|
Cap.
18 – Sirena – zis şi… făcut.
Zisul...
La comandamentul de a doua zi a plouat mai întâi cu veşti bune.
Japonezii acceptaseră. Vor construi în şase luni metroul Victoriei –
Băneasa. Devizul era şi el încurajator: se angajau să-l facă cu numai un
miliard de euro. Asta însemna, pentru noi, că aveam mai puţin cu un miliard
de furat. Umflasem, ca orice poet, devizul. Meticuloşi, Shinto şi Sento
incluseseră până şi operele de artă pentru decorarea celor patru staţii.
Uniunea Artiştilor Plastici avea să se bucure la timpul potrivit: un viitor
foarte apropiat. Precis că UAP-ul va face şi el lobby pentru eliberarea
noastră şi pentru darea metroului în funcţiune.
Sento şi Shinto înfiinţaseră prompt o societate pe acţiuni
şi trimiseseră Primăriei Capitalei o scrisoare de intenţie: „Compania
Sim-Plon-Buc, cu capital privat, este gata să construiască metroul Piaţa
Victoriei – Băneasa, are planurile şi aşteaptă doar avizele necesare de la
autorităţile române. Dispunem de fondurile necesare construcţiei. Investiţia
urmează a fi recuperată prin exploatarea de către Sim-Plon-Buc a noii linii
de metrou, pe o perioadă de 10 ani, după care aceasta urmează să treacă în
proprietatea Metrorex.” Faxul Primăriei nu întârziase: „Vă aşteptăm la
Bucureşti. Vă vom da tot concursul”. Când era vorba de „dat tot concursul”
şi nu de scos bani din buzunar, autorităţile române se mişcau repede.
Prin intermediul a trei companii off-shore, două din Cipru şi una din
Bahamas, fraţii Papadopulos se asociaseră cu Sim-Plon-Buc astfel încât urmau
să devină beneficiarii şi proprietarii de fapt al noului metrou. Miliardul
lor de euro era gata să fie pus în operă în folosul bucureştenilor. Era
practic imposibil să dai de fraţii Papadopulos în dosul Sim-Plon-Buc-ului,
atât de bine fuseseră plimbat miliardul de la un off-shore la altul.
Irčne se coafase, îşi cumpărase trei ţinute de gheişă şi urma să facă
tot ce face o secretară de mare companie de construcţii care lucrează zi şi
noapte. Pentru început, urma să-i aştepte pe Sento şi pe Shinto la Otopeni,
să-i ducă la mitingul programat a doua zi la Primărie şi să-i ajute în toate
problemele de logistică. Mai precis, să le spună unde, cui şi cât comision
trebuie dat pentru ca obţinerea aprobărilor să nu dureze mai mult decât
construcţia. Deşi aveau să fie mereu în legătură cu japonezii, fraţii
Papadopulos nu trebuiau să se arate niciodată prin preajma lor.
Tot mâine, dar zburând de la
Ouagadougou, din Burkina Faso, şi tot la Otopeni,
urma să debarce „geniul plictisit” de la Fujitsu. Hakita – un
IT-ist care moşise trei generaţii de
computere japoneze. Un hacker superdotat, care spărsese codurile serverelor
Pentagonului, KGB-ului şi ale celor mai mari bănci din lume. Şi asta doar
din plictiseală, doar ca să nu-şi iasă din mână. Un fel de reflexie peste
mări şi ţări a fraţilor Papadopulos – şi ei plictisiţi, bogaţi şi dornici
doar de faimă. Pus la curent cu planul unei spargeri măreţe, Hakita
acceptase imediat challenge-ul. La
Ouagadougou, unde ajunsese schimbând avioanele în Islamabad şi
Mogadiscio, Hakita îşi schimbase identitatea în acte şi îşi lăsase barbă,
transformându-se într-un comersant pornit să-şi extindă afacerile în România.
Venea la Bucureşti cam în acelaşi timp cu
constructorii, dar urma să „lucreze” departe de ei, departe de şantierul
metroului. Va lucra mână în mână cu noi. Acoperirea lui urma să fie o
minusculă firmă de import-export, „Co-con”, care să aducă în România mătase
japoneză şi diverse alte bunuri necesare spargerilor plănuite, şi să exporte
în Burkina Faso calculatoare produse la noi în ţară. Cu un astfel de profil
de activitate declarat, Hakita nu trebuia să-şi bată capul cu activitatea de
export: de mult nu mai produceam calculatoare. Iar, pe de altă parte,
Burkina Faso nu mai avea nevoie de calculatoare: avea, deja, unul.
Aşadar, fraţii Papadopulos se mişcaseră. Mai ales Ianis, care făcuse
o plimbare pe sub teii care aveau să înflorească peste cinci săptămâni. Cu
Delia. Prin Cotroceni. Îmbătaţi de parfumul teilor, pe care îl simţeau încă
de pe acum, vorbiseră despre lună şi despre stele, se ţinuseră de mână,
intraseră în subsolul „umil” al lui Ianis şi se pare că se şi sărutaseră.
Scurt, pentru că Ianis avea de lucru. Delia se retrăsese împărţită între
regret şi euforie. Regretul era pentru acel sărut: fusese numai unul.
Euforia era legată, negreşit, de faptul că nu îi cedase lui Ianis chiar din
prima seară. Deşi se pare că ar fi vrut, ar fi fost contrar principiilor ei.
Petras se mişcase şi el: îi dăduse bună dimineaţa domnişoarei
Voaleta. Iar domnişoara Voaleta, aflată la începutul alergării de dimineaţă,
îşi oprise pentru un moment zbuciumul sânilor de sub tricoul mulat şi îi
întorsese un zâmbet promiţător. Era un semn că salopeta şi casca lui Petras
erau bine asortate, iar ceasul de la mână era rotund şi analogic, fără prea
multe butoane, simplu, aşa cum se purta în ultima săptămână. La întoarcere,
sub duş, vocea doamnei Voaleta răsunase un pic mai tare decât de obicei,
dând un avânt şi mai mare muncii avântate de pe şantier. Cu tonusul ridicat,
un excavator săpa groapa pentru buncăr.
Faptul că alte două poveşti de dragoste dădeau să ia prim-planul
relatării de faţă nu mă bucura prea mult. Eu scriind un roman poliţist,
trebuia să am grijă ca partea asta amoroasă să apară doar în subsidiar. Să
nu ia amploare. A, da, sex trebuia să fie în carte! Nu trebuia
să lipsească! Sexul dă bine la public! Dar nu prea multe plimbări,
mai puţin clar de lună şi zâmbete de încurajare. Sexul e gustat, face
cărţile virile, dar luna şi mirosul de tei înseamnă dulcegărie. E plină
literatura de atingeri de mână între reporteriţe de televiziune celebre şi
ingineri constructori putred de bogaţi.
Veştile rele veneau doar de la Vigilante. Scovergile nu avuseseră
niciun efect. Când l-am invitat să expună planul pentru obiectivul
Sirena, Vigilante a dat din colţ
în colţ:
– Cum dăm atacul la Sirena?
Aşa bine: la fel cum am furat banca din Herăstrău. Asta pe care o avem de 10
ani în curte. Am luat-o voiniceşte, cu Gogu, noaptea, şi am cărat-o frumuşel
până aici. Apoi l-am cinstit pe Gogu până spre dimineaţă.
Vigilante spunea adevărul. Îmi aminteam perfect când o adusese. Eram
prin a XI-a, la liceu, iar banca asta, aflată chiar în curte, mă scutea pe
atunci să-mi duc colegele în parc numai pentru un sărut. Cum zboară timpul!
În 10 ani, Gogu băuse 3 cisterne de bere şi ajunsese alcoolic: nici vorbă să
mai poată ridica şi căra o bancă. Abia de mai putea ridica bidonul de doi
litri cu „Norocul meu”. Îl părăsise nevasta, îşi băuse şi garsoniera şi se
adăpostea într-un subsol din blocurile aviatorilor. Când mai venea prin
Vestafaliei, ca să caute prin tomberoanele de gunoi, sau ca să-l
milostivească tanti Nuţi cu o porţie caldă, Gogu ne privea cu ochi rătăciţi,
speriat, de parcă ar fi fost urmărit de o armată întreagă de terorişti
invizibili.
– Nu e bine, nea Vasile, lumea a evoluat. Nu furi azi o bancă
folosind metodele de acum 10 ani. Acum 10 ani erai paznic la Administraţia
Parcurilor. Oricine te-ar fi vazut în uniformă, cărând o bancă din parc, nu
şi-ar fi închipuit că o furi. Ai raportat dispariţia ei, a doua zi? Nu.
Banca de la Catena 7 e cu totul altceva. Sigur că am putea face şi cum zici
matale: ne ducem noaptea, pândim să nu fie nimeni acolo, o luăm, matale de
un capăt, eu de celălalt capăt, şi dăm fuga cu ea la noi în curte. Ce
satisfacţie am avea, în cazul acesta? Oricine poate fura ceva când nu-l vede
nimeni. Doar când furi sub ochii tuturor – cam aşa cum se fură pe la noi la
construcţia drumurilor sau la cheltuirea fondurilor europene – doar atunci
poţi să te bucuri din toată inima.
Într-un roman poliţist, toţi spărgătorii se întrec să vină cu ceva
nou. Să fure cât mai sofisticat. Va trebui să apelăm la tehnica nouă şi la
diversiune. Ai studiat locul? De exemplu: când se goleşte banca?
– În timpul zilei – foarte rar – raportă, cam şifonat, Vigilante.
Doar când e vreun eveniment bombă. Atunci fug toţi: unii fug la maşini, ca
să ajungă cât mai repede la locul respectiv, alţii fug în studiouri. Rămân
doar câinii comunitari. Trei javre foarte devotate cateniştilor. Hrănite cu
pufuleţi şi resturi de sandvişuri. Prietenii lui Gogu. I-ar mânca şi lui din
palmă, dar Gogu abia are el ce mânca.
Fraţii Papadopulos se cam plictiseau. Amănuntele astea zonale li se
păreau total lipsite de interes. De, aşa-s miliardarii când e vorba de o
afacere fără multe zerouri.
– Stop! Bun aşa! Nea Vasile, nu-ţi uita ideea cu Gogu. Gogu va fi
parte activă în acţiune. Va mângâia javrele. Nu vreau să ne alegem cu
muşcături. Şi cam ce evenimente-bombă golesc banca de catenişti?
– Accidente rutiere. Incendii. Ploi torenţiale, mai ales cele cu
grindină. Şi, mai ales, orice se întâmplă aici, lângă noi, la aeroport. Ia
foc o găleată cu smoală la Băneasa, într-un hangar părăsit – Catena 7 e pe
fază. Două care de reportaj; transmisie directă timp de două ore. Aterizează
forţat vreo cursă – hop şi Catena 7 ca să relateze în direct spaima
pasagerilor, bravura echipajului care a pus înapoi pe pistă colosul rămas
fără o roată şi vinovăţia guvernului care a tăiat sporurile personalului
navigant.
L-am oprit pe Vigilante. Ne spunea ceea ce cunoşteam cu toţii. Cam
toate televiziunile făceau la fel. Dar, în probleme de aeroport, Catena 7 le
tăia pe toate. Poziţia, proximitatea aeroportului o avantaja net.
– De-acolo va veni diversiunea. De la aeroport. Dăm un telefon, ca
din partea unui pasager al unui avion care are o avarie la bord şi se
întoarce la Băneasa. Ba nu! Dăm două telefoane, de pe două mobile, ca de la
doi pasageri diferiţi. O să folosim dispozitive de codare, astfel ca să nu
putem fi depistaţi. Hakita se va ocupa de amănuntul ăsta. Tehnica nouă – nea
Vasile. Secolul XXI, nu? Reţine, până să ne mutăm la tehnică: matale te
ocupi de capul Sirenei. Dai unul
din telefoanele de alarmare; eu îl dau pe al doilea. Şi ai grijă ca Gogu să
fie prin preajmă, bine ameţit, ca să aibă grijă de câini. Gogu va fi
martorul ocular. Îi va vedea, în sfârşit, pe cei care sunt tot timpul pe
urmele lui: extratereştrii.
Străfulgerat de idee, m-am întors către
fraţii Papadopulos.
– Putem încropi nişte costume ca de
cosmonauţi? Nişte salopete argintii, cu panouri de beculeţe pâlpâinde şi cu
antene pe căşti?
– Bineînţeles – se învioră Petras. Avem
nişte costume pentru constructorii care lucrează în medii toxice. Le putem
adapta.
– Hakita va pune microfoane în caşti şi
difuzoare exterioare. Altfel nu ne putem auzi în timpul operaţiunii. Iar
Gogu, Gogu va trebui să creadă că după el am venit. Mi-am îngroşat vocea, ca
şi cum Gogu ar fi fost de faţă şi nu voiam să mă recunoască: „Goguule, ai
băut deeestul pe Pămââânt. Am veeenit să te luăăăm cu noiiiii!”
– Da’ pe Gogu nu-l luăm cu noi, nu? Luăm
doar banca – gândi Vigilante cu voce tare.
Dorinţa lui Vigilante de a participa cu
trup şi suflet era cu mult mai mare decât gradul său înţelegere. Mi-am spus
în gând să mai repet cu el rolul, altfel riscam să aibă trac la intrarea în
scenă. Am notat în caiet, silabisind cu voce tare: Nea Vasile – telefon
diversiune, Gogu, câini. Eu – al doilea telefon.
– Bun. Acum ne mutăm la coada Sirenei. Cu
ce o cărăm. Cred că ştiţi că Mica Sirenă, aia care stă tristă, pe ţărm, la
Copenhaga, a fost furată de nu-ştiu-câte ori. Nu ştiu cine a furat-o, dar,
dat fiind că, de fiecare dată au găsit-o, presupun că hoţii nu au fost
extratereştri. Aşadar, nu copiem pe nimeni. Fiind extratereştri, ne vom
deplasa cu un vehicul extraterestru, nu? Aveţi mai multe camioane din
acestea cum e cel de la poartă, multifuncţional, Ianis? Putem vopsi unul din
ele în gri-satelit? Îi putem monta nişte antene parabolice, astfel ca să
arate ca un modul lunar ceva mai mare? Unul în care să încapă comod
trei-patru extratereştri şi o bancă oarecum terestră.
Pe Vigilante îl pierdusem deja. Mormăia,
repetând ca să nu uite: telefon, câini, căşti, Gogu. Fraţii mă priveau ca şi
cum aş fi căzut direct de pe Lună. Nu eram chiar extraterestru, dar nici cu
picioarele pe Pământ nu mai eram. De data asta a fost rândul lui Ianis să se
îndure să mă ajute:
– Băgăm un camion în atelier şi îi montăm
nişte laterale din tablă vopsite cum zici. Gri-satelit. Ca nişte rulouri sau
ca nişte obloane. Deasupra cabinei punem vreo trei antene din acelea de
„Dolce”. Le punem venttuze la suporţi, ca să fie detaşabile. Dacă vrei,
înăuntru montăm o bandă transportoare cu nişte braţe mecanice orientate spre
spate. Ca la maşinile de gunoi. Ca braţele acelea care ridică tomberoanele.
Tragem maşina lângă bancă, deschidem uşile şi apăsăm butonul benzii. Fălcile
saltă banca pe banda transportoare, chiar sub ochii lui Gogu care va ameţi
şi mai tare. Cum ajungem la colţul străzii, rulăm obloanele şi dăm jos
antenele parabolice. Apoi, fuga la buncăr unde descărcăm prada. Pardon,
banca.
– Magnific! Dacă facem aşa, numai Gogu va
vedea vehiculul extratereştrilor. Ce va povesti apoi, nu va crede nimeni;
pentru că nimeni altcineva nu va vedea camionul metalizat înghiţind, cu
fălci uriaşe, banca. Aşa. Ca să-ţi continui ideea, frate Ianis, că-mi vine
să te pup mai ceva ca Deliei: banca o băgăm în subsolul garajului. Acolo vom
parca şi Stavridul. Şi
Portocala Mecanică, dar doar
pentru un timp scurt. Înainte de a ne da prinşi, trebuie să-i găsim o
ascunzătoare mai bună. Când credeţi că veţi fi gata cu buncărul? Până
sâmbăta viitoare?
Petras şi-a consultat agenda. Apoi a dat
din cap că da. Am notat, el în agendă, eu în caiet: Petras – buncăr. Termen:
21 mai.
– Până atunci e pregătit şi camionul? Pot
fi gata şi costumele de extratereştri?
– Mă ocup eu – s-a oferit Ianis. Mă ajută
şi Hakita. Dar de ce sâmbătă?
– Sâmbăta sunt mai puţini catenişti în
sediu. Nu ştiu dacă aţi observat, dar, în week-end, Catena 7 repetă la
nesfârşit aceleaşi ştiri. Prima lor garnitură e la munte, sau la mare: rămân
rezervele. O să vedeţi cum se vor strânge toţi, în timp record, ca să plângă
banca dispărută. Şi, pe de altă parte, voi nu lucraţi aici, sâmbăta. În
Vestfaliei nr. 5-7, sâmbăta viitoare va fi o linişte deplină. Camionul „extraterestru”
îl aduceţi vineri seara, după ce pleacă muncitorii. Cu obloanele rulate sus
şi fără antene pe el. Îl duceţi pe cel de la poartă la atelier. Luni
dimineaţa faceţi schimbul invers. Hakita va dormi la mine, ca să nu orbecăie
sâmbătă dimineaţa prin taxiuri. Oricum, pe el îl lăsăm aici, la bază. Doar
noi patru îmbrăcam costumele argintii. Ianis va conduce camionul. Hakita –
la punctul de comandă. Adică în buncăr. Să nu văd picior de femeie prin
curte. Nu că Delia n-ar avea picioare frumoase, frate Ianis, să nu mă
înţelegi greşit. Iar Domnişoara Voaleta nu se scoală sâmbăta înainte de 11.
– La ce oră pornim? – întrebă Ianis.
– La 8:30 nea Vasile ia micul dejun cu
Gogu. Aici, în curte, pe bancă. Are grijă ca Gogu să ia la bord cel puţin o
juma’ de litru de cognac. Îi spune că s-a anunţat că se dau ajutoare la
Catena 7. Ora 9: Gogu pleacă spre Catena 7 ducând un pachet de oase pentru
cele trei javre. Atunci dăm noi cele două telefoane. Până atunci aflăm ce
curse au decolat de pe Băneasa pe la orele 8-8:30 dimineaţa. Sună mai întâi
nea Vasile. La 9:05 sun eu – din „acelaşi avion”. Când ajunge Gogu la
Catenă, banca va fi deja goală. Toată lumea de acolo va fi la posturi: fie
în maşinile care gonesc spre aeroport, fie în studiouri. Gogu nu va avea pe
cine să întrebe de ajutoare. Se va aşeza cuminte pe bancă şi va hrăni
javrele cu oase. Ora 9:10. Am terminat cu telefoanele, Gogu a ajuns la
Catenă, câinii rod la oase. Noi patru pornim camionul. Ajunşi la colţ, lângă
Catenă, coborâm rulourile şi prindem sus, pe cabină, cu nişte ventuze,
antenele parabolice. Ne punem costumele. Ianis rămâne la volan. Noi ceilalţi
– în spate, înăuntru. La 9:15 săltăm banca. Oprim din nou la colţ. Dăm jos
antenele, ridicăm obloanele şi lepădăm combinezoanele argintii. La 9:20 –
banca e în buncăr şi ne strângem mâinile cu Hakita.
Umplusem primele două pagini din caietul
cu „Planul de acţiune”. Sirena avea acum un plan cât de cât detaliat. Încet-încet, planul se
muta şi în minţile noastre, începând să le domine. Simona, Delia, Domnişoara
Voaleta, Hackle şi Jackle, rubrica mea de la „Speranţa literară”, buticul
lui Vigilante sau partidele lui de table cu Tataia, toate treceau, deodată,
pe planul doi. Valul începuse să ne rostogolească spre prima ţintă şi
niciunul dintre noi nu dădea semne că vrea să iasă din el.
(va
urma)
|
