|
Noaptea nesomnului din mine
O stâncă albă îmi străpunge gândul
Şoapte dau anii strânşi sub povară;
Te naşti cuvânt
Şi mă biciui cu privirea-ţi oarbă.
Tăcerea mi-o împarţi în două, egal,
Ca o sabie a miezului de noapte.
Aprind o lumânare a timpului trecut,
Să poţi trece, legănat peste răscruci.
Un munte cât minunile lumii
Apasă sufletu-mi închis,
Când, întrupat din gesturi şi cuvinte,
Tu mă iubeşti cu ochii şi fruntea albită de dor.
Sunt floare târzie neatinsă femeie,
Nepovestită de mâini, ameninţată să piară,
Sunt doar…o tăcere, dulce – amară!
Cum oare, să te cuprindă poemul acesta?
Să
nu rătăcim unul de altul
parcă a fost mai ieri într-un vis întâlnindu-ne
ne scurgem viaţa în clipe – nemărginită zare
între maree respiraţie tulburătoare
mi-am pus eşarfă roşie
între un ieri şi-un azi suntem noi
nu pretindem nici pomană
ci darul aşezat căuş
în palmă
mâinile noastre într-un alt vis se vor întâlni
înălţa-vom turn până-n miezul cerului
dintr-o singură inimă ridicându-se-n amurg
cu glasul lui tremurător
dorul
hai să oprim noaptea întreagă
alergând spre chemări
nu e nevoie
nici de ferestre
nici de lanţuri
nici jertfa adusa drept obol
să mă cuprinzi în braţe
...ci darul aşezat căuş
în palmă
|
Simbol
De-ai fi aici, m-ai mângâia – privire,
Din suflet mi s-ar risipi minciuna,
Copacii goi ar înfrunzi pădurea
Dacă ai fi!
De m-ai privi, mi s-ar topi tot gerul
Cu binecuvântarea-n mâini de gheaţă.
Iar glasul meu cuptor topit în faţă
Dacă ai fi!
De te-ai gândi la mine totdeauna,
Din alte timpuri anii mi s-ar şterge,
Lăsând în cânt cuvântul să ne-alerge
Dacă ai fi!
Drumul păsărilor
clipele se împleteau în vârful scărilor – melancolie
străjerii nopţii picurau din lumânări fuioare de lumină
înainte de sfârşitul zilei
pe coridoare neliniştiţii călători
purtau din veşnicie atâtea strigăte
din ecouri în ecouri
urcam pe scara memoriei
aducerile aminte
eram Noi
apoi eu
şi
numai tu
dincolo de ferestrele larg deschise cerul sângera
în hora nemuririi
goală se despletise noaptea
mi-am încetinit pasul la colţ de răspântie
în revărsat de zori când sună deşteptarea
cu sufletul pereche
în germen de văpaie
eu te găsesc femeie
era el
apoi eu
şi numai NOI
pe drumul păsărilor
te voi recunoaşte după miresme
şi soare
te aştept în bătaia vântului
pârguindu-mi-se inima
va rodi
|
|
Te-aş
întreba ce zici străine
Motto:
într-o zi ai
să pleci fără mine
şi am să adorm în viaţă fără să trăiesc
dacă ar fi să plec
voi lua cu mine toate nopţile în care mă luminai
ţi-aş dărui doar simţirea în viaţa asta schimbătoare
să-mi spui atunci cum ai iubit femeia
cu firea ta mereu trecătoare
dacă ar fi să plec
îmi vei scrie pe suflet doar o poezie
vei aşeza zilele rămase-n neclintire
să pot întinde mâna vedenie-n iubire
când dureros suspină în glastră orhideea
ce-ar vrea ca să-ţi vorbească din timpul ce-a trecut
ca o răsfrângere-n oglindă
pe ape veşnic tulburi
dacă ar fi să plec
te-oi îmbrăca cu mine
şuviţele pe frunte îţi vor cădea rebele
şi poate o clipă te voi iubi-n neştire
pe drumuri unde doar iarba suspină dureros a tine
dacă ar fi să plec
ramuri cu miros de fân
în clipocit de ape floare de tei
ne vom scutura în mâine şi poate doar azi
încet încet să nu ne prindă umbra
inimii cerşind cuvânt
dacă ar fi să plec
nu-mi pasă că vei aşterne tăcerea
te-aş întreba ce zici străine
ia spune cum ai nimerit
nu eşti cumva…
|
Mereu spre… altă zi
Pe undeva, printre copaci, de-aseară a nins cu poeme
Şi peste blocuri, care, îşi sting luminile mute.
Cineva, mă caută, prin vreme,
Erau parcă ochii tăi adânci.
Pe undeva, doar ploaia mai scrie câte-un cuvânt
Cu negura străină a somnului de mâine,
Vreau să renasc, măcar şoaptă să-ţi fiu
Sau poate un început de cânt.
Pe undeva, doar lacrimile se preling printre cuvinte,
Ca tânguirea ce fierbe în adânc.
E doar un scurt popas, la margine de vis,
Când anii prind aripi de-a lungul umbrei tale.
|
