Lucian Gruia

                         Eminescu reacţionar?             (Conexiuni nr. 83, februarie 2012)

Detractorii contemporani ai lui Eminescu, după ce au minimalizat valoarea sa literară, au atacat doctrina sa politică şi l-au anatemizat drept şovin. Dacă valoarea estetică a creaţiilor eminesciene este impopsibil de negat, celelalte două probleme sunt discutabile şi merită atenţie. În doctrina sa politică Eminescu s-a arătat un partizan al monarhiei constituţionale, promotor al clasei ţărăneşti şi adept al unui progres social lent, bazat pe dezvoltarea formelor tradiţionale.

În “Dicţionarul explicativ al limbii române”, cuvintele: reacţionar desemnează un partizan al reacţiunii politice, un contrarevoluţionar; reacţionarismul este o concepţie politică reacţionară, o atitudine duşmănoasă faţă de progres; reacţia denominează împotrivirea politică şi economică a claselor în declin faţă de orice manifestare a progresului social; în cocluzie, reacţionarii fiind cei care susţin această împotrivire şi vor restaurarea orânduirii vechi.

Aplicând strict aceste conotaţii, am avea argumente atât pro cît şi contra unei gândiri eminesciene reacţionare. Faptul hotărâtor constă în faptul că Eminescu nu făcea parte dintr-o clasă privilegiată care îşi apăra interesele. Toate articolele sale politice (remunerate prost şi cu întârziere), deşi conservatoare, atestă o sinceritate şi o grijă pentru naţie ieşite din comun.

Cercetând în amănunţime viziunea sa politică, trebuie să nuanţăm aspectele.

Pentru a răspunde la întrebarea dacă a fost Eminescu în gândirea sa politică reacţionar, trebuie să urmărim succint teoria sa, ţinînd cont de condiţiile istorico-sociale şi economice din vremea sa. Am folosit ca material documentar ediţia comentată de D. Murăraşu – MIHAI EMINESCU – SCRIERI POLITICE (Ed. Criterion publishing, Co. Ing. USA, 2000).

1. Condiţiile istorice, sociale, politice şi economice din vremea lui Eminescu

Austro-Ungaria stăpânea Ardealul şi Bucovina (din 1874), Turcia (până în 1877) şi Rusia aveau suzeranitatea Principatelor Române Unite (începând cu 1859).

Autonomia Transilvaniei din 1863 e pierdută în 1867 (prin pactul dualist austro-ungar). În perioada 1867-1881, reprezentanţii români în Dieta de la Budapesta propovăduiau pasivitatea nostră. În 1881 apar memorandiştii energici, dar nici ei nu obţin autonomia Ardealului. Naţionalităţile dominatoare promovează deznaţionalizarea noastră: ungurii n-au pus nume ungureşti; în Bucovina, austriecii au promovat catolicismul împotriva ortodoxiei autohtone; preotul austriac Hacman a fost numit mitropolit al Bucovinei (în 1873); rutenii au primit privilegii ca să ne dezbine, la Cernăuţi s-a înfiinţat Universitatea germană. În ţară, domnitorul sub care s-a realizat unirea Moldovei cu Ţara Românească, Ioan C. Cuza a fost detronat (1866) şi înscăunat regele Carol I. Austro-Ungaria s-a înfiltrată în economia ţării (în concesionarea căilor ferate, industrie, comerţ etc), Constituţia a fost revizuită în favoarea străinilor.

Partidele politice care luptă pentru supremaţie sunt partidul liberal şi cel conservator. Rivalităţile au devenit atât de aprige încât politica a devenit singura pasiune a românilor.

După Războiul de Independenţă (1877) patimile politice devin şi mai înverşunate.

2.Gândirea politică a lui Eminescu

În viziunea eminesciană, omul, supus egoismul individual (poate sub influenţa filosofiei lui Shopenhauer) se comportă conform dictonului ”Homo homini lupus!” Totuşi, prin evoluţie şi specializare, apar interesele comune şi astfel se creează clasele, iar principiile comune conduc la naşterea partidelor. Odată cu trecerea timpului, clasele privilegiate se închistează, devenind caste.

Statul trebuie să asigure armonizarea intereselor individuale cu a claselor. Viaţa socială e mişcare, statul e stabilitate.

În concepţia lui Eminescu, statul trebuie să se dezvolte organic, natural, ca o plantă sau ca un organism, trăgându-şi sevele din tradiţie ca să evolueze fără salturi. Statul trebuie să fie în slujba naţiei, să-i asigure interesele şi dezvoltarea. Omul nu aparţine întregii omeniri ci naţiei sale.

Străinii, prin interesele lor cosmopolite, şubrezesc naţia (bazată pe limbă şi tradiţii). Unitatea socială este asigurată de naţie şi nu de stat. În jurul monarhiei naţia se organizează ca albinele în stup în jurul mătcii lor. Statele cu monarhii ereditare, stabile, au progresat. Noi, în perioadele în care ne-am răsturnat domnii am decăzut. (Influenţa austriacă - conferinţă ţinută sub auspiciile Junimii la 16.03.1876 şi publicată în „Convorbiri literare” din 01.08.1876). Eminescu are o încredere exagerată în instituţia monarhică, în spiritul ei de dreptate.

În articolul Să facem un congres (“Federaţiunea” 17/5.04.1970) Eminescu afirmă că dualismul austro-ungar este o mostruozitate, românii trebuie să facă un congres în care să arate că Ardealul e al lor şi să apeleze la spiritul de dreptate al tronului. De ce ungurii să stăpânească aici: “Avem dreptul de a petiţiona. Sala tronului este, trebuie să fie deschisă popoarelor ca şi indivizilor, şi inima suveranului trebuie să fie dreaptă şi nepărtinitoare, fără considerente unilaterale faţă de toţi…” Cehii cer autonomia Bohemiei şi noi de ce nu o cerem pe a Ardealului? “Oricare bun cetăţean are datoria de a se ocupa de viitorul patriei sale şi de aceea şi românii prin natura lucrurilor au datoria de a provoca un congres general al lor, care să determine atitudinea naţiunii româneşti faţă cu o eventuală schimbare a sistemei constituţionale.” Eminescu acceptă situaţia de fapt dar cere autonomia Ardealului.

Organizarea de stat recomandată de Eminescu, trebuie să asigure: a) stabilitatea prin monarhie ereditară; b) munca eficientă, prin eliminarea paraziţilor; c) economia echilibrată între recompensă şi efort.

a). Scopul suprem al statului trebuie să fie propăşirea naţiei, bunăstarea ei. După aceste criterii, poetul laudă oligarhia şi critică liberalismul, pe care-l consideră dominat de interese personale, care şubrezesc statul înăuntru şi în afară, periclitându-i existenţa.

În concepţia lui Eminescu, statul trebuie să asigure “împăcarea formelor tradiţionale de existenţă, cu cuprinsul lor nou, cu dezvoltarea nouă”. Formele împrumutate din Franţa nu corespund tradiţiei noastre. Sunt forme fără fond. Progresul trebuie să se facă încet şi gradat. Prin ereditate/tradiţie suntem conservatori, ceea ce încetinează mersul înainte, prin adaptabilitate căpătăm aptitudini noi care accelerează progresul, dar nici o schimbare nu se face spontan pentru că atunci puţini progresează şi majoritatea rămâne în urmă.

Civilizaţia nu înseamnă introducere de forme noi care nu ni se potrivesc ci naţiile trebuie să-şi urmeze evoluţia lor firească. Civilizaţia adevărată răsare din adâncimi proprii. Noi nu avem încă o civilizaţie românească. Mai bine stat sănătos cu instituţii barbare decât stat putred cu instituţi frumoase.

b). Despre muncă, Eminescu afirmă cu deplină îndreptăţire: “Munca este legea lumii moderne, care nu are loc pentru leneşi.” Temeiul statului este munca: “Fiecine şi mare şi mic datoreşte un echivalent de muncă societăţii în care trăieşte.” Aceasta este “teoria socială a compensaţiei”. În forme vechi trebuie să aducem un spirit nou.

Eminescu neagă evreilor drepturi politice pentru că ei nu muncesc ci speculează, condamnă clasa conţopiştilor ca inutilă, clasa politică şi a elementelor superpuse ca exploatatoare şi cere drepturi pentru ţărani.

c). E lăudată epoca boierilor pentru că ţăranii o duceau mai bine. Când erau boieri mari şi puţini era mai bine decât atunci când erau mulţi şi mai mici cu pretenţii la fel de mari care trebuiau satisfăcute de ţărani.

D. Murăraşu concluzionează: “Astfel pentru Eminescu a fi conservator se confundă cu a fi român şi a voi binele naţiunii. Felul cum înţelege el dezvoltarea ţării pe temeiul principiilor conservatoare, nu ni-l arată ostil progresului politic şi social.”

3.      Acuzaţia de reacţionarism adusă conservatorilor, inclusiv lui Eminescu , de către liberali

Liberalii, prin revista Românul, îi acuză pe conservatorii (inclusiv pe Eminescu) precum că ar fi reacţionari. Capetele de acuzare sunt: monarhismul, elogierea regimului moşieresc şi şi a clasei ţărănimii, naţionalismul, vor întoarcerea la trecut şi se împotrivesc progresului.

4.      Răspunsul lui Eminescu

Eminescu răspunde la toate aceste acuzaţii aduse de liberali (Lămuriri asupra Influenţei austriece în “Curierul intereselor generale nr. 22/1876), în felul următor.:

4.1. Nu a afirmat că despotismul e fericirea popoarelor ci că puterea statului, domnia legii trebuie să fie mai tare decât tendinţele claselor sociale şi să le înfrâneze.

4.2. Nu trebuie ca ţăranul să rămână ţăran ci înaintarea dintr-o clasă în alta să fie bazată pe muncă.

4.3. Nu e rău sistemul constituţional dar prin dreptul tuturor la alegeri conduce la lărgirea privilegiilor progeniturilor claselor privilegiate din trecut (în special ale fanarioţilor şi evreilor).

4.4. Influenţa austriacă e nefastă pentru că ia din mâinile noastre comerţul, meseriile, proprietatea funciară urbană şi în cele din urmă lotul ţărănului român.

În “Timpul” (V) 15.05.1980, Eminescu lămureşte chiar sensul termenului de reacţionar.

4.5. El consideră că la noi termenul de reacţionar nu are nici un sens pentru că partidul conservator şi nici el nu doresc reîntoarcerea la forme vechi de organizare. Conservatorii au luptat pentru realizarea unirii, pentru egalitatea civilă şi instrucţiunea populară, secularizarea averilor bisericeşti etc, fapte pe care acum şi le asumă liberalii. Conservatorii nu au propus nici un candidat la domnie, nu cer nici măcar revenire la regulamentul organic, nu apără privilegii şi constituţii vechi, nu vor să se amestece puterile judecătoreşti cu cele executive ci doar ca alegătorul să nu fie stânjenit în opţiunile sale prin presiuni morale, ameninţări, promisiuni deşarte etc. Dreapta nu voieşte trecutul.

4.6. În articolul intitulat Reacţiunea (“Timpul” (V) 22.07.1980) Eminescu demonstrează că liberalii atacă pe conservatorii cu fraze goale. În concepţia sa, politica liberală a dus la saturarea ţării cu străini, ţăranul nostru devenind simplu salahor agricol, meseriile/breslele au dispărut şi elementele demagogice şi exploatatoare au devenit elemente politice ducând spre transformarea principatelor într-o Americă dunăreană, orientală, deschisă tuturor imigranţilor.

În politică, cuvântul reacţiune a fost folosit întâi la 1789 desemnând contrarevoluţia franceză. Apoi termenul a evoluat, înseamând o acţiune pentru restabilirea unei stări de lucruri care au existat odată: “Acest soi de reacţiune ni se impută nouă, şi aceasta e o scornitură din partea organelor guvernamentale. Ceea ce voim noi: realitatea în locul frazelor, controlul real al actelor guvernului în locul simulacrului de control, responsabilitatea adevărată în locul ascunderii după clapişti iresponsabili, - toate acestea ar fi un progres pe lângă ceea ce se-ntâmplă astăzi, nu o reacţiune.”

Instituţiile noi încurajează lipsa de caracter, imigraţia, câştig fără muncă pe spatele nefericitului nostru popor. Politica trebuie s-o facă oligarhii, bogaţi şi elevaţi din tată în fiu, tradiţionaliţti care vor binele naţiei, fără salturi cu oameni noi neisproviţi, excroci, puşi pe căpătuială.

5.      Concluzii

Trei aspecte trebuie remarcate în legătură cu doctrina politică a lui Eminescu:

1.    Unitatea remarcabilă a viziunii;

2.    Formidabilele cunoştinţe istorice ale autorului (nu numai ale istoriei noastre dar şi a celorlaltor state europene, ba chiar ale Americii);

                                                  3. Curajul de a spune cu sinceritate absolută lucrurilor pe nume (nu numai îpotriva imperiilor vecine care ne-au asuprit dar şi împotriva pasivităţii şi dezbinării noastre).

Eminescu a făcut politica partidului conservator din dragoste pentru ţăranul român, motiv pentru care accepta un progres lent, bazat pe tradiţiile clasei ţărăneşti, pe care o considera producătoare de bunuri şi ca atare singura reprezentatntă legitimă a naţiei: “Ne mai rămâne o singură clasă pozitivă, pe al cărei spate trăim cu toţii – ţăranul român.”

Este un fapt pozitiv faptul că poetul considera munca motorul societăţii. Din acest motiv, el se ridică împotriva evreilor şi urmaşilor fanarioţilor care nu produceau direct ci acaparaseră serviciile, românii fiind mai puţin întreprinzători. Eminescu nu a înţeles că şi serviciile sunt necesare şi pentru că de aceste lucruri se îndeletniceau străinii şi nu românii, naţionalismul său ia forme de-a dreptul şovine. Nu mai exemplificăm pentru a un resucita resentimente inutile.

Eminescu are încredere în tron. Putem proclama autonomia Transilvaniei fără a periclita unitatea Austriei. Tronul trebuie să cedeze naţiunilor. Austria trebuie reconstruită prin federalizare.

Tot cu aceeaşi vehemenţă critică şi inactivitatea românilor: “puterea şi mântuirea noastră în noi este!” (articolul În unire e tăria publicat în revista Federaţiunea din 22/10.041870).

În ceea ce priveşte reacţionismul, trebuie să menţionăm că Eminescu nu făcea parte din clasa privilegiată şi nu avea de ce să o apere. El promova politica conservatoare crezând că e spre binele naţiei. O făcea în primul rând penru apărarea ţărănimii pe care o admira sincer. Apoi, după cum mărturiseşte, nu era împotriva progresului, aşa cum susţin reacţionarii care nu vor să-şi cedeze privilegiile, dar credea că progresul trebuie să fie lent şi să se bazeze pe tradiţiile româneşti, nu poate veni progresul prin impunerea unor instituţii copiate după modelul francez, dar care nu au la noi nici o tradiţie.

Istoria a infirmat părerile politice ale lui Eminescu. El nu a înţeles că o clasă socială devenită castă, nu cedează puterea şi de aceea schimbarea unei orânduiri sociale închistate se face prin revoluţie, deci nu lent ci prin salturi.

De asemenea poetul avea un respect şi o încredere utopică în corectitudinea tronului. Ori tocmai împăratul Austiei a instituit dualismul austro-ungar în Transilvania, în scopul dominării asupra naţiei noastre.

Nu vedea cu ochi buni iniţiativa individuală şi concurenţa.

Eminescu nu luptă împotriva principiilor de liberatate şi egalitate ci împotriva abuzului ce se face cu ele. Cere ca alegătorul să fie lăsat în pace să-şi exprime obţiunea şi nu cumpărat cu băutură şi minciuni.

Pentru că nu era împotriva progresului (chiar dacă propovăduia unul lent, bazat pe tradiţii) nu-l putem acuza pe Eminescu de reacţionarism. De naţionalism şi şovinism, da. Istoria nu a confirmat părerile politice eminesciene, nu ştim dacă evoluţia organică a ţării noastre ar fi fost mai bună decât ceea ce s-a întâmplat. Personal consider doctrina idilică, dar din acest motiv nu-l pot considera pe Eminescu reacţionar.

Menţionăm că luptele politice erau şi pe vremea lui Eminescu extrem de virulente, ca şi astăzi.

Lupta acerbă pentru interese proprii în dauna naţiunii, demagogia, intriga, specula, avantajarea consorţiilor internaţionale fără protejarea celor autohtone (în schimbul unor comisioane grase) etc se practicau venal şi atunci ca şi astăzi.

Acum, când ne aflăm sub presiunea globalizării şi a intereselor economice ale companiilor multinaţionale ale Uniunii Europene, trebuie să ne gândim la vorbele lui Eminescu şi să ne protejăm interesele naţiei.

În final să-l cităm pe D. Murăraşu despre gândirea politică a lui Eminescu: ”El şi-a luat în serios rolul de profet al neamului pe de o parte, de cenzor al plăgilor vieţii noastre politice pe de alta.”



               Mircea PETEAN – LINIŞTE REDUSĂ LA TĂCERE
                                                (Conexiuni nr. 82, ianuarie 2012)



Cu acest titlu incitant, Mircea Petean îşi publică la editura proprie, noul său volum de poezii haiku.

Coroborând meditaţiile autorului asura subiectului propus, exprimate în argumentul cu care se deschide volumul: „Liniştea trece în tăcere şi tăcerea se preschimbă în / linişte. Trebuie să existe aici ceva din misterul / dialecticii gol-plin. Trebuie că există aici ceva din / misterul eternei deveniri: yin-yan.” (Însemnări despre haiku), cu cele afirmate în versurile: „dincoace de tăcere / e liniştea / dincolo – neant”, ajungem la esenţa problemei.

Dacă lumea fizică s-a născut din logosul divin (gând rostit, cuvânt, faptă), tăcerea reprezintă lumea nemanifestată, dinaintea rostirii demiurgice, iar liniştea devine echivalentul tăcerii în lumea materializată. Ninsoarea fascinantă reprezintă disoluţia lumii în neant: „Doamne ce molcom / ninge – linişte / redusă la tăcere”. Tăcerea îmi pare mai abstractă, mai rece, masculină, pe când liniştea, aureolată de razele lunii, induce o intimitate feminină. În liniştea muntelui, parcă răzbate tăcerea abisurilor: „stâncile-s acoperite / cu muşchi – se-aude / şi mai bine tăcerea” (replică la versurile lui Blaga: „E-atâta linişte că-mi pare că aud / cum se izbesc în geamuri razele de lună”).

Zgomotul ploii destramă tăcerea celeilalte lumi: „trei pini înfrăţiţi / pe colina deşartă - / ploaia rupe tăcerea” ca şi prezenţa fantomatică a tatălui revenit din eternitate: „culeg struguri / pe ploaie – alături / tata culege şi tace”. La fel, lătratul câinelui trezeşte la viaţă o lume încremenită în uitare: „crengile sunt pline / de zăpadă – un singur lătrat / le scutură”.

Cam în acelaşi sens, concepea şi sculptorul Constantin Brâncuşi, tăcerea: „viaţa şi moartea, la fel ca şi materia, se confundă, în ultim, într-o formă unică – Tăcerea. Totul se scurge în vasul tăcerii – mare oceanică unde se varsă întregul univers.”

Volumul de haiku-uri LINIŞTE REDUSĂ LA TĂCERE, cuprinde opt capitole, scrise în ordine cronologică, astfel: Zăpezile (prin anii 80), Ploile prin anii 90, Felurite, În sat, Între râuri, În port, În munţi prin 2000, iar Lumina de august, în vara anului 2009, la Genova-Pegli unde i se naşte nepoţica Daria la 25 august 2009.

În argumentul cărţii, autorul caracterizează astfel Haiku-ul: „Efemer ca respiraţia; şi fundamental ca acesta. / Efemer ca un clipit; şi firesc şi spontan ca acesta. / Efemer ca o bătaie de inimă; şi tulburător ca acesta.”

Acest gen miniatural de poezie, cu formă fixă şi metrică riguroasă, descoperă macrocosmosul în microcosmosul plantelor, insectelor, peisajelor revelatoare. Pentru a condensa măreţia şi sacralitatea lumii în haiku, poetul trebuie să accepte cu umilinţă ca prin el să se exprime absolutul. Numai atunci va scrie: „da – o poezie / ferită de zgomot / şi de-ngâmfare” .

Pentru Mircea Petean haiku-ul are efect taumaturgic: „Terapia prin haiku; mentală şi scripturală; salvarea / prin haiku, ca oameni şi ca artişti – ca oameni întregi, / adică.”

(Însemnări despre haiku) Remarc, în acest sens, efectul magic asupra naturii, produs de puritatea unui copil: „un copil / în uşa bisericii – singur / înlătură grindina”.

Revenind la linişte şi tăcere, transcriu două Haiku-uri care le exprimă, fără să le numească în mod expres. Iată liniştea sub semnul yin: „cârd de fete goale / lângă ciubare pline / cu apă de ploaie” şi tăcerea copleşitoare, înspăimântătoare chiar, marca yan: „ninge / prin spărturile eului - / ne-a acoperit cerul lui Dumnezeu”.

Încheiem prezentarea cu un haiku autobiografic: „e seară şi eu / îmi dorm somnul de-amiază / prăbuşit între cărţi”.

Remarcând că cele mai ample capitole ale cărţii sunt dedicate ploii şi zăpezii, descoperim şi aici o dialectică a liniştii şi tăcerii. Includem în analiză şi titlul cărţii, care derivă din versurile deja citate, pe care le reluăm: ”ninge – linişte / redusă la tăcere”. Observăm că ninsoarea reprezintă liniştea, iar zăpada depusă, tăcerea. Într-adevăr, natura îmbrăcată în alb, prin indistincţia creeată, capătă atribute de dinainte sau de sfârşit de lume. Căderea fulgilor, însă, aparţine lumii încă neadormite. Dar unde intervine ploaia în această dialectică? Zăpada reprezintă apa solidificată. Acum, apa ar putea simboliza neantul, iar zăpada, substanţa. Totuşi, senzaţia răstoarnă raţiunea şi zăpada statornicită (statică) întruchipează tăcerea iar ploaia şi ninsorea (fenomene dinamice) reprezintă liniştea.

În concluzie, în recenta sa carte, Mircea Petean asociază liniştea cu tăcerea într-un mod abisal, inaugurând haiku-ul de tip metafizic.

Gândindu-mă că haiku-ul reprezintă un gen de poezie japonez, cu o ascendenţă în Evul Mediu, îmi pare că acest tip de lirism, inteligent şi sclipitor, simbolizează lucirea spadei samuraiului, manevrată cu artă. Sabia despică aerul, între cer şi pământ (reunind macro şi microcosmosul), scoţând un sunet ameninţător şi dulce (eroic sau criminal), specific. Îmi închipui că, acestastă recenzie reprezintă sabia mea de samutrai, pe care, agitând-o pe lângă urechile autorului, am să-l trezesc din somnul după-amiezii, dintre cărţile sale şi ale altora, provocându-l la lectură.

Volumul lui Mircea Petean, LINIŞTE REDUSĂ LA TĂCERE, apare în ediţie trilingva, versiunea franceză fiind semnată de Yvonne şi Mircea Goga, iar cea engleză, de Cristina Tătaru.





Gabriel Stănescu: MIRCEA ELIADE Odiseea omului modern în drum spre Itaca

                                              (Ed. Criterion publishing, 2009)

(Conexiuni nr. 80, noiembrie 2011)

Poetul, eseistul, omul de cultură şi editorul Gabriel Stănescu (9 septembrie 1951 - 22 noiembrie 2010), şi-a dedicat viaţa promovării culturii româneşti autentice în lume, prin revista Origini şi editura Criterion Publishing, pe care le-a fondat şi condus.

În cadrul editurii menţionate, a iniţiat o colecţie valoroasă, dedicată marilor personalităţi ale culturii noastre, aşa cum au fost acestea receptate de contemporanii lor. Au apărut până acum asemenea crestomaţii întocmite de Gabriel Stănescu pentru: Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu şi Petre Ţuţea.

Despre Mircea Eliade a scris el însuşi această carte remarcabilă pe care o prezint în continuare.

În general, cărţile dedicate operei lui Mircea Eliade sunt cercetări care se adresează specialiştilor. Eseurile lui Gabriel Stănescu umplu un gol în exegeza eliadescă, prezentând omul şi opera pentru publicul larg. Cartea, pe care o analizăm, cuprinde 32 de microeseuri, în cuprinsul lucrării, şi 4 în Addenda, toate, la un loc, conturând personalitatea complexă a enciclopedistului Mircea Eliade.

Textele, care pot fi grupate tematic în cinci categorii, revelează formarea personalităţii lui Mircea Eliade în condiţiile istorice, sociale şi politice date, care-i i-au determinat crezul şi sintetizează temele importante ale literaturii şi studiilor ştiinţifice de istoria religiilor semnate de savant.

1. Date biografice semnificative (Mansarda, Schiţă de portret, Avatariile cărturarului la tinereţe, Ţara şi Exilul, Epoca marilor Sinteze, Camuflare ale imaginarului, Nobelul refuzat, Dosarul „Tzoladot”,Mâna lungă a Securităţii, Mass-media, un mit al lumii moderne?)

Gabriel Stănescu se opreşte asupra darelor biografice cu relevanţă asupra gândirii politice, literaturii şi operei ştiinţifice ale scriitorului şi savantului.

Mircea Eliade s-a născut la 13 martie 1907 în Bucureşti. Încă din copilărie a beneficiat de accesul la biblioteca părintească ce cuprindea peste 500 de volume. Mansarda, de pe strada Melodiei, unde şi-a petrecut adolescenţa, va fi celebrată în Romanul adolescentului miop (elaborat în perioada 1923-1924, când avea 16-17 ani şi editat postum). Încă de pe acum, autorul simţea că era predestinat să elaboreze o operă majoră.

Primele încercări literare le-au constituit colaborările la revista Visătorul a liceului Spiru Haret (al cărui elev era). Din această perioadă datează prietenia cu Mihail Sebastian, amiciţie care se răceşte după ce Eliade începe să cocheteze cu mişcarea legionară.

Atras de gândirea indiană, studiază Istoria filosofiei indiene de Surendranath Dasgupta, cel care avea să-i conducă studiile şi lucrarea de doctorat în yoga, începând chiar din 1928. După întoarcerea din India, devine asistentul profesorului Nae Ionescu şi colaborator la Cuvântul (condusă atunci de profesor), revistă desfinţată de regele Carol al II-lea, după lovitura de stat.

Din cauza adeziuni la mişcarea legionară, Mircea Eliade a fost încarcerat, împreună cu Nae Ionescu, Nichifor Crainic şi alţi intelectuali (simpatizanţi sau membri ai acestei mişcări), în lagărul de la Miercurea Ciuc, după o lună şi jumătate de la condamnarea lui Zelea Codreanu (iunie 1938). În perioada detenţiei, are loc un progrom al leginarilor, din ordinul lui Carol II şi al primului ministrul Armamand Călinescu, după asasinarea lui Codreanu, dar Mircea Eliade scapă de la moarte fiind spitalizat la Moroieni. Este eliberat în acelaşi an. După anul universitar 1937-1938, profesorul Nae Ionescu şi asistentul său Mircea Eliade vor fi înlăturaţi din învăţământ sub pretextul hilar că lucrările lor promovează pornografia.

În sprijinul liderului generaţiei interbelice, rămas fără loc de muncă, Alexandru Rosetti (directorul Fundaţiilor Regale) reuşeşte să-l convingă pe Constantin Giurescu (ministrul propagandei), să-l trimită pe Eliade ca ataşat cultural la Legaţia Română din Londra (în 1940). După război, datorită impunerii regimului comunist în România, istoricul religiilor alege calea exilului, stabilindu-se întâi la Lisabona. În perioada 1945 – 1956 locuieşete la Paris, unde colaborează la revistele româneşti ale exilului: Îndreptar, Revista scriitorilor români, Cuvântul în exil, România, Limite, Prodomos, Fiinţa Românească, Caiete de Dor, Uniunea Română etc. Înfiinţează revista Luceafărul şi un centru de studii româneşti. În perioada 1946-1948 este profesor la Ecole Pratique des Hautes Etudes şi apoi la Sorbona. Georges Dumezil îl introduce la celebra editură Gallimard.

Gabriel Stănescu afirmă că plecarea lui MirceaEliade în America s-a datorat sâcâielilor provocate de studenţi marxişti trimişi de profesorul Lucien Goldmann ca să-l întărâte, amintindu-i de tinereţea legionară. Anton Golopenţia îl recomandă pe Eliade profesorului Joachim Wash (pe care-l cunoscuse din timpul studiilor sale la Leipzig) şi acesta îl invită în SUA. Astfel începe aventura americană a lui Eliade, în perioada 1956 -1986 (până la moartea sa). Va fi profesor de istoria religiilor la Divinity Scool, Universitatea din Chicago. După ce se afirmă cu opera sa ştiinţifică, este numit redactor şef la monumentala Enciclopedie a religiilor la care au lucrat 1400 specialişti.

În perioada de dezgheţ ideologic (1964-1971) se încearcă recuperarea lui Eliade în scopuri propagandistice de către regimul comunist din RomÂnia. În 1971 este invitat în ţară de Patriarhul Iustinian ca să viziteze Patriarhia şi să conferenţieze la institutele teologice universitare din Bucureşti, Sibiu şi Academia Română pentru a i se decerna titlul de membru corespondent al instituţiei (invitaţia comunicată de Corneliu Bogdan ambasadorul României la Washington prevedea şi o cină cu Ceauşescu). Eliade refuză invitaţia.

În 1980 este propus, de Universitatea din Lyon) pentu premiul Nobel care va fi acordat însă polonezului Milosz, pentru că împotriva lui Eliade s-a dus o campanie ocultă pornind de la adeziunea sa la mişcarea legionară de care nu s-a dezis. Se pare că scriitorul Saul Bellow, evreu emigrat din Rusia, nu a fost străin de această mârşăvie. Când a primit premiul Nobel, întrucât şi-a cerut scuze fată de Eliade când a primit premiul Nobel, Saul Bellow a căzut în genunchi în faţa profesorului, considerând că savantul român ar fi fost mai îndreptăţit să primească acest premiu. Altă propunere, în favoarea acordării premiului Nobel lui Eliade, vine în 1984 din partea scriitorului Paul Goma aflat în exil la Paris, dar rămâne şi aceasta fără rezultat.

Când a împlinit 60 de ani, Mircea Eliade a fost numit Doctor Honoris Causa la Sorbona.

A fost căsătorit de două ori, prima soţie Nina Mareş a murit de cancer, a doua a fost Catrinel care i-a supravieţuit.

Mircea Eliade se stinge din viaţă la 22 aprilie 1986 la Chicago, în vârstă de 79 de ani.

2. Naţionalismul lui Mircea Eliade (Nae Ionescu sau nevoia de modele, Naţionalismul creator, Tradiţia enciclopedică, „Linia” Eminescu, Mai au românii instinct statal?, Tradiţionalism versus modernitate, A fi sau a nu fi...român? „Să se fi pierdut sămânţa Romei?”)

Într-o convorbire cu Lucian Blaga , Eliade mărturiseşte: „Noi românii avem misiunea de a crea un om universal, altul decât cel întrupat de greci sau de Renaştere.” La noi, dincolo de vicisitudini: „Există forţa creaţiei, există această vână bogată şi peste putinţă de secat. (...) căci orice poate pieri în lume, şi lumea ar putea părea încă frumoasă – dacă înapoia unui neam veghează elitele creatoare.”

Pentru Eliade naţionalismul reprezintă o stare de spirit.: „Cât timp va exista, undeva în lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată”. Naţionaliştii nu sunt eroi, conducători, ci cretaori. Eliade e tot mai convins că el e chemat să continue linia eminesciană în cultura română, ca scriitor de ficţiune şi ca istoric al religiilor. În JURNAL PORTUGHEZ – Eliade afirmă că pentru un exilat a-l citi pe Eminescu echivalează cu o întoarcere acasă.

Referitor la aderarea lui Mircea Eliade la mişcarea legionară, Gabriel Stănescu afirmă următoarele. Scopul mişcării legionare era „împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu” Legionarismul reprezenta: „mişcarea de reînnoire spirituală pe baza principiilor creştine autohtone...era singura opţiune a tinerei generaţii interbelice în acel marasm social şi politic datorat camarilei regale şi suveranului.”

Aderarea la mişcarea legionară (până să fie partidşi să organizeze crime) ale intelectualilor nostri de marcă se explică prin faptul că erau sensibili la o mişcare spirituală in tradiţia noastră ortodoxă, şi care reprezenta, în acel moment istoric, singura alternativă la regimul corupt care conducea ţara. Areticolul scris de Mircea Eliade, Piloţii orbi, publicat în Vremea (17,12,1937) este şi astăzi foarte actual. Democraţia, de la 1918 încoace, promovată de politicieni corupţi a dus la zdrobirea instinctului nostru statal. Eternitatea se aduce „numai prin ce se gândeşte, forţele care susţin istoria unei ţări ... n-au nimic cu politicul, nici economicul, nici cu socialul. Ele sunt prestate şi exaltate numai de către intelectualii unei ţări, de avangarda care singură, pe frontierele timpului, luptă contra neantului”. Participarea la politic, aduce laşitate, corupţie şi trădarete.

Specificul românilor, după Mircea Eliade rezultă din situarea lor la distanţă egală între Orientul cu rădăcini neolotice ţi Occidentul greco-roman. Polaritatea tradiţionalism-modernism aduce o tensiune creatoare stimulatoare. Mitul meşterului Manole, circulă în balcani, dar varianta noastră este cea mai reuşită stilistic. Mioriţa reprezintă specificul nostru. Tinerii generaţiei de atunci repugnau autohtonismul în numele unui occidentalism superior. Azi se petrece acelaşi lucru. Reprezentanţii Institutului Cultural Român îl acuză pe Eminmescu de mentalitate burgeză, naţionalism, protolegionarism şi provincialism romantic.

În replică, „teroarea istoriei” a condus la solidarizarea neamului nostru cu natura în creştinismul cosmic spoecific.

Enciclopedismul lui Eliade poate fi situat în linia naţionalistă: Eminescu, Maiorescu, Nae Ionescu, Haşdeu, Iorga.

3. Teme religioase/mitice/sacre (Românism şi Ortodoxie, Secretul lui Mircea Eliade, Prolegomene la spiritualitatea arhaică, Un mod de a fi în lume, Înapoi în protoistorie, Mituri, arhetipuri şi repetare. O schimbare de paradigmă, Sacrul şi profanul,”Vârstele” timpului, Întrebare fără răspuns, Zădărnicia Istoriei, Strada Mântuleasa,

Ca şi pentru Nae Ionescu, Mehedinţi, Nichifor Crainic etc, Eliade consideră ortodoxia cea mai bună dintre religii: „Socotesc ortodoxia acel sens sublimal omului şi vieţii la care se ajunge fie pe cale mistică (experienţă individuală), fie prin contact cu umanitatea (...) Cred că la ortodoxie se vor opri cei mai mulţi din ultima generaţie, pentru că ortodoxia rezolvă antagonismul dinamic dintre Iisus şi Apollon – Dionisos, pentru că sensul creştinismului e cel mai perfect spiritual, aşadar cel mai real şi mai fecund.”

Întrucât savantul Eliade a cercetat toate religiile fără părtinire, Emil Cioran consideră că savantul era „singurul credincios fără religie”.

Eliade critică teoriile care cataloghează culturile extra-europene simple superstiţii şi pe cele care consideră că viziunile magico-religioase aparţin unei faze înapoiate din evoluţia mentală a omenirii. Pentru a le înţelege şi valorifica, Mircea Eliade a pornit de la cosmogoniile acestor popoare, de la concepţia omului arhaic despre lume. În această muncă titanică, folclorul a constituit un adevărat instrument de cunoaştere. În urma cercetărilor sale, Mircea Eliade conchide că nu există culturi majore şi minore. Sacrul nu este un „stadiu din istoria conştiinţei” ci un „element în structura acestei conţiinţe”, la primitiv, sacrul e inerent modului de a fi al omului în lume. Unitatea în diversitate a Europei trebuie să includă şi fondul ancestral autohton, valoarea incontestabilă a folclorului nostru (DE ZALMOXIS À GENGIS-HAN, Ed. Payot, Paris, 1970).

Într-o scrisoare către teologul George Alexe, din anul 1966, Eliade afirmă: „N-am renunţat încă la gândul din tinereţe de a prezenta într-o zi religiile daciei în perspectiva istoriei religiilor.”

Scrul nu implică credinţa în Dumnezeu, zei sau spirite ci „experienţa unei realităţi şi izvorul conştiinţei de a exista în lume”. Şi în marxismul profan Eliade descoperă mari mituri biblice: lupta escatologică dintre bine şi rău, eroul (conducătorul divinizat , Mao/Stalin/Lenin ultimul împărat/ţar), instaurarea Vârstei de Aur etc.

Vocaţia transcendentă a omului religios, constă în imitarea comportamentului divin. Timpul mitic este ciclic, pe când cel modern/istoric, liniar şi limitat. La indieni, un ciclu complet (mahayuga) durează 12 mii de ani şi cuprinde patru cicluri/vârste. Primul durează 400 de ani de auroră, 4000 de ani de ciclu propriu-zis şi 400 de ani de crepuscul; al doilea, 3000 ani (300 de ani auroră, 300 de ani crepuscul); al treilea, 2000 de ani şi ultimul, 1000 de ani. Noi suntem acum în Kali-yuga, vârsta tenebrelor. Universul, inclusiv omul, se degradează de la ciclu la ciclu.

Anul liturgic creştin reprezintă o repetare periodică a Naşterii şi Crucificării lui Iisus. La sfârşitul fiecărui ciclu oamenii vor fi judecaţi pentru faptele lor. Eliade visa să se sustragă timpului. La nivel naţional, Lucian Blaga susţinea că poporul nostru a supravieţuit în perioadele de restrişte, sabotând istoria.

4. Odiseea omului modern (Odiseea omului modern, Ţara şi Exilul)

Pentru Mircea Eliade, peregrinările geografice ale omului, chiar exacerbate în secolul nostru, reprezintă traseul iniţiatic al regăsirii de sine, al întorcerii la centru. Cu alte cuvinte, viaţa fiecăruia dintre noi reiterează mitul lui Ulise. Gabriel Stănescu schiţează odiseea istoricului religiilor (pe care le-am prezentat la primul paragraf al prezentei recenzii).

Mircea Eliade a suferit ca nici un alt azilant, drama exilului. Dar să-l cităm pe Mircea Eliade care, referindu-se la proriul său exil, afirma că a refăcut pe cont propriu călătoria iniţiatică a lui Ulise, care reprezintă: „prototipul omului, nu numai modern, dar şi al omului legat de viitor pentru că este tipul călătorului hăituit. Călătoria sa este o călătorie spre Itacha, cu alte cuvinte, spre sine însuşi.”

Pentru Mircea Eliade, în această perioadă, singura alinare a constituit-o limba română, iar literatura a scris-o numai în această limbă. Pentru Vintilă Horia, exilul se prezintă în faţa lumii prin cei care crează în ritm românesc şi Mircea Eliade reprezintă cel mai ilustru exemplu.

Într-un interviu acordat lui Claude-Henri Rocquet (Încercarea labirintului), Mircea Eliade declara că modelul care l-a ajutat să se „desţăreze”, l-a constituit Dante care, deşi a trăit ultimii 20 de ani departe de Florenţa sa natală, a reuşit să se regăsească pe sine şi să termine DIVINA COMEDIE.

În capitolul intitulat Ţara şi Exilul, Gabriel Stănescu menţionează un aspect revelator pentru verticalitatea morală a istoricului religiilor, care merită consemnat. În timpul „dezgheţului ideologic”, în anul 1971, Mircea Eliade este invitat de Patriarhul Iustinian să conferenţieze la Institutele Teologice Universitare din Bucureşti şi Sibiu, precum şi la Academia Română (pentru a i se decerna titlul de membru corespondent). Dar în program era prevăzută o cină oficială cu Ceauşescu. Mircea Eliade a refuzat acest compromis.

5. Literatura (Zădărnicia Istoriei, Camuflaje ale imaginarului, Strada Mântuleasa)

În perioada de relaxare ideologică dirijată, pentru a atenua criticile înverşunate ale Occidentului, regimul comunist din România a permis publicarea unor scriitori importanţi, neînregimentaţi politic. Lui Mircea Eliade i se publică volumele: MAITREYI. NUNTĂ ÎN CER (1969); LA ŢIGĂNCI (1969), ÎN CURTE LA DIONIS (1980).

Pornind de la acest eveniment, Gabriel Stănescu analizează un aspect principal al literaturii eliadesciene şi anume ieşirea din istorie. Se impun câteva observaţii preliminare.

În ASPECTE ALE MITULUI, Mircea Eliade precizează: „Surprindem în literatură, într-un mod mai viguros decât în în celelalte arte, o revoltă împotriva timpului istoric, dorinţa de a ajunge la alte ritmuri temporale decât cele în care suntem siliţi să trăim şi să muncim.” În aceeaşi carte, autorul precizează că descoperind sacrul în profan, prin întoarcerea la mit şi trăirea rituală a acestuia, putem ieşi de sub „teroarea istoriei”. Salvarea din efemer o constituie creaţia umană.

Acest aspect îl urmăreşte Gabriel Stănescu, referindu-se la prozele lui Mircea Eliade: NOPŢI DE SÂNZIENE, SECRETUL DOCTORULUI HONIGBERGER, NUNTĂ ÎN CER, ŞARPELE, PE STRADA MÂNTULEASA etc.

Medicul din SECRETUL DOCTORULUI HONIGBERGER dispare chiar fizic, făcând exerciţii yoga pentru ieşirea sufletului din trup, Iozi, fiului unui rabin, dispare într-o pivniţă cu apă, de pe STRADA MÂNTULEASA, hrubă marcată de anumite semne ezoterice (la fel şi Lixandru, din aceeaşi nuvelă) etc. Explicaţia constă în faptul că sacrul reprezintă o lume paralelă, la fel de consistentă fizic, ca şi lumea reală, profană.

Gabriel Stănescu analizează cu minuţiozitate romanul NOPŢI DE SÂNZIENE, întrucât acesta reprezintă o frescă social-istorică a României din perioada 1936 – 1949 şi în peronajul principal Ştefan Viziru, regăsindu-se anumite date biografice importante din viaţa autorului, precum şi implicaţiile intelectualilor în mişcarea legionară. Viziru face şi el detenţie în lagărul de la Miercurea Ciuc dar nu se consideră adeptul mişcării legionare, preferând democraţia. Gabriel Stănescu se întreabă dacă această afirmaţie a personajului nu constituie cumva dezicerea autorului faţă de Gardă. Se ştie că în tinereţe, Mircea Eliade a scris entuziaste articole pro-legionare în revista Buna Vestire, dar asistentul său, I. P. Culianu, afirma că profesorul nu a fost înregimentat. Problema a rămas neelucidată, întrucât Mircea Eliade a păstrat tăcere asupra acestui subiect, în întreaga sa viaţă.

Revenind la problema ieşirii din timpul profan, Ştefan Viziru caută pe parcursul întregii ficţiuni romaneşti să regăsească paradisul copilăriei şi în momentele de reverie i se pare că ceasornicele s-au orit.

Dacă pentru Mircea Eliade putem cucerii eternitatea încă din viaţa profană prin creaţie culturală, cred că el a reuşit deplin acest lucru. Nu numai prin prozele sale de excepţie, dar şi prin cercetările sale de istoria religiilor între care primează ISTORIA CREDINŢELOR ŞI IDEILOR RELIGIOASE (ediţia în limba română fiind publicată în anul 1980).

După această analiză a capitolelor cărţii, trebuie să remarcăm faptul că şi Addenda cuprinde texte importante, între care primează cel în care Gabriel Stănescu se opreşte asupra monumentalei monografii (în două volume) semnată de Mac Linscott Ricketts - RĂDĂCINILE ROMÂNEŞTI ALE LUI MIRCEA ELIADE (Mircea Eliade. The Romanian Roots. 1907-1945), publicată în anul 1988 la Columbia University Press din New York.

Autorul a studiat istorie religiilor cu Eliade la Chicago, între anii 1959-1964, a învăţat româneşte şi a cercetat la Biblioteca Academiei din Bucureşti articolele scrise de Mircea Eliade de la debutul din 1921 şi până la 1945. Mac Linscott Ricketts se foloseşte de această ocazie pentru a-şi apăra mentorul de acuzaţiile de antisemitism, aduse de Lavi Loewenstein (originar din Tromânia) în revista Toladot şi de Alexandra Laignel-Lavastine, acuzaţii care au contribuit la neacordarea premiului Nobel lui Mircea Eliade. Cartea lui Mac Linscott Ricketts o voi comenta cu altă ocazie.

                                                              *

                                                           *    *

Viaţa tumultoasă a lui Gabriel Stănescu, asemănătoare în câteva puncte esenţiale cu a lui Mircea Eliade, ilustrează şi ea, cu prisosinţă, odiseea omului modern, mit atât de drag istoricului religiilor. Acum când se împlineşte un an de la ieşirea din timp a exegetului (22 noiembrie 2011), îi voi trece în revistă principalele date bio-bibligrafice, ca un pios omagiu.

Gabriel Stănescu s-a născut la 9 septembrie 1951, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti în 1977. În timpul studenţiei a devenit membru fondator al cenaclului Universitas şi a activat în presa studenţească, devenind membru al Uniunii scriitorilor în anul 1990. În 1991 Gabriel Sătnescu a emigrat în SUA, stabilindu-se în Atlanta/Georgia, dobândind statutul de refugiat politic. Poseda dublă cetăţenie, petrecându-şi viaţa pe două continente (în ultimii ani, devenind lector la facultatea de jurnalistică din cadrul Universităţii Spiru Haret din Bucureşti). A dobândit titlul de doctor în filosofie în anul 2002, cu teza: ”Particularităţi etnoculturale ale românilor americani. Contribuţii la studiul comparativ al etnosului românesc”.

Gabriel Stănescu a debutat în revista „Cronica” din Iaşi în 1969, apoi a publicat peste 15 volume de versuri şi 7 de eseuri. A fondat: Editura Criterion Publishing (Atlanta, Georgia în 1995), Asociaţia Internaţională a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români (1995), revista „Origini-Romanian Roots” (1997), Caietele internaţionale de poezie (1997)

A fost autorul mai multor volume de poezie dintre care amintim: Exerciţii de apărare pasivă, Ed. Albatros, 1984; Împotriva metodei, Ed. Albatros, 1991; America! America!, Ed. Euphorion, 1994; Sfârşitul care începe, Ed. Panteon; 1996; Peisaj cu memorie, Poeme haiku memory landscape, Ed. Criterion Publishing, 1996; Stress, Ed Helicon, 1998; Identitatea neantului, Colecţia Poeţi optzecişti, Ed. Axa, 1998. O speranţă numită Mayflower (Ed. T, Iaşi, 2008), 111 poeme (antologie bilingvă, 2010).

În cadrul editurii Criterion Publishing a iniţiat o colecţie valoroasă, dedicată marilor personalităţi ale culturii noastre, aşa cum au fost acestea receptate de contemporanii lor (Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu şi Petre Ţuţea - ultima chiar înainte de moartea iniţiatorului, survenită în fatidica noapte dintre 21/22 noiembrie 2010). Devotata sa soţie, Virginia Stănescu, editează şi conduce în continuare revista Origini, fondată de Gabriel Stănescu. Din păcate, editura Criterion Publishing, în care au fost publicate atâtea cărţi importante pentru cultura românească, şi-a încetat activitatea...



       George Drăghescu – REINVENTAREA POEZIEI   (Conexiuni nr. 79, octombrie 2011)




Despre partenerul său de discuţii maeutice, în peregrinările pe străzile „amarului târg”, criticul Gheorghe Grigurcu spunea: „Îl admir pe George Drăghescu pentru că aparţine categoriei acelor oameni extraordinari, gata a inventa poezia într-o lume în care poezia n-ar exista.” (text tipărit pe postcoperta cărţii: George Drăghescu - URME DE ÎNGER /1/)

Pe postcoperta altui volum de versuri al actorului-poet George Drăghescu, TĂCEREA DIN CUPĂ /2/, descoperim un portret magistral, schiţat în câteva linii, în maniera lui Paul Klee, de cine credeţi, chiar de marele critic Gheorghe Grigurcu.

Conciziunea portretului merge mână în mână cu aceea a citatului menţionat. Faptele m-au frapat şi încerc să le dau o interpretare.

Ce înseamnă a reinventa poezia într-o lume care, în meschinăria ei a uitat-o? Păi înseamnă a redescoperi lumea cu uimire în faţa misterului existenţei, a o privi cu ochi curaţi de copil şi a transfigura întâmplările obişnuite în evenimente ale contemplaţiei situate pe o altă treaptă ontologică.

George Drăghescu a publicat mai multe volume de haiku-uri şi în această formă fixă de tradiţie japoneză nu cred că reinventează poezia. În formă nu, dar imaginile au o prospeţime de început de lume. Iată două dintre ele: „Fluturele alb / în cireşul înflorit / şi-a găsit cerul.” (Poem singur II); „În cădere / frunza a despicat ceaţa / să cadă mărul” (Poem singur VIII)

Volumul URME DE ÎNGER cuprinde în a doua sa parte, poezii de 4-9 versuri care ilustrează afirmaţiile criticului Gheorghe Grigurcu despre inventarea poeziei. Iată cum puritatea sufletului redescoperă sacralitatea lumii: „L-am întâlnit / pe Dumnezeu în parc. / Se juca de-a v-aţi ascunselea / cu copiii. / De fiecare dată copiii îl găseau.”

Cea mai frumoasă erezie grefată pe trunchiul creştin este religia iubirii: „După izgonirea / din grădina Edenului, / Adam a dus-o pe Eva / sub un tei / şi-a despicat sentimentul / în trei: / În numele Tatălui, / Al Fiului / şi-n numele ei.” (În numele...)

Tăcerea reprezintă increatul, care conţine „în nuce” toate posibilităţile, motiv pentru care trebuie respectat cum se cuvine: „Să nu cazi în Tăcere / că te loveşti! / La Tăcere se urcă / pe scări îngereşti.”

Procedele de inventare a poeziei, utilizate de George Drăghescu par desprinse din meditaţiile lui Brâncuşi.

Geneza lumii se face din gândul tăcut, la Mesa tăcerii, urcarea la tăcerea divinităţii se face pe scara Coloanei fără sfârşit, iar iubirea este o Rugăciune.

Portretul schiţat de Gheorghe Grigurcu esenţializează chipul poetului George Drăghescu iar caracterizarea lapidară pe care i-o face îi radiografiază sufletul.

1. George Drăghescu - URME DE ÎNGER (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2005)

2. George Drăghescu - TĂCEREA DIN CUPĂ (Ed. Vinea, Bucureşti, 2008)



              C. Amăriuţei – UN FILOSOF AL SPECIFICULUI ROMÂNESC
                                                                                                              (Conexiuni nr. 78, septembrie 2011)

Pentru filosoful Constantin Amăriuţei (stabilit la Paris) cuvântul stare exprimă mai pregnant specificul metafizicii noastre decât cuvântul întru atât de mediatizat de Mircea Vulcănescu şi apoi de Constantin Noica ( C. Amăriuţei - EMINESCU SAU LUMEA CA SUBSTANŢĂ POETICĂ (Ed. "Jurnalul literar", Bucureşti, 2000).

Stând pe gânduri şi stând de vorbă, românul se contopeşte în profunzimile sufletului său cu starea dintâi a lumii, stare pre-ontologică duală, în care Nefiinţa şi Fiinţa "se-ngână şi-şi răspund" în absolut.

Toate lucrurile au o Fire şi toate vietăţile o Fiinţă - existenţe atemporale în stările pe loc eterne ale Nefiinţei (Sinea lucrurilor fără conştiinţă, Firea ca Fire, Firescul-pur-şi-simplu) şi Fiinţei (Firescul-în-Fire, A fi în Fire).

Postulând că tot românul s-a născut poet, metafizica noastră este de sorginte lirică, decurge faptul că în viziune autohtonă starea pe loc a Nefiinţei nu poate fi nimicul/vidul absolut ori starea gândirii pure nematerializate, ci un haos "de stele şi sori", dar mai degrabă o stare conţinând în germene un paradis terestru cu o natură înfloritoare, iar starea pe loc a Fiinţei, având înscrisă imanent o "tinereţe fără bătrâneţe şi o viaţă fără de moarte".

Ursit pentru a şti, omul reprezintă atât o cădere din Firescul-pur-şi-simplu (individualizare), cât şi un centru iradiant al propriei sale conştiinţe, care ia în posesie plaiul, adică partea de spaţiu (Fire) luminată de gândirea sa individuală. Plaiul, ca spaţiu în-fiinţat, reprezintă o stare pre-ontologică, o deschidere metafizică a unei porţiuni de lume pentru cele ce sunt şi vor fi în existenţă.

Astfel încep ontologia, căderea din veşnicie în timp, vremuirea şi moartea.

Plaiul, cerc pur de lumină divină, trebuie sfinţit şi de propria noastră conştiinţă, sensul existenţei constând în sfinţirea locului ursirii prin: întemeierea unei gospodării, localităţi, naţii/ţări, familii; creşterea şi educarea copiilor; traiul moral; buna vecinătate cu semenii; - astfel încât la bătrâneţe omul să-l poată primi cu demnitate pe Dumnezeu în bătătură, primind binecuvântarea acestuia în vederea trecerii hotarului lumilor.

Iar Marea Trecere se face prin resorbţie mioritică a Sinelui cu Firea, în dulcea pace a stării pe loc, fără distrugerea lucrurilor în sinea lor.

Integrarea/acomodarea omului în lume se face, pentru noi Românii, pe următoarele trei căi specifice, care urmăresc asigurarea libertăţii fiinţei şi crearea unei locuiri familiare a plaiului:

   1. haiducescul - riscarea cosmică a norocului individual prin trecere de la ursire la soarta colectivităţii (descălecatul de ţară - intemeierea naţiei);

   2. mioriticul - împăcarea omului cu Firea, în clipa trecerii hotarului lumilor;

   3. păcalicul - ieşirea ironică din fire, cultivarea absurdului.

În pe-trecerea terestră omul transfigurează şi transcendează existenţa prin dor - spre starea dintâi a Fiinţei, sau prin urât - spre starea dintâi a Nefiinţei. Stările menţionate (de dor şi de urât) presupun un exil meditativ din vremuire, urmat de extazul contopirii cu absolutul (Fiinţei sau Nefiinţei).

Dorul relevează valenţa obiectului în absenţa acestuia (exilul), extazul teleportându-l vertical în condiţia dintâi a Fiinţei, iar urâtul exilează omul de o lume ostilă, copleşitoare, angoasantă, a cărei presiune imperialistă îl determină să se extazieze în faţa dorinţei de a se contopi cu Nefiinţa atemporală.

Arta, în concepţia lui C. Amăriuţei înseamnă instituirea stării de Frumos prin crearea obiectului artistic, ceea ce echivalează cu transmutarea subiectului tematic abordat, prin dor sau urât, în starea dintâi a Fiinţei sau Nefiinţei (arta fiind un joc secund al dezvăluirii stărilor dintâi).

Originalitatea şi profunzimea unui artist se măsoară prin gradul de apropiere a viziunilor acetuia în raport cu stările pre-ontologice şi nu prin faptele culturale şi mitologice, prezente conjunctural în opera sa.

Aceste caracteristici specifice viziunii tradiţionale româneşti asupra lumii, C. Amăriuţei le desprinde din creaţiile folclorice autohtone cele mai vechi, din datinile, obiceiurile, meşteşugurile şi însuşi modul de viaţă al ţăranului nostru arhaic. Specificul românesc este înscris în însuşi veşmântul fonetic şi noiematic al limbii noastre determinându-ne inconştient chiar modul de gândire.

Referindu-se la Eminescu, autorul menţionat consideră că acesta a creat, limpezind genial, limba literară, estetica şi metafizica românească.

În capitolul intitulat Discursul metafizic al poeziei româneşti, C. Amăriuţei consideră că cele trei poezii publicate de Eminescu în revista Convorbiri literare (în perioada 1070-1971): Epigonii, Venere şi madonă, Mortua est, constituie schimbarea la faţă a poetului nostru naţional (fapt remarcat, la timpul său de Titu Maiorescu în 1872, când vorbea de o "direcţie nouă" în poezia românească, instituită de aceste poeme.

Pentru exegetul nostru Epigonii constituie discursul liric eminescian, prin care se elogiază cântecul nostru vechi, revelator al stărilor pe loc; Venere şi Madonă reprezintă discursul estetic al poetului, prin care femeia idealizată (Madona) sau hulită (Venere) este înălţată la starea absolută a Fiinţei, respectiv Nefiinţei; iar Mortua est descrie trecerea mioritică a sufletului fecioarei moarte prematur, cu aripi îngereşti, a hotarului lumilor, de pe pământul rece la castelele celeste.

Viziunea eminesciană asupra stării dintâi a Firii marchează limita absolută în profunzime metafizică românească a câmpului sensibil al Nefiinţei, imagine sublimă care ne dezrădăcinează sufletele când ajungem cu lectura la punctul terminus al zborului Luceafărului: " Căci unde-ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaşte, / Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte // Nu e nimic şi totuçi e / O sete care-l soarbe, / E un adânc asemene / Uitării celei oarbe."

Cosmogonia şi apariţia vieţii sunt descrise vizionar în Scrisoarea I:

"Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface / Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace / Dar deodat-un punct se mişcă... / Cel dintâi şi singur. Iată-l / Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl / De-atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii... / De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute / Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute / Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit, / Sunt atrase de viaţă de un dor nemărginit."

Acelaşi poem acreditează (după părerea mea) şi viziunea morţii termice a universului eminescian (stare absolută de întuneric, repaos, îngheţ şi tăcere - caracteristici menţionate şi de C. Amăriuţei), spre care se îndreaptă irefutabil lumea prin pierdere continuă de energie: " Timpul mort şi-ntinde trupul şi revine veşnicie, / Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, / Şi în noaptea nefiinţei totul cade, totul tace, / Când în sine împăcată reîncep-eterna pace..."

Starea pe loc a Fiinţei este sugerată şi de peisajul mandalic eminescian: codru - lac - insulă - grădină edenică - peşteră/domă, situat în axa lumii (prin care se comunică nemijlocit cu absolutul), în care poetul îşi cheamă iubita.

Alt procedeu al sugerării stării pe loc, încremenirea care congelează timpul:

       - iubita pare de marmură, cu braţe reci (albul fiind culoarea dorului);

       - doma çi marea în locul unde străjuieşte zeul nordic Odin sunt îngheţate;

       - zborul Luceafărului spre lăcaşul Demiurgului este un fulger neîntrerupt;

       - văpaia privirilor personajelor venite din lumea eternă în lumea noastră (Luceafărul, Demonul din Fata din grădina de aur) este un foc ingheţat;

        - etc.

Starea pe loc a Nefiinţei este augumentată pe traseul: noapte (rupere de lume), lună (hiptnoza dorului de Nefiinţă), somn (desubstanţializare) şi moarte (ieşire din timp şi contopirea cu starea dintâi a lumii).

Cosmosul eminescian, născut din gândirea demiurgică, supus degradării continue, este menţinut în stare funcţională prin efortul noesic continuu al magilor, care menţin nedeviat traseul astrelor.

Din depărtare, universul constituit liric pare întunecat: "(...) Ceru-i negru şi pustiu, / Nu-i nălţime, nu-i albastru, e o noapte de sicriu."

Viaţa apare ca un accident nefericit în planul eternităţii. Oamenii (cu anumite excepţii) au îngeri de pază şi astre pentru odihna sufletelor lor eliberate de materie:" Un om se naşte - un înger o stea din cer aprinde / Şi pe pământ coboară în corpul lui de lut. / A gândurilor aripi în om el le întinde / Şi pune graiul dulce în pieptul lui cel mut. / O candelă a vieţii, de cer steaua depinde / Şi îmblå scriind soartea a omului născut. / Când moare a lui suflet, aripile şi-a-ntins / Şi renturnând în ceruri pe drum steaua s-a stins."

                                      (Povestea magului călător în stele)

Supuse reîncarnărilor, vieţile oamenilor se repetă identic într-un univers de tip morişcă/vârtelniţă.

Există însă excepţiile amintite, a geniilor fără îngeri de pază, entităţi care la materializare nu au băut din vinul uitării şi care în decursul întregii lor existenţe plâng continuu singurătatea Demiurgului. Aceste personaje stranii nu se mai reîncarnează, contopindu-se pe veci, după moarte, cu starea absolută a Nefiinţei senine.

La capitolul ursirii/soartei, cred că putem completa exegeza lui C. Amăriuţei, în felul următor.

Probabil suferind din cauza destinului propriu, ursirea individuală este puţin pregnantă în opera poetului.

În Muşat şi ursitoarele, mama cere ielelor să-i menească pruncului un destin aparte, acela de a căuta permanent perfecţiunea, temă care în Miron şi frumoasa fără corp devine iubire platonică pentru femeia eterică, frumuseţe absolută aşezată în starea dintâi a Fiinţei.

Când e vorba de naţie, ursirea colectivităţii (soarta) devine tema centrală a întregii creaţii eminesciene. În Dochia şi ursitoarele poetul doreşte pentru fiul zânei Dochia (România) "tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte".

Aşa cum subliniază George Călinescu (Opera lui Mihai Eminescu - Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969) poetul urmărea să creeze un univers în semicerc "având ca orizont naşterea şi moartea lumii, între care se întinde arcul istoriei universale (...)", în care să regăsim istoria naţională.

Într-adevăr poetul dorea să scrie:

          - o epopee dacică (Egipetul, Sarmis, Rugăciunea unui dac, Decebal, Dochia şi ursitoarele etc);

          - o geneză fabuloasă a poporului nostru (Horiadele);

          - ciclul dramatic al Muşatinilor (Gruie-Sânger, Bogdan-Dragoş, Nunta lui Dragoş, Ana etc);

          - poemul românismului ardelean (Doja, Horia, Iancu);

          - epopea Decebal;

          - dodecameronul dramatic al Muşatinilor.

Întemeierea familiei e rară în creaţia eminesciană, iubirile în general eşuează, devenind veşnice prin teleportare lirică în starea dintâi a Fiinţei.

Singura excepţie fericită a familiei cu prunc o realizează un zburător şi o fată de împărat, nuntă augmentată şi de aceea a gâzelor (Călin file de poveste).

Urmează în descendenţă iubirea dezţărmurită prin rătăcire pe mare, dintre Arald şi frumoasa sa mireasă Sarmis (Sarmis), iubirile neconsumate în viaţă continuându-se în starea de strigoi a protagoniştilor (Strigoii).

Aceste viziuni colosale l-au îndepărtat pe poet să-şi întemeieze o familie, dar în tragica-i existenţă a întemeiat o limbă, o esteică şi o metafizică.

În ceea ce priveşte dorul şi urâtul eminescian, exegetul afirmă că Eminescu a creat în general cu dor de absolutul Fiinţei, dar s-a apropiat şi cu urât de starea Nefiinţei, dezamăgit de unele iubiri (Înger şi demon, Venere şi Madonă, Scrisoarea IV, Scrisoarea V etc), de starea socială (Rugăciunea unui dac, Împărat şi proletar, Epigonii, Ai noştri tineri, Mureşan, Memento mori etc), precum şi de viziunea biologică asupra civilizaţiilor - supuse decăderii finale (Veneţia, Egipetul etc.).

Cât priveşte poemul Luceafărul, C. Amăriuţei consideră că acesta exprimă o metafizică preexistentă spititualităţii noastre, zborul lui Hyperion fiind o

cosmogonie întreagă, iar comportamentul personajelor nuanţează categoriile normative de fiinţare ale omului în genere. Prin încercarea lui Hyperion, nefiinţa îşi iese din Fire, dar încercarea este sortită eşecului, întrucât în universul eminescian, nu se pot trece hotarele.

    În ceea ce-l priveçte pe poetul nostru naţional, C. Amăriuţei afirmă că acesta exprimă însăşi substanţa poeticii româneşti (spiritul şi carnalul, ideea şi imaginea), cu un farmec "dureros de dulce".

Viziunile lirice colosale l-au dus pe Eminescu la hotarul lumilor, unde se hotăreşte destinul său individual exemplar: " (...)ambiguitatea existenţială a lui Eminescu: de a fi în mod absolut iubire şi dor de ursit - pe de o parte şi de a deveni tăcut ca imperiul veşniciei ne-morţii, unde intră prin dor. De a fi un firesc pur şi simplu atunci când predestinarea de om este de a fi firesc ca firesc".

Prin această succintă caracterizare cred că s-a rostit sintagma definitorie pentru condiţia fiinţială nepereche (fără înger de pază) a poetului nostru naţional.




       Daniel Corbu – DESPRE DUMNEZEU, AŞTEPTARE ŞI NEANT
                                                                                               (Conexiuni nr. 77, august 2011)

Daniel Corbu îmi pare un poet olimpian care priveşte din piscul muntelui legendar, condiţia umană. Îmi închipui Olimpul său pe o insulă înconjurată de mare, iar noi ne bulucim pe plaja continentului. Din înălţimi, poetul îşi rosteşte versurile care vin din larg şi se sparg de ţărm, la picioarele noastre. În timp ce recită, autorul face gesturi largi, ceremonioase, teatrale şi uneori zâmbeşte pe sub mustaţă. Ca moldovean sfătos, are nevoie de interlocutori, care pot fi: cititorii, Dzumnezeu, îngerii şi dacă nu-i găseşte, îşi dă sfaturi sie însuşi: “ŞI NU FACE PARADĂ DE VORBE. / Spală-ţi sufletul cu mai mult curaj / şi mergi înainte! / Scrie scrisori lui Lucilius / trage cu urechea la ospăţul înţelepţilor / nu rămâne prea mult în loc / să nu-ţi îmbobocească pe limbă / iluzii / hei, şi nu aşa încet / împingând ziua cu sfială / ca pe căruţul invalidului!” (BREVIARUL SAU ÎNVĂŢĂTURILE NEÎMBLÂNZITULUI ERETIC DANIEL CORBU CĂTRE EL ÎNSUŞI).

Într-adevăr, Daniel Corbu scrie o poezie sapienţială, în versuri atât de ample, încât nu mai încap între coperţile cărţii şi se răspândesc în încăpere.

După ce a teoretizat POSTMODERNISMUL PE ÎNŢELESUL TUTUROR /1/, mă aşteptam să regăsesc specificul acestui curent în propria-i operă lirică, în speţă în EVANGHELIA DUPĂ CORBU ŞI ALTE POEME /2/, dar lucrurile nu stau deloc aşa. În locul demolărilor scandaloase descoperim nelinişti profunde; în locul umorului grobian, ironie fină; în locul făţărniciei, bun simţ; în locul pornografiei, o erotică decentă; în locul verbului pripit, şlefuirea lucrului bine făcut.

Aşadar, poetul confirmă aserţiunea poetului Ion Mircea care îl situează în pertinenta sa prefaţă, /2/ pe autorul Evangheliei… la graniţa dintre neo şi postmodernism : “Curios, Daniel Corbu aparţine promoţiei '80 a literaturii române dar ilustrează o foarte interesantă disidenţă faţă de programul acesteia, revendicându-se mai curând de la trăsăturile promoţiei anterioare, în linia Mihai Ursachi – Cezar Ivănescu et comp.” Oricum ar fi, poetul trebuie încadrat în ramura, să-i zicem metafizică, a poeziei noastre contemporane, ramură căreia îi aparţin şi alţi poeţi importanţi moldavi: Nichita Danilov, Cassian Maria-Spiridon etc.

Viziunea monadică asupra lumii însingurează şi întristează cuvintele, lucrurile, fiinţele din lirica lui Daniel Corbu: “Ave, Patrie română! Locuindu-te am potrivit cuvintele / limbii tale / în versuri fierbinţi, le-am ocrotit şi le-am sărutat / umbra / ca unor fericite monade.”

Dacă în lumea imaginară poetul loveşte cu tacul, aranjând cuvintele-monade conform structurii poemelor, în lumea reală, lucrurile se schimbă: “ – Dragule, - i-am răspuns îngerului privindu-i aripile / tot mai tocite mai blegi şi mai răsfrânte în sine - / de-acum îmi voi potrivi monadele tăcerii / voi rămâne printre fotonii şi frumusonii tăcutei tristeţi / şi voi mânca din aceiaşi pesmeţi ai poeţilor blestemaţi!”

În planul terestru, fiinţele freamătă dezordonat, ca nişte bile de biliard (monade) în aşteptarea loviturii tacului divin menită să le asigure împlinirea. E o aşteptare înfrigurată, perpetuuă, dar semnul întârzie şi poate nu va veni niciodată: “Nici un răspuns, Doamne, la repetatul meu strigăt! / Îmi fac de lucru în jurul absenţei / lipăi în preajma unei fericiri iluzorii / tot mai mult cred că Moartea / e singura instituţie care mai impune respect.” (TRANSCENDENŢA GOALĂ)

Fiecare om devine o uşă care nu duce nicăieri (deschisă într-un zid): “Ziceam: Toate uşile dau în haos… / Şi mai ziceam: nimeni n-a văzut mormântul / unui cuvânt. / Şi mai ziceam: stai singur ca o uşă săpată în ziduri / râvnind mereu orizontul de după orizont / trece adevărul dintr-o cameră în alta / şi te ignoră / trece umbra morţii şi te sperie.”

Introspecţia dezvăluie o imagine inspirată: “… ce fel de pasăre / e aceasta cu aripile înlăuntru şi cu mormântul / pe umeri …”.

În descendenţă platoniciană, monada trupului constituie un sarcofag pentru suflet. În interiorul monadei fiinţei individuale descoperim: însingurări, tristeţi, ţipete, spaime, deprimări, iluzii, vise şi în special întrebări fără răspuns. Uneori poetul extrage conţinutul monadei suflet cu o pompă de vid: “… se deschid larg uşile şi dincolo nu e nimeni…”.

Pe parcursul vieţii, poetul apare mereu scindat, în fiecare creaţie, dar multiplicările nu comunică între ele, deşi fenomenul se petrece sub semnul unei iluminări: “Aşa cum şi eu, Saule prigonitorilor /

                                                            -2-

pe când mica şi marea istorie îşi zornăie înfundat / ruginitele lanţuri / izbesc fără voie cu picioarele-n ţepuşă devenind Celălalt. / Şi mereu Celălalt cu fiecare poem Celălalt / până când poţi deveni o mie de Ceilalţi / care-au primit fulgerarea.” (DRUMUL DAMASCULUI)

Poemul fluviu, EVANGHELIA DUPĂ CORBU începe cu o incertitudine şi se încheie în neant. Căutarea paşilor divinităţii pe pământ, se stinge evanescent: “Dar orice sunet roade din clopot / tot aşa întrebările din inima celui singur / până se topeşte încet.”

Nici vizionările şugubeţe, ale facerii lumii (pe internet), nu sunt lămuritoare: “Am vizitat site-ul cu tine, Doamne, / dar nici un răspuns la vechile-ntrebări / e-atâta noaptre în noi şi-atâta lumină în / paraclise! / Cu mâinile întinse spre tine Doamne / doar ca să mă-ntâlnesc şi / să-mi pipăi sângele ca pe un sâmbure / de migdală.”

EVANGHELIA DUPĂ CORBU constituie o replică neomodernistă, decantată, detaşată, uşor eretică, a Psalmilor arghezieni: “Doamne numai tu poţi veni / dinspre stele înspre alge / dinspre ceruri spre noroi / să iei aminte la robul cel înveşmântat / în carcasa de pământ dospit.”

Pilda biblică: treacă Doamne paharul ăsta de la mine, devine: “trece totul în contul meu Doamne / cine ştie dacă vei deschide această singurătate / ca o cutie neagră ticsită de rugă / (oare a face lumea nu e mai puţin decît / a o înţelege?).”

Căutându-l şi aşteptându-l la nesfârşit pe Dumnezeu, Daniel Corbu descoperă neantul: “şi pe cât am aşteptat încă să cazi / din carul mare între spinii întrebărilor mele / sau din ursa mică sub formă de pulbere / pe creştet aici în dormitorul comun al / acestei lumi / unde probăm ritualul sălbatic de îmblânzire a / spaimei / şi catharsisul şi izbăvirea păcatului ce va să vină. / Pe urmă franjurii liniştii / pe urmă Atoatestăpânitorul Nimic.”

Poezia lui Daniel Corbu se situează între postmodernism şi neomodernism, între liric şi epic (oarecum în descendenţa lui Marin Sorescu). În peisajul poeziei române contemporane, el însuşi apare monadic, umplut cu seninătate mioritică, gravitate detaşată şi mai ales cu întrebări fără răspuns.

În final, să completăm viziunea noastră cu aspecte importante, citate din prefaţa poetului Ion Mircea, intitulată Desantul lui Daniel Corbu: ”Daniel Corbu se mai distinge însă prin ceva de mulţi dintre congenerii lui, şi anume prin umor. Un umor de înaltă calitate, care nu poate fi transmis prin procură, unul imanent propriei scriituri şi imposibil de separat de marca ei stilistică… Sigur, nu ne putem lăsa atât de uşor înşelaţi; umorul de-a dreptul majestuos şi feeric al acestui moldovean autentic e consubstanţial cu tragismul veritabil şi abia reprimat pe care creaţia lui sxpiră parcă prin toţi porii. Pentru că daniel Corbu este înainte de toate un iniţiat şi nu se sfieşte să o recunoască public. Dar felul cum o recunoaşte acreditează instantaneu în cititor certitudinea că se află în faţa unui mare poet… În sfârşit, exploratorii pleacă la pol pentru a se întoarce. Numai cine a ajuns nu se mai întoarce, spunea un înţelept. Într-adevăr, s-ar mai întoarce poetul de la polul inexprimabilului pur? La care Corbu ar răspunde: Nevermore.”

Note:

Daniel Corbu – MANUALUL BUNULUI POSTMODERNIST (Princeps Edit, Iaşi, 2003)

Daniel Corbu - EVANGHELIA DUPĂ CORBU ŞI ALTE POEME (Princeps Edit, Iaşi, 2006)

               Gabriel Stănescu –În căutarea libertăţii            (Conexiuni nr. 76, iunie 2011)

În preambulul volumului de versuri O SPERANŢĂ NUMITĂ MAYFLOWER (Ed. T, Iaşi, 2008), poetul îşi deconspiră mesajul: ”Oprimat de Biserica şi Guvernul englez, un mic grup de credincioşi (...) care se îndârjeau să practice propria religie, s-au îmbarcat pe vasul Mayflower cu gândul de a se stabili în miraculoasa Lume Nouă (...) Mayflower a devenit simbol al libertăţii de credinţă în epoca colonizării englezilor în America şi tot timpul după aceea, într-o ţară prin excelenţă a emigraţiei şi a emigranţilor (...) Mitul acesta al libertăţii, care fascinează şi intrigă în egală măsură atât pe oricare persecutat – religios sau politic – în ţara sa de origine, cât şi pe asupritori, de călăi şi iude, rămâne viu, viguros şi credibil prin acea soteriologie imanentă care a fost dintotdeauna model şi îndreptar al fiinţei umane.”

În căutarea libertăţii de conştiinţă, Gabriel Stănescu s-a luptat cu îngrădirile impuse la noi de regimul totalitar comunist, prin odioasa securitate care împânzise ţara cu informatorii ei de teama cărora nu-ţi putei exprima nemulţumirile. Idealul prosperităţii, democraţiei şi al libertăţii umane era America: „Ani în şir am pândit orice prilej / Să ajung în America / (...) / Ani întregi am încercat să trec fraudulos / Fâşia arată păzită de grăniceri / Şi câini poliţişti / Jur-împrejur pământul e albit / De oasele fugarilor / Mă antrenam zilnic să trec Dunărea înot / Plină şi ea de cadavrele celor care eşuaseră / (...) / Şi dintr-o dată m-am pomenit / A creşte ca o ciupercă / pe lemnul putred / Al legendarei Mayflower.”

Ajuns în America cu statutul de refugiat politic, Gabriel Stănescu a cunoscut pe propria-i piele ceea ce credea că reprezinta cel mai inalt stadiu al libertăţii realizat pe pământ. Şi a fost profund dezamăgit. La tot pasul au apărut îngrădirile (multe din ele de altă natură decât în ţara de obârşie), dar esenţa fiinţei umane fiind pretutindeni aceeai, limitele profunde au cauze ontologice.

Dacă în România omul devenise o piesă într-un mecanism condus politic, în America robotizarea se datorează goanei după înavuţire: „Am venit în această ţară / În speranţa că ei vor trăi altfel” Dar şi acest altfel e resimţit alienant pentru fiinţa umană: „Producem mai multe şi mai diversificate / Bunuri de consum / Decât acum zece ani / Dar mâncăm şi ne îmbrăcăm mai prost / Decât acum zce ani / Producem mai multe automobile / Şi la fiecare trei minute / Suntem implicaţi într-un accident de automobil / producem tot mai multe medicamente / Dar suntem tot mai bolnavi”.

Gabriel Stănescu îmi pare o picătură de mercur care experimentează continuu fără a se putea linişti vreodată: „E ceva care mă face să mă grăbesc / Să trăiesc orice eveniment sub semnul urgenţei.” Şi totuşi rămâne un optimist irecuperabil: „Îmi place să văd jumătatea plină a sticlei / Nu jumătatea goală / partea luminoasă a lucrurilor / Nu cea întunecată.”

Şi care este partea plină a vieţii lui Gabriel Stănescu dincolo de lungul şir de eşecuri?

Licenţiat al facultăţii de Filosofie Bucureşti (1977); devine membru al Uniurnii Scriitorilor din Romania (în 1990); a publicat peste 15 volume de versuri şi 7 de eseuri, a fondat: Editura Criterion Publishing (Atlanta, Georgia în 1995), Asociaţia Internaţională a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români (1995), revista Origini-Romanian Roots (1997), Caietele internaţionale de poezie (1997) şi a obţinut titlul de doctor în filosofie cu teza „Particularităţile etno-culturale ale românilor americani. Contribuţii la studiul comparativ al etnosului românesc” (2002).

Gabriel Stănescu e convins că lupta contează mai mult decât rezultatul efemer. Aceasta constituie scopul condiţiei umane: „Cât preţuieşte Doamne această viaţă / Fără memorie / Fără supravieţuitori / Fără învingători / Fără Înfrânţi? // Beau pentru ca să pot uita repede // (Beau să mă uit?)”; „Va putea cunoaşte cineva / Lumea înainte ca ea să dispară? / Cu această întrebare îşi încheie un poem / Din septembrie 1961 Jack Kerouac / Când încă nu-l măcinase boala neiertătoare.”

Volumul se încheie nostalgic şi rotund, cu scena în care urmaşii navigatorilor vaporului Mayflower admiră admirativ vaporul devenit între timp epavă: „Ce catarg minunat exclamă unul dintre supravieţuitori / Învrednicindu-se să creadă că doar astfel / Corabia a trecut prin atâtea furtuni / ce pânze zdravene! Se minuna altul / Ce astrolab grozav! / Ce hărţi meşteşugit întocmite! Îşi dădură alţii cu părerea / Toţi se minunară admirativi entuziaşti / Fără să-şi dea seama că falnica corabie / Nu mai era acum decât o biată epavă.” (final)

             Petre Ţutea afirma că pot exista o mântuire individuală sau una colectivă. Gabriel Stănescu, cel care şi-a dedicat viaţa afirmării spiritualităţii româneşti în lume, dacă se va mântui,

o va face cu neamul său.

Din păcate, în ziua de 22.11.2010 pentru Gabriel Stănescu a venit clipa mântuirii...




	Născut la 1 iulie 1950 în municipiul Dej, judeţul Cluj. Absolvent al Facultăţii de electrotehnică din cadrul Institutului Politehnic “Traian Vuia” din Timişoara, în anul 1974. Colaborator cu versuri, proză, eseuri, recenzii la revistele: Origini, Portal-Măistra, Vama literară, Brâncuşi, Viaţa de pretutindeni, Viaţa Românească, Poesis, Poezia, Scrisul Românesc, Steaua, Oglinda literară, EuroMuzeum, Revista Nouă, Feed Back, Meandre, Amfitrion, Climate literare,Impact, Nord Literar, Almanahul Vânătorul şi Pescarul Român etc. Membru al Uniunii Scriitorilor – secţia proză, din anul 2002. Redactor la revistele: Portal-Măiastra (Târgu-Jiu), Viaţa de pretutindeni (Arad), Vama literară (Bucureşti) şi secretar de redacţie la revista Origini romanian rooks (Bucureşti – Narcos U.S.A.). Volume individuale: 1. Viaţă de garsonieră (versuri), Ed. L'etoile d'argent, Namur, Belgia, 1993; 2. Culorile neliniştii (proză scurtă), Ed. Eminescu, Bucureşti, 1997; 3. Universul formelor lui Brâncuşi, Ed. Fundaţiei C. Brâncuşi, Târgu Jiu, 2001; 4. Brâncuşi – repere şi interferenţe, Ed. Romania Press, Bucureşti, 2001; 5. Ringul de box (versuri), Ed. Double P Press Production, Baia Mare, 2004; 6. Momentul revelaţiei în Templul brâncuşian al eliberării (de ar fi fost să fie…), Ed. Double P Press Production, Baia Mare, 2004 (ediţie trilingvă română, franceză, engleză); 7. Speranţa (versuri), Ed. Karta Graphic, Ploieşti, 2008; 8. Triptic spiritual: Eminescu, Blaga, Brâncuşi, Ed. Feed Back, Iaşi, 2008; 9. Câine în rugăciune (proză scurtă), Ed. Deliana, Bucureşti, 2009.