Interviu la Radio
România Actualităţi

înregistrare audio
15 minute

Debut poetic în aprilie 2003.
Alte apariţii în reviste:
Versuri:
- Symposionul Ieşean din 4 februarie 2004.
- Atheneum, Vancouver (2004-2005)
- Virtualia 3 (Antologie de cenaclu) (Iaşi, 2004)
- Poezia nr. 4, Iaşi, 2004
- Lumea liberă (Romanian Herald), New York - 2004-2005
Proză:
- Convorbiri Literare, nr. 6, 2004, Iaşi
- Ca şi cum, nr. 0, 2004, Arad
- Lumea liberă (Romanian Herald), New York - 2004 - 2005

Volume de versuri publicate:
- Picături de ploaie în deşert, Editura Timpul, 2004
- Cronica lui Ipse şi alte Valentine (umor), Editura Timpul, 2004
- Dedicaţii new-york-eze(umor), Editura Timpul, 2005

- Timpul - Rană sângerândă - Poeţi români în lumea nouă -Antologie concepută de Ştefan Stoenescu şi Gabriel Stănescu, Editura Criterion Publishing, 2006

Volum colectiv: Antologia "Exotice", Editura Granada, 2005 (proză)
Publică pe site-ul www.poezie.ro sub pseudonimele Calimero - texte umoristice (poezii, epigrame, parodii, ghicitori), şi Ghiocel - textele "serioase" (poezie, proză scurtă).

La 1 martie 2005 fondează la New York revista lunară de cultură "Conexiuni". Este director al acestei reviste.
 

                        Cap. 18 – Sirena – zis şi… făcut.     Zisul... 

            La comandamentul de a doua zi a plouat mai întâi cu veşti bune. Japonezii acceptaseră. Vor construi în şase luni metroul Victoriei – Băneasa. Devizul era şi el încurajator: se angajau să-l facă cu numai un miliard de euro. Asta însemna, pentru noi, că aveam mai puţin cu un miliard de furat. Umflasem, ca orice poet, devizul. Meticuloşi, Shinto şi Sento incluseseră până şi operele de artă pentru decorarea celor patru staţii. Uniunea Artiştilor Plastici avea să se bucure la timpul potrivit: un viitor foarte apropiat. Precis că UAP-ul va face şi el lobby pentru eliberarea noastră şi pentru darea metroului în funcţiune.

            Sento şi Shinto înfiinţaseră prompt o societate pe acţiuni şi trimiseseră Primăriei Capitalei o scrisoare de intenţie: „Compania Sim-Plon-Buc, cu capital privat, este gata să construiască metroul Piaţa Victoriei – Băneasa, are planurile şi aşteaptă doar avizele necesare de la autorităţile române. Dispunem de fondurile necesare construcţiei. Investiţia urmează a fi recuperată prin exploatarea de către Sim-Plon-Buc a noii linii de metrou, pe o perioadă de 10 ani, după care aceasta urmează să treacă în proprietatea Metrorex.” Faxul Primăriei nu întârziase: „Vă aşteptăm la Bucureşti. Vă vom da tot concursul”. Când era vorba de „dat tot concursul” şi nu de scos bani din buzunar, autorităţile române se mişcau repede.

            Prin intermediul a trei companii off-shore, două din Cipru şi una din Bahamas, fraţii Papadopulos se asociaseră cu Sim-Plon-Buc astfel încât urmau să devină beneficiarii şi proprietarii de fapt al noului metrou. Miliardul lor de euro era gata să fie pus în operă în folosul bucureştenilor. Era practic imposibil să dai de fraţii Papadopulos în dosul Sim-Plon-Buc-ului, atât de bine fuseseră plimbat miliardul de la un off-shore la altul.

            Irène se coafase, îşi cumpărase trei ţinute de gheişă şi urma să facă tot ce face o secretară de mare companie de construcţii care lucrează zi şi noapte. Pentru început, urma să-i aştepte pe Sento şi pe Shinto la Otopeni, să-i ducă la mitingul programat a doua zi la Primărie şi să-i ajute în toate problemele de logistică. Mai precis, să le spună unde, cui şi cât comision trebuie dat pentru ca obţinerea aprobărilor să nu dureze mai mult decât construcţia. Deşi aveau să fie mereu în legătură cu japonezii, fraţii Papadopulos nu trebuiau să se arate niciodată prin preajma lor.

            Tot mâine, dar zburând de la Ouagadougou, din Burkina Faso, şi tot la Otopeni, urma să debarce „geniul plictisit” de la Fujitsu. Hakita – un  IT-ist care moşise trei generaţii de computere japoneze. Un hacker superdotat, care spărsese codurile serverelor Pentagonului, KGB-ului şi ale celor mai mari bănci din lume. Şi asta doar din plictiseală, doar ca să nu-şi iasă din mână. Un fel de reflexie peste mări şi ţări a fraţilor Papadopulos – şi ei plictisiţi, bogaţi şi dornici doar de faimă. Pus la curent cu planul unei spargeri măreţe, Hakita acceptase imediat challenge-ul. La Ouagadougou, unde ajunsese schimbând avioanele în Islamabad şi Mogadiscio, Hakita îşi schimbase identitatea în acte şi îşi lăsase barbă, transformându-se într-un comersant pornit să-şi extindă afacerile în România. Venea la Bucureşti cam în acelaşi timp cu constructorii, dar urma să „lucreze” departe de ei, departe de şantierul metroului. Va lucra mână în mână cu noi. Acoperirea lui urma să fie o minusculă firmă de import-export, „Co-con”, care să aducă în România mătase japoneză şi diverse alte bunuri necesare spargerilor plănuite, şi să exporte în Burkina Faso calculatoare produse la noi în ţară. Cu un astfel de profil de activitate declarat, Hakita nu trebuia să-şi bată capul cu activitatea de export: de mult nu mai produceam calculatoare. Iar, pe de altă parte, Burkina Faso nu mai avea nevoie de calculatoare: avea, deja, unul.

            Aşadar, fraţii Papadopulos se mişcaseră. Mai ales Ianis, care făcuse o plimbare pe sub teii care aveau să înflorească peste cinci săptămâni. Cu Delia. Prin Cotroceni. Îmbătaţi de parfumul teilor, pe care îl simţeau încă de pe acum, vorbiseră despre lună şi despre stele, se ţinuseră de mână, intraseră în subsolul „umil” al lui Ianis şi se pare că se şi sărutaseră. Scurt, pentru că Ianis avea de lucru. Delia se retrăsese împărţită între regret şi euforie. Regretul era pentru acel sărut: fusese numai unul. Euforia era legată, negreşit, de faptul că nu îi cedase lui Ianis chiar din prima seară. Deşi se pare că ar fi vrut, ar fi fost contrar principiilor ei.

            Petras se mişcase şi el: îi dăduse bună dimineaţa domnişoarei Voaleta. Iar domnişoara Voaleta, aflată la începutul alergării de dimineaţă, îşi oprise pentru un moment zbuciumul sânilor de sub tricoul mulat şi îi întorsese un zâmbet promiţător. Era un semn că salopeta şi casca lui Petras erau bine asortate, iar ceasul de la mână era rotund şi analogic, fără prea multe butoane, simplu, aşa cum se purta în ultima săptămână. La întoarcere, sub duş, vocea doamnei Voaleta răsunase un pic mai tare decât de obicei, dând un avânt şi mai mare muncii avântate de pe şantier. Cu tonusul ridicat, un excavator săpa groapa pentru buncăr.

            Faptul că alte două poveşti de dragoste dădeau să ia prim-planul relatării de faţă nu mă bucura prea mult. Eu scriind un roman poliţist, trebuia să am grijă ca partea asta amoroasă să apară doar în subsidiar. Să nu ia amploare. A, da, sex trebuia să fie în carte! Nu trebuia  să lipsească! Sexul dă bine la public! Dar nu prea multe plimbări, mai puţin clar de lună şi zâmbete de încurajare. Sexul e gustat, face cărţile virile, dar luna şi mirosul de tei înseamnă dulcegărie. E plină literatura de atingeri de mână între reporteriţe de televiziune celebre şi ingineri constructori putred de bogaţi.

            Veştile rele veneau doar de la Vigilante. Scovergile nu avuseseră niciun efect. Când l-am invitat să expună planul pentru obiectivul Sirena, Vigilante a dat din colţ în colţ:

            – Cum dăm atacul la Sirena? Aşa bine: la fel cum am furat banca din Herăstrău. Asta pe care o avem de 10 ani în curte. Am luat-o voiniceşte, cu Gogu, noaptea, şi am cărat-o frumuşel până aici. Apoi l-am cinstit pe Gogu până spre dimineaţă.

            Vigilante spunea adevărul. Îmi aminteam perfect când o adusese. Eram prin a XI-a, la liceu, iar banca asta, aflată chiar în curte, mă scutea pe atunci să-mi duc colegele în parc numai pentru un sărut. Cum zboară timpul! În 10 ani, Gogu băuse 3 cisterne de bere şi ajunsese alcoolic: nici vorbă să mai poată ridica şi căra o bancă. Abia de mai putea ridica bidonul de doi litri cu „Norocul meu”. Îl părăsise nevasta, îşi băuse şi garsoniera şi se adăpostea într-un subsol din blocurile aviatorilor. Când mai venea prin Vestafaliei, ca să caute prin tomberoanele de gunoi, sau ca să-l milostivească tanti Nuţi cu o porţie caldă, Gogu ne privea cu ochi rătăciţi, speriat, de parcă ar fi fost urmărit de o armată întreagă de terorişti invizibili.

            – Nu e bine, nea Vasile, lumea a evoluat. Nu furi azi o bancă folosind metodele de acum 10 ani. Acum 10 ani erai paznic la Administraţia Parcurilor. Oricine te-ar fi vazut în uniformă, cărând o bancă din parc, nu şi-ar fi închipuit că o furi. Ai raportat dispariţia ei, a doua zi? Nu. Banca de la Catena 7 e cu totul altceva. Sigur că am putea face şi cum zici matale: ne ducem noaptea, pândim să nu fie nimeni acolo, o luăm, matale de un capăt, eu de celălalt capăt, şi dăm fuga cu ea la noi în curte. Ce satisfacţie am avea, în cazul acesta? Oricine poate fura ceva când nu-l vede nimeni. Doar când furi sub ochii tuturor – cam aşa cum se fură pe la noi la construcţia drumurilor sau la cheltuirea fondurilor europene – doar atunci poţi să te bucuri din toată inima.  Într-un roman poliţist, toţi spărgătorii se întrec să vină cu ceva nou. Să fure cât mai sofisticat. Va trebui să apelăm la tehnica nouă şi la diversiune. Ai studiat locul? De exemplu: când se goleşte banca?

            – În timpul zilei – foarte rar – raportă, cam şifonat, Vigilante. Doar când e vreun eveniment bombă. Atunci fug toţi: unii fug la maşini, ca să ajungă cât mai repede la locul respectiv, alţii fug în studiouri. Rămân doar câinii comunitari. Trei javre foarte devotate cateniştilor. Hrănite cu pufuleţi şi resturi de sandvişuri. Prietenii lui Gogu. I-ar mânca şi lui din palmă, dar Gogu abia are el ce mânca.

            Fraţii Papadopulos se cam plictiseau. Amănuntele astea zonale li se păreau total lipsite de interes. De, aşa-s miliardarii când e vorba de o afacere fără multe zerouri.

            – Stop! Bun aşa! Nea Vasile, nu-ţi uita ideea cu Gogu. Gogu va fi parte activă în acţiune. Va mângâia javrele. Nu vreau să ne alegem cu muşcături. Şi cam ce evenimente-bombă golesc banca de catenişti?

            – Accidente rutiere. Incendii. Ploi torenţiale, mai ales cele cu grindină. Şi, mai ales, orice se întâmplă aici, lângă noi, la aeroport. Ia foc o găleată cu smoală la Băneasa, într-un hangar părăsit – Catena 7 e pe fază. Două care de reportaj; transmisie directă timp de două ore. Aterizează forţat vreo cursă – hop şi Catena 7 ca să relateze în direct spaima pasagerilor, bravura echipajului care a pus înapoi pe pistă colosul rămas fără o roată şi vinovăţia guvernului care a tăiat sporurile personalului navigant.

            L-am oprit pe Vigilante. Ne spunea ceea ce cunoşteam cu toţii. Cam toate televiziunile făceau la fel. Dar, în probleme de aeroport, Catena 7 le tăia pe toate. Poziţia, proximitatea aeroportului o avantaja net.

            – De-acolo va veni diversiunea. De la aeroport. Dăm un telefon, ca din partea unui pasager al unui avion care are o avarie la bord şi se întoarce la Băneasa. Ba nu! Dăm două telefoane, de pe două mobile, ca de la doi pasageri diferiţi. O să folosim dispozitive de codare, astfel ca să nu putem fi depistaţi. Hakita se va ocupa de amănuntul ăsta. Tehnica nouă – nea Vasile. Secolul XXI, nu? Reţine, până să ne mutăm la tehnică: matale te ocupi de capul Sirenei. Dai unul din telefoanele de alarmare; eu îl dau pe al doilea. Şi ai grijă ca Gogu să fie prin preajmă, bine ameţit, ca să aibă grijă de câini. Gogu va fi martorul ocular. Îi va vedea, în sfârşit, pe cei care sunt tot timpul pe urmele lui: extratereştrii.

Străfulgerat de idee, m-am întors către fraţii Papadopulos.

– Putem încropi nişte costume ca de cosmonauţi? Nişte salopete argintii, cu panouri de beculeţe pâlpâinde şi cu antene pe căşti?

– Bineînţeles – se învioră Petras. Avem nişte costume pentru constructorii care lucrează în medii toxice. Le putem adapta.

– Hakita va pune microfoane în caşti şi difuzoare exterioare. Altfel nu ne putem auzi în timpul operaţiunii. Iar Gogu, Gogu va trebui să creadă că după el am venit. Mi-am îngroşat vocea, ca şi cum Gogu ar fi fost de faţă şi nu voiam să mă recunoască: „Goguule, ai băut deeestul pe Pămââânt. Am veeenit să te luăăăm cu noiiiii!”

– Da’ pe Gogu nu-l luăm cu noi, nu? Luăm doar banca – gândi Vigilante cu voce tare.

Dorinţa lui Vigilante de a participa cu trup şi suflet era cu mult mai mare decât gradul său înţelegere. Mi-am spus în gând să mai repet cu el rolul, altfel riscam să aibă trac la intrarea în scenă. Am notat în caiet, silabisind cu voce tare: Nea Vasile – telefon diversiune, Gogu, câini. Eu – al doilea telefon.

– Bun. Acum ne mutăm la coada Sirenei. Cu ce o cărăm. Cred că ştiţi că Mica Sirenă, aia care stă tristă, pe ţărm, la Copenhaga, a fost furată de nu-ştiu-câte ori. Nu ştiu cine a furat-o, dar, dat fiind că, de fiecare dată au găsit-o, presupun că hoţii nu au fost extratereştri. Aşadar, nu copiem pe nimeni. Fiind extratereştri, ne vom deplasa cu un vehicul extraterestru, nu? Aveţi mai multe camioane din acestea cum e cel de la poartă, multifuncţional, Ianis? Putem vopsi unul din ele în gri-satelit? Îi putem monta nişte antene parabolice, astfel ca să arate ca un modul lunar ceva mai mare? Unul în care să încapă comod trei-patru extratereştri şi o bancă oarecum terestră.

Pe Vigilante îl pierdusem deja. Mormăia, repetând ca să nu uite: telefon, câini, căşti, Gogu. Fraţii mă priveau ca şi cum aş fi căzut direct de pe Lună. Nu eram chiar extraterestru, dar nici cu picioarele pe Pământ nu mai eram. De data asta a fost rândul lui Ianis să se îndure să mă ajute:

– Băgăm un camion în atelier şi îi montăm nişte laterale din tablă vopsite cum zici. Gri-satelit. Ca nişte rulouri sau ca nişte obloane. Deasupra cabinei punem vreo trei antene din acelea de „Dolce”. Le punem venttuze la suporţi, ca să fie detaşabile. Dacă vrei, înăuntru montăm o bandă transportoare cu nişte braţe mecanice orientate spre spate. Ca la maşinile de gunoi. Ca braţele acelea care ridică tomberoanele. Tragem maşina lângă bancă, deschidem uşile şi apăsăm butonul benzii. Fălcile saltă banca pe banda transportoare, chiar sub ochii lui Gogu care va ameţi şi mai tare. Cum ajungem la colţul străzii, rulăm obloanele şi dăm jos antenele parabolice. Apoi, fuga la buncăr unde descărcăm prada. Pardon, banca.

– Magnific! Dacă facem aşa, numai Gogu va vedea vehiculul extratereştrilor. Ce va povesti apoi, nu va crede nimeni; pentru că nimeni altcineva nu va vedea camionul metalizat înghiţind, cu fălci uriaşe, banca. Aşa. Ca să-ţi continui ideea, frate Ianis, că-mi vine să te pup mai ceva ca Deliei: banca o băgăm în subsolul garajului. Acolo vom parca şi Stavridul. Şi Portocala Mecanică, dar doar pentru un timp scurt. Înainte de a ne da prinşi, trebuie să-i găsim o ascunzătoare mai bună. Când credeţi că veţi fi gata cu buncărul? Până sâmbăta viitoare?

Petras şi-a consultat agenda. Apoi a dat din cap că da. Am notat, el în agendă, eu în caiet: Petras – buncăr. Termen: 21 mai.

– Până atunci e pregătit şi camionul? Pot fi gata şi costumele de extratereştri?

– Mă ocup eu – s-a oferit Ianis. Mă ajută şi Hakita. Dar de ce sâmbătă?

– Sâmbăta sunt mai puţini catenişti în sediu. Nu ştiu dacă aţi observat, dar, în week-end, Catena 7 repetă la nesfârşit aceleaşi ştiri. Prima lor garnitură e la munte, sau la mare: rămân rezervele. O să vedeţi cum se vor strânge toţi, în timp record, ca să plângă banca dispărută. Şi, pe de altă parte, voi nu lucraţi aici, sâmbăta. În Vestfaliei nr. 5-7, sâmbăta viitoare va fi o linişte deplină. Camionul „extraterestru” îl aduceţi vineri seara, după ce pleacă muncitorii. Cu obloanele rulate sus şi fără antene pe el. Îl duceţi pe cel de la poartă la atelier. Luni dimineaţa faceţi schimbul invers. Hakita va dormi la mine, ca să nu orbecăie sâmbătă dimineaţa prin taxiuri. Oricum, pe el îl lăsăm aici, la bază. Doar noi patru îmbrăcam costumele argintii. Ianis va conduce camionul. Hakita – la punctul de comandă. Adică în buncăr. Să nu văd picior de femeie prin curte. Nu că Delia n-ar avea picioare frumoase, frate Ianis, să nu mă înţelegi greşit. Iar Domnişoara Voaleta nu se scoală sâmbăta înainte de 11.

– La ce oră pornim? – întrebă Ianis.

– La 8:30 nea Vasile ia micul dejun cu Gogu. Aici, în curte, pe bancă. Are grijă ca Gogu să ia la bord cel puţin o juma’ de litru de cognac. Îi spune că s-a anunţat că se dau ajutoare la Catena 7. Ora 9: Gogu pleacă spre Catena 7 ducând un pachet de oase pentru cele trei javre. Atunci dăm noi cele două telefoane. Până atunci aflăm ce curse au decolat de pe Băneasa pe la orele 8-8:30 dimineaţa. Sună mai întâi nea Vasile. La 9:05 sun eu – din „acelaşi avion”. Când ajunge Gogu la Catenă, banca va fi deja goală. Toată lumea de acolo va fi la posturi: fie în maşinile care gonesc spre aeroport, fie în studiouri. Gogu nu va avea pe cine să întrebe de ajutoare. Se va aşeza cuminte pe bancă şi va hrăni javrele cu oase. Ora 9:10. Am terminat cu telefoanele, Gogu a ajuns la Catenă, câinii rod la oase. Noi patru pornim camionul. Ajunşi la colţ, lângă Catenă, coborâm rulourile şi prindem sus, pe cabină, cu nişte ventuze, antenele parabolice. Ne punem costumele. Ianis rămâne la volan. Noi ceilalţi – în spate, înăuntru. La 9:15 săltăm banca. Oprim din nou la colţ. Dăm jos antenele, ridicăm obloanele şi lepădăm combinezoanele argintii. La 9:20 – banca e în buncăr şi ne strângem mâinile cu Hakita.

Umplusem primele două pagini din caietul cu „Planul de acţiune”. Sirena avea acum un plan cât de cât detaliat. Încet-încet, planul se muta şi în minţile noastre, începând să le domine. Simona, Delia, Domnişoara Voaleta, Hackle şi Jackle, rubrica mea de la „Speranţa literară”, buticul lui Vigilante sau partidele lui de table cu Tataia, toate treceau, deodată, pe planul doi. Valul începuse să ne rostogolească spre prima ţintă şi niciunul dintre noi nu dădea semne că vrea să iasă din el. 

 (

                        Cap. 18 – Sirena – zis şi… făcut.     Făcutul... 

            Vineri seara, camionul transformat poposi în faţa bloculeţului. Fraţii îl aduseseră şi pe Hakita. L-am ajutat să depună în buncăr cele două valize mari cu care venise. Am inspectat, toţi cinci, buncărul. Pe dinafară arăta ca orice garaj din Bucureştiul nou. Când intrai înauntru te simţeai, dintr-odată, ca în garajul unei echipe de formula întâi. Pe pereţi erau rastele cu scule. Într-un colţ, fraţii instalaseră până şi un banc de lucru. Dacă apăsai un buton ascuns sub menghină, bancul de lucru se deplasa într-o parte lăsând loc unei trape glisante şi scării care ducea la subsol. Beciul de dedesubt, la fel de întins ca şi parterul, era mobilat cu o masă şi câteva scaune pliante. Acolo urma să punem şi Sirena, şi Stavridul şi Portocala Mecanică. Şi, bineînţeles, murăturile. Hakita examină totul. Aprobator. Avea toate motivele să fie mulţumit: nu se încurcase cu nişte amatori.

– Ştim  toţi ce avem de făcut mâine? – i-am întrebat, cam cu tonul cu care le vorbise Mihai Viteazul vitejilor săi înainte de Călugăreni, în filmul cu acelaşi nume.

Ca răspuns am auzit trei „Da”-uri şi un Yes. Hakita nu dezminţea cunoscuta politeţe japoneză: chiar dacă nu înţelesese ce întrebasem, presupusese că nu era vorba de un ordin de ocupare a Japoniei. Aceea ar fi fost singura situaţie în care ar fi răspuns „No”. Ca semn că e gata de acţiune, scoase din una din valize o cutiuţă pe care o băgă în priză.

– From now one, nobody around will hear what we are talking here – explică Hakita, într-o engleză impecabilă. I’ve also installed one in the truck.

– Bruiaj – i-am explicat lui Vigilante. Dacă îl aveam acum zece zile în dormitor, nici nu ţi-ar fi trecut prin minte, nea Vasile, ce plănuiam cu Petras şi cu Ianis.

Vigilante însă nu răspunse insinuării. Ne-am ciocnit pumnii, strigând „baftă” şi „good luck”, ca să înţeleagă toată lumea. Hakita a mormăit ceva, în japoneză, şi nu bag mâna în foc că nu suna a „Tora, tora, tora”.

Am probat costumele de extratereştri. Am comunicat prin microfoanele din căşti şi speakere. Vocile noastre erau de nerecunoscut, mai ceva ca la telefoanele de pe vremuri. Dar ne auzeam foarte bine între noi. Am verificat anunţul pe care urma să-l lăsăm la locul faptei. Vigilante îl făcuse, tăind litere din titluri din „Libertatea” şi din „Click”. Lucrase cu mănuşi. Ar fi vrut el să pună şi o poză decupată din pagina a cincea, dar nu l-am lăsat. Totul părea în regulă.

Am ieşit cu Vigilante şi cu Hakita pe uşa garajului dinspre curte. Fraţii Papadopolos au plecat să parcheze camionul şantierului la atelierul din Giuleşti. De-acolo urmau să se ducă în Cotroceniul lor.

Noaptea se lăsa încet şi sigur. Speram să ne fie un sfetnic bun tuturor...

Unii nu pot adormi dacă nu iau somnifere. Alţii – dacă nu citesc câteva pagini din Iliada. Alţii – dacă nu au făcut sex. Hakita nu putea să adoarmă dacă nu spărgea codul de securitate al vreunui site important. S-a instalat la biroul meu şi a pornit laptopul. Un laptop la care ataşase tot felul de stick-uri şi alte dispozitive externe. Îmi închipui că maţele laptopului nu erau nici ele obişnuite.

– Hai să vedem în cât timp intru pe serverul de la Banca de Rezerve a voastră.

Mi-am tras un scaun lângă el. Am cronometrat. I-au trebuit 4 minute şi 33 secunde ca să obţină harta amplasamentului, codurile de acces la hruba cu rezervele de aur şi valoarea exactă a lingourilor din interior. După ce a notat într-un fişier câteva din datele obţinute, Hakita şi-a întins tatami-ul în sufragerie, pe covorul meu de Săcele, şi mi-a urat noapte bună în japoneză. Aş fi preferat o noapte bună în română dar, deocamdată, Hakita învăţase numai „Ce faci?”, pe care îl pronunţa destul de corect, dar hlizindu-se. Noaptea mea n-a început prea bine. Nu puteam să adorm. M-am foit, o vreme, în dormitor, reuşind să adorm doar când mi-am scos din cap Sirena şi am înlocuit-o cu Simona.

Ne-a trezit mirosul de omletă cu brânză şi zgomotul conversaţiei lui Vigilante cu Gogu. Ambele veneau de jos. Am deschis fereastra dormitorului şi am tras puţin cu urechea.

– Vasile, crezi că dă şi televizoare? De Crăciun mi-a dat un costum de damă şi o eşarfă. Atât mai rămăsese. N-a fost rele nici ele. Pe taior am luat pentru o sticlă de Absolut, iar pe eşarfă de-o bere. Corect?

– Gogule, dacă eşti acolo la 9 fix, nu se poate să nu prinzi ceva gras. Hai noroc! Se auzi un clinchet de pahare ciocnite. Să stai aproape de intrare, acolo, lângă bancă, să nu se bage unii mai obraznici în faţă, Gogule, ce băieţi buni eram noi şi ce mai alergau paznicii după noi! Mai ţii minte cum furam cireşe şi caise din Livada Experimentală a Agronomiei? S-a ales praful de ea, Gogule. Şi mie mi-a căzut părul, la nici 50 ani, iar tu miroşi de parcă ai fi dormit într-o pivniţă...

– Corect. Păi chiar în pivniţă dorm.

– Te mai urmăresc ăia? – se interesă Vigilante

– Îi simt, da’ nu-i văz niciodată. Măcar să-i întreb: bă, ce-aveţi bă cu mine? Că io nu fur, politică nu fac, nu beau decât banii mei. Corect? Car cu cârca la piaţă – îmi dă omul cât vrea. Io nu cer, ei dă. La Non-stop mă cunoaşte... sunt primul – nici nu se face ziuă. Şi ei, ăia, mereu pe urmele mele, mereu după mine... Mă adulmecă ei, cumva: după ţuică, după vin... Bun coniacu’, Vasile, să te ţină Dumnezeu! Cât mai e ceasu’?

–  Mai e un pic, Gogule. E doar 9 fără un sfert. Hai să trăieşti!

Vasile intrase în pâine, în omletă şi în sticla de „Unirea”. Numai să nu cumva să greşească doza. Gogu făcea parte din acea categorie de beţivi care, cu cât iau mai mult la bord, cu atât devin mai lucizi. Iar noi contam pe abureala lui Gogu, nu pe luciditatea lui. Treaz sau, din contră, super-lucid de prea multă băutură, Gogu şi-ar fi dat seama de făcătura cu extratereştrii.

Am făcut duş. Am băut ceaiul cu Hakita. Am coborât la 9 fix. Gogu tocmai pleca spre Catena 7, cu un pachet înfăşurat în „Libertatea”. Oasele pentru javre! I-am zărit pe Ianis şi pe Petras fâţâindu-se în faţa porţii, pe lângă garaj. Am intrat cu toţii înăuntru. Hakita ne-a întins telefoanele mobile, cu un gest liniştitor: nimeni n-o să poată detecta de unde s-a apelat.

A sunat mai întâi Vigilante. Apoi eu. El stătea la fereastră, chiar deasupra aripii din dreapta, chiar deasupra motorului care scotea fumul acela negricios. Eu stăteam tot pe dreapta, şi tot în avionul de Valencia, acela care decolase de pe Băneasa la ora 8:25 şi care se întorcea acum la bază. Dacă va mai ajunge.

Vigilante a simulat agitaţia. „Nimeni nu ne spune cât de gravă e situaţia. Spuneţi-i soţiei că o iubesc şi să-i pupe pe ăia mici. Din Baloteşti. Da, Sectorul Agricol Ilfov. Chiar acum trecem peste lacul de la Periş... a, începe să se vădă Baloteştiul... Petrăchescu, domnişoară, nu Petrescu. Nu, n-am mai sunat la nicio televiziune. Dacă scăpăm, îmi luaţi un interviu? O, mi se termină bateria...”

Eu eram calmul, resemnatul în faţa fatalităţii. „Asta a fost să fie. Ghinionul meu. Cică probabilitatea unui accident de avion e de 1 la 13 milioane. Cam cât e şi la premiul cel mare la 6 din 49. Uite că la Loto n-am câştigat, dar am tras lozul aici. Mă trăgea aţa la Valencia! Parcă nu puteam să mor acasă! Da, fumul vine de la motorul din dreapta, cum de ştiţi? A, v-a mai sunat cineva din avion? Cred că e tipul acela cu pălărie de paie care stă chiar deasupra aripii. S-a agitat, că are copii acasă, că tocmai acum, când e an bun la grâu, nu se poate să  moară aşa... Cum să nu se poată? Uite că se poate. Ce meserie am? Profesor de filozofie, domnişoară. De transmis ceva? Cui domnişoară? Trăiesc singur. Elevilor? Păi ei nu bagă niciodată la cap ceea ce le transmit eu. De ce nu mi-e frică? Pentru că eu cred în reîncarnare, stimată domnişoară. Chiar mă grăbesc să fiu, într-o viaţă viitoare, orice altceva decât profesor de filozofie la Lupşa. În Caraş-Severin. Vă pup...”

Am pus costumele argintii în camion. Vigilante şi cu mine ne-am aşezat în spate. Ianis a urcat la volan, Petras – lângă el. Hakita a rămas în garaj. Era 9:10 când Ianis a pornit motorul. La 9:11 eram la colţul Vestfaliei cu Intrarea Marinarului. Ianis a oprit camionul. Fraţii au rulat obloanele. Vigilante a pus antenele deasupra camionului. Ne-am îmbrăcat costumele. La 9:13 eram în faţa SIrènei. Eram pregătiţi să mai dăm un tur, dacă banca n-ar fi fost liberă. Dar n-a fost nevoie: pe bancă, oarecum derutat, stătea doar Gogu. Am trecut pe lângă el, apoi am dat înapoi şi am tras camionul, cu spatele chiar lângă bancă. Am coborât. Toţi patru.

Gogu se lumină la faţă. Câinii fugiseră cu câte un os în tufişurile din jur. Nu ne pândea niciun pericol.

– Credeam că nu mai veniţi. Aţi adus şi televizoare? – se interesă Gogu.

Vigilante intră în scenă. Lungea cuvintele, prostindu-se în mod inutil: Gogu nici treaz n-ar fi recunoscut vocea lui aşa metalizată cum ieşea din difuzorul de sub bărbie.

– Gogule, noi n-am venit să dăm, am venit să te luăm. De mult timp suntem cu ochii pe tine!

– Vasăzică, voi eraţi. Cu becoleţe, cu antene... Da’ şi io simţeam că mă urmăriţi. Simţeam, da’ nu vă vedeam. Corect? Ce-aveţi cu mine, că n-am făcut nimic rău? Aştept aicea la ajutoare... da’ a plecat toţi, nu ştiu ce s-a dus toţi, care înăuntru, care la maşini...

– Bei prea mult, Gogule! De aia am venit. Te luăm cu noi, pe planeta noastră, ca să te lecuim de băut. Pe urmă te aducem înapoi... se prosti Vigilante.

– Io nu merg cu voi, că nu vă cunosc. Şi nu merg pe nicio planetă unde nu se bea. Corect? Ce planetă mai e şi aia?

– Sirius 23. O stea dublă o încălzeşte. E o lume minunată, Gogule! – intrai şi eu în joc.

– Să fii mata sănătos câte stele duble am văzut io la viaţa mea. Da, stai: de unde ştiţi că mă cheamă Gogu?

– Noi ştim tot, Gogule. Te urmărim încă de când furai cireşe de la Agronomie... – plusă Vigilante.

– O ştiţi şi p-asta? Corect. Da’ ce ziceţi voi nu se poate. Exclus! Să mă las băutură, să mă căiesc şi să vin cu voi pe planeta aia uscată doar pentru o bancă? Nu accept – se băţoşi Gogu.

Se făcuse 9:20. I-am făcut semn lui Vigilante să scurteze comedia.

– Scoală de pe bancă, Gogule! Ia poziţia de drepţi în faţa unor extratereştri de rang, ca noi! – ordonă Vigilante, înăsprind glasul.

Gogu se execută. Tremura la gândul că va fi răpit şi dus departe de subsolul lui împuţit şi de Non-Stopul plin de bere şi alte licori specifice, pământeşti.

Banca era acum goală. Parcă aştepta să fie luată. Nu ca o fecioară, ci ca o târfă bătrână pe care stătuseră mulţi. Parcă zicea: e şi, şi ce-o să-mi faceţi? Şi-aşa mă plictiseam pe aici.

Ianis deschise uşile din spate ale camionului. Petras urcă înăuntru şi acţionă fălcile benzii transportoare. Sub privirea holbată a lui Gogu, banca fu săltată şi depusă pe banda transportoare. În cinci secunde, Sirena era în burta camionului.

Ianis a închis uşile din spate, apoi a urcat la volan. De acolo, i-a făcut un semn lui Gogu. Cum că să se apropie. Cu portiera încă deschisă, i-a dat cartonul pe care scrisesem, cu litere tăiate din ziare: 

„Urmează a doua bancă”. 

Bucuros că rămâne pe Pământ, Gogu a primit cartonul ca pe o diplomă: s-a aplecat, salutându-l pe Ianis ca pe un rege. L-am tras pe Vigilante după mine, şi am urcat şi noi în camion, în spate. Ianis a demarat încet, ca să nu se răstoarne Sirena. Gogu a făcut câţiva paşi, cam nesiguri, în urma camionului, făcându-ne cu mâna:

– Când veniţi data viitoare, aduceţi şi neşte ajutoare, acolea... Şi să nu vă mai ascundeţi, că io tot ştiu că sunteţi pă urmele mele... Corect? Da’ văzui că sunteţi oameni, sau ce-ţi fi, buni... Păcat că n-aveţi băutură pe planeta aia... Şi, nici bănci, corect?... Că altfel veneam cu voi...

Am lipit camionul cu spatele de intrarea garajului. Ianis a acţionat cu telecomanda porţile glisante. Banda transportoare a depus lin Sirena pe cimentul de la parter. Împreună cu Vigilante, el de un capăt, eu de celălalt, am coborât-o la subsol. Am lipit-o, cuminte, de perete. Apoi, ca şi cum am fi făcut o mare ispravă, ne-am aşezat amândoi pe ea. Hakita ne-a făcut poze, apăsând de mai multe ori pe un fel de nasture. Ne-am scos combinezoanele şi le-am pus, împăturite, pe un scaun. Ne-am strâns mâinile, rezultând, firesc, combinări de cinci luate câte două. Fraţii au plecat, cu camion şi cu Hakita cu tot. Rămăsese să ne vedem luni şi să discutăm cum onorăm derbiul Rapid – Steaua. Ne aştepta a doua bancă: banca de rezerve a Rapidului. Stavridul. Răspundeam de el: trebuia să fac planul şi să conduc operaţiunea. 

Cap. 19 – Mult zgomot pentru… o bancă (partea I-a)

             După plecarea celorlalţi „colegi”, l-am invitat pe Vigilante sus la mine, la o cafea. Cât timp am preparat-o şi am pregătit paharele cu scotch, Vigilante a pândit televizorul. Retina 7 dădea un reportaj cu prăduirea Deltei: braconaj cu dinamita, turism distructiv. Ce mai, Delta Dunării era pe moarte! Chiar în momentul în care am ciocnit paharele, pe banda de jos a ecranului a apărut “Breaking News. În câteva momente vom relata despre un grav incident, abia petrecut. Rămâneţi cu noi!”.

            – Ce zici, nea Vasile, e chestia cu avionul avariat sau chestia cu banca dispărută?

            – E banca, domnu’ Laur. Sută-n mie! Sunt curios dacă îl dau şi pe Gogu – îşi frecă mâinile Vigilante. Păcat că nu ne pot arăta şi pe noi.

            – Asta-i bună! Habar n-au de noi! Nu uita că mai avem de dat două lovituri. Abia după a treia bancă ne dăm prinşi.

            – De-abia aştept, mor să mă văd pe sticlă! oftă Vigilante.

            După cinci minute, delta fu abandonată fără niciun regret, pradă braconierilor şi turismului poluant. Doi crainici, cei din echipa de weekend, cu lacrimi în ochi, cu voci grave, au anunţat întregii ţări dispariţia mult iubitei bănci de la intrarea Retinei 7. N-au pomenit nimic despre avionul care urma să aterizeze forţat.

            S-a dat imediat legătura din studio reporteriţei aflate la faţa locului: undeva la 10 metri în faţa intrării. Camera se plimba pe locul rămas gol, iar reporteriţa explica, revoltată, că acolo fusese un simbol al televiziunii de tip nou: locul unde, pe lângă faptul că se relaxau şi fumau, angajaţii postului făceau brain-storming, puneau cap la cap idei şi năşteau emisiuni. Emitea două ipoteze privind identitatea făptaşilor: un post de televiziune concurent, care purta sâmbetele Retinei 7, sau guvernul – criticat în repetate rânduri de Retina 7 şi, în fond, vinovat de toate relele şi furturile din ţară. Cei trei câini comunitari treceau şi ei, cu ochii trişti, prin cadru. Dar Gogu – nicăieri. Şi nici cartonul cu ameninţarea noastră „Urmează a doua bancă”.

            – Nişte nemernici! Dacă găseau în locul băncii vreo pipiţă, o dădeau pe post! Dar pe Gogu nu-l dau, că e beţiv şi prost îmbrăcat. Ăştia nu privesc realitatea în faţă, se revoltă Vigilante.

            – Ai răbdare, nea Vasile. Deocamdată e doar echipa de rezervă. Ei doar atât au voie să spună. Dar fii sigur că au raportat ce s-a întâmplat şi că se lucrează la strategie. Ca să dai o ştire de primă mărime cum ar fi vizita extratereştrilor, trebuie să ai un anumit rang acolo. Precis că titularii sunt pe drum. Ia să-l sun pe Ianis.

            L-am sunat de pe mobilul cu decodor. Ianis se uita şi el la televizor, împreună cu Petras şi Hakita. Lui Hakita îi traduceau. Da, îl sunase Delia şi se scuzase: nu putea veni la întâlnire, fusese chemată urgent la Retina 7. Nu, nu-i spusese motivul pentru care fusese chemată.

– Ce spuneam eu, nea Vasile? Artileria grea e pe drum. Fii liniştit, apare el şi Gogu.

– Până apare Gogu, eu mă duc jos, că dă Mica divorţ de mine. Dar o să fiu pe recepţie, îmi făcu Vigilante cu ochiul. Vedeţi ce faceţi cu Stavridul, că la Sirenă a mers uns.

Aşa era Vigilante! Nu venise cu niciun plan, doar ridicase de un capăt de bancă şi acum se împăuna cu gloria! I-am făcut semnul cu fermoarul la buze.

– Mormânt! m-a asigurat el.

– Buncăr! am replicat, ca şi cum i-aş fi răspuns la parolă.

După plecarea lui Vigilante, mi-am lipit spatele de fotoliu şi ochii de televizor. A mai trecut o jumătate de oră, timp în care diverşi redactori, operatori, secretare de platou, recuziteri sau electricieni au povestit cum le-au venit lor idei măreţe stând pe banca de la intrare. Părerea unanimă era că pierderea băncii era ireparabilă. Era ca şi cum o mare unitate a armatei şi-a fi pierdut steagul. Că l-a pierdut în bătălie sau la o banală inundaţie în cazarmă,  asta nu mai conta. Pierderea era pierdere!

Din curiozitate, am baleiat şi celelalte posturi de ştiri. Şi ele erau în suferinţă. Pe unul era o nouă bătaie a rromilor din Bolintin. Pe altul se băteau galeriile rivale din Cluj, în centrul oraşului; avanpremiera obişnuită a meciului dintre CFR şi Universitatea. Ştiri şi reportaje banale, dar oricum cu mult mai interesante decât dispariţia unei bănci de lemn. Eram sigur că ratingul Retinei era mult sub al rivalelor. Dar nu pentru mult timp.

Am comutat înapoi pe Retina 7 imediat ce am auzit, venind de jos, de la parter, strigătul lui tanti Mica: „Vasile, uite-l pe Gogu! E în direct, la Retina 7!”

Delia, îmbrăcată simplu, în negru, de parcă ar fi venit la un priveghi la ţară, împingea microfonul spre Gogu. Ţinea mâna întinsă la maximum, încercând să-şi păzească nasul. Cam pute, doamnă Ouatu, nu-i aşa? Vorba lui Vigilante: realitatea pute. Dar tot ea umflă ratingul, nu?

Gogu, în puloverul lui de culoare nedefinită pe care-l purta şi iarna şi vara, cu blugii mei dăruiţi acum vreo patru ani aflaţi la a doua bătrâneţe, privea încurcat când înspre Delia, când înspre camera de filmare. I se părea ciudat că una întreabă şi el trebuie să răspundă celeilalte.

– Aşa cum v-a spus colega mea, stimaţi telespectatori, au apărut elemente noi în cazul furtului băncii noastre. Aveţi în faţa dumneavoastră un martor ocular. Domnul?

– Gogu. Aşa mă ştie toată lumea. Corect?

– Am înţeles că aţi fost aici când s-a furat banca. Ce ne puteţi spune, domnule Gogu? îl luă cu binişorul Delia, ca şi cum n-ar fi auzit, în studio, povestea lui.

– Io venisem după ajutoare. Da’, când am ajuns, nu era nimeni pe aici. Zic, să aştept pe bancă. Corect? Mă miram că nu era nimeni, că doar banca era plină mereu. Uneori era mulţi şi pe lângă bancă. Îmi mai da unul pufuleţi, altul un sfert de sanviş d-ăla bun, cu salam de Sibiu. O ţigară, acolo... Cu băutura nu prea mă descurca ei, da-ncolo...

– Câinii erau pe-aici? îl scoase Delia din zona băuturii. Era evident că avea un martor năpăstuit de soartă, dar spera să nu se observe că intervievează un beţiv. Chestie de credibilitate.

– Era prin tufişuri, răspunse Gogu, sărind peste chestia cu oasele aduse de el în ziar. Sărise de teamă că nu va mai pupa, în veci, ajutoare de la Retina 7. Unul care aduce oase câinilor nu e cel mai îndreptăţit candidat la ajutoare.

– Bun. Eraţi deci singur. Ceasul? Văd că n-aveţi.

– N-am, că l-am vândut. L-am vândut după ce am băut garsoniera.

– Vândut garsoniera, îl corectă Delia.

– Nu. Am zis corect: am băut garsoniera. Ceasul să fi fost pe la 9, 9 şi ceva, că la 9 venisem după ajutoare. Am stat vreo câteva minute, zic poate o veni cineva, poate le sortează, le pune în pungi. Când colo, apare un camion aşa, cu antene, ca alea cu care s-a mers pe Lună. Trage cu spatele la bancă, aproape să mă strivească. Coboară doi inşi din spate. Din faţă coboară şoferul – sau cum i-o fi zicând ei – şi încă unul. Ăştia din faţă era cam la fel de înalţi.

– Cum erau îmbrăcaţi? întrebă Delia, aranjându-şi cu stânga o şuviţă de pe tâmpla dreaptă.

– Cum să fie? Ca în filmele cu extratereştri. Că sigur nu era de pe Pământ. Corect? Avea căşti mari, ca de scafandri, cu geamuri maro. Io nu puteam să-i văd, da’ se vede treaba că ei mă vedea. Şi zicea că mă cunoaşte.

– De unde, de când ziceau că vă cunosc, domnule Gogu?

– N-a spus, da’ zicea de cireşele de la Agronomie. Acu’ io nu zic că n-am furat, dar a fost demult. Înseamnă că mă urmărea ei de când eram copil... Altfel nu ştia de cireşe, corect?

Gogu era din ce în ce mai lucid. Lega lucrurile, semn că ori se trezise, ori că îi mai dăduseră să bea în timp ce pregăteau „directul”. Era şi bine, dar era şi rău. Ce l-o fi apucat pe Vigilante să-i aducă aminte chestia cu furatul cireşelor?

– I-aţi mai văzut vreodată până acum? V-aţi simţit urmărit în ultimul timp?

– Doamnă, era unii care mă urmărea, de asta io’s sigur. Dar de văzut, nu i-am văzut niciodată. Întorceam capul – ei se ascundea. Parcă era şi nişte voci, dar nu ştiu de unde venea. Mai ales după „Absolut”...

– Vreţi să spuneţi că veneau de undeva, din absolut? Cum ar fi din neant, de nicăieri?

– Nu neant sau cum ziceţi doamnă, din absolut... vodca. Vocile alea se auzea mai bine când beam „Absolut”. Corect...

– Hai să trecem peste asta. Vorbeau? Cum v-aţi înţeles cu ei? Vreau să spun, cu aceşti extratereştri?

– Vorbea ca noi, da’ cu pârâieli. Cred că era ceva stricat la căşti. Da’ nu de-aia nu m-am înţeles cu ei. Ei o ţinea dungă că să mă ia cu ei pe planeta lor, la mama-naibii. Şi acolo să mă las de băutură, că ei n-are aşa ceva; şi abia p’ormo să mă aducă înapoi.

– N-aţi fost curios să vedeţi cum arată planeta aceea? Era o şansă pe care orice pământean ar fi folosit-o. Eu m-aş fi dus cu ei, se arătă Delia curajoasă.

Era primul indiciu că înclina să creadă povestea lui Gogu. Până atunci fusese neutră: nici prea încrezătoare, dar nici dornică să reteze varianta lui Gogu cu extratereştrii.

– Poate dumneavoastră nu beţi, duduie. Io dacă nu beau, mor. Corect? Cum să mă duc io în deşertul ăla? spuse, indignat, Gogu, de parcă cerea aprobarea celor din jur şi a telespectatorilor.

– Poate chiar voiau să vă ajute să vă lăsaţi de băutură.

– Da’ de unde! De unde să mă ajute, duduie? Că nici ei nu are chiar de toate. Dacă avea ei de toate, nu fura banca asta de aici, corect? Şi încă le mai trebuie bănci. Uite ce mi-a lăsat.

Momentul fusese păstrat mai la urmă, pour la bonne-bouche. Gogu împinse spre cameră şi aceasta făcu un prim plan cu afişul nostru „Urmează a doua bancă!”. La semnalul acesta, Delia încetă să mai improvizeze şi începu să citească un text pregătit dinainte:

– Farsă sau furt calificat al unor extratereştri sau al unor pământeni de care ar trebui să ne fie ruşine, dispariţia băncii noastre ridică un mare semn de întrebare: dacă nu mai avem nicio siguranţă nici la lumina zilei, oare nu ne merităm soarta? Nu am îndurat prea mult un guvern care ne duce, încet şi sigur, spre pierzanie? Un guvern care, îndată ce a fost votat, a uitat că trebuie să apere pe cetăţeanul de rând şi bunurile sale? Un guvern care ştie să mărească taxele, ştie să reducă personalul din forţele de ordine, dar nu ştie că toate au o limită! Iată, astăzi a dispărut doar o bancă. Mâine va dispărea a doua. Până când?

Am zâmbit. Eram gata să-i răspund, împreună cu alte câteva mii de telespectatori puşi pe glumă: „Până când vom rămâne fără nicio bancă”.

La un moment dat, Delia îl abandonă pe Gogu. Sosise un echipaj de la Secţia 1 a Poliţiei Capitalei: un comisar, doi agenţi şi un câine lup. Toţi aveau priviri fioroase. Comisarul discuta cu o parte din salariaţi, agenţii măsurau locul lăsat gol de bancă, iar câinele-lup se învârtea în cerc, derutat de chimicalele cu care ne dădusem pe tălpile bocancilor şi cu care impregnasem şi anvelopele camionului extraterestru. Gogu încercă să reia prim-planul pierdut, plin de dorinţa de a coopera cu organele:

– Geaba daţi cu prafuri de amprente, dom’ comisar. Avea mănuşi.

– Ce putem spera, domnule comisar? se mută Delia la el.

– Comisar Vintilă, să trăiţi.

– Credeţi că-i veţi prinde pe făptaşi, domnule comisar Vintilă? Aţi mai avut cazuri similare? îl întrebă Delia, bucuroasă că, în fine, poate să se apropie de interlocutor.

Ca orice comisar de poliţie care apare în cadrul unui furt de la un post de televiziune, comisarul Vintilă declară, precaut:

– Mai întâi, bună ziua dumneavoastră şi telespectatorilor dumneavoastră. La prima vedere pare o farsă. Farsori sau hoţi ordinari, noi, Poliţia Capitalei, vom face totul ca să-i prindem. Şi să vă recuperăm bunul pierdut. Dar faptul că s-ar putea să avem de-a face cu extratereştri...

Al naibii comisar! Îşi deschidea singur portiţa de scăpare. Dacă erau extratereştri, de unde era el să-i prindă? Nici măcar nu erau supuşi vreunei jurisdicţii pământene: nu tu buletin sau carte de identitate, nu tu paşaport, nu tu cazier! Mai avea un talent Vintilă al nostru: se abţinea foarte bine să nu râdă: atâta tam-tam pentru o bancă de lemn! Dacă n-ar fi fost la unui post TV, nici n-ar fi înregistrat plângerea.

– Am dat prin staţie către toate echipajele din zonă, continuă comisarul Vintilă. Toate ieşirile din Bucureşti sunt acum bine păzite. Mulţumită informaţiilor furnizate de cetăţeanul Gogu, orice camion care seamănă a vechicul lunar va fi somat să oprească. Cetăţenii Bucureştiului pot fi liniştiţi: nu se va mai fura nicio bancă. Cei patru, mă adresez vouă: predaţi-vă! Aduceţi banca şi veţi scăpa cu atenuante. Altfel, va fi vai şi amar de voi! Cei care observă vehiculul suspect sunt rugaţi să sune la Situaţii de urgenţă sau să trimită un SMS. Şi comisarul Vintilă indică un număr de telefon şi o adresă de mail.

– Ca de obicei, postul nostru îşi face datoria civică şi sprijină eforturile organelor de ordine, adăugă Delia. Colegii mei din studio mă informează că am deschis pe site-ul nostru un forum unde telespectatorii pot comenta, pro sau contra, posibilitatea ca extratereştrii să existe, să fi vizitat astăzi planeta noastră şi postul nostru de televiziune şi să fi luat, din greşeală, din rea voinţă sau dintr-o strictă necesitate, banca de la intrarea noastră.

Am notat adresa de mail şi numele forumului. Mi-am deschis laptopul. Hakita îmi crease patru conturi de mail – două pe yahoo şi câte unul pe gmail şi hotmail – şi îmi montase şi mie un dispozitiv care coda IP-ul, astfel încât nu puteam fi detectat dacă trimiteam un mesaj prin mail. Am trimis, pe rând, trei mesaje.

În primul, eram un pensionar de pe Ion Ionescu de la Brad care, în timp ce-şi uda florile pe balcon, pe la ora 9:30, văzuse camionul cu antene dând colţul din Vestfaliei pe Ion Ionescu şi luând-o spre Bucureştii Noi.

Tot eu, în drum spre Cimitirul Străuleşti, dar de la o altă adresă de mail, văzusem camionul luând-o spre „Doi Cocoşi”. Vehiculul circula cu viteză regulamentară. În faţă erau doi îmbrăcaţi în combinezoane argintii. Era ora 9:42. Adăugam, la sfârşitul mailului, că privesc întotdeauna cu plăcere emisiunile Retinei 7, le ascult la radio când conduc şi că îmi exprim întreaga compasiune faţă de pierderea pe care a suferit-o postul meu preferat.

În al treilea mesaj, eram în balconul dinspre lac al Palatului Mogoşoaia când am văzut un glob de foc ridicându-se cam în dreptul podului dintre lacul Mogoşoia şi lacul Străuleşti. Globul, învârtindu-se ca un titirez, a trecut prin dreptul meu, pe deasupra lacului, deplasându-se în direcţia nord-nord-est. A trecut prin faţa balconului cam pe la ora 9:50. În urma lui a lăsat o dâră violetă.

Am pus cam aceleaşi mesaje şi pe forum, ca venind de la trei forumişti. Deşi mă grăbisem, nu eram primul care semnala trecerea extratereştrilor pe Pământ.

Unul văzuse camionul argintiu gonind pe autostrada Bucureşti – Piteşti, pe la kilometrul 42. Trei târgovişteni îndemnau poliţia să vină să-l ia dintr-o cazarmă de la marginea oraşului. Mi s-a  părut normal: de-a lungul timpului, toţi răufăcătorii au crezut că-şi vor găsi scăparea la Târgovişte.

Într-o altă postare, extratereştrii abandonaseră banca într-un parc din Miercurea-Ciuc. Stătea acum acolo stingheră, dat fiind că toate celelalte bănci fuseseră furate şi puse pe foc iarna trecută. Ierni grele la Miercurea-Ciuc!

Cele mai multe mesaje erau postate de forumişti din provincie. Răzbătea din mesajele lor dorinţa normală a tuturor localităţilor ţării de a avea drepturi egale cu capitala ţării. Drepturi egale la extratereştri. Aşa cum, imediat după 22 decembrie 1989, fiecare oraş din ţară făcuse revoluţia lui.

La televizor, Delia se retrăsese, dându-şi întâlnire cu telespectatorii la o ediţie specială a Omului de lângă tine. Dar alţi reporteri, care din garnitura de weekend, care din garnitura de elită, se întreceau în interviuri cu tot felul de personalităţi.

N-au lipsit, fireşte, cei doi lideri ai opoziţiei. Primul a venit singur în studio. El nu pleca niciodată din Bucureşti de teamă că, în lipsă, ar fi putut fi dat jos de la conducerea partidului. Celălalt era la un raliu în coastă pe la Pârâul Rece. Corespondenta din Braşov a Retinei 7 l-a găsit destul de repede: respectabilul şef de partid era, ca de obicei, în pom. Bradul n-avea nimic, liderul – doar câteva zgârieturi.

Ambii lideri au glosat pe ideea lansată de Delia, cum că guvernul era de vină. Dar au mers şi mai departe. „Puterea a început prin a fura la numărătoarea voturilor. În curând, se vor fura până şi băncile din Parlament – mai mare ruşinea.” Au sărit amândoi în coasta preşedintelui. Siguranţa naţională era în pericol. Dacă în ţara noastră oricine poate fura orice, înseamnă că şi preşedintele şi guvernul trebuie să plece. Liderii opoziţiei se angajau ca, până marţi, să depună în Parlament o moţiune de cenzură.

Nu ştiu dacă există măcar un cititor care să fi aprobat, la început, ideea mea de a fura o biată bancă. Dar, gândiţi-vă, vă rog: dacă dispărea o bancă din parc sau de la o firmă oarecare, se stârnea o asemenea furtună? Dar ce zic eu furtună; o asemenea avalanşă! Era clar că lucrurile nu vor rămâne acolo: Retina 7 sărise, prompt, pe eveniment şi îl storcea în toate felurile. Dacă furi şi nu te dă la televizor, e ca şi cum ai face o revoluţie care nu e transmisă în direct.

Am luat-o pe Simona şi am mers la Mogoşoaia. Înflorise liliacul. Pe lac pluteau flotile de răţoi. Raţele cuibăreau în ascunzişurile din stuf. Vilele de pe malul celălalt arătau de milioane. Doi pescari băştinaşi, fără undiţe, încercau să vândă carasul recent prins prin metode necatalogate în „Vânătorul şi pescarul”.

Am intrat în palat. În sala tronului am ascultat un concert de muzică preclasică. Privind de sus, din balcon, m-am gândit la soarta nemiloasă a Brâncoveanului, la vitejia haiducilor lui Şapte-cai, la zestrea domniţei Ralu. Am auzit vocile lui Sadoveanu, ale lui Marin Preda, venind de alături, de la fosta Casă de creaţie a scriitorilor.

Aici, cu ochii la Palat şi în ţipetele păunilor, Sadoveanu a scris Neamul Şoimăreştilor. Iar Marin Preda, marele singuratic, s-a sfârşit, epuizat de Cel mai iubit dintre pământeni. Oare ce va consemna istoriografia literară despre A treia bancă? Scrisă în arestul de pe Rahovei şi terminată la Jilava, privind la gratiile celulei?

La terasă erau doar câţiva clienţi. La masa de lângă noi, o pereche în floarea vârstei discuta aprins subiectul zilei:

– Nu mai ştiu ce să inventeze! pufni bărbatul. Auzi: extratereştri! Televiziune de doi bani! Precis că şi-au furat-o singuri, ca să-şi sporească ratingul.

– Grigore, freshul ăsta de portocale nu e deloc fresh. Ce ziceai? Şi-au furat-o singuri? Dar dacă, zic dacă, o fi adevărat? Ai fost tu acolo, să poţi să fii sigur că nu e aşa?

– Mămicule, dacă veneau din cer îi detecta radarul de la Băneasa. Dacă nu erau pământeni, cum de vorbeau româneşte, de i-a înţeles până şi beţivul ăla? Cum? Camion lunar! N-ai auzit că a venit pe roţi şi a dat colţul străzii? Aici greşim noi: credem că o civilizaţie de pe altă planetă e exact ca a noastră. Că oamenii de pe ea arată şi se poartă la fel ca noi: au mâini şi picioare, vorbesc şi fură bănci. De ce trebuie să fie neapărat oameni? De ce să nu arate ca insectele sau ca păsările? De ce să vorbească? Poate că ei comunică prin altceva: de exemplu, prin unde...

– Spune-i chelnerului să mai aducă şerveţele. Prin unde, zici? Poate s-au antrenat, au învăţat limbi pământene. Noi când am mers în Spania n-am învăţat câteva cuvinte din Ghidul de conversaţie?

– Da, învăţau ei româna! Dacă era aşa, învăţau engleza, rusa sau spaniola.

– Mereu eşti nemulţumit. În loc să fii mândru că au poposit tocmai la noi. Că au furat banca noastră, nu o bancă din Paris sau din New York.

– Da, să fiu mulţumit că mai e ceva de furat în ţara asta. Halal mulţumire!

Simona mă întrebă, de parcă n-ar fi avut nicio legătură cu ce se discuta alături:

– Laur, tu ai fura ceva pentru mine?

– Sigur. Orice. Şi Luna de pe cer, am glumit.

– Nu, te întreb serios. Ţi-ai pune viaţa în pericol pentru mine? Ai risca să fii împuşcat sau trimis în puşcărie?

– Pentru tine – orice. Numai să nu-mi ceri să fur ceva ridicol. Cum ar fi banca aceea. Dar, dacă aş face-o, aş avea grijă să nu fiu prins. Nu vreau să fiu departe de tine. Asta doar dacă nu vrei să furăm împreună, ca Bonnie and Clyde...

– Vezi, eşti tu romantic – e normal, scrii poezii. Dar ai un romantism controlat: te-ai arunca în mare, dar ţi-ai lua şi colacul de salvare. Până şi poveştile pe care mi le spui sunt realiste. La tine, Făt Frumos nu se aruncă în lupta cu Zmeul până nu-şi calculează probabilitatea victoriei. Matematic.

– E aşa de grav? m-am arătat îngrijorat. E mai bine să mă plângă Ileana Cosânzeana?

– Nu, fireşte că nu. Dar stau şi mă gândesc: şi plânsul Ilenei Cosânzene, amarnic, ani de-a rândul, e un fel de trăire. Plângi, suferi – e un mod de a supravieţui. Sentimentul subzistă în lacrimi. Sună frumos?

– Minunat. Mă întreb unde or fi dispărut păunii, am schimbat subiectul.

– Iar eu mă întreb pe unde o fi chelnerul. Hai să mergem, spuneai că vrei s-o vezi pe Delia la Omul de lângă tine. Chiar e îndrăgostită de Ianis? se interesă Simona.

– Lulea. Archebuză. Fumegă. Ianis e amnarul. Ştii melodia Beatlesilor: Hapiness is a Warm Gun[1]. Ianis a devenit doza ei zilnică de adrenalină. Ca LSD-ul la Beatlesi. Asta când n-are doza din altă parte, ca astăzi, cu banca. Mi-a ieşit...

– Am urmărit şi eu „directul” ei cu beţivul şi cu poliţia. E deşteaptă, Delia. A lăsat lucrurile în suspans: nu ştii dacă ea crede sau nu crede în versiunea cu extratereştri. Ce spuneai că ţi-a ieşit, Laur?

– Eu i-am împins unul spre altul. Eu i-am vândut lui Ianis strategia, cum s-o abordeze. Înseamnă că voi fi, dacă se va face, naşul lor. Dar mai înainte trebuie să mă însor. Mă iei de soţ?

– E un fel de „vrei să fii soţia mea”? Mă ceri?

– Te cer, Simona. Uite, pun şi genunchiul în pământ, am spus, îngenunchind.

– E mochetă, nu exagera. La bine şi la rău? dădu Simona replica potrivită.

– La bine şi la foarte bine. Răul ne va ocoli.

– Răspunsul e da, dacă mă săruţi.

– Eternitatea a înregistrat sărutul şi ora: 17:33. Locul – Mogoşoaia. Ziua: ziua în care s-a furat banca de la Retina 7. Mocheta era vişinie. Îngheţata – din fructe de pădure. Nota?

– 65 roni, completă chelnerul, prompt.

– A câta cerere de căsătorie de pe mocheta asta? l-am întrebat, dându-i o sută.

– A treia. Prima de la masa asta.

La semnul meu, a păstrat restul. Ca amintire...     

Omul de lângă tine a început cu Nicu Alifantis cântând pe versurile lui Blaga:

„Ne-om aminti, cândva, târziu,

De-această întâmplare simplă,

De-această bancă unde stam

Tâmplă fierbinte lângă tâmplă.” 

Videoclipul era mixat cu poze ale angajaţilor Retinei 7, poze făcute pe banca acum dispărută: câte doi sau în grupuri mai mari. Mă mir că nu puseseră poza băncii, singură, în chenar negru, cu data de instalare şi cu data furtului.

Oamenii de lângă Delia erau diferiţi, ca toţi oamenii. Erau acolo: preşedintele comisiei de studiere a obiectelor zburătoare neidentificate, un profesor-preot – şef de catedră la Institutul de Teologie –, un podgorean din Maglavit, comisarul Vintilă şi Gogu.

– Ne doare când dispare un om de lângă noi, spuse Delia cu o voce gravă. Dar n-ar trebui să fim nepăsători nici când dispare un obiect drag, cum ar fi banca noastră cea de toate zilele. Despre această dispariţie vom discuta în seara aceasta, stimaţi telespectatori. Cu invitaţii noştri – unul dintre ei martor ocular al teribilei întâmplari – şi cu dumneavoastră, care vă puteţi exprima opiniile trimiţând SMS-uri la telefonul indicat pe ecran. Tariful este de 1 euro/minut. Fondurile care vor fi strânse vor fi folosite de organizaţia non-profit înfiinţată astăzi, organizaţie care are ca scop protecţia băncilor.

Delia relată, pe scurt, ce se întâmplase. Din când în când cerea aprobarea lui Gogu, dar avea grijă să nu-l lase să vorbească. Gogu era ferchezuit şi îmbrăcat într-un costum nou de blugi. Am strigat, din fotoliu:

– Unde sunt blugii mei?

Simona, care pregătea un cocteil – reţetă proprie, îmi răspunse de la bar:

– Eu ţi-am luat numai tricoul, de blugi n-am nevoie.

Era perfect adevărat. Cu picioarele ei superbe ascunse în blugi ar fi fost ca Arcul de Triumf înconjurat de schele. Şi oricum, nu de blugii mei actuali întrebam, ci de blugii mei vechi, pe care îi purtase Gogu în ultimii patru  ani.

Gogu părea foarte mulţumit că nu plecase cu extratereştrii, dar se încrunta ori de câte ori Delia îi reteza vorba. Nu era el singurul care-i văzuse pe făptaşi? Singurul care vorbise cu extratereştrii? Atunci ce puteau să povestească ceilalţi? Cerea mereu de băut, dar nu din sticluţele de apă plată. Abia pe la al patrulea păhăruţ s-a liniştit şi n-a mai dat niciun semn că ar vrea să spună ceva. Asculta comentariile celorlalţi de parcă afla ceva nou, care se întâmplase undeva departe, şi da din cap, a aprobare, de parcă de aceea fusese adus acolo: ca să confirme ce spuneau alţii. Nu ca alţii să confirme sau să infirme ceea ce i se întâmplase lui.

Preşedintele Comisiei de Supraveghere a OZN-urilor a trecut în revistă cazurile similare. Cel mai apropiat părea a fi cel cu dispariţia unui ţăran din Sohodol, judeţul Bacău. Ţăranul, cam leneş şi beţiv de fel, se oferise să ducă la păscut calul unui vecin. A plecat pe înserat spre izlazul comunal. Dimineaţa nu s-a mai întors. Nu s-a mai întors niciodată. Nici el, nici calul. L-au căutat peste tot: nu că le păsa prea mult de beţiv, dar voiau să recupereze calul. Nici urmă de amândoi! Cum o văduvă de la marginea satului văzuse un vârtej de flăcări ridicându-se de pe izlaz şi nişte siluete uriaşe, înalte de vreo trei metri, dansând în jurul focului, iar un licean aflat în vacanţă îl citea tocmai atunci pe Daniken, am fost chemaţi la faţa locului. Noi, comisia cu OZN-urile. Pe izlaz era o urmă mare de foc, exact cum lasă o farfurie zburătoare la decolare. Martor ocular aveam: văduva. O şatră de ţigani care-şi făcuse tabăra în satul vecin nu văzuse nici omul, nici calul trecând pe acolo. Aşadar, omul cu calul dispăruseră chiar de pe izlazul Sohodolului. Aveam toate datele necesare pentru a cataloga evenimentul ca atare: OZN. Întâlnire de gradul 7.a-b.

 – De ce 7.a-b.? se interesă Delia. Credeam că întâlnirile cu extratereştrii merg numai până la gradul III.

– Sistemul internaţional de catalogare prevede tot felul de situaţii care pot apărea în viitor, dar care nu s-au întâmplat niciodată până acum, explică, pedant, şeful de la OZN-uri. La 7.c., vizitatorii de pe alte planete iau cu ei un obiect. Cazul nostru, cu banca. Dacă îl luau pe domnul Gogu, în felul lui fiinţă umană, ar fi fost 7.a. Dacă luau un animal – ar fi fost 7.b. Dacă plecau cu mâna goală – era 7.d.

– Totuşi, de ce cazul de la Sohodol e un 7.a-b? insistă Delia.

– Evident că este un 7.a-b clasic. Au luat cu ei şi o fiinţă şi un dobitoc. Al treilea caz de acest fel înregistrat la noi. În celelalte două au dispărut câte un om şi câte un porc. Niciun om nu s-a mai întors. Şi niciun porc. Cazul de la Sohodol a rămas catalogat aşa vreo 9 ani: 7.a-b. Asta până când liceanul de atunci, devenit cap de familie şi profesor de matematici la Focşani, l-a întâlnit pe omul cu calul, dar fără cal, la Ziua Unirii. Calul a rămas „acolo” – i-a spus omul. Pe el îl trimisesră înapoi, acum doi ani, după ce îl studiaseră bine. Acum, din 7.a-b, cazul  a devenit 7.a-b-r. „R” de la revenirea pe Pământ.

– Dar o întâlnire de gradul 1? întrebă Delia.

– Doamne fereşte de una de gradul 1! Catastrofă! OZN-istul îşi duse mâinile la cap. E invazie! Tot globul! Extratereştri peste tot! Posibil să ia globul la remorcă şi să-l ducă în altă galaxie! Un 5, un 4 – astea le mai putem duce: are de-a face cu ei un oraş, sau un cartier, sau un grup de oameni mai mare de doi. La doi oameni e întâlnire de gradul 6. Am avut astfel de dispariţii. Pierduţi în spaţiu! Neant! Nu s-au mai întors niciodată. Şi nici măcar nu erau soţ şi soţie!

Podgoreanul, plictisit şi, totodată, nerăbdător să-şi facă reclamă cramei şi vinului de la Maglavit, întrerupse disertaţia academică şi ozenistă. Delia răsuflă uşurată: începea distracţia, că doar de aceea îl invitase.

– Dom’le, dar ce-o mai frecăm! Pe Petrache Lupu, când s-a întâlnit cu Dumnezeu, cum l-aţi clasificat? Că doar Dumnezeu n-o fi fost de pe Pământ! Poate vreţi să faceţi aici, la Retina 7, loc de pelerinaj! Băi, eu zic că în ţara asta numai de prostii ne arde: de la vlădică, până la opincă.

Când zise opincă, se uită plin de milă la Gogu. Gogu îl sorbea din ochi, aprobator. Asta parcă îi dădu avânt podgoreanului:

– Sunt sute de mii de hectare nelucrate şi toţi cerem ajutoare de la stat, înjurăm guvernul şi bem toată ziua la MAT. Ce-a făcut Petrache de la Maglavitul nostru? A fost el mai bun după ce l-a văzut pe Doamne-Doamne? Da de unde: a stat şi a povestit toată viaţa. Lumina aia n-a avut niciun efect în Maglavit, că doar îi cunosc de o vreme: au rămas tot leneşi şi săraci. Băi, să ia toţi, ca mine, un deal nelucrat, să-şi bage pielea la datorii la bancă, să le ţâţâie curul că dă mana şi n-o să facă vin nici cât să-şi umezească gâtlejul – d-apoi să vândă ca să dea rata la bancă – şi atunci mai vorbim. La muncă – nu la bătut ţăruşi cu curul! Gogule tată, decât să povesteşti, ani de-a rândul, ca Petrache Lupu, mai bine vii la mine la vie, neică. Mai pui o mână la legat, mai dai cu sapa. Îţi dau vin a-ntâia, marca mea: numai omologarea m-a costat 10 mii noi. Iar voi – se întoarse el spre Delia – daţi şi voi 500 lei sau cât o fi, că aveţi de unde, şi cumpăraţi dracu’ o bancă nouă. Şi terminăm povestea...

Gogu îl privea aiurit. Podgoreanul îl acuza pe degeaba. El n-apucase să povestească nimic. Nici nu deschisese gura. Iar de Petrache Lupu se vedea clar pe faţa lui că nu auzise. Doar invitaţia la cramă îl mai lumină la faţă.

După digresiunea ozenistului, revenirea la subiect, adică la bancă, avu darul să o bucure pe Delia. Dar s-a bucurat prea devreme. Se pare că toţi invitaţii ei erau tentaţi să discute despre extratereştri şi nu despre dispariţia băncii. Ascultând tratarea oarecum laică a celor sfinte, preotul se simţi obligat să intervină:

– Să nu hulim luând în van numele Domnului! După ce i s-a arătat Sfântul Duh, Petrache Lupu a trăit în pace şi rugăciuni. De aceea a trăit atât de mult. Domnul a ales să se arate unui suflet simplu şi cinstit – se uită el la Gogu.

Gogu pricepu şi îşi bombă pieptul în geaca nouă de blugi.

– Că bine zici, părinte – făcu podgoreanul – cum dracu’ se face că numai la ăia săraci cu duhul li se arată chestii de-astea? Gogule, să nu te superi că te dau exemplu. Să mi se fi arătat mie extratereştrii ăştia, ştiţi ce făceam? Le pipăiam costumul, îi trăgeam de antene, le strângeam mâna, îi invitam la o bere. Sau dacă se arătau la cramă, îi pofteam la hrubă. Chemam lăutarii, câteva pipiţe, frigeam un berbecuţ. I-aş fi cercetat pe toate părţile, ca să ştim şi noi cu ce grad de civilizaţie avem de-a face. Nu plecau ei fără să ştie ce vin bun fac eu la Maglavit! Dacă voiau să plece cu bancă cu tot, le dădeam oricâte ar fi vrut.

Iar extratereştri! Delia luă pauză publicitară.

Simona îmi întinse sonda cu cocteilul şi începu să se prostească, defilând prin faţa mea ca şi cum s-ar fi plimbat pe stradă şi ar fi vrut să fie agăţată. Am placat-o pe canapea, înfundându-mi faţa în sânii ei. Mi-am întors ochii înapoi la ecran abia spre sfârşitul emisiunii, atunci când comisarul Vintilă prezenta în faţa camerei de filmare portretul robot al făptaşilor.

În ceea ce ne priveşte, Gogu dăduse detalii destul de bune. Arătam ca nişte cosmonauţi care păşesc pe Lună. Exagerase doar puţin, la antenele de pe căşti. Camionul însă arăta ca o rablă de pe vremuri, care, deşi trebuia casată demult, mai circula pe drumurile judeţene secundare.

Delia anunţă 1000 de euro recompensă pentru orice indiciu care ar duce la prinderea făptaşilor şi la recuperarea băncii. 

– Credeţi că mai sunt în pericol şi alte bănci? Aveţi idee care poate fi a doua bancă, aceea despre care se pomeneşte în ameninţare? îl chestionă ea pe comisar.

– Din păcate, experţii noştri nu au putut ajunge la un acord. Unii cred că sunt vizate numai băncile de la intrarea posturilor TV. Alţii arată spre băncile de la intrările oricărei firme sau instituţii. Cei mai mulţi ne sfătuiesc să fim cu ochii pe orice bancă: din parcuri, din sălile de aşteptare, din restaurante, de peste tot. Toate trebuie păzite. Oricare din ele poate deveni, mâine sau peste o lună sau peste un an, „a doua bancă”. Ce e mai grav este că acest risc le paşte şi pe băncile-bănci – locurile unde ne ţinem banii. De aceea fac aici un apel către  firmele de securitate care păzesc băncile: păziţi-le ziua şi noaptea! Acelaşi lucru îl vom face şi noi: Poliţia română nu va rămâne nepăsătoare. Cetăţenii României trebuie să ştie că bunurile lor sunt bine apărate.

Tonul comisarului Vintilă era optimist, chiar dacă prezicea pericole. Era numai bun pentru un final de emisiune. Delia le mulţumi invitaţilor şi ne promise nouă, telespectatorilor, că ne va ţine la curent cu evoluţia evenimentelor.

Din greşeală, regia de emisie nu tăie la timp microfoanele invitaţilor; am putut auzi cum Gogu îl întreba pe podgorean:

– Faceţi şi coniac, domnu’?

N-am auzit ce i-a răspuns podgoreanul. Regia băgă acelaşi clip cu Alifantis, în care florarul se deda risipei, evocând nostalgic „această bancă unde stam, tâmplă fierbinte lângă tâmplă”.

Am adormit cu Simona în braţe.

 (va urma)