TAXA AUTO? UN FLEAC!                               (Conexiuni, nr. 81, decembrie 2011)

             Cum probabil mi-am pierdut minţile, am cumpărat de la vechituri o maşină pe care doream să-o recondiţionez şi să o transform într-o maşină de colecţie. Am dat pe ea o sumă absolut rezonabilă urmând să investesc mult mai mult pentru a-mi atinge acest scop, considerat, de mine, cultural. Nu şi de guvern care, în disperare de cauză şi foame de venituri la buget, a emis o lege prin care maşinile, mai ales cele second-hand se taxau, la prima înmatriculare, funcţie de vechime şi de capacitatea cilindrică. Legea, se anunţase triumfător, era de inspiraţie europeană şi chiar cerută insistent de aquis-ul legislativ al Uniunii Europene. În mod absolut specific legea era atât de neclară încât a fost nevoie ca ministrul de resort să intre pe postul naţional, la o oră de maximă audienţă şi să o explice.  Cam după o oră de chinuri, bietul ministru, transpirat şi destul de furios, ne-a convins că nici el nu înţelesese nimic din lege. La urma-urmei era şi el un biet om!

            Cert este că legea a intrat în vigoare şi am plătit o taxă cam de o mie de ori mai mare decât preţul maşinii. Nu eram însă singurul fraier. Devenisem solidar cu încă două-trei mii de cetăţeni ţepuiţi fără nici o jenă, pe bază de lege.

            Cum scandalurile se ţineau lanţ fără nici o perspectivă însă, poporul, ca de obicei în istorie, a apelat la Înalta Poartă (a se citi Curtea Europeană a Drepturilor Omului). Deoarece silnicia era evidentă, numita Curte a emis un act prin care specifica faptul că legea noastră nu corespundea în nici un fel legislaţiei europene şi recomanda ferm revenirea la situaţia anterioară. Guvernul face urechea toacă! Comisia, sesizată din nou, revine cu unele mârâieli cam ameninţătoare. Guvernul emite scurt o ordonanţă de urgenţă care spune că va da o parte din bani înapoi celor care au plătit. Foarte simplu, printr-o cerere la administraţia financiară, adică exact acolo unde se afla dosarul cu datele problemei.

            Uraaa! Poporul învinsese! Chiar dacă trecuseră doi ani de la jaf, uite că acum, ne puteam lua, parţial, banii înapoi.

            Fac cererea, conformă cu actul juridic, o înregistrez, plătesc o taxă modică şi mă prezint la fisc. O doamnă foarte politicoasă îmi spune că a luat notă, dar restituirea banilor este imposibilă deoarece fiscul nu are nici o obligaţie în acest sens. Evident nici bani! Derutat întreb ce pot face fiindcă era vorba totuşi de o sumă importantă şi legeaaa…

            Doamna îmi zâmbeşte la fel de amabil, poate chiar puţin ironic (mirarea mea  îmi este peste puteri să v-o descriu) şi îmi recomandă să mă adresez tribunalului fiindcă numai o sentinţă judecătorească definitivă şi irevocabilă îmi deschide unele perspective…

            Cum nu am fost niciodată într-un tribunal, iau de bună recomandarea amabilei doamne. După ce rătăcesc precum personajele kafkiene prin tot felul de labirinturi şi plătesc la fiecare colţ câte o taxă, reuşesc să înregistrez plângerea. Aflu că voi fi anunţat când va intra pe rol, dar şi că, ar fi foarte bine să iau legătura cu un avocat fiindcă, ştiţi dumneavoastră, avocaţii… Cum sindromul pierderii minţilor nu este unul reversibil procedez conform indicaţiilor. Avocatul îmi ia onorariul şi mă asigură că în cel mai scurt timp va rezolva cazul. Peste aproape zece luni şi multe intervenţii (taxate corespunzător!) cazul intră în dezbatere şi se amână din lipsă de probe concludente. Avocatul îmi explică ce înseamnă asta. Probele concludente se află în dosarul de la fisc şi îmi trebuie doar o copie a acestuia. Dosarul fiind la arhivă, copia o obţin, după alte taxe, peste numai jumătate de an şi sunt felicitat pentru norocul care mă favoriza. Reiau circuitul cu tribunalul. Alte taxe, încă cinci termene de judecată şi după cinci ani, avocatul mă anunţă că am câştigat. Mai trebuie doar să fac o cerere prin care fiscul să fie somat să-mi de banii. Nu durează decât un an. Intru în posesia sumei cu trei zile înainte de aniversarea căsătoriei şi cum, după calculele mele, urma să primesc aproximativ o mie de euro îi promisesem soţiei un cină romantică, în oraş. Nu luasem în calcul însă cheltuielile de judecată. Aşadar, am primit o sumă cu care am reuşit să-mi plătesc taxa pentru locul de veci. Tot e ceva!  Mai ales că maşina de epocă, ne mai având bani să o recondiţionez, am transportat-o la ţară, în curtea socrului care o foloseşte drept cuibar pentru curci.

            Oricum, această experienţă m-a convins că drepturile omului sunt respectate până la urmă!            

          SĂNĂTATEA ÎNAINTE DE TOATE                            (Conexiuni, nr 80, noiembrie 2011)

        Când ai depăşit şaptezeci de ani poţi să te consideri sănătos dacă nu te doare nimic atât de rău încât să nu te poţi mişca sau, Doamne păzeşte, să fii spitalizat că de acolo nu mai ai scăpare. Cam asta cred eu, însă nu şi vecinul meu Haralambie, om de ispravă de altfel, cu care mai joc o tablă seara şi care, deşi mecanic auto la viaţa lui, probabil că este reîncarnarea vreunui medic celebru (cel mai probabil Asclepios!) fiind capabil să vorbească despre problemele de sănătate ale omenirii zile în şir. Spre norocul meu, după ceva păhărele de vin şi mai ales după ce ia bătaie la table, uită de unde a pornit şi o dă pe politică întrucât şi aici se pricepe grozav. Cam ca noi toţi, de altfel. Aşa se face că, într-o bună zi, ca să mă convingă, mi-a dat un dosar cu tăieturi din ziare şi mi-a recomandat o emisiune despre sănătate, la televizor, spunându-mi, cu un rânjet suspect, că n-o să-mi pară rău.

          Prin urmare, am aruncat dosarul pe o poliţă în garaj deoarece nu citesc ziare pentru coafeze, dar la televizor m-am uitat. Şi, aici m-am ars! Gazda emisiunii medicale era o doctoriţă tânără, provocatoare de infarct (special aleasă deci!) ce îmi provoca aduceri aminte despre care credeam că le-am uitat de mult. Urmărind, recunosc, foarte atent, emisiunea am aflat că:

          1. Sunt obez! Un grafic întocmit de savanţii americani şi prezentat de superba doctoriţă îmi arăta că am greutatea corespunzătoare unui om înalt de trei metri. Cum nu aveam, sigur, această înălţime înseamnă că eram sferic. Ba mai mult, asta dura cam de cincizeci de ani, dar atunci nu erau savanţi americani nutriţionişti. Am intrat la bănuieli… Concluzia a fost că, în mod sigur, ceaiul de tei pe care-l beau dimineaţa şi ciorba de ştevie de la prânz, mâncăruri de bază, erau pline de calorii şi grăsimi încă nedescoperite… Bizar… Totuşi, mi se recomanda un medicament minune plus un regim alimentar pe bază de scoarţă de copac şi apă plată cu lămâie, în urma căruia în numai cinci zile, ajungeam la greutatea normală. Dacă ajungeam! Afirmaţiile erau augmentate cu fotografii: înainte şi acum. Însă medicamentul costa cam cât o maşină de curse aşa că am abandonat ideea de a arăta precum Angelina Jolie, cea din fotografiile de promovare.

          2. Am colesterolul mare!  Foarte firesc, fiind el corelat, de aceeaşi savanţi, cu greutatea corporală. Mi se recomanda un alt medicament, absolut revoluţionar, care îmi aducea colesterolul către zero. Nu ştiu cu ce consecinţe!

          3. Sun alcoolic! De data aceasta savanţii englezi descoperiseră faptul că un pahar de vin pe zi este un semn clar de alcoolism profund. Nici nu m-am gândit la simpatica lor regină-mamă care o ardea cu tăria zi de zi şi murise fericită după ce împlinise suta de ani. M-am îngrozit fiindcă şi eu, dar şi nevastă-mea, sugeam ca nimica toată o jumătate de roşu la masa de prânz. Grav! Însă, un medicament englezesc rezolva şi beleaua asta… Cam scump, dar merita!

          4. Sunt hipertensiv! Vestiţii cercetători americani (!!) constataseră că o tensiune arterială cu numai un punct peste cea normală până acum măreşte cu 50% riscul de infarct. Destul de mulţumit, constat că mă aflu în aceeaşi situaţie cu peste 80% din populaţia globului şi nu mă grăbesc să cumpăr  noul medicament care…

          5. Sunt predispus la cancer de colon fiindcă, rareori, pun de-un grătărel în fundul grădinii şi nici nu vă mai povestesc ce otrăvuri înghit ca un inconştient ce sunt. Voi cumpăra, fără nici o îndoială, un medicament pe care cercetarea americană… Încep să-mi aduc aminte de vremurile când exista numai cercetare, savanţi şi descoperiri sovietice. Cu oarecare nostalgie chiar…

          6. Am prostată! Însă un miraculos medicament  produs de aceeaşi industrie americană, după cam o mie de ani de experimentări, îmi va rezolva problema, ba mai mult, îmi va reda potenţa în proporţie de cam 100%. Cu numai o pastilă pe zi. Mamăăă! Ce furori voi face printre zburdalnicele alea de şaizeci de ani care mă privesc pofticios când, la piaţă, observă că am cumpărat oase pentru ciorbă. E clar, cumpăr pastilele, deşi costă cât un avion mic!

          Aşaaa, doar ca o mică distracţie, mai aflu că mă paşte cancerul anal deoarece îmi fac nevoile stând pe tron (îl dărâm şi fac turcesc!), diabetul (trebuie zilnic să îmi fac analizele!), verucile şi negii cancerigeni (trebuie să mă consulte o dată pe săptămână un specialist!), unghia încarnată (alt specialist!), penfigusul vulgar (n-am înţeles ce este, deci nu mă interesează!), alzheimer-ul (se tratează cu alt medicament minune cu numai zece pastile pe zi!), guta (alte pastile), atrofia cerebrală, reumatismul, lombosciatica (o simplă loţiune rezolvă!), plus încă vreo cinci sute de boli pentru care trebuie să merg la, cel puţin, un specialist, sau la un laborator, zilnic, săptămânal la tomografie, lunar radioscopie şi să înghit cam un kilogram de pastile miraculoase. Tot zilnic! Fără alcool, fără tutun, grăsimi, sare, zahăr, cafea, carbohidraţi, efort, enervări… Deci şi fără înjurături!

          Sunt cam îngrijorat, însă ticălosul de Haralambie râde şi-mi spune satisfăcut:

          - Eeee, ţi-am spus io că nu-i de glumă… şi bea pahar după pahar fără teamă de alcoolism.

          Disperat, într-o bună dimineaţă, îi mărturisesc soţiei drama în care mă aflu şi chiar îi sugerez să pregătească cele de cuviinţă fiindcă în scurt timp eu…

          - Grigore, eu credeam că te uiţi la panarama aia schiloadă doar aşa… ca tot omul, dar văd că tu ţi-ai pierdut minţile! De mâine îţi interzic să mai caşti gura la prostii! Hai, du-te şi bate covorul şi vezi c-am pregătit pentru prânz friptură de viţel la tavă şi avem şi o sticlă de rubiniu, din cel de anul trecut, de la finu’ Georgel…

          Curios! După o dimineaţă de bătut covoare mă simt mult mai bine! Ba chiar mi-a revenit şi pofta de somn! 

          Am un singur regret. Ce păcat că nevastă-mea nu-i savant american, sau cel puţin englez!       

             TV FOREVER                               (Conexiuni, nr 79, octombrie 2011)

            Fumul de ţigară este atât de des încât poţi sprijini bicicleta de el. Cojile de seminţe zboară care încotro. Între măsele se toacă nervos floricele de porumb (scuze, a se pronunţa popcorn!) Adrenalina vâjâie. Foarte nervos poporul, în aşteptarea emisiunii preferate, aruncă cu perne, papuci, sau coji de pepene (fiecare după posibilităţi, vorba lui Marx) în ecrane, acolo unde nişte neisprăviţi o tot ţin tanga-langa cu dezastrul economic, inflaţia şi războaiele pentru petrol.

            - Băăă, mai lăsaţi-ne că nu de asta avem noi nevoie acum! Toată lumea aşteaptă cu sufletul la gură emisiunea cu cea mai mare audienţă în ultimii ani: Femei de succes, succese de femei. O emisiune care a cucerit satul şi oraşul autohton mai ceva decât jocurile piramidale în care toţi pierduseră în urmă cu ceva vreme. Este drept are şi două prezentatoare foarte talentate, provenite din trupa de dans tematic a televiziunii, dintre acelea care evoluau, în urmă cu ceva timp, din motive mai puţin înţelese, numai după ora 24.00. În sfârşit, se termină nenorocita aia de emisiune cu economia şi se dă semnalul mult aşteptat! În platou apar cele două moderatoare, într-un excelent joc de lasere, îmbrăcate tulburător, de o mare casă de modă locală, în nişte rochii făcute din câteva sfori împletite. Aproape că nu se observă lipsa completă, dar bine studiată a lenjeriei intime. Ca întotdeauna inimile mai sensibile ale bărbaţilor se opresc pentru o vreme.

            Cele două zâne, Ratona Blid şi Iguana Chirpic (nume de scenă, of, course!) păşesc de parcă ar pluti spre o bară din centru, execută câteva mişcări, apoi, cu acel profesionalism care le caracterizează anunţă triumfător:

            - Şiii, dragi telepectatoriiii, în această seară avem pentru dumneavoastră o mareeee surprizăăăăă!!!

            Tobele bubuie, inimile care mai merg, la fel şi ratingul afişat pe ecran arată cam 150%. Desigur nimeni nu ştie ce este asta, dar nici nu e nevoie de aşa ceva. În platou intră o doamnă de dimensiuni apreciabile şi lumina de culoare galbenă creează impresia că totul este poleit cu aur. Doar invitata evită iluzia fiind acoperită de salbe, brăţări, cercei şi dinţi de aur, plus o coroană din acelaşi metal. Impresia este zdrobitoare!  Prin comparaţie, nunţile casei regale a Angliei par nişte petreceri în aer liber sau, ca să nu fim răi, ceva mediocru demn doar de periferie.

            Moderatoarele îi prind cele două mâini desfăcute precum aripile unei lebede, buzele tuturor se întind până spre urechi şi apariţia este dusă pe o canapea sub lumina reflectoarelor. Apoi cele două mai fac un mic număr de arătat talentul şi, întorcându-se graţios cu spatele spre cameră, o invită pe misterioasa doamnă să ne spună câte ceva. La rândul ei, aceasta ne mai arată o dată pavimentul de aur al gurii rujate cu miniu de plumb şi spune, cu aerul unui martir aflat în grija inchiziţiei:

            - Păiii, io deci, ce să spui decât copilăria mea care m-am născut la Ciurea, o cetate plină dă palate cu turnuleţe, da’ io eram mai modeşti şi pă la doi ani aşaaa, un baştan dă la noi, a dat dreptul la famile şi m-a luat în grijă dă la ai meiii şi m-a dus la Paris. Acolo ei mi-a dat o rochiţă albă şi m-a învăţat franţuzăşti, pe care o spuneam pă la turnu lu’ Efel, sau pă-n alti locuri şi cum ieream frumoasă foc banii curgea gârlă şi chiar mi-a zâs Buldăneş, ca francezâii, da iera şi unii care nu putea să zâce şi-mi spune Bulănaş, că ierea mai proşti. Da’ cum vă zâceam banu’, ban, nu glumă! Şi-am dus-o io aşa fo’ trii ani da’ a venit ai meii, fraţâii care le era dor dă mine şâ dupe ce a mai făcut ei nişte înţălegeri unii cu alţii, unii din ăia a mai murit p-n spitale că iereau cam tăiaţ’ şi-am lucrat numai cu famelea mea. Pă la nouă ani, că eram şi tare frumoasă, a vrut unu’ să mă mărit cu el, da’ nu ierea prea serios că dupe ce mi-a răpit fecioria de nu ştiu câte ori m-a lăsat în Jărmania unde fujisem dă la fraţii mei.

            Da, io acu ştiam să mă dăscurc şi i-am chemat pă toţi ai meii în Anglia şi am dăşchis o afacere cu fete dă la noi care voia să facă un ban p-acolo, iar fraţii mei s-a făcut bancheri cu carduri că la ei merje treaba, nu ca la noi. Acu’ chiar că aveam la bani dă nu mai ştiam dă ei şi m-am căsătorit cu un prinţ d-al nostru că avea şî el d-acu’ zăce ani şi na! Da lui nu-i plăcea dăcât îngheţata ş-a murit bietu’ dă tiberculoză când făcea curse cu avionu’ dă repatriere. Că şî io am răcit dă mai multe ori că ăia una-două, ne ducea la avion. Şî noi, înapoi!  Băăă, da’ ce le zâc io la fraţii mei că mai rămăseseră doi:

            - Ia, să dăşchid io o afacere cu gâcit în ghioc, deci cum ştiam io dă la o bunică a mea. Mamă ce mai merjea şî cu asta mai ales că fraţâii mei mai intra pă la bulău decât cam de două ori pă an şi mă descurcam sângură cu reţelele.  Până s-a pus caralii pă noi  că nu mai avea voie să ia dreptu’ că-i bulea şefii lor şi m-am întors acasă şi cu banii am dăşchis aici o reţea dă locuri dă muncă în Anglia că acolo mi-a plăcut mia şî mi-a şî rămas polecra dă Aşecspiriţei după un mare mahăr dă la ei, da’ cu felul nostru de a fi, dă-n moşi strămoşi, dă care eu nu mă îndepărtez c-aşa-i tradiţia noastră a românilor, dă-n ţară şi dă pretutindeni. Acuma lucrez decât cu cumnatele mele că ăilalţii ba-i morţi, ba-i pă-n puşcării, că-i băieţi buni şi săritori la nevoie. Da’ la noi şcoala-i şcoală! Nu facem ales-bules! Toati fetili învaţî dansuri tradiţâonali  şî meserii nu glumă, sî ştie cum sî sî poarti frumos şi cu maneră, c-acolo nu-i ca la noi. Lumea-i rea măi, drajile meli, că io o ştiu!

            Emoţii de nedescris se citesc pe chipurile celor două prezentatoare, iar în continuare se mai dau câteva imagini cu şcoala de la castelul din Ciurea al doamnei Buldeneş în care se vede clar cum fetele învaţă bunele maniere şi dansuri graţioase din buric, dar şi alte îndeletniciri folositoare.

            La sfârşitul emisiunii, aşa, ca un strop de umor fin, fetele o invită pe doamnă să facă o  mică demonstraţie de dans tematic. Spre nefericirea lor, s-au ars! Doamna, în ciuda dimensiunilor, se ridică sprintenă, îşi pune şalul roşu în jurul coapselor generoase şi începe să se mişte cu un talent devastator. Încurcate, fetele, cu toată pregătirea lor, se mişcă de parcă ar sparge lemne cu toporul. Mde, tradiţia, cu multele ei secole îşi spune, hotărât, cuvântul!

            Sfârşitul emisiunii găseşte lacrimi de fericire în ochii de pe cele două părţi ale ecranului. Poporul pleacă fericit la culcare rostind cu voce ridicată:

            - Băă, când şi-o da seama şi boii ăştia dă occidentali cu cine are de-a face, o să-şi dea cu pumnii în cap!