fugă” este o întreagă lume devenită fiinţă, o societate, o Cetate numită Lumea Nouă, cu obiceiurile, regulile şi prejudecăţile ei. Arta Mirelei Roznoveanu constă tocmai în ştiinţa portretizării structurii acestei Lumi Noi, căreia îi inventariază atent, toate unghiurile.  

Phoenix, Arizona