|
Duminicalii vieţuiesc într-o pătrăţică a începutului evoluţiei umane, pe
prima treaptă. Aici îi traiu’, aici îi raiu’ îşi zic, aşa că li se
pare inutilă aventura să urce. Pentru ei, a ajunge înseamnă a sacrifica
trăirea vieţii şi nu înţeleg ajungerea dacă nu te înalţi aşa cum eşti, iar,
dacă ţi se cere cumva să încalci conştiinţa, înfrângerea să nu presupună o
azvârlire sau cădere de sus. Şi-s fericiţi că se-nvârt cu pământul odată
visând sânul raiului, atârnând în aţa aia de... speranţă. Unii adoptă
poziţia ghiocelului şi vorbesc 2 cuvinte, restu’ tac, alţii recunosc
că sunt participanţi cu vorbe goale - asemeni porcului cu dovleacul,
dau vorbele de-a dura. De prea multe ori unul se luptă să vorbească şi altul
să-l întrerupă, dar au caracterul de a nu se feri de adevăr şi le place
să fie Om - ideal neatins,
întrucât nu a întârziat trenul pentru vreunul. Duminicalii sunt ăia de pe
poale, din urma timpului, cărora li se rupe de viaţă şi trăiesc mai...
aşa. Ani şi ani îşi tot zic: Hai, că mai am oleacă de necaz şi scap,
hai că mai am oleacă de opinteală! dar apar mereu altele şi altele. Dintr-un
deosebit, am ajuns văzut ca un câine
se plânge câte un bătut de cea care a avut în cine să dea - viaţa.
Banii lor, mai întotdeauna, sunt banii de pâine, cu care adorm sub pernă şi,
toată noaptea, pun mâna să vadă dacă mai sunt. Nu-şi zăpăcesc copiii
ţinându-i cu cartea-n mână (pentru a se lăuda într-o zi: "N-ai tu ce-am io!"),
fără să ştie să se joace cu mingea. Ei n-au şi se fac că nu le lipseşte.
Se privesc în oglindă doar când se duc undeva şi vor să fie „giugiuc”, dar
ştiu ca atunci nu sunt suferiţi - li se reproşează că s-au îmbrăcat de
moarte.
Duminicalii au lipsit la lecţia "Eu sunt, eu fac, io pot",
aşa că-s repetenţi toată viaţa în clasa... socială. „Doamne,
unde e de mine?” se-ntreabă câte unul şi nu e nicăieri. Dar sunt cei mai
indicaţi la muncile la unghie: baros, târnăcop, sapă, targă, omorât
bolovani - la hăi-rup. Acolo li se face totdeauna batjocura de cel care
plăteşte reproşându-li-se că nu sunt în stare nu să-ndrepte un fier,
măcar să-l strâmbe! Tot strigându-li-se, au ajuns să creadă că nu mai au
scăpare, aşa că recunosc singuri: Sunt de nici o ispravă! Cel mai
sfânt bun pe care-l au e... Crucea. Atunci când dau de pomană, şi-şi dau
zilnic, sunt în stare să o dăruiască, numai să nu fie cerută de la obraz. Ei
cred că poţi să fii cât ai fi, dacă n-ai gramu-ăla de noroc de la El, nu
faci nimic. Îşi strigă adevărurile spre cer şi se lasă în voia lui
Dumnezeu, pe care-l păcălesc de zile visând „să-L mai păcălească!”
Dar viaţa nu înseamnă nimic pentru ei: De-oi fi ori de n-oi fi, tot un
drac!
Duminicalii supravieţuiesc într-o lume scălâmbată, parcă ţinută într-un
ciudat pantof chinezesc şi-a răbufnit ici colo, (acum prin paginile
acestei cărţi), o lume strâmbă pe care n-o mai îndreaptă nimeni şi-n
care „nu trăim pe literă omenească" - oriunde ciocăneşti şi intri, ţi se
strigă: „Ieşi afară!” O lume pregătită pentru o sfârşală
("Ce mai, sînt anii de pe urmă - trebuie să fii prea om ca să rezişti!”)
o lume fără frâie în care unii, din cauza clocelilor din cap,
îi înţeapă şi au ajuns hoţi-cinstiţi, în timp ce răstesc că nu sunt
destul de civilizaţi. Numai că fibra duminicalilor şi-a găsit echilibrul pe
o treaptă a întunericului. Treapta următoare nu este a lor, cineva are
nevoie de ei acolo. Ar putea să o urce doar dacă ar apărea conştiinţa că e
uman să li se pună mai puţin pe umeri încât munca să ofere bucurie,
nicidecum să fie „scârbici”. „Viaţa-i frumoasă dacă râzi, altfel nu e nimica”,
spune, cu ultimele-i puteri, Omul cu barosul. Şcoala vieţii i-a învaţat pe
cei care-l plătesc să aibă grijă să nu râdă şi să-i transforme viaţa în
nimica. Maşinile, casele înalte din piatră şi cu muţuglui, apoi
câte şi mai câte, lasă în
urmă, cu fiecare rotaţie a pământului,
"adunătura desculţă a lu' nimănui", cea care merge cel mult cu
bicicleta şi aşteaptă la infinit o milă. Să ne mirăm că între oameni se
ridică Zidul lui Marghiloman cu o spărtură prin care doar se satisfac
interese? Într-un timp când Constituţia-i căzută jos fiindcă s-a
lăsat mână liberă lătrăreţilor care au împins omenirea într-un impas
făcând legea să se-nvârtă ca şurubul, şi-aşa şi-aşa („dreptatea nu-i
pe pământ, dacă n-ai putere, până şi cu-Adevăru’ trebuie s-o laşi moartă.
Legea face din om-neom, chinuie mai abitir ca pe Hristos”), un timp când
oricine caută să te înşele cu ceva. Duminicalii stau încremeniţi şi-aşteaptă
în zadar, de la Sistem, să fie şi Dumnezeu băgat în calcule, iar de
la Dumnezeu să nu mai greşească cu mila încât cel rău să nu
sfârşească niciodată bine. Numai că Sistemul a divizat oamenii până la
unul încât Iubirea să fie dăruită doar celui puternic. Acesta este şi
momentul vinovăţiei mondiale: Invingătorul (care este un om şi nu un
concept) şi ai lui fac legea, iar tu va trebui să te supui. Nu mai contează
daru’ tău, gata, s-a băut, s-a mâncat. Aşadar viaţa depinde de un
învingător, dacă acela a fost mângâiat de femelă, dacă vinul a fost oţeţit
ori fasolea afumată. Fiindcă va ridica mâna şi va face un gest
fulgerător. Şi fulgerător se vor schimba toate: calitatea apei, a gazului,
adânciturile din asfalt, taxele anuale, toate, toate, toate. Duminicalii
fac haz de necaz: ”Taci din gură, când o muri… jucăm!” Intrebarea de
milioane de ani este dacă se poate altfel, dar răspunsul a fost din
totdeauna o tăcere interesată, motivată ridicol, care a lăsat să se lucreze
nestingherit pe dedesubt, imprimând vieţii (paralel cu modul de
supravietuire „din rău în mai rău”) un mod de trăire, încât libertatea şi
democraţia au devenit „şvaiţăr cu găuri” iar politica „Ia-ţi-o ţie” - „
Dă-mi-o mie”. Fiind ultimii în şirul vieţii, Duminicalii sunt şi fi-vor
mereu de sacrificiu. După ce li s-au umplut buletinele cu ştampile şi nu
s-a schimbat nimic, şi-au zis: "Ducă-se draculi toţi, n-are cin' să ne
apere, n-avem cum işi din balacină!” şi au aţintit privirile în sus, chiar
dacă ştiau că Oamenii lu' Dumnezeu ar trebui să-i tăvălească pe oamenii
lu' dracu.
Duminicalii se roagă... de câte ori se roagă. Unii se întrec
în aprinsul lumânărilor la biserică („am aprins două lumânări, sunt mai tare
ca tine!”), altii, fix la 12 noaptea, când se deschid cerurile,
aprind o lumânare în casele lor: „S-a înmulţit lumea cu dobitoace şi au
chipul Tău, Doamne. Dă-mi puterea ca, făcând un semn, un singur semn, să
dispară niscaiva lighioi.” Dar sunt şi
nedumeriţi: „Doamne, de ce nu schimbi lumea, de ce fugi?” Sunt şi
Faţă-ntoarsă de la Dumnezeu care şi-au pierdut încrederea în tot şi nu
mai vor să ştie de nimic. Rugăciunea n-o ştiu toţi, chiar Nicolae o încurcă.
Un duminical scrie „Tatăl nostru” pe o hârtie, să aibă în buzunar, la o
nevoie: „- Mă, ai pus titlu? Da' ai pus "Amin" cu a mare? îl ţine din scurt
Desculţu. „Nu, că mi-a venit lapsusu'. Las’ c-o-ntreb acasă p-aia bătrână şi
mai scriu pe ormă. Stai să scriu "ispită", că asta-i periculoasă tare! "Să
iert ăm gre şi ţilor" (adică tot p-ai noştri, săracii!) "că a ta e pu te rea.
Şefule!" Aici am pus de la mine!” Duminicalii sunt credincioşi, chiar de
intră-n cârciumă, au crucea la gât şi încearcă să şi-o facă pe trup, Crucea
fiind o prezenţă care obligă la adevăr („Nu mă pune să mint, c-am făcut
cruce”; „Dacă mint, să mă bată Crucea pe care, iată, o fac în faţa
voastră”). De multe ori însă mâna nu reuşeşte s-o încheie, din cauza
repeziciunii cu care le este supusă trăirea, a oboselii sau realului care
bate lăuntrul („Începe crucea, dar, pe la jumatatea ei, mâna uită şi…-mi
arată soarele”) - probabil de-aceea şi răman cu sufletele greu încărcate.
„Biserica-i
numa aşa, să-nmoaie inima la criminali”, „păcăleşte cu vorbele” şi stârneşte
omul chiar împotriva omului („M-am dus cu pachete pentru-mpărţit, să le
slujesc - povesteşte Tan Georgescu. Şi-un drac de om a băgat mâna şi-a luat
din coş. N-am mai ţinut cont de biserică, de nimic, şi l-am luat
la-njurături: «Biserica mă-tii, dacă te prind…» Am lăsat coşu’ jos,
şi-aleargă după el! Am făcut v’o două ture, pân-a lăsat alea din mână şi s-a
făcut nevăzut.”) Biserica-i locul care oferă apa sfinţită în care oamenii
cred cel mai mult, numai că obligă mulţimea oferind agheazmă în
schimbul ascultării slujbei. Impărtăşania sau înmormântarea se fac doar dacă
ai fost văzut de popă, dar duminicalii se răzbună nechemându-l la pomeni,
„că nu sîntem obligaţi” („Ce, io nu ştiu să pun niţică tămâie şi s-afum cu
ea? E primită, că-l dă la o parte pe ghiavol”). Duminicalii cred că o parte
din relele lumii s-au întâmplat numai de la popă! Aşa că îl consideră
sperietoare („Postiţi că, altfel, vă duceţi toţi în... iad”), funcţionar
lacom (“Popii şi parlamentarii! Ăia dorm şi ăştia cântă: "Aleluiaa..."; „Banii–s
ochiu dracului şi-i place-n primul rând
popii”), un neobrăzat care aruncă la porci copanele şi coliva,
iar „când vrea să facă bani, ia găleata aia şi ciocăneşte-n poartă. Îţi
spune de la obraz să-i pui şi-n traistă. Şi-i pui ce-i mai bun, de!” Nu cred
în puritatea interioară a acestuia („Nici nu s-a sculat preotu’. Pân-o
târăşte pe preoteasă la marginea patului… mai e! Săptămâna trecută am
plimbat-o pe mama ce-am plimbat-o şi-am zis s-o mai plimbăm oleacă, da’ n-a
vrut. M-a chemat în altar de-am semnat pe caiet. În altar îl ţine! Nu i-a
convenit cât i-am dat, cică să mai aduc”),
şi-i interpretează prestaţia ca pe o bagatelă („Şi ce-a zis, mă, popa
acolu? întreabă Al lu' Puştiu. - A zis că-i… bine!”) sau un rău care
compromite grav ideea de credinţă („cică nici El nu le ştie pe toate!”) Aşa
că se bucură când o păţeşte („A intrat şi la Ţicnitu - o belea de om. Stătea
şi bea de pe scăunel. Şi-l lasă pe popă, îl lasă să stropească p-acolo şi-i
zice: “Acu, părinte, fă-mi şi mie o... cântare. Să moară viaţa mea, dacă nu
mi-o faci p-aia: „Dă, mamă, cu biciu-n mine, că n-am ascultat de tine!” Stai
oleacă pe pat, ia de bea un păhărel…” Popa dă să iasă, da’ Ţicnitu-i
blochează uşa cu cuţitu’. Şi... i-a cântat popa, să scape de nebun!”)
Biserica este un bine paracliserului care merge cu registrul după
contribuţie („Ieri ţaica Anica-l certa-n fundu' grădinii: "Nu fi prost,
trage şi tu din bani, că doar nu i-oi duce pă toţi!") iar oamenii-l înjură
pe preot că «de ce nu taie chitanţă când vine cu cerşitu’?» Astfel se face
că preotul se îndepărtează de oameni. Dar duminicalii îl simt organic pe
Dumnezeu: nu-şi însuşesc ce nu le aparţine - „să le meargă bine”-,
miruiesc pomii, ţin candela aprinsă,
tămâie prin casă şi aburindele dăruite pentru cei morţi, la nevoie chiar
îngână bisericeşte cuvintele credinţei,
ceea ce-i apropie şi mai mult de divin. „Cine nu crede-n Dumnezeu, nu crede-n
nimic” le este înţelepciunea. „A crede” este încercarea de a fi ceva şi nu
cineva („Mulţi, cică, nu există Dumnezeu. Îl caută cu lupele să-L vadă pân
cer, nici unu nu-L vede, da’ El e-acolo, sus! Cum să nu existe Dumnezeu?!”;
„Dumnezeu este al meu!»- spune nebunul - Şi al fiecăruia. Dacă ţine la El”;
„Ce-L tot strigaţi atâta? Lăsaţi-L să să odihnească! Faceţi bătături la
genunchi, vă poleiţi cu rugăciuni, să nu vă atace cel rău. Există un singur
păcat: acela când faci rău cu bună ştiinţă.”)
Nicolae
este cel care are nevoie de o Puritate şi o Perfecţiune, dar are spaima
că Dumnezeu nu este Perfecţiunea, că va trebui să se lupte şi cu El
în nefiinţă (Doamne, Te voi căuta dorind să nu te găsesc, având în suflet
spaima nedesăvârşirii Tale.) Inconştientul îi spune că Dumnezeu stă
ascuns după ultimul om şi priveşte spre păcătoşi, că dă în fiecare
dimineaţă lumină („I.E.Lî împarte ziua precum o mamă, mulţilor copii, pâinea”),
însă o folosim în contra aproapelui, ca şi cum ne-ar fi dat-o personal
(„Acumulăm, cu mâna-ntinsă şi cu forţa şi îngrămădim unele peste altele,
umplem podurile, chiar dacă ştim că le mănâncă rugina, microbii şi moliile.
Într-o zi, noi sau altcineva, le ducem cu căricioru’ la «fier vechi». Numai
că rănile produse de efortul acumulărilor, rănile nevăzute, neştiute,
nebănuite chiar, acoperă nişte biete trupuri umane. Crustele se unesc, cum
lacrimile cu sudoarea, cum scrâşnetul dinţilor şi crucile către însus, şi
dau împreună un geamăt planetar.”) Altădată crede că Dumnezeu e un creier
încins, o… Grozăvie ce se lasă purtată pe braţe,-nadins, care scoate gemete
şi hi-hi-ituri - Îi ies aripi şi alge din trup, cozi, şi coarne-n tot felu’,
se transformă-ncontinuu, creează lumi după lumi articulând silabe numai de
El înţelese.” Şi se întreabă de ce nu se mai întâlnesc oameni ca
Iisus? Dumnezeu este „gândul care se face vis, şi pâine, şi
apă... care vindecă şi linişteşte cu somnul, iar câteodată, ceva atât de
simplu, precum un copil care îmbie cu cireşe.”
Lupta
Duminicalilor se duce cu gâlciovarii – aceia care “nu-s clociţi bine” (de
familiile care au speriat cartierul) şi au
„inimă de rău”, cu care bagă frica-n oameni, amăgind cu
cuţitul sau băgându-l în trupuri,
cu firescul tăierii unei felii de pâine. “Omul cu cuţitul”, “Cioroiu- Boala
Copiilor din “Umbra nopţii”, “Tili”, “Alba-neagra” sunt incursiuni în
psihologia unor astfel de personaje. Dar se dă o luptă şi cu femeile care
amăgesc şi ele, cu trupul, îi fentează şi li se alătură ca
animalele, doar pentru procreare, când ei vor în fiecare seară să-şi
echilibreze osteneala din timpul zilei. "Femeia se urcă undeva sus, sus de
tot, cu nişte probleme ale ei şi... nu mai are nevoie de noi - zice unul.
N-are puterea să-nţeleagă nevoile bărbatului, nu e suficient de lucidă. În
schimb vrea să ia ea toate hotărârile. Barbaţii îi trec cu vederea multe de
tot, da’ ea nu iartă nimic.”
Bărbaţii se bagă pe sub pielea ei şi creează iluzia că fac ce vor femeile,
doar ca acestea "să se simtă bine că, dacă se simt rău, e mai rău şi pentru
ei”. În fapt, execută ce trebuie făcut. Lupta aceasta le ocupă tot
timpul, îi obosesc într-atât că nu le mai este aminte să se implice în
social, de unde s-ar salva cu toţii. Numai astfel fiecare familie de
duminical a rămas şi rămâne în urma societăţii, într-o frumoasă şi continuă
încăierare, dusă într-un fel de lichid amniotic din care ies la suprafaţă,
cu rândul, pentru gura de aer, învingătoare fiind căsnicia care sfârşeşte cu
bocetele pentru cel iubit, bătătorirea unei cărări spre cimirir sau
singurătatea şi regretul că au „sinucis”. Chiar dacă n-au prea mers undeva
în viaţă pe acelaşi trotuar, la braţetă ori de mână, dar au ajuns întodeauna
acasă, unde au camere şi paturi proprii, flori, emisiuni tv şi copii
personali, unde fiecare are cărările lui, convieţuirea rezumându-se la a
trăi sub acelaşi acoperiş, dar separat. Se produce această paradoxală
nenorocire, când femeia este cel mai frumos lucru care poate să ţi se
întâmple, iar fără femeie, eşti pierdut în viaţă, te distrugi, n-ai
nici un Dumnezeu! Se produce numai pentru că ea, femeia, obligă la...
ploconeala de pe lume - un
joc necesar evoluţiei, dar regulamentul jocului este împins brutal peste
condiţia preocupării exclusive de a supravieţui a lumii lor. Rezultatul?
Bărbatul, după ce aşteaptă să se inventeze ceva să nu mai fie nevoie să
mâncăm, vrea imperios să existe şi ceva să nu mai vrem femeie.
„Dacă femeia n-ar avea petecu-ăla, ar fi cel mai aruncat animal”, spun unii
duminicali, e necesară la-nceput, doar câteva minute, cât o iei în braţe,
Femeia-i „o… bipedă care deranjează tot, de la bubica aia a ei se
trag toate nenorocirile pământului!”
„Ne-arată trupu’, ca pe o prajitură, iar nouă, mai rău ca la copii, ni se
scurg ochii după el, ne bagă-n boale!” Curând „te-aduce-n stare să bei sau
să dormi, să n-o mai auzi. E o tăună! Când îşi lungeşte coada, să te ţii, ne
dă numai ciorbă de limbă!” Alţii îi iau apărarea: „După ce-o iau în braţe,
nu ştiu ce-mi face, parcă nu mai mă doare nimica.” „Ţi-a murit femeia, ţi-a
murit mintea. Câteodată este tot ce-ţi trebuie. E rău tare să nu te aştepte
acasă, ca pe fiecare. Merg să mă berbelesc, nu mai e lamă! Vreau să fac
mâncare, nu mai e ulei! Vreau să schimb chiloţii, stai că nu mai e nici unu…
Dacă n-ar fi fost femeia, n-aş fi avut nici pantaloni pe mine…” „Cine
iubeşte este un prost. Da’ cine nu iubeşte e şi mai prost.” „Femeia e…
fericirea!” Atunci când nu-i refuză, duminicalii trăiesc o ameţeală mai
mare decât le-o oferă băutura. Dar femeia le cere răspicat să nu mai
bea, iar ei mai al draculi beau („Beau favorită ei”), chiar dacă
mulţi recunosc că „băutura nu ne trebuie”, că e cimitiroză. Mulţi
beau de supărare, „să-şi tulbure crei’ru’-o juma de oră”, „să se aprecieze”
ori „să ajungă la Adevăr”. Cei care duc nişte „lucruri grele”, le atacă
şi le doboară cu băutura.
Duminicalii vieţuiesc cu cărţile pe faţă, într-un spaţiu al egalităţii,
asemănător cu al mănăstirii („Mai beau una şi-mi bag în viaţă. Şi-n troaşele
lu moşu-ăsta. Dacă te-ncap şoşonii mei, ţi-i dau şi mă duc acasă desculţ:
hai-hai, hai-hai…”) Băutura e cea care dă rezistenţa, măcar „un impuls”, ori
face tot binele chiar. Unii nu pot să se culce limpezi ca picătura
de apă, să nu vorbească cu morţii. Pentru mulţi băutul e un drept
(„adică n-am voie să beau şi io un pahar, după câte am tras azi? Spune-mi şi
mie ce am voie în viaţă, dom’le?”), şi mai mulţi, dacă nu beau, nu
trăiesc. Când li se spune: „cred că... te-ai îmbătat”, răspund încântaţi:
„Norocu’ meu!”
“Omule,
trăieşte şi tu!” i se strigă lui Nicolae, cel care este în sufletul lor,
căruia-i dăruiesc flori, apă de izvor, vrăbii gata făcute, chitoaşcă de
babic - să-l usture şi pe el -, fasole acrită cu gutui, funii de
ceapă. Dăruirea mărului a devenit un ceremonial: ”Vine Săndel. Scoate uşurel
un măr din buzunar şi mi-l pune pe furiş sub priviri. Da’-ntâi se uită dacă
nu cumva mai e vrunu'? Atât îi trebuie, să aibă altcineva sufletul s-aducă…
măru'! Ştiu, nu trebuie să-l iau repede, trebuie să stea până-l vede toată
suflarea. Se-ndreaptă spre masa lui, ţanţoş, ca un boier, se-opreşte la
mijlocul distanţei şi face ochii roată. Aştept căutătura privirilor…
indiferente, semn că pot lua fructul dumnezeiesc. Rostesc cuminte:
"Săr'mâna!" şi-i umplu inima. Dar face imediat pe supăratu' - cum să-i zic
io, lui, săru-mana, doar nu-i aşa bătrân? Mărul a fost văzut de toată piaţa.
Că Săndel merge special la piaţă după el. A verificat toţi negustorii; când
trece, i se face loc. Atâta zice: "Măru'!" Iar ei, să-i facă pe plac: "Măru'
lu'... Niculaie?" "Nu se ştie?!" Îl ia-n mână şi-l roteşte-n soare. "Oare,
nu-i prea roşu? Vreau altu' mai verzişor, dulcegele au panarame de-alea care
fac rău. Să aibă fix 150 de grame! C-aşa se mănâcă-n ziua de azi, după...
cântar!") Iar Nicolae dăruieşte la rându-i punând în pahar altceva -
băutura cea mai faină pe care-o are, ştie că beneficiarul nu-şi dă
seama, dar vrea să-i rămână sufletul că... i-a dat,
i-a dat de la el. Dacă unui obosit îi cade jos pâinea şi nu aude,
i-o ridică, să n-o calce cu piciorul. Un copil mic l-a întrebat dacă dă
„fălă bani” şi i-a umplut pumnişorul cu bomboane chokotoff,
de ziua lui Eminescu a dăruit pahare pline celor care au rostit ”E-mi-nes-cu!”
Nicolae ascultă spovedaniile lor, mângâie nemângâiaţii („Vine la bar
şi-ntinde obrajii spre mâinile mele: "Mângâie-mă, mângâie-mă şi pe mine!"
îmi cere copilăros. Şi-l ating uşor, în treacăt, cum aş trece printre nişte
frunze.”) şi se gândeşte la duminicali, îi e dor încontinuu de ei, de el cu
ei. Cineva îi cere: „Omule, dă-mi din viaţa ta un minut pentru două sau trei
dintr-a mea”, dar el este atent la vorbe, să nu se piardă, şi creionează
stampe cu o viaţă ce nu interesează pe nimeni. Când îi lipsesc
firimiturile din felul de a fi al unui component al lumii sale, se simte
jefuit. Nicolae este un idealist incurabil care a crezut că „naşterea
este un început de drum, firesc, pe care, dacă mergi liniştit, pregătindu-te
şi muncind încontinuu, poţi ajunge. Iar, dacă ai obosit, poţi lenevi în voie,
oriunde te afli. Doar ai o viaţă de străbătut, adică ani cu infinite clipiri,
şi nu te zoreşte nimeni. Fiindcă drumul este al tău şi nu trebuie să dai
socoteală, ai doar responsabilitatea nescrisă de a merge până la capăt unde,
probabil, eşti invitat să explici de ce ai ajuns doar atât.”
El observă că Strâmbătatea lumii este începută demult, c-a ajuns la
mare adâncime şi-şi dă seama de grotescul pe care-i nevoit să-l respire.
Şopteşte: ”Vreau să ies din tunelul întunecos ca un maţ grotesc îndesat cu
tot felul de lucruri ce produc scârba de a mărşălui spre Absolut.
Frumuseţile de orice fel mi se par
hidoase fiindcă bănuiesc înlăuntrul lor demonii”;
Întreabă: ”Prin câte visuri va trebui să mai trec? Şi-n câte va trebui să
mor?”
Şi
strigă: "Nemernicilor, ce-aţi făcut din gândire - darul cel mai de preţ pe
care ni l-a dăruit Dumnezeu? În loc s-aveţi grijă ca omul, cea mai frumoasă
creaţie, să nu decadă sub condiţia animalului, o folosiţi împotriva acesteia,
dominând? De ce n-aţi folosit gândirea s-o salvaţi? Vi s-a dat în stăpânire
toată creaţia şi… voi ce faceţi?"
Chiar
duce o luptă cu Biblia, punând vorbe grele în gura unui nebun, pentru a-i
trezi, să nu mai aştepte dreptatea din cer. Spune tuturor că sensul
vieţii este să trăim creând! Spre asta duce cartea „Duminicalii”, acesta-i
undeva-ul. Duminicile s-a apropiat de cei care mai au un pic şi mor. Acest
segmenţel de interferenţă umană l-a perceput ca pe o zvâcnire a trăirii,
dublată de o iubire ieşită din comun. Înţelepciunea muribunzilor atinge
vârful de boltă când îndeamnă tinerii să nu tacă fiindcă „nu este lege care
să te oblige să suferi!”, iar cei în putere se arată contrariaţi: ”Până mai
ieri mă trimiteai să tac! Ce vrei? Pot să zbier de-aicea pân' la Palat şi
tot degeaba!” De-abia moartea oferă şansa de a trăi cu adevărat - au
certitudinea că „Dincolo va fi numai fericire” şi cer să fie duşi cât mai
repede, „să termine cu lumea asta”. De-abia atunci, murind, au valoare
pentru ei hainele cele curate. Şi Nicolae să creadă că Pământul este un loc
minunat în univers, să mulţumească el conducătorilor pentru cum au condus
făpturile atât de fragile? Să spună acum cineva: de ce este omul ţinut cu
gâtul lipit de ţăruşul supravieţuirii, chiar să-şi fi închis singur cărările
alegând întotdeauna greşit? Duminicalii se luptă să nu ajungă cel mai de
jos. Dar tot mai multe suflete se-mbată pân-ajung să cadă spre limita
degradării în animal, când devii zdreanţă şi pierzi respectul tuturor.
Pe Nicolae-l doare să-i întâlnească acolo, încearcă să-i ridice şi, să se
ridice, ei nu mai vor. Sunt deja leşurile supravieţuirii. De-abia
rostesc: „toate poţi să le laşi, mâncarea nu; mâncarea nu te iartă; şi
furnica, o vezi cât e de mică, şi… tot mănâncă, tot ce suflă pe faţa
pământului, mănâncă.” Apoi spun un adevăr cutremurător: „Mama m-a născut în
pielea goală. Cu ce-i pe mine cred că sunt în câştig.” Unii reuşesc s-ajungă
prin ţări străine şi-arată poze în care se poate desluşi un palmier, o
piramidă sau ţărmul unei ape căreia i se zice mare. "Crezi c-am fost în
stare să ajung io pân-acolu?" A ajunge cât mai departe, a devenit un ideal.
Mulţi nici nu se mai întorc, se ataşează de oameni, lucruri sau locuri.
Cine eşti tu? îl întreabă Nicolae pe unu. „Un… ordinar, i se răspunde.
Şi sunt nevoit să trăiesc pe lângă domni. Când nu voi mai fi ordinar o să
mă-mbrac în alt caracter şi-o să ies pe stradă.”
Unii
duminicali cred că ne naştem, creştem şi-ajungem, că le apucăm pe rând,
ca semaforul, pe toate, dar „toate se termină cu falimentul de la doi
metri”. Alţi duminicali cred că
suntem nişte trecători prin strâmtoarea femeii, a cuvântului sau a
înţelepciunii, prin strâmtoarea maţului, a harului chiar, în definitiv, prin
cele ale lui Dumnezeu strâmtori.
Aceştia îl ceartă pe Nicolae, când fotografiază pietre sau copaci:
dacă se supară? Şi-l învaţă să-i iubească pe cei care ştie că-s ai
săi şi să facă în aşa fel ca fiecare să se simtă important, iar el să
fie mulţumit cu firimiturile din iubirea sau respectul acestora, dacă sunt
sincere. Şi-i spun marele secret care e comunicarea. Prin cartierul
„Trei Păduchi” circulă multe
înţelepciuni. Una spune că „Prostul la prost trage, omu’ la om şi colorado
la frunza de vânătă”. „Colorado” fiind săracul iar „frunza de vânătă” cel
care are nevoie de prost. Pe Foamete îl mulţumea cu ce
mânca - nu ducea familiei nimica, atunci i-a luat şi casa pe o
dublă de porumb. Săracul zice: „Ţin cu Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu nu ţine
cu mine.” Iată o declaraţie de iubire demnă de marile antologii, iubire fără
cuvântul iubire - întoarcerea absolută a obrazului, mai presus de toţi care
lovesc: în faţa Celui care a emis legea întoarcerii obrazului celălalt.
Aşadar săracul primeşte palme de la Dumnezeu, după ce, nevinovat fiind, le
primeşte de la oricine are chef să dea în el (unii-l aşteaptă ca pe-un
cireş copt), el e nevinovata ciucă a bătăilor hăinii statului în
beciurile sistemului sau direct pe stradă, în văzul
tuturor. („Ieri m-au bătut şi gardienii, dar... am stat întocmai ca
Domnul nostru care-a suferit de la lume…”) E-nvăţat cu loviturile, îi sunt
mângâiere, în comparaţie cu şutul, şi are „neobrăzarea” să-i curgă sângele
pe trup, precum lui Iisus (care-i sus, poate prea sus uneori), chiar se vrea
un fiu neînsemnat, fiu scris cu literă mică şi fără prea mulţi i! I-ii îi
pune doar când vinde „struguriiiiiiiiii”, să se înţeleagă că are mulţi. Şi
are doar când vrea Ăl de sus, nu vânăta frunză. Strugurii au salvat omul pe
”Foamete”, boabele lor, după poroambele Crivinei,, au îndulcit pâinea cea
sărată când era mestecată cu sudoarea îngânată-n bărbie, şi tare amară, când
eera culeasă din praf, aruncată drept minimă răsplată. Aşadar (ecoliterar
vorbind) lumea se împarte în cei care bat şi cei care bătuţi sunt.
Unu, pe care-l cheamă Cristos, se plânge: „Sînt sătul de durere, mă
răscolesc în pat şi pe partea aia, şi pe parte-ailaltă, cu nervii pe moaţe!”
Durerea îi este provocată nu
doar de lucrul cu focul, pe o vreme de foc, ci de gândul că nu este „66” (drac
întruchipat de om), dar duce o „viaţă de cai” (ştiind ce-nseamnă viaţă şi ce
înseamnă şi cai), camandat de „unii care caută răcorica şi n-o găsesc;
căutând-o, se sperie unii de alţii”. Ajuns la „decălire”, nu mai poate, dar...
trebuie să poată! Şi pentru ce acest chin? Pentru a avea, „de bine,
de rău, un... fum pe horn”. Din munca lui se alege cu... fumul de pe horn
sau cu „luna din fundul puţului” fiindcă acesta este mersu’ lumii de-acuma.
„Munca sălbăticeşte omul – observă
alt duminical -, mi-e teamă că, dacă mă întrebi ceva, nici nu mai
ştiu să rostesc”. Cu cât este muncit mai mult omul, cu atât este mai
sălbăticit. Munca „Amărâţilor-Câmpului" este recunoscută larg ca „sălbăticie
curată”. Şi este oarecum de înţeles fuga de sălbăticie a celor care aleg
calea învăţăturii spre domnie, dar aceasta
a dus la încrâncenare şi întoarcere cu dispreţ către cei care au ales să nu
le semene - probabil pentru a se apăra de răul fizic al muncii cu braţele,
ce culminează, iată, cu boala de a nu mai şti să rosteşti ce ştiai. „Toţi,
observă duminicalul, îs numa pe ros!”
Oricât de sisific a muncit, au fost unii călare pe el şi i-au pus în adins
înainte şi hăţişuri, să-l ţină pe loc. „Ăiacuvorba m-au învins, zice, ăia
înving totdeauna!” Săracul are vechimea în palme şi astfel de palme sărută
Nicolae, doar astfel de palme vrea să-l şi mângâie, după ce lumea s-a
împărţit iar, de data asta: cu bătături în palme şi fără. Pot fi iubiţi Ăia
care duc cu vorba, când îi vedem ce atitudini au faţă de cei rămaşi mai la
urmă, când îi vedem cum trăiesc, încât, „dacă munceşti toată viaţa, fără să
cheltuieşti pe nimica, nu vei putea să ai ce-au ei în baie”? Cartea învăţată
nu este cumva o forma superioară de şi mai cruntă sălbăticie, dacă determină
la apărare pe grupuri ori apartenenţe la sisteme oculte care „bagă-n cap” să
se elimine oricine se opune cât de puţin? Cum poţi fi de acord cu un Sistem
când, deunăzi, Poliţia a arestat în faţa camerelor de filmat un om fiindcă
striga pe stradă că nu este drept ce i întâmplă? Pentru numele lui Dumnezeu:
ce înseamnă ordinea şi cine o tulbură?
Şi nu e că se petrece o dată, de două sau trei de ori, grav e că s-a
întâmplat dintotdeauna şi am spaima că se va întâmpla la infinit! De aceea
am scris „Duminicalii” ca tu, cititorule, să înţelegi şi să te radicalizezi.
Dacă taci, ştiu de ce taci, dar află că, oricât ţi-ai întinde tentaculele,
rămâne întotdeauna un loc de unde poţi să strigi. Nicolae Tudor nu poate fi
oprit decât mâncându-i-se mintea, cum, nu de mult, lui Eminescu.
Literatura-Vie a ajuns în lume ca parte semnifiantă de viaţă având înscrise
nume şi fapte, verificabile pe abscisa timpului actual. Iată un caz:
”Lucrează cu ziua la Hai-dăi. La cel căruia, dacă-i mai ceri apă, nu-ţi dă,
cică… “Prea multă apă bei!” La câmpu’ lui trebuie să te duci cu mâncarea
de-acasă, da’, după ce te-ntorci cu spatele, ţi-o haleşte.” Alt caz: „Am
cărat ieri nisip cu targa pe nişte brazde cât toate zilele. Fi-miu a picat
în genunchi! ”Hai, mă! Scoală, mă, îndreaptă-te, că e uşor greu’!” Şi acum
grozăvia: „Mâine-l dăm afară pe Oleacă. Ne-a băgat azi şefu’-n cap: „Haideţi
să-l dăm afară, că are gura mare. M-a prins c-am făcut o jmecherie
şi-a-nceput să ţipe!” Mă, da’ ăla-i şef de secţie, în faţa lui nu trebuie să
sufle nici acu' de jos! Şi-l dăm, dă-l în mă-sa. Ca om, i-o cârtiţă. Stă-n
mlaştină, da’ se laudă că stă-n... euro-mlaştină! Al draculi, e
hotărât să-şi ia maşină... „Trabant”! Să vedem ce-o băga pe foc la
iarnă, că nu mai e nici goază la fabrica de cânepă! Ştii cum e să te
contrazică unu ca ăla? Face rău c-“a avut drept de casă şi i-a luat-o altu”.
Şi ce dacă? Aşteaptă, o să–ţi vină şi ţie rându’... L-am luat cu frumosu’:
Stai cuminte pe şipca ta şi nu te pune rău, lasă omu-n pace. Sor’-ta unde
stă? Cumnac-ta unde stă? Eşti nebun la cap de te pui cu treburi de-astea?
Mă, n-ai, te-nţeleg, da’-nţelege şi tu că-i mai bine să n-ai!” Iată cu ce
oameni mergem înainte, cu cinici care aruncă în faţă: „Cel mai bine este să
n-ai!” Şi n-ar fi nimic dacă n-am avea pretenţia că suntem organizaţi, dar
Marele Organizator, Statul, îşi atrage în buzunar, prin tva, un sfert din
orice cumpărăm; băutura, tutunul, benzina, gazul, curentul electric, până şi
apa încorporează dări uriaşe care merg într-un aşa zis sac comun. Plus
impozitele obligatorii pe proprietate, încât nu poţi construi un gard sau WC
fără un proiect aprobat, precedat de o taxă. Că oferă învăţământ, apărare şi
sănătate? Ce mă înveţi, cum mă aperi şi ce sănătate îmi asiguri, dacă sunt
prostul îmbolnăvit de opinteală şi mă sfâşie oricine are pumnul greu sau
mâna lungă, încât am ajuns să pipăi toată noaptea banii de pâine sub pernă,
să văd dacă mai sunt? Nu-mi spuneţi: „Dacă nu-ţi convine, pleacă în pustie
sau pe altă planetă!” Dumnezeu a ales ca aici să mă nasc şi tot de-aici să
mă-ntorc pentru-a da seamă ce am gândit şi făcut printre oameni. Plecaţi voi,
cei care aţi nenorocit făptura umană, mergeţi pe câmp şi spuneţi de-acolo ce
gust are pâinea!
Dar...
degeaba strigi pe literă scrisă: „În ziua de azi nu te saturi mâncând din
farfurie, lingându-i-le unora… nici atât”! Şi Literatura vie–i o vorbă ce se
pierde în carul cu fân al spiritualităţii, de nu va fi aruncată într-un pod
de bibliotecă sau în tomberonul pentru topit. Dacă tragi de roata vieţii,
ce-ai avea de câştigat, o... dreptate? Pentru cine, pentru nişte...
statui? „L-am visat pe Iisus, zicea unu. Era mare. Casa asta-i mică! Şi m-am
agăţat de straiele lui albe: ”Eşti în stare să mă consideri şi pe mine om,
eşti?” S-a dus spre o lumină,-n partea dreaptă, nu mi-a răspuns”; „Am visat
ce n-am visat în viaţa mea: dintr-un nor a coborât un bărbat tânăr,
aproape-aproape ca Iisus. “Doamne, Tu eşti? - am strigat. Stai de vorbă şi
cu mine!” Da’ El a tăcut şi şi-a luat zboru.” Iată ce vise au statuile,
iată cum li se arată Iisus! Dar există Desculţu, pumnul din literatura
română, care trezeşte din adormire: „Degeaba ne chinuim cu Crucea spre Rai.
N-am fost în stare când eram doar doi inşi, cum să fim acuma când sîntem o
groază de credincioşi p-acolu? Cred că Dumnezeu dă zilnic afară pe câte unu’!”
Iar Nicolae ştie că nu Dumnezeu a dat oamenilor sărăcia şi crede că ar
trebui făcut ceva înspre armonia cosmică. Atunci când o întâlneşte, o admiră
şi-i face loc în rândurile sale: „joacă locul de sub el, cu picioarele,
călcare de stăpânire. Dac-ar fi acasă, ar lua-o la rând şi ar bătători tot
locul cu însemnele tălpilor. Dacă mai zice odată, e în stare, este chiar
pregătit să facă asta. Cu bucurie, nebunie chiar. Un joc al victoriei asupra
pământului reavăn şi-nsetat de-nflorire. Cucerire grea, cu preţul sudorii şi
bolilor de tot felu’, cu sacrificarea vieţii, de la tinereţe pân la
bătrâneţe. “Aici m-a făcut mama, mă!” (Şi talpa apasă iar, cu plici, crusta
aridă a curţii de un maro coşciugiu.) „Aici! aici !! aici!!!” Dar nu poate
decât să aprindă o flacără pentru cei ce cu târâşu’ trăiesc, cei atât de
umiliţi încât, dacă îndrăznesc să ridice privirea din pământ, o îndreaptă
doar spre cer.
Lupta
dintre lumi nu este conştientizată pentru că Duminicalii resping instinctual
existenţa mai multor lumi, cu atât mai mult confruntarea. O luptă, când rar
se manifestă, e haiducească - se înţeapă, de exemplu, prezervativele
cucoanelor (“Na, uite-aşa, să rămâniţi gravidi, fire-aţi ali draculi! Na, na,
na!”) – şi-i neameninţătoare: duminicalii se bucură de păţaniile ajunşilor,
joacă de bucurie când aceştia mor sau le urinează pe furiş mormintele,
crucile ori porţile, ceea ce duce la acumulări de tensiuni sufleteşti care
răbufnesc vulcanic şi se eliberează prin revolte sau revoluţii, momente când
o iau de la capăt cu alţi protagonişti ce au aceleaşi metehne, iar ei devin
aceiaşi învinşi. Numitorul comun este pâinea devenită, prin grija bisericii,
cea înspre fiinţă. Când au pâine, duminicalii au bucuria strigătului„Avem
carne!” întrucât este victoria a 135 lovituri cu barosul sau reuşita
ducerii cu cârca a 35 de saci. Paradoxal, nu sunt mofturoşi, chiar
dacă trăiesc pentru a mânca şi era de aşteptat ca ritualul înfulecării să
capete valenţele artistice ale emancipării, bunăoară să fie precedat de
incantaţii în care să fie slăvit bobul de grâu. Nicolae a fost martor la
drama omului care ţinea „în mână o fărâmiţă de pâine. Simplă. Şi o mânca nu
cu ceva”, a avut bucuria trăirii artei gesturilor neprefăcute ale
supravieţuitorului şi a simţit că are obligaţia de a retransmite măreţia
acestei suferinţe pentru ca un cititor, cândva, să pice pe gânduri. La
solicitarea aceluiaş Nicolae, Desculţu, renumit pentru sărăcia lucie, a pus
nişte pietre într-un ceaun, în văzul lumii, să-l verifice pe Vasile V.
Voiculescu, cel care, în „Ciorba de bolovani”, afirmă că săracii se ajută
între ei. Şi nu a fost aşa!
Duminicalii nu se sperie de Moarte, sunt familiarizaţi cu ea întrucât o văd
de multe ori cu ochii. Se distrează de-a mortul - un ritual păgân în care
cel mai pe ducă este întins pe o masă, i se pune între degetele mâinii o
lumânare aprinsă, apoi se stinge lumina şi prietenii beau, bocesc şi fac
glume la căpătâiul „defunctului”. Într-un alt ritual lui Babu i se
aprinde o lumânare şi i se trece prin faţa ochilor, iar acesta începe să
danseze în faţa ei şi soarbe fericit din lichidul otrăvitor al paharului.
Dacă Moartea nu li se arată, îşi iau la târşogeală pantofii de moarte
şi se bucură că Dumnezeu nu le-a mâncat mintea. Dacă, însă, capătă o
boala incurabilă, nu se mai încearcă salvarea prin doctori fiindcă ştiu că „vor
fi mâncaţi de bani.” Să observăm cum verbul „a mânca” este omniprezent şi
capătă însuşiri cosmice: doctorii (exponentul evoluţiei spirituale) mănâncă
banii, dar Dumnezeu (spiritualitatea absolută) nu mănâncă mintea. Dacă văd
că nu mai pot şi nu mai pot, duminicalii lasă cu gură: “Tu iei atât,
tu... atât”, nu merg la notar, că şi ăla te mănânca de bani, fiind în
cârdăşie cu supremul mâncător - Statul.
Duminicalii se salvează prin comunicare. Când sunt prinşi între gânduri
fără ieşire, le aduc celui poreclit de ei Ile („muşcă-le,
plimbă-le, vezi ce faci cu ele, mie nu-mi mai trebuie.) Dacă gândim că ei nu
suferă „gargaria”, dar vorbitul îi salvează, devenim obligaţi să fim atenţi
la fenomen întrucât s-ar putea să avem de-a face cu o formă de artă, ca
înveliş brut al abstractului, cu atât mai mult după ce aflăm că se consideră
„de-ai lu' Caragiale”. Au şi filozofie în acest sens: ”Spun 2 cuvinte
şi-apoi tac”. Primul lor cuvânt este invariabilul „da”. Il spun în biserică
şi pe urmă-l evită, să nu... greşească iar, îl spun şi lu ăla şi
lu ăla - să nu supere -, spun „da” celor puternici, ştiind că nu au
putere să schimbe ei lumea, şi nu se pun nici contra cuvântului
Dumnezeului. Al doilea cuvânt e o metaforă, ceva, o încercare, un orizont al
înţelepciunii sau ciudatul care străluceşte într-o frază. Să vedem:
”Săracu’, Bunu’ meu, s-a dus ptru!”; ”In ultimul timp am cam pauzat ”; „Am
fost la fi-miu-n America. E babăsiter - adică vede de-o babă”; „Viu p-acia,
că se râde şi mă fac şi honorist.” In ultimul exemplu a zis cel care şi-a
botezat sticluţa turtită din buzunarul de la inimă „Honore de Balzac”. I-a
plăcut cuvântul (nu Balzac!) deoarece l-a asociat sonor cu „onoare”. Mă fac
onorist, adică scriitor cu onoare. Rosteşte honorist
doar în mediile elevate, să ajute descifratorii lingvistici încotro
bate, şi are gândul ascuns de a obţine nobleţea de „om cult” – eroism
personal în faţa maimarilor. Dacă o obţine, cere să-i fie înlocuită cu o
ţuică. „Brava ţie, îl apreciază pe Nicolae, culegi de la fiecare şi treci în
cărticica ta! Vezi, să fie uşor de înţeles, că nu-mi place să gândesc prea
mult, să nu mă lovesc la crei’r!” Apoi îşi anunţă colegul pe pahar: „Vezi că
te-a scris! N-auzi că şi pe mine m-a scris?! Cuvântu’ meu e scris acolu,-n
carte...” Dar ei nu sunt ahtiaţi să fie scrişi (”Îţi spui matale, da' nu
scrie, nu mai scrie... lasă-le-aşa... moarte”), chiar au o modestie
înălţătoare: ”Să nu mă treci în catastivă, citeşte nevasta şi… ce zice?
Trece-l p-ăla cu căţelu’, pe guralivu’, că lui îi place să fie primu’!
Eventual bagă-mă şi pe mine mai… la urmă!”
Numai că Nicolae „nu poate s-adoarmă ca şi când nimic n-a văzut,
Cuvântul îl găseşte mereu.” Ochii pietrelor îl strigă: "Nicolae, scrie!
Acuma!" "Să scriu un gând, să nu se piardă!?" "Gândul tău contează. Scrie-l!"
„Dar nu de scris duce lumea lipsă, ci de Iisuşi! De incapabili să gândească
răul, de oameni care să se mulţumească doar cu puţin. Pe care să-l dăruiască
şi pe acela…” Nicolae alunecă obositor înspre poezie - pentru a da disperant
frumuseţe unei lumi ignorate - prin
-
limbaj: “Ochişorii îi sunt coloraţi rău cu un albastru speriat, bătut
şi-nfometat, un albastru fără părinţi.”; „Fulgeră, zici că sudează nea Gică!
Norii se-ndepărtează cu tunet, ca nişte colindători zgomotoşi, la alte case.
Melci de spumă curg odată cu apa, doar câteva clipe şi sar în aer,
explodând, parcă împuşcaţi de un internetist dibace într-un joc aiurea pe
calculator’ ” ; „Privesc cerul gol. S-a decolorat de tot şi nu se gândeşte
nimeni să restaureze albastrul. Pământul, însă, respiră liniştit, doar,
dacă-l asculţi cu urechea, îi poţi desluşi strigătul. Stăteau toţi nemişcaţi,
parc-ar fi prins rădăcini şi-aşteptau răsăritul să-şi perpelească frunzele
pe o parte şi pe alta, până se vor arunca, precum cenuşa, în vânt”;
-
trimiteri culturale: “Îi privesc şi umflă fălcile spre mine - semn să tac.
Ameţitor cuvânt, ce trist răsuni în noapte!” („ameţitoare apă, ce limpede te
clatini”, “moartea căprioarei”, Labiş”); ”Und’ ne ducem noi, Niculae?" („Niculae,
unde mergem noi?"– „Moromeţii”, Marin Preda); ”Râsu’ nu-i ca plânsu’!” („Iarna
nu-i ca vara”- Traian Băsescu); „De caiet nu e, nimic nu e!” ( trimitere la
cap 13 din Întâia Epistolă către Corinteni);
„Tu bei, ori tu nu bei?”(„To be, or not to be”, William Shakespeare)
- sau
tehnici din arta poeziei: contrastul numelor, al situaţiilor dramatice cu
valenţe umoristice ajungându-se până la subtilităţi fonice: „Respiră greu.
Când d aerul afară scoate un “Ahh!” sfâşietor… Curând camera se umple de ah-urile
lui. Până şi ceasul merge şchio-pătând: tic-t(ah), tic-t(ah)… Brusc,
cerşetorul îi smulge gheaţa din mâini şi-şi umple lacom gura care aştepta ca
puiul de rândunică. «Ahh»-urile lui sună altfel”; personificarea: “Ete c-a
işit iar (soarele)! Bate dinspre Bucureşti”; jocul de cuvinte:
„e cuţulel, că are cuţulică”
ş. a.
Fraza
duminicalilor pare ilogică, dar e un limbaj simplificat organic din cauza
repezirii, consecinţă a „vieţuirii de porunceală” la care sunt supuşi: „A
intrat un cerşetor c-o icoană şi ne-am repezit s-o pupăm. Numa’ Cireşaru,
nu. Că el e sătul de pupat - merge la peşte, îi pupă şi-i aruncă-n apă.” Pe
cine pupă? Lipseşte cuvântul „peşte”. Duminicalii înţeleg că peştele-l pupă
şi-l aruncă-n apă, că doar despre pescuit era vorba. Nevoia lor de a reduce
litere, cu atât mai mult cuvinte inutile din procesul comunicării, conduce
la o formă oarecum abstractă a vorbirii, ce lasă în urmă mediul academic
care impune vorbirea „cu subiect şi predicat”-
inginerie tacticoasă de semne lingvistice care conduce, de data asta,
la gargarie, deci plictiseală. Simplificarea vorbirii duminicalilor a făcut
ca exprimarea să capete un specific, cu riscul de a crea confuzii grave prin
asocierea cuvintelor cu cele preluate după ureche şi neacceptate, dar, după
ani de folosinţă, se vor impune, cum s-au impus cuvintele străine, decât că
rădăcina mamă va fi însuşi cuvântul originar al limbii române. Particulara
rostire este recunoscută ca „vorbirea cu apostrof” (respinsă de mediile
cultivate care nu iubesc profund literatura), folosită iresponsabil de
scriitori cu pretenţii atunci când este pusă nu doar în gura personajelor
mărginaşe şi o folosesc inconştient ei însişi, nu ca o nevoie scuzabilă de
ritm, ci îmbracă haina lor lingvistică, dar iau foc dacă le atragi cumva
atenţia. Frumuseţea limbii duminicalilor apare când cuvântului i se anulează
mai mult de o literă sau se leagă muzical de al doilea şi al treilea cuvânt,
rostindu-se dintr-o suflare. Exemplul din carte îl oferă cuvântul „fiindcă”:
„Lumea avea respect pentru cuvântu’ lui, fi’n’că a ştiut să... ” Anumite
cuvinte surprind prin evoluţie - îşi revendică forma fără apostrof din cauza
largei circulaţii sau sunt propuse ca experiment. Astfel „dar” devine „da”,
(„da nu pot s-o bea de unii singuri”), circulă deja în virtual întrebarea „da
di ce?”), dracului – draculi („a fost la viaţa lui un om al draculi”);
ieşit-işit („Ete c-a işir”), lui-lu („A lu cui e cuţulica?/A lu mea!” - aici,
ca semn, apostroful ar strica frumuseţea).
„Duminicalii”
nu este o carte bună, sau dacă da, e doar pe jumătate. Putea fi dacă
cititorului cu un altfel de-a fi, cel evoluat, nu-i producea repulsie
spectacolul cu marginea societăţii, considerându-l, probabil, partea ascunsă
a aisbergului care nu e bine să se vadă, cu atât mai mult dacă se arată şi
ameninţător. Iar Nicolae Tudor se adâncea cu explorările şi transmitea nu
doar din stratul superficial al acestei lumi, de la tangenţa cu miezul. Este
mare lucru să ai dragul de a râcâi după cuvinte, atitudini şi stări într-o
construcţie fără epic, atunci când spectacolul ţine de valenţele pe care le
capătă verbul. Când epicul este o linie care şerpuieşte de la o nuanţă la
alta diluându-se spre alb, punând viaţa sub lupă, cât e întinsul ei -
şerpuire încordată de teama de a nu fi bătut cu pietre şi a cărei şansă de
spectacol o oferă cuvântul înflorit, al doilea dintre cele două cuvinte care
preced tăcerea celor mai simpli dintre pământeni. Şerpuire numită înşirare
de vorbe ce au respiraţii prelungi doar când autorul îşi asumă sinele, cel
de care este sigur, cu riscul ieşirii din universalitate sau ascunderii în
anonimizare, ceea ce, în fond, înseamnă o luare la palme, deci tot lovire cu
pietre. Aducerea atâtor portrete şi dăruirea acestora lumii este o disperare
copleşitoare a strigătului după adevăr. Aproape au fost aduşi cu toţii în
această carte, ca la un mare sfat. Priviţi triştii diluaţi până la alb cum
stau la hotare, cum aşteaptă să vadă dacă a convins cuvântul ales ca o lamă.
„Duminicalii” e un album cu trecerea clipelor, bolte peste lăuntruri,
zboruri spre niciunde, aripi frânte, alunecări, alcătuiri, sublinieri, paşi,
fum, mult fum, frământări, surprinderea acestora între două coperţi, iar la
intrare răstignirea unei cruci pe care ei rareori reuşesc s-o încheie.
Dumnezeu a creat omul să se înconjoare cu splendoare. Prin cartea aceasta,
Nicolae, la alt nivel, slăbeşte făptura umană, cum omul cel rău slăbeşte
fierul din aceeaşi menghină în care a intrat, de nevoie, cu capul şi din
care „muşcă şi rupe”, mai abitir ca vulturii, cel cocoţat deasupra. „Duminicalii”
e un protest făcut celor care au împins omenirea spre grozăvia pe care o
trăim şi se vrea o flacără ce-i lasă pe cei care–o văd să muşte din ea. În
lipsa unei poveşti coerente sau a dramatismului ieşit din comun, i se poate
reproşa lui Nicolae că scrisul îi este mai mult un gest stufos de
documentare, dar literatura vie refuză cosmetizarea prin imaginaţie, ea nu
poate aluneca în fantastic decât având cordonul ombilical înfipt în trupul
realului. Iar realul a arătat că nu a venit nimeni cu un cartof când
Desculţu fierbea ciorba de pietre.
|
