Laurenţiu ORĂŞANU

Poate că Autorul asistase la discuţia dintre administratorul Stroe şi tatăl său, sau, poate că tatăl său îi împărtăşise îndoielile pe care le avea în privinţa carierei pe care el, Autorul, şi-o alesese. Cert este că întrebări privind drumul ales, acela al scrisului, bântuiau şi mintea Autorului.

Cum putea fi el sigur că va ajunge un autor cunoscut? Cunoscut, nu unul oarecare, cu cărţile zăcând nevândute în librării, despre care nu se vorbeşte niciodată la Radio, la emisiunea „Viaţa cărţilor”, despre care nu pomeneşte niciodată vreo revistă literară şi, care, răul maxim cu putinţă, n-are nici o şansă să ajungă în manualele şcolare. Şi nici şansa ca portretele sale să fie atârnate în şcoli, lângă clasicii literaturii române. Îi era clar, nu ţintea să ajungă un astfel de autor, obscur şi neştiut de nimeni. Celebritatea – sau, nimic! Tocmai de aceea dăduse cu piciorul carierei de fotbalist. Era el talentat, aşa cum remarcaseră şi Stroe, şi toţi portarii adverşi, marca goluri, dar nu prea alerga. Iar, dacă sta să socotească, numai pe terenul de lângă Troiţă erau cel puţin 5-6 la fel de buni ca el. Dacă înmulţea acest număr – să zicem, 5 – cu numărul de cvartale din capitala ţării noastre, apoi cu numărul de oraşe din ţara noastră, ajungea la o număr ameţitor. Nu se vedea ajungând primul dintre atâţia fotbalişti de viitor. Ori, ca autor, era singurul din Ţiglina 6. Pe de altă parte, un fotbalist pune ghetele în cui pe la cât? Pe la 30 – 35 ani. Şi, dacă şi-a băut până atunci, la zi, toţi banii câştigaţi, nici n-o să aibă ce bea pentru tot restul vieţii. Nu toţi ajung antrenori,  sau arbitri, sau mari mahări la Federaţie. Când nu-i mai vede jucând, lumea îi uită. Îşi aduce aminte de ei abia atunci când mor. Abia atunci devin ei, din nou, mari şi buni; chiar mai buni decât fuseseră în realitate, mai buni deâct atunci când jucau. Nu era, oarecum, târziu? Şi, încă un lucru: câţi fotbalişti au statuie, sau bust? Dembrovschi în Mexic, Cămătaru – la Craiova. Hai, să mai fie unul-doi. Pe când scriitorii?! Scriitorii umplu parcurile, şi holurile şcolilor cu statuile lor. Tot jucându-se şi alergând cu triciletele în jurul lor, copiii îi învaţă încă de la vârste fragede. Sau, mai târziu, trecând pe lângă busturile lor din holul cancelariilor, când sunt chemaţi la director pentru vreo boacănă. Hotărât lucru, era mai bine ca autor. N-or să strige 20 mii de oameni „Bravo, Autorule!”, nu-l vor aplauda 20 mii de perechi de palme când înscrie, dar îl vor citi mult mai mulţi. Numai dacă pune la socoteală primele ediţii ale cărţilor sale, ediţiile revizuite şi ediţiile critice. Nemaivorbind – bârr! – de ediţiile postume. Nemaivorbind de exemplarele din bibliotecile orăşeneşti şi judeţene, din bibliotecile şcolare, din căminele culturale. Pe acestea le şi vedea rupte şi înnegrite pe la colţurile paginilor, de atâta citit. Erau exemplare pe care numele lui, Autorul, abia dacă se mai putea citi pe copertă, sau pe pagina de titlu, sau în partea de sus a paginilor. Abia dacă se mai vedea data de „Bun de tipar”, sau data imprimării, sau dacă imprimarea fusese făcută la „Combinatul Casa Scânteii”, sau la „Întreprinderea Poligrafică 13 Decembrie, Bucureşti”. Pe unele exemplare – se gândea, zâmbind – aveau să troneze, în susul paginii, scrise cu pixul, sau cu creionul chimic, obişnuitele indicaţii: „Du-te la pagina 69 şi vei găsi acolo ceva frumos”. Iar la pagina 69 – altă trimitere: „La pagina 101 am scris ceva special pentru tine”. Şi, la pagina 101 – altă notiţă. Şi tot aşa până când, pe ultima pagină, la ultima trimitere, autorul notiţelor va scrie, triumfător: „Te-am purtat pe peste tot / Ca pe-un simplu idiot”. Asta nu însemna deloc că volumul lui era luat în derâdere. Nu. Păţiseră la fel şi autorul Mihail Sadoveanu, şi autorul Victor Hugo, şi autorul Jules Verne. Şi nu se supăraseră. Şi nici el n-o să se supere: o va lua ca dovadă a intrării sale în rândul autorilor consacraţi.

Ca autor, mai avea şi avantajul că putea debuta oricând. Nu trebuia neapărat să treacă întâi pe la pitici, apoi pe la juniori, ca să ajungă să joace într-o echipă mare. Putea să debuteze tânăr, dar putea să debuteze şi la 35 ani, sau la 40, sau la 47, adică la vârste la care un fotbalist s-a retras şi şi-a băut deja jumătate din apartament şi jumătate din ficat. A, că şi scriitorii beau? Asta era perfect normal. Cum să suporte altfel chinurile creaţiei, stresul pe care îl simt – cum îl simţise şi el, deseori, la teze şi extemporale – la vederea paginii nescrise? Pagină albă ca o banchiză pe care nişte exploratori polari, rămaşi fără nimic de mâncare, chiar şi fără câini, aşteaptă un dirijabil Nobile care nu se ştie dacă va veni vreodată. Pagină albă ca o floare de cireş care aşteaptă albina ca să fie polenizată, şi care nu ştie, nu are cum să ştie, dacă din miile de flori albe, absolut identice, insecta izbăvitoare o va alege şi pe ea, pentru a o împlini şi pentru a o dărui oamenilor – uneori, chiar proprietarilor cireşului – sub forma unui fruct cărnos, plin de dulceaţă şi arome.

Când era mai mic, crezuse că vocaţie au numai cântăreţii. Se lămurise mai târziu că vocaţie au nu numai ei, ci şi profesorii – nu numai cei de muzică –, şi fotbaliştii – chiar şi cei mai slabi la cap –, şi artiştii de teatru, sau de film – chiar şi figuranţii–, şi doctorii – chiar şi ei de circă. Dacă n-ar fi avut vocaţia aceasta, de autor, i-ar fi plăcut să cânte. N-avea voce, dar nu toţi cei care apăreau la „Varietăţi”, sau îi trimiteau mereu o melodie pe adresa lui, dimineaţa, sau care veneau să schieze la „Cerbul de Aur”, nu toţi aveau voce. El ar fi fost, precis un cantautore, aşa le ziceau italienii lui Bob Dylan, Jacques Brel şi Florin Bogardo, chiar dacă nu toţi erau italieni. Ar fi găsit el pe cineva să-i compună muzica, cineva atras de calitatea textelor sale. Ceea ce îl deranja însă era calea lungă pe care cuvintele sale ar fi avut-o de parcurs: de la el, adică din coardele sale mai mult sau mai puţin vocale, prin microfoane, cabluri, amplificatoare, alte cabluri şi difuzoare, până la nicovalele şi timpanele ascultătorilor. Microfoanele mai deformau vocile, cablurile se mai împuşcau, radiourile sau televizoarele se mai defectau şi ele, discurile se mai spărgeau – mai ales când te aşezai pe ele. Cu totul altul era cazul cărţilor. Din câteva zeci de mii, cât va avea el tirajul, hai să zicem că se distrug câteva sute. La inundaţii, la incendii. Câteva ţi le rup elevii silitori, pentru că numai ei rup cartea. Tot zeci de mii rămân. Se transmit din tată-n fiu, sau din mamă-n fiică. Durează. Durează cărţile, durează şi el ca autor.

Era bine, ce mai încolo şi-ncoace, era bine că şi-a descoperit din vreme vocaţia.

Aceeşi concluzie o trăseseră şi biografii Autorului. Ei ştiau, că doar asta le era meseria, că puţini autori au realizat – la vârsta la care  realizase el, adică la 11-12 ani – că vocaţia lor era scrisul. Pentru Alexandre Dumas fiul, a fost simplu: l-a văzut pe taică-său scriind, a scris şi el. Tatăl autor, fiul autor. Cei mai mulţi însă au ajuns să scrie din întâmplare. Vlahuţă a citit Epigonii lui Eminescu, şi s-a hotărât pe loc: vreau să fiu şi eu epigon. Eugen Barbu l-a citit pe Ilja Ehrenberg  – a început să scrie ca el. Alţii, tot corectând prin tipografiile ziarelor, sau editurilor, şi-or fi zis că mai bine scriu ei şi corectează alţii. Iar alţii, citind şi văzând ce cărţi proaste se publică, şi-au zis că aşa de prost pot scrie şi ei. Pe cei mai mulţi însă i-a împins să scrie vreo iubită care se lăsa cu greu cucerită. I-au dedicat poezii amoroase şi, gata, şi-au găsit vocaţia. Iar cei care şi-au găsit vocaţia de critici literari, şi-au găsit-o pentru că nu erau în stare să scrie ei înşişi. De aceea s-au apucat să critice ceea ce scriu alţii.

Ce s-ar fi întâmplat însă – se întrebau tot biogarfii – dacă Autorul nu şi-ar fi găsit la timp vocaţia aceasta de autor, şi ar fi îmbrăţişat o altă carieră? S-ar fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat adeseori în istoria literaturii. Fără ca să-şi dea seama că vocaţia lor este scrisul, mulţi s-au făcut doctori, sau preoţi, sau ingineri, sau zugravi, şi s-au apucat de meseriile respective. Lumea s-a obişnuit cu ei ca atare şi, mai târziu, când ei au început să scrie, le-a fost foarte greu să convingă că ei pot fi şi doctori, sau ingineri, şi, în acelaşi timp, pot fi şi scriitori. O percepţie formată este ca traiectoria unei planete: este greu de schimbat. Oamenii continuă să vină la doctor, sau la preot, cer zugravului să le tragă dunga drept, cer inginerului proiecte precise, ignorându-i pe respectivii ca scriitori. Se afirmă şi aceştia ca autori, dar mai greu. Întâmpină piedici. Cel mai adesea piedicile le pun scriitorii filologi, pentru că ei se consideră singurii, adevăraţii scriitori. Numai ei au studiat literele, numai ei au dreptul să scrie, să fie consideraţi autori. Ce, ei s-au apucat să scoată dinţii, sau apendicele, sau negii? S-au apucat ei să cădelniţeze şi să predice în biserică, după ce au terminat Filologia? Au proiectat ei fabrici, uzine şi hidrocentrale? Au zugrăvit ei, au luat bidineaua din mâna zugravilor? Nu. Atunci de ce toţi aceştia ar avea dreptul să le ia pana, sau stiloul Mont Blanc, sau pixul cu pastă, BIC, şi să se apuce de scris? Ce ştiu aceşti intruşi despre literatură? Au studiat ei, semestre la rând, gramatica limbii române? Au studiat ei toţi scriitorii români, de la primii, începând cu Antim Ivireanu, şi până la ultimii scriitori, adică, la ei? Ce ştiau intruşii despre sămănătorism şi poporanism, despre onirism, despre textualism şi postmodernism, despre Casele de creaţie şi împrumuturile la Fondul Literar?

E drept că tocmai unii autori, veniţi din alte profesiuni decât filologia, alimentaseră uneori neîncrederea acestora din urmă. Biografii cunoşteau cazul unui chirurg – unul ajuns scriitor – care obişnuia să povestească pacienţilor, înainte de operaţii, operele sale. Într-unul din romane, eroul său şi al luptei pentru colectivizare, moare stupid, după o banală operaţie de apendicită, din cauza unei foarfece uitate de un doctor în abdomenul său. Un doctor, adică alt doctor decât doctorul-scriitor. Un personaj imaginar, desigur, cum nu întâlneşti niciodată în viaţa reală, lucru declarat de doctorul-scriitor încă de pe prima pagină: „Orice asemănare cu persoane în viaţă este cu totul întâmplătoare”. Dar pacientul lui, care nu citeşte cartea – ci doar o aude povestită – iese de la operaţie cu un cui în minte. Şi, chiar dacă operaţia este reuşită şi, după o săptămână, sau două, nu mai simte nici o durere, el se va gândi toată viaţa dacă nu cumva poartă în pântece vreun instrument uitat acolo de doctorul-scriitor.

Tot aşa, un preot devenit, subit, un fel de scriitor (adică, poet), începe să citească enoriaşelor din poeziile sale. Înainte. Adică înainte nu le citea, le izbăvea prompt, fără nici o zăbavă, fără nici o reclamaţie. Desigur că această scurtare a timpului comuniunii avea să stârnească, după, protestele acelor enoriaşe, care nu mai veneau aşa de des. La el.

Biografii ştiau, că doar lucraseră la atâtea şi atâtea biografii, că un scriitor este, în general, un om distrat. Iată, el, Autorul, predestinat scrisului, se dovedea distrat prin natură. Uita să-şi încheie şireturile de la pantofi, sau de la tenişi. Uita că trebuie să apese pe butonul liftului pentru a-l face să pornească. Intra uneori la scara B, în loc de scara C; sau la etajul 5, în loc de 4. Mă rog, lucruri de felul acesta. Alţi autori, nu într-atât de dotaţi ca el, deveneau distraţi abia după ce se apucau de scris. Cunoşteau cazul unui inginer, şeful secţiei de ştanţare dintr-o întreprindere de industrie locală, care aprobase distrat şi introdusese în fabricaţie o plăcuţă de tablă cu inscripţia: „Păstraţi bunurile poporului”. Plăcuţele, vreo mie la număr, fuseseră agăţate în toate cinematografele din ţară, cu scopul de a opri distrugerea scaunelor. Numai că matriţerul, distrat ca şi inginerul care controlase, omisese r-ul din „poporului”. Era de prisos să mai precizeze că, atât inginerul, cât şi matriţerul, erau scriitori. Şi aceasta nu numai în timpul lor liber.

Dar Panait Istrati? – se întrebau biografii. Nu fusese el mai întâi mus pe vapor, chelner, zugrav, hamal în port, şi câte şi mai câte, înainte de a ajunge un autor celebru? Făcuse el Filologia? Cunoştea el la perfecţie regulile gramaticale? Precis că nu – doar erau atâţia francezi care nu le cunoşteau. Iar lui, chiar dacă nu învăţase franceza de baltă, la Brăila, ci Le Français Bon pour l’Orient, în Levant, nu-i puteai pretinde să devină stilistul unei limbi adoptate, cum avea să fie Cioran. Aproape la fel va fi şi cu Autorul – se gândeau ei. Ba încă el, Autorul, avea mai multe clase decât Istrati. Franceză nu ştia, dar nici nu i-ar fi trebuit: va fi un autor român, şi atât. Nu-i va încurca, nu va trebui să şi-l dispute cu biografii şi istoriografii francezi. Îi mai trebuie o excursie în U.R.S.S. – poate una prin BTT –, şi gata. Se va întoarce cu aparat de fotografiat, poate chiar de filmat, cu robot de bucătărie, cu aspirator Buran, încântat de tot ce va fi văzut acolo. Când primul aparat se strică – de obicei la prima întrebuinţare –, începe să-i înjure pe sovietici. La fel cum s-a întâmplat şi cu Istrati. La fel cum îi înjură toată lumea pe sovietici. În Franţa nu e chip de ajuns – nu se mai dau vize nici fiilor de ştabi –, dar nici nu-i trebuie. Istrati – hamal în port, secţia „Cereale”, Autorul – lucrător la ADP, secţia „Răsaduri”. Se legau toate – îşi frecau ei mâinile. În privinţa gramaticii, a ortografiei, a sintaxei şi morfologiei frazei, salvarea aveau să fie redactorii de carte. Redactorii şi corectorii. Erau mulţi scriitori – încă unii din ei, filologi – pe care îi salva, sistematic, corectura. Câţi corectori nu orbiseră, sau albiseră, urmărind trăsurica aceea de unire, care se plimba aiurea prin minţile unor autori, oprind când ţi-era lumea mai dragă între nici şi un, sau între nici şi o? Corectaseră, nu o dată, ci de mii de ori, pe o dată şi pe odată, care făceau rocade neinspirate prin manuscrisele unor filologi cu pretenţii. Descărcaseră căruţe întregi de virgule – cele mai multe, adunate de ei dintre subiecte şi predicate – la locurile de popas potrivite cititorului, pentru ca acesta să nu gâfâie, şi să nu arunce cartea, sufocat de lipsa pauzelor de respiarţie. De multe ori, după aceste intervenţii salvatoare – egale ca valoare cu salvarea ruşilor prin venirea iernii, în timpul celor două mari campanii duse de Napoleon şi de Hitler împotriva Moscovei –, după aceste intervenţii masive, inclusiv stilistice, în care complementele, sau propoziţiile subordonate îşi ocupau locul firesc, stabilit de morfologia frazei, autorul respectiv nici nu-şi mai recunoştea opera. Pentru aceste „cosmetizări”, corectorii se alegeau cu un pachet de Ness, sau un cartuş de Kent, sau un parfum franţuzesc. După gen, şi după numărul de pagini corectate. Dar tot ei erau făcuţi răspunzători pentru toate erorile care mai scăpau totuşi. Biografii sperau ca Autorul să aibă parte de nişte corectori conştiincioşi şi cunoscători. Şi mai sperau ca, la momentul când va avea nevoie de ei, să se mai găsească Ness, sau Kent, sau parfum franţuzesc.

A, da! Importantă era şi dactilografa! Cea care îi va bate la maşină manuscrisul. Sau, mai corect, manuscrisele. Că doar nu se va opri la o singură carte! S-au mai văzut cazuri din acestea. Dar, tehnic vorbind, un autor cu o singură carte nu prea era autor. Şi, nefiind autor, nu avea dreptul la o biografie. Ori, ei, biografii, de aceea îl aveau în vizor. Ca să fie pe fază. Nici să nu-şi termine el opera, şi ei, pac: gata şi biografia! Să fie printre primii. De fapt, fiecare din ei îşi dorea să ajungă să fie primul. Ca în Vestul sălbatic american: să pună, primul, ţăruşul. Să strige: „Autorul acesta este al meu! Eu sunt biograful lui! Tot ce se va scrie, după mine, despre el, va trebui să se refere, neapărat, la ceea ce am scris eu despre acest autor.” Să îl aprobe, să îl contrazică – nu conta. Important era ca, iar şi iar, numele lui, al biografului, să fie mereu asociat cu numele autorulului respectiv.

Aşadar, dactilografa! Dactilografa de la editură nu trebuia să fie, în nici un caz, frumoasă. Dactilografele frumoase se alintă, se privesc mereu în oglindă, îşi fac unghiile cu ojă, se plâng tot timpul că maşina de scris nu le ajută, că toţi autorii au un scris imposibil. Nu, aşa ceva nu-i trebuia Autorului. El va avea nevoie de o dactilografă experimentată, nici prea tânără, dar nici prea bătrână, urâţică, şi care să aibă un bărbat care să vină mereu târziu acasă; de la serviciu, sau de la cârciumă. În aceste condiţii, ea va lucra în fiecare zi, cu drag, până seara târziu, la manuscrisul Autorului. Va prefera scrisul lui puchinos, cu ştersături şi adăugări îmbârligate, pustietăţii casei sale. Dacă nu-i va plăcea să gătească, va fi cu atât mai bine. Este ştiut că dactilografele care gătesc acasă îşi aduc şi la serviciu din mâncarea gătită. O încălzesc, pun crăticioara, sau farfuria unsuroasă, pe manuscris. Asta urăsc cel mai mult biografii: un manuscris cu pete de grăsime, care strigă, cu fiecare pagină: „ciorbă de perişoare”, „fasole bătută”, „sărmăluţe în foi de viţă”, „găluşte cu prune”! Era de asemenea important ca dactilografa Autorului să fie îndrăgostită. Să-l iubească în secret pe directorul editurii, sau pe vreun redactor. Disperată, fără să spună nimănui. Să-l iubească atât de mult încât nici să nu se gândească să se mute la alt serviciu. Astfel, ea va fi acolo şi la cărţile următoare ale Autorului. Şi, cunoscându-i deja scrisul, şi obişnuită fiind cu greşelile pe care el le va face în mod sigur, va putea preda, la timp şi în bune condiţiuni, manuscrisele sale dactilografiate.

Tot bătând zile şi seri de-a rândul la manuscrisele Autorului, era foarte probabil ca dactilografa să înceapă să nutrească unele sentimente faţă de el. Nu e vorba de acele sentimente pe care aveau să i le producă scrisul lui ilizibil. Acelea erau evidente, nici nu era cazul să le descrie; erau frustrările fireşti pe care le trezea scrisul oricărui autor. Chinuindu-se să-l descifreze, dactilografa îşi blestema zilele, iar greutăţile vieţii de zi cu zi în Bucureştiul iubit, în care soarele a răsărit, venind de peste Prut, dar a uitat să mai apună, cozile la carne, la salamul de vară cu soia sau la ulei şi zahăr, înghesuiala din tramvaie şi autobuze, frigul din toamnă până-n primăvară, toate acestea i se păreau suportabile atunci când se apuca de lucru la astfel de manuscrise, în comparaţie cu chinul descifrării lor. Nu era adevărat că dactilografele bat ca nişte automate, cât le ţine cartuşiera – adică panglica. Că nu fac nici un efort să înţeleagă despre ce este vorba în textul pe care-l dactilografiază. Şi că de aceea aterizează în pagini o mulţime de greşeli. Din plictiseală, sau din curiozitate, sau din dorinţa de a cunoaşte înainte de toţi ceilalţi cartea respectivă, dactilografele nu numai bat, dar şi citesc.

Presupunând că Autorul va scrie un roman de dragoste, dactilografa lui va urmări cu sufletul la gură mersul întâlnirilor, ca şi cum ar fi fost acolo, prezentă. Va bate cu mare grijă scenele de amor, ca totul să decurgă strună, măcar din partea ei. Va lăcrima la sfârşit, dacă autorul îşi va omorî personajul feminin, chiar înaintea nunţii, într-un stupid accident de maşină, sau de tren, sau îmbolnăvind-o de o boală gravă, incurabilă. Şi tot aşa, dacă cel ales să moară va fi personajul masculin, de obicei blond, înalt, şi cu ochi verzi, pătrunzători, care nu vede sensul războiului, o ia pe un alt drum decât camarazii săi, şi calcă pe o mină, sau este prins într-un baraj de artilerie, din care scapă doar scrisoarea către viitoarea mireasă, pătată de sânge. Cum să nu lăcrimeze o dactilografă la un asemenea sfârşit? Predându-i manuscrisul dactilografiat, este posibil ca ea să-i sugereze Autorului, politicos, dar ferm, să nu-şi mai omoare eroii, că o pierde de muşteriu. Adică, de dactilografă şi cititoare, în acelaşi timp.

Cu totul altceva va simţi dactilografa Autorului dacă îi va bate un text umoristic. Va chicoti tot timpul, se va răsturna pe spate cu scaunul de râs la o scenă în care soţul vine de la serviciu târziu, nevastă-sa e supărată foc că îl vede venind târziu, iar el, surâzând, strigă: „Avem carne!” şi scoate de la spate, de unde-l ascunsese ca pe un buchet de flori, un pachet de oase. Şi cum îl iartă nevastă-sa, şi cum îşi lasă ea capodul să-i alunece pe şoldurile cam scheletice, şi cum îi ia pachetul, ca pe o ofrandă, şi-l pune în frigiderul gol, şi cum se întoarce ea, goală, spre el, şi-i pune mâinile pe şoldurile ei reci, să le încălzească, strigând excitată: „Cărniţă! Cărniţă!” Mă rog, scene de genul acesta, la care nu toată lumea va râde atunci când va citi cartea, dar care îi fac ei, dactilografei, munca mai uşoară.

Cel mai mult îl va iubi pe Autor dacă va veni la ea cu manuscrisul unui roman poliţist. Mai ales dacă detectivul lui nu va avea vreo asistentă frumoasă, care să-l ajute în orice situaţii. Sau când asistenta aceasta, deşi frumoasă, încurcă hârtiile, uită să-i spună detectivului cine a telefonat, pierde probe concludente, sau îi trădează secretele la primul pistol pe care îl simte sub coaste. Într-un cuvânt, o astfel de asistentă întârzie rezolvarea cazului, astfel încât romanul se întinde pe 512 pagini, în loc să se termine, odată cu rezolvarea promptă a cazului, după 98 de pagini. Atunci intervenea ea, dactilografa, furnizând indicii, regăsind hârtiile rătăcite de matracuca aia, sau apărând la timp, la colţ, într-o Dacie, tocmai când detectivul avea nevoie de maşină ca să-i urmărească pe spărgătorii care dau să fugă într-un Porsche. Şi, cu câtă plăcere le va spune ea cunoscuţilor cine e criminalul, fălindu-se că a fost prima cititoare a acelui roman poliţist.

Ar fi fost posibil ca Autorul, ca reperezentant a viitorului val în literatura română, un val care urma desigur să fie catalogat, interconexat cu alte curente şi valuri făcute de generaţiile anterioare, să înceapă să scrie direct pe calculator. Apăruseră, de curând, calculatoare mai mici, nu din acelea uriaşe care ocupau întreg parterul centrelor de calcul de întreprindere, centrală industrială, judeţ sau minister. Nu din acelea care necesitau climatizare, pentru că se încălzeau mai ceva decât centralele termice de cartier. Nu din acelea care înghiţeau zeci de cutii de cartele perforate, pregătite de armate de operatoare-perforatoare ( sau „găuritoare” cum li se zicea în folclorul informaticii româneşti) ca să scoată un raport de o pagină. Nu, apăruseră calculatoare mici, pentru uzul personal, puţin mai mari decât o maşină de scris, cu o claviatură similară, cu ecran pe care puteai să vezi ce baţi, pe care le puteai pune pe birou, la fel ca dactilografele. Lumea dactilografelor le privea însă cu neîncredere. Aveau butoane (calculatoarele, nu dactilografele) pe care trebuia să înveţi să apeşi ca să realizezi funcţii complicate, veneau cu un limbaj înfricoşător, care cuprindea cuvinte de neînţeles, cum ar fi fişier, sistem de operare, meniu. Si nu numai atât, erau o mulţime de cuvinte englezeşti de învăţat: ca să ştergi trebuia să apeşi pe tasta Delete, ca să dai retur de car trebuia să apeşi pe Enter, ca să te duci la capătul rândului, fără să avansezi carul, apăsai Home. Mult prea complicat pentru ele! Se opuneau îndârjite acestei invenţii inutile, menite doar să le amărască viaţa. Nu erau singure. Când se plângeau că nota de plată la telefon, sau la lumină, sau la gaze era exagerat de mare, toţi primeau acelaşi răspuns: „A greşit calculatorul”. Înjurau cu toţii, regretând faptul că această cibernetică nu rămăsese ceea ce era ea în anii ’50 şi ’60, adică o ştiinţă obscurantistă folosită de capitalişti pentru exploatarea clasei muncitoare. Acolo, la ei. Iar scriitorii, din care mulţi nu îşi băteau textele nici la maşină, nu păreau nici ei dispuşi facă pasul la calculatoarele personale. Biografii mai considerau şi faptul că Autorul va fi la început sărac, ca mai toţi autorii, şi nu va avea bani pentru a cumpăra un astfel de calculator. Mai târziu, când va fi consacrat şi publicat în ediţii de masă, când va câştiga suficient ca să-şi poată cumpăra o Dacie, sau chiar un Aro pe motorină, cu aprobare specială, când va lua masa la Capşa, sau la Mignon, când va sta luni întregi la Mogoşoaia, sau la Pelişor, sau la Neptun, în aşteptarea inspiraţiei, atunci da, poate că Autorul va scrie direct pe calculator.

Autorul văzuse şi el calculatoare din acestea. Aveau şi la ei, la ADP, la Serviciul Financiar-Contabilitate şi la Serviciul Salarizare. Auzise că şi directorul general ţinea unul pe birou, aşa, de impresie. Calculatoarele astea mici şi personale făceau mai puţin zgomot decât cele mari, dar se stricau la fel de des ca acelea. Industria românească lucra din plin numai şi numai pentru a le înlocui. Lui nu-i era de învăţatul comenzilor şi cuvintelor alea în engleză. Ar fi suportat şi bâzâiala ventilatorului. Poate că ar fi economisit suficient la fiecare chenzină, timp de 20 ani, ca să poată să-şi cumpere aşa ceva. Altceva îl deranja. Ceva la care biografii nici nu se gândiseră. Dacă ar scrie direct la calculator, unde ar mai fi fost pagina lui de manuscris? Pagina aceea de caiet, cu modificările succesive pe care le va face desigur, ca un perfecţionist ce era. Modificări esenţiale pentru biografi, care le analizează, trag concluzii. Care sunt pâinea lor. Nemaivorbind de notele lui de pe margini, din care biografii vor trage concluzii foarte importante privind întâmplări mărunte, sau importante din viaţa lui, a Autorului, cum ar fi scorurile din Divizia A la fotbal, sau serialul TV preferat. De aceea, se gândea el, nu va scrie niciodată direct pe calculator.

Rumegând astfel de gânduri, Autorul demonstra perspectivă, grijă pentru cariera pe care o îmbrăţişase. Conştientiza. Se pregătea. Studia mediul – mediul literar, fireşte. Îşi evalua mâna. Dreapta, fireşte, pentru că nu era stângaci. Cu ea avea să scrie. Trăgea concluzii. Voi face aşa, şi nu altfel. Îşi pregătea „pozele”: poza pentru lansările de carte, când va semna autografe; poza pentru întânirile cu cititorii din mediul sătesc; poza pentru întâlnirile cu studenţii; şi, bineînţeles, poza de pe coperta cărţii. Preocupările sale nu erau diferite de cele de dinaintea descoperirii vocaţiei. Continua să joace fotbal, să nu înveţe la şcoală, să nu-şi facă temele de casă, să se joace cu Viorel, cu Uscatu şi cu fraţii Ferdinand. Mai târziu, după ce se angajase la ADP, la Spaţii verzi, lucra cu aceeaşi râvnă cu care lucrau toţi cei din jurul lui. Dar atitudinea lui se schimbase. Când era înjurat la fotbal, sau mustrat că nu învăţase, sau că îşi murdărise uniforma, sau că n-a udat răsadurile, şi s-au ofilit, nu mai riposta, cum riposta înainte de a-şi descoperi vocaţia. Era dreptul celorlalţi să-l ironizeze, să-l critice, să-l înjure. Aşa se întâmplă oricărui autor. Iar el, ca orice autor, în momentul când pusese pixul jos, îşi încheiase misiunea. Nu mai avea voie să spună nimic. Vorbeau atunci ceilalţi, părerile lor erau suverane. Orice ar fi spus el nu ar fi avut nici o valoare. Aşa cum el devenise, dintr-o dată, autor, toţi ceilalţi erau acum pentru el, cititori. Sau critici. Trebuia să-i respecte şi pe unii, şi pe alţii. El fără ei nu putea nicicum să existe. Ei erau oglinda în care el, sau mai bine zis opera lui, se va reflecta. Cutia viorii, sau sala de concert, în care sunetele produse de arcuşul său vor rezona. Straturile sau ghivecele ornamentale din parcuri, în care răsadurile puse de el se vor prinde şi vor înflori. Ei, cititorii, constituiau mulţimea care îl va duce pe umeri, spre glorie, aşa cum ducea portretele Tovarăşilor la defilări şi mitinguri.

Aceasta era de fapt cea mai importantă consecinţă a descoperirii vocaţiei de autor: schimbarea atitudinii. Nu începuse să scrie, dar se pregătea să scrie. Nu poţi să joci fotbal dacă nu te gândeşti că vei juca fotbal; dacă nu priveşti câteva meciuri, de divizia A, sau de maidan, observând lucrurile de bază: mingea e întotdeauna rotundă, şi-o dispută două echipe, fiecare din ele vrea să o bage în poarta adversă. Ca să nu se certe la  infinit că e gol sau nu, fault sau nu, corner, henţ în careu sau pur şi simplu simulare, se interpune un arbitru, şi i se dă şi un fluier. La meciurile oficiale, i se dă şi diurnă, i se dau şi telefoane, care îi promit ceva peste diurnă, mai pe seară, în cazul unei victorii, sau demolarea casei, 3 luni de spitalizare, sau, în cazul cel mai blând, spargerea geamurilor şi a cauciucurilor de la automobilul personal – în  cazul că nu-i pasă de casa sau de maşina lui. Nu poţi pune tablă pe acoperişul unei case dacă nu ştii să ţii un ciocan în mână, n-ai bătut în viaţa ta un cui, şi nu te-ai urcat niciodată pe ceva, nici măcar pe un taburet.

Aşa era şi cu scrisul, cu calitatea de autor. Mai întâi, el observă aspectul exterior. Pagina scrisă. O făcea, fără să ştie de ce, şi atunci când era mic, atunci când mama îi citea Aventurile lui Habar-N-am, sau Cărticica de patru ani, sau Tonino Nevăzutul, sau Basmele românilor, sau cartea cu amintiri din copilăria autorului Ion Creangă, care era prezentat chiar pe copertă, cu trupul lui gol, de copil cu părul bălai, cum ieşea din Ozana cea repede curgătoare, şi nu-şi găsea hainele. Asta era foarte urât din partea cui i le luase, pentru că lui Nică-A-Lu’-Ştefan-Apetrii, că aşa îşi zicea autorul pe atunci, un nume destul de lung de altfel, putea să-i vadă oricine ciucurelul, şi asta el ştia de la maică-sa că e cea mai mare ruşine: să umbli cu ciucurelul gol.

Se minuna cum, uitându-se la semnele acelea ciudate, unele rotunjite, altele mai sfrijite, zgribulite, purtând căciuli sau şoşoni, mama rostea cuvinte cum ar fi apă, sau pâine, sau băţ şi bătaie, cuvinte pe care le cunoştea deja foarte bine. Sau cuvinte pe care nu le înţelegea, cum ar fi rege, sau împărat, care bănuia el că trebuia să fie cineva important şi puternic, de care se temeau toţi, cam ca administratorul Stroe, de care părinţii lui se fereau, sau îi cădeau în genunchi când dădeau nas în nas cu el, implorându-l să-i mai păsuiască cu întreţinerea. Sau cuvântul invizibil. Maică-sa i explicase că înseamnă nevăzut. Atunci de ce scria acolo invizibil, dacă însemna de fapt nevăzut? Asta, cum să te faci nevăzut, era grozav, adică să fii, să stai la masă şi, deodată, ţac-pac, după ce beai un fel de apă specială, să nu mai fii. Mama să te strige la masă, şi tu să fii tot acolo, cârând la prăjituri, sau la gogoşi, de pe tava de pe masă, fără să fii văzut. Pentru că tu erai nevăzut, şi gogoşile se făceau nevăzute în burta ta. Deveneau de două ori nevăzute. Şi apoi, când terminai toată tava, tu să bei altă apă specială, şi să apari iar la masă, iar taică-tău să-ţi dea o castană după ceafă, şi să zică: „Mult ţi-a mai trebuit să vii. Vezi, vezi! Vezi că te pocnesc!” Şi să mai strige şi la maică-sa, de după ziarul „Sportul”, pe care îl citea întotdeauna în timp ce mânca: „Nevastă, păi noi nu avem un dulce la masă? Parcă făcusei nişte gogoşi, sau am visat?” Iar maică-sa, care era întoarsă cu spatele, spălând deja vasele, să-i arunce peste umăr: „Da, sigur, domnul vrea gogoşile şi în burtă, şi pe masă!” Iar el să râdă, dar nu acolo, ci în camera lui, mângâind coperta lui Tonino cel nevăzut.

Asta era cu semnele acelea, despre care maică-sa îi spusese că se numesc litere. Şi că atunci când e gol între ele, începe alt cuvânt. Şi când e un rotocol, mic, negru, atunci e punct şi poate să respire, că s-a terminat propoziţia. Încercase să respire numai la punct, dar era gata-gata să se sufoce. Tot maică-sa îl salvase, spunându-i că poate să respire şi la alt semnuleţ, un fel de punct cu codiţă, căreia ea îi zisese virgulă. Mai erau şi nişte litere mai mari, foarte îmbârligate, cu care începea fiecare poveste, sau, în alte cărţi, fiecare capitol, care uneori erau colorate, şi păreau că nu au nici o legătură cu celelalte litere mai mici care o urmau. Prinsese drag de literele acestea din care ieşeau vorbe. Numai să ştii să le scoţi, cum ştia mama. Începuse să le coloreze mijlocul, cerculeţele acelea, sau spaţiul dintre beţişoare, cu aceeaşi culoare pentru o literă. Apoi, pe cartea lui de colorat, începuse să copieze cuvinte întregi, aşa cum arătau ele pe carte. Aidoma. Învăţase astfel toate literele, chiar şi pe una care apărea rar, compusă din două crăcane de praştie, cum aveau băieţii mai mari. Copia pe caietul acela pagini întregi din cărţi, inscripţii de pe scara blocului, tot ce era scris.

În clasa întâi, după ce le dăduse abecedarele, învăţătoarea îi întrebase cine ştie să citească. Erau în clasă doar doi copii din aceştia. Se trezise că spune: „Eu nu ştiu să citesc, ştiu doar să scriu”. Învăţătoarea nu-l crezuse, îl scosese la tablă să scrie. Gândindu-se că nimeni, în afară de cei doi şi de tovarăşa, nu ştie să citească, scrise pe tablă ceva scurt,  ca să nu se obosească prea mult, ceva ce văzuse ieri scris pe pereţii liftului: „FUT PE GABI”. Se întoarse mândru spre tovarăşa. Aceasta, înroşindu-se, în loc sa-l laude, se răsti la el: „Ştii ce porcărie ai scris acolo?” Nu, v-am spus că ştiu doar să scriu, nu să şi citesc. Noroc că acei doi copii care ştiau să citească nu înţeleseseră primul cuvânt. Nimeni nu chicotise. Îl pusese la colţ, cu spatele la clasă, îi dăduse un „doi cât tine de mare” şi, ca pedeapsă, cinci pagini de bastonaşe. De ce? Aflase de ce abia în timpul recreaţiei, de la Ferdinand al II-lea. Acesta îi întrebase pe cei doi ce citiseră, şi îi explicase că şi el i-ar face copii lui Gabi de la 21, care era ea abia în clasa a IV-a, dar i se vedeau deja ţâţulicile prin uniformă, ca şi Ferinand I. Că bănuia că frate-său scrisese pe liftul lui. Asta i se păru normal: copiii sugeau de la ţâţe, văzuse şi el o ţigancă alăptându-şi bebeluşul, pe o bancă, în parc; pe la ţâţe trebuie că i aducea barza.

Bastonaşele îi plăceau. Şi beţişoarele, şi ouşoarele. Făcuseră şi la grădiniţă, iar educatoarea îl lăudase atunci. Avea răbdare, le rotunjea frumos, le alinia unul lângă altul, înclinate, ca la defilare. Dar la şcoală, când trecură la litere, el le desenă tot cum le copia din carte. Drepte, fără rotunjiri, fără întorsăturile de la C şi A, şi, mai ales, fără să le lege una de alta. Învăţătoarea turba. „Cum ai putut desena beţişoarele, şi bastonaşele, şi nu poţi să-l faci ca lumea pe a mic de mână, pe l mic, şi le faci pe toate de tipar? Zidaru Liţă, nu treci clasa dacă nu înveţi să scrii!”

Ca să fie sincer, nici nu încercase să le rotunjească, sau să le încline. Nu vedea nici o legătură între bastonaşele de la grădiniţă şi literele pe care se chinuiau să le scrie, pe câte cinci pagini, colegii lui. Ce rost avea să înveţe să scrie „de mână” când numai în caietele şcolare se scria aşa? Cine citea caietele şcolare? Învăţătorii, profesorii, câteodată şi părinţii. Atât. Cărţile, cu scrierea lor de tipar, erau citite însă de toată lumea. Până şi Abecedarul, care începea cu câteva pagini liniate, scrise cu litere înclinate, ca de mână, continua, scris peste tot, cu litere de tipar.

Pe vremea aceea, când încă nu-şi găsise vocaţia de autor, îi plăcea nespus numele lui. Zidaru Liţă. Ultimul la catalog. Singur pe pagină. Dacă nu dădea ultima filă, învăţătoarea nici nu-l striga. Era ca şi cum nu era acolo. Nevăzut. Invizibil. Dar cum încerca să-o tragă de codiţe pe Nana, colega din banca din faţă, sau să povestească meciul de la televizor cu Ferdinand al III-lea, vecinul lui de bancă, devenea imediat din invizibil, vizibil: „Zidaru, de scris nu scrii, de cântat în cor nu cânţi, mama ta n-a venit, ca toate mamele, la şcoală, de 8 Martie, eu una îţi spun, să n-avem vorbe: nu treci clasa! Doi!”

Cu Ferdinand al III-lea era vecin de bloc. Dinastia locuia la scara A, ei locuiau la B. Fuseseră colegi la grădiniţă, acum erau colegi de bancă. Ferdinand cel mare, Ferdinand al II-lea Hăţiş, era într-a III-a. Botezându-i astfel, tatăl Ferdinanzilor, Domnul Hăţiş – moştenitor al unui dosar voluminos, cu un tată săltat de securişti chiar de pe tronul din baie, pe motiv că a crescut cocoşei, hrănindu-i cu sudoarea poporului, în pivniţa casei pe care i-au luat-o cu acea ocazie – stabilise clar succesiunea la moştenirea aceea, pentru cazul în care s-o întoarce roata. Îşi botezase primul născut Ferdinand al II-lea, ca pe întregitorul de ţară şi neam. În mod absolut firesc, al doilea fiu, colegul lui de bancă, primi numele de Ferdinand al III-lea. Lumea îi zicea în continuare  Domnul Hăţiş, deşi el nu mai domnea nicăieri. Mătura prin Piaţa Domenii, ziua, şi asculta Europa liberă, seara, ca să ştie când să dea Comunicatul important pentru ţară, prin care să anunţe restaurarea dinastiei, prin Ferdinand al II-lea, şi postul vacant de măturător ajutor din Piaţa Domenii.

Deşi continua să umple caietele tip cu litere de tipar, în schimbul cărora căpăta, mereu, note proaste la Scriere, reuşise să le înveţe pe toate, să le pronunţe în cuvinte şi, în sfârşit, să le citească. Începuse să împrumute cărţi de la biblioteca şcolii, sau de la Biblioteca publică „Alexandu Odobescu”. Citea la nimereală, orice îi cădea în mână. Sau, dacă alegea cărţile din raft, le alegea după numele autorului. N-ar fi citit niciodată o carte de autori ca Ion Brad, Ion Popescu, Viorel Ionescu sau Gheorghe Popa. Dar fremăta de nerăbdare să citească pe Alexandre Dumas, tatăl şi fiul. Îi pronunţa aşa cum pronunţau toţi cei de seama lui, citind toate literele, aşa cum vorbeau de Cavalerul Pardalian, de Căpitanul Lagardere, sau de muşchetarul Dartagnan, care o dovedea mereu pe Miladi, care, deşi era frumoasă, şi s-ar fi putut însura cu ea, avea un caracter rău care o strica. Îl atrăgeu autorii cu nume neobişnuite, cum nu aveau colegii lui de clasă, sau cum nu apăreau la avizierul scării, la lista cheltuielilor de întreţinere. Nume ca Alexandru Şahighian, Felix Anderca, Ion Popescu-Puţuri, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Paul Niculescu-Mizil, Ion Ionescu de la Brad, Anatol France, Edmondo DeAmicis. În felul acesta ajunsese să citească şi cărţi din colecţia „Ştiinţa pentru toţi”, şi poveşti, şi Cuvântări la Congresul nu-ştiu-câtelea, şi sfaturi pentru cultivarea porumbului, sau a cartofilor timpurii, şi cărţi poliţiste, şi cărţi în care pionierii sovietici îi păcăleau urât pe hitleriştii invadatori, sau ajutau bătrânii neputincioşi să-şi ducă zilele, şi cărţi cu bandiţii care luptau cu puterea populară în munţi, până când aceasta îi dovedea, şi cărţi în care exploratorii sovietici ajungeau aproape de Polul Nord, dar nu mai puteau de frig şi de dorul patriei, şi se luptau cu urşii şi cu noaptea polară care acolo ţinea şase luni rele; puterea sovietică rămânea acolo, dincolo de Cercul Polar, neclintită, ca o stană de gheaţă, dar fără electricitatea de care vorbea, în altă carte, un autor cu nume foarte frumos, Vladimir Ilici Lenin, întrebându-se „Ce-i de făcut?”

Nu numai că acum cuvintele luau şi pentru el forme sonore, aşa cum se întâmplase cu poveştile citite de mama lui, dar ele se transformau undeva, în mintea lui, în imagini, care se compuneau în mintea lui: ogoare cu cartofi pe care pionierii le curăţau de gândacii trimişi de capitaliştii americani din statul Colorado; atomi lucrând în slujba păcii; banchize polare, pe care numai focile şi exploratorii ruşi îşi dădeau întâlnire; castele minunate, în care Ileana Cosânzeana îl aştepta pe Făt Frumos, şi venea mai întâi Zmeul Zmeilor; păduri întunecoase, în care doar într-un loc puteai găsi Salăţile Ursului, şi prin care trebuia neapărat să răzbaţi ca să ajungi la locul unde se băteau munţii în capete; păsări uriaşe, care puteau lua în cioc o fată din poporul nostru, dacă povestea era de autorul Petre Ispirescu, sau din poporul hitlerist, dacă povestea era de autorii Fraţii Grimm.

Îşi dăduse seama că întotdeauna imaginea castelului, produsă în mintea lui, nu era cea desenată în cartea de poveşti, ci clădirea grădiniţei la care mersese, împreună cu Ferdinand al III-lea, timp de doi ani. Era de fapt casa bunicului Ferdinanzilor, Domnul Hăţiş bătrânul, în care până şi nepotul său intra cu sfială. Totul rămăsese acolo ca atunci, îniante de a fi dat jos de pe ton. Până şi tronul mai exista, înconjurat de oliţe. El şi Ferdinand al III-lea îşi deşertau acolo cocoşeii, mai des decât simţeau nevoia, numai din plăcerea de a cere voie educatoarei: „Tovarăşa, ne daţi voie până în sala tronului?”, şi de a auzi vuietul apei, după ce trăgeau de o sârmă groasă, cam ca sirena lui Vasile Roaită despre care aflaseră că s-a jertfit pentru cauza muncitorilor, ca să nu mai trăiască ei în bordeie fără chiuvetă şi W.C. cu tron.

Ileana Cosânzeana, sau Fata Împăratului Roşu, sau Tatiana, comsomolista din Tânara Gardă, care arunca în aer trenurile hitleriste încărcate cu muniţie, cu curaj şi ceva dinamită, erau, întotdeauna, Dana, o fetiţă cu părul ca spicul grâului, cu faţa ca spuma laptelui, care învăţa şi bine, şi care stătea mereu în faţa lui, ca exemplu, în bancă, şi pe care o lăuda mereu tovarăşa învăţătoare că are unghiile mereu tăiate şi bentiţa apretată. Iar tovarăşa, tovarăşa era mereu Zgripţuroaica, Muma-Pădurii, sau Miladi, care – doar-doar să nu se însoare el cu Nana, Fata Împăratului, şi să nu pună el mâna pe juma’te de împărăţie –, îl punea la cazne grele, din care n-ar fi scăpat dacă Ferdinad al III-lea – fiul cel mai mic şi cel mai viteaz al împăratului Hăţiş – nu ar fi dat fuga să-i aducă, de peste şapte mări şi ţări, apa vie, renunţând pentru asta şi la recreaţia mare.

Hitleriştii, sau duşmanii poporului nostru, care se ascundeau în munţi, şi apăreau numai ca să-i ţină calea, cu viclenie, lui Lazăr de la Rusca, erau derbedeii aceia din a VI-a, care îi vămuiau pe ei, piticii din a I-a, de sandviciuri, sau de banii de „Eugenia”, fără ca să ştie că atentează la un moştenitor de tron, la o fată de împărat, cu ochii de matostat, sau la el, Făt-Frumos, explorator polar, locotenent de securitate, căpitan al bătrânei carapace la nici opt ani, şi, pe deasupra, fruntaş în întrecerea socialistă şi secretar de partid la secţia „Sculărie”.

Ajungea uneori la cuvinte pe care nu le înţelegea. Dădea fuga, cu două degete pe sus, la tovarăşa învăţătoare. Ce înseamnă, tovarăşa, iordan? Dânsa întreba, întotdeauna, mai întâi clasa:

– Ia să vedem copii, cine ştie ce înseamnă iordan?

– Să ne zică Liţă unde l-a găsit, sărea câte unul.

– „Nu mai umba cu iordanul” – citea Liţă, plin de importanţă, din carte.

– A, e uşor, sărea Dana, e un fel de ghiozdan, cu care umblau copiii la şcoală, înainte, când nu existau ghiozdane.

– Ba nu, sărea unul Pompilică, care mânca mereu napolitane, şi nu mere, ca majoritatea copiilor. Tat’su vindea la aprozar, şi cam fura la cântar. Iordanul e un fel de măr, cum ar fi ionatanul.

– E un iatagan turcesc, dar mai ascuţit, se băga în vorbă şi Ferdinand al II-lea, vorbind cam în silă. Nu-i avea la inimă pe turci, pe motiv că întârziaseră cu atâtea secole instaurarea regalităţii în ţara lui.

– E un băiat rău, cum ar fi Pârlea de la noi din clasă, cu care chiar dvs. aţi spus să nu ne jucăm, şi să nu facem ca el. Că nu-şi taie unghiile, vorbeşte urât cu fetele şi zice pupă-mă undeva, ştiţi dvs., tovarăşa,  că ne-aţi zis să nu repetăm că ne plezniţi.

Pârlea mârâia un „îţi arăt eu la pauză, Uscatule!”, făcând şi un gest urât cu degetul, cam aşa cum făceau femeile sovietice când erau supărate pe hitlerişti, şi aceia se uitau în altă parte.

După ce-i lăsa să-şi bată capul în fel şi chip, Tovarăşa le spunea că Iordanul era o apă dintr-o ţară străină, din care dacă luai o cană cu apă şi umblai cu ea în mână, înseamna că vrei să înşeli pe cineva şi nu era frumos.

Pompilică nici nu-şi dădea seama că el fusese cel mai aproape de răspunsul corect. Ferdinand al III-lea ar fi vrut să ştie dacă nu cumva ţara aceea era Turcia, şi dacă mai avea sultan în Poartă. Dar, din ce spunea Tovarăşa, situaţia era cam încurcată cu ţara prin care trecea Iordanul, căreia unii îi mai ziceau Palestina, alţii îi ziceau Israel, iar alţii ziceau că nici măcar nu era o ţară. Dana se înroşea toată, pentru că nu ştiuse. Şi doar învăţa până seara târziu, şi avea numai „Foarte bine” la toate, până şi la Muzică şi la Educaţie fizică! Să nu ştie ea că Iordanul e o apă cu care nu e frumos să umbli!

Tovarăşa îi punea să-şi noteze cuvântul respectiv în caieţelul „Vocabular”, lucru pentru care toţi îl urau pe Liţă. Dana însă îl lua deoparte, îi dădea jumătate din pacheţelul ei de mâncare, şi-l ruga să nu mai spună la nimeni, numai ei, cu o zi înainte, despre ce cuvânt avea de gând să întrebe. Ca să-l înveţe acasă, şi să nu se facă de râs, ca Pompilică, sau ca Uscatu, sau ca Ferdinand al III-lea.

Alteori, după ce întreba clasa, şi nimeni nu ştia ce însemna cuvântul adus de Liţă, Tovarăşa uita să le explice înţelesul, şi se uita la Liţă mai urât ca de obicei. El se mira că unii autori foloseau cuvinte pe care nici Tovarăşa nu le înţelegea. De ce le mai scriau autorii acolo, dacă nu le înţelegea nimeni? Unele erau aşa de lungi încât, când ajungea la sfârşitul lor, le uita începutul. Le citea de trei-patru ori, le silabisea, îşi stâlcea limba pronunţând cuvinte ca: promiscuitate, mercantilism, viviparitar, convivialitate, contextualism, segregaţionism. Dar şi cele scurte, cum ar fi lax, sau vagin, sau dorn, sau foetus,  erau uneori misterioase, şi îl umpleau de aceeaşi ciudă amestecată cu respect pe care o simţea ori de câte ori nu înţelegea ceva. După astfel de momente, lovea mingea cu sete, marcând goluri de pomină, şi nu mai citea vreo săptămână.

Care-va-să-zică, se gândea, nu e de ajuns să citeşti un cuvânt, mai trebuie să-l şi înţelegi! Iar unele cuvinte, mai fudule, aveau şi mai multe sensuri. Nu le ajungea unul! Culmea! Tocmai cele mai scurte aveau, de obicei, mai multe înţelesuri! Cot de râu, cot la mână. Pluralul – multiplu, cum le explicase Tovarăşa – când coate, când coţi, când coturi. Rolul era şi la teatru, ca să ştie fiecare când e rândul lui să vorbească, şi când zugrăveai pereţii că se afumau de la aragaz când caloriferele erau reci. Ăsta era rolul aragazului, din toamnă până în primăvară. Să joace rolul caloriferului. Toc era şi la scris, dar şi la uşă. Ba, încă şi la pantofi! Sărăntoc era unul care avea tocurile tocite. Mic era şi Vasilică, care abia ajungea să scrie pe pupitru cu briceagul, dar mici mâncai şi la 1 Mai şi la 23 August. Dacă defilai şi dacă apucai. Mici şi ale naibii cuvintele astea!

După câţiva ani – ani în care trecuse clasa în mod inexplicabil, adică nimeni nu putuse să-şi dea seama cum, poate tocmai pentru că se interesa de înţelesurile cuvintelor, şi nu pentru că le scria mereu „ca la carte”, cu litere drepte şi nelegate, spre disperarea învăţătoarei –, în clasa a V-a, citise, cu totul întmplător, o Prefaţă. Mai toate cărţile aveau prefeţe, dar până la acel moment nu le dăduse importanţă. Dacă însuşi autorul cărţii respective nu pusese Prefaţa la un loc cu restul romanului, sau poeziilor, dacă el n-o semnase, ci îl pusese pe altul să o semneze, nu însemna altceva decât că era acolo, dar nu trebuia neapărat citită. Cel care semna prefaţa aceea scria despre autor, şi despre carte. O idee bună – îşi zise. Cine era grăbit, nu mai trebuia să citească toată cartea. Citea numai şapte pagini, cât avea prefaţa, şi afla totul. Nemaivorbind de faptul că afla astfel unele lucruri despre care nu era vorba în carte: unde copilărise autorul respectiv, cine-i erau părinţii, colegii de şcoală, ce cărţi citise, ce studii făcuse, cu ce se ocupa, ce răsunet avuseseră cărţile sale anterioare, dacă luase premii literare.

Această descoperire îl umplu de fericire mai mult decât ar fi făcut-o o victorie Stelei, echipa lui preferată, într-un meci internaţional. Începuse să citească prefaţă după prefaţă. Biografie după biografie.

Curios, se întoarse la o carte pe care o citise prin clasa a II-a, Aventurile lui Huckleberry Finn, de autorul Mark Twain. Acesta, deşi american, era lăudat de prefaţator ca fiind un maestru al ironiei, al luării în derâdere a falselor titluri nobiliare, a romanelor de aventuri, în care evadarea însemna întotdeauna săparea unui tunel pe sub pământ, pe unde evada, sau era scos, prizonierul. Şi câte şi mai câte. False titluri nobiliare? Adică, Ducele nu era duce, şi Regele nu era rege? Şi Jim, negrul Jim, fugit de pe plantaţie, prins şi încarcerat, cum ar fi putut fi salvat de Tom Şi Huck, dacă nu prin săparea unui tunel pe sub pământ până la magazia în care fusese închis? Cum?

Citi din nou cartea. O mai citise de trei ori, dar niciodată nu văzuse nici un pic de ironie din partea autorului. Dar acum, după citirea prefeţei, nu putea decât să-i dea dreptate prefaţatorului. Negrul Jim, ajuns la o cunoştinţă a proprietarului său, era, ce-i drept, ţinut acolo, închis într-o magazie. Dar putea să iasă oricând, dând doar un brânci uşii din scânduri, încuiată doar cu o sârmă. Primea mâncare de trei ori pe zi. Şi nici nu era scos la muncă. Dacă ar fi fost după el, că se înţelegea că nu-i prea plăcea să muncească, ar fi stat acolo, închis, tot restul vieţii. Numai din dorinţă de aventură Tom Sawyer îi pune la cale evadarea: sapă tunelul, „împrumută” cearceafuri pe care le transformă în funie, doseşte mâncare şi o pune deoparte pentru noaptea evadării. Aşadar, negrul Jim, care putea pleca oricând dacă vroia, e legat fedeleş de Tom tocmai pentru a putea fi salvat din captivitate. În loc sa-l scoată frumuşel şi negru pe uşă, e silit să se târască prin tunel, şi să se umple de praf, albindu-se. Cum de nu înţelesese încă de la început ironia autorului Mark Twain,? De ciudă, înscrise trei goluri în cinci minute, şi se ţinu departe de cărţi timp de o săptămână. Departe de lectură, mai bine zis, că de cărţile de şcoală se ţinea deoparte oricum.

După o săptămână, în care portarii echipelor adverse de pe terenul de la Troiţă strigau furioşii că a înnebunit Liţă Zidaru, că-i rupe-n figuri, trăgând cu toată forţa, se întoarse la citit. Nu întâmplător, luă din nou în mână cartea autorului spaniol Miguel de Cervantes, Don Quijote de la Mancha. Cartonată. Ediţie de lux. Învelită în mătase galbenă. Cu gravuri, că aşa le zicea la pozele acelea, nu ştia de ce; poate pentru că nu erau colorate. O citise tot prin a II-a. De data asta citi prefaţa. Că, autorul – zicea în prefaţă – tratează cu ironie şi ia în derâdere cavalerismul acelor vremuri, în care se ajungea la dueluri, sau adevărate războaie, pentru apărarea onoarei unei domniţe, sau nu mai ştiu ce ochiadă aruncată aiurea spre vreo doamnă de la curtea nu ştiu cărui rege. Că morile de vânt existau doar în închipuirea lui Don Quijote, care le inventa doar ca să aibă cu ce să se lupte. Că de aceea era Sancho Pancha aşa de îndărătnic, nu că ar fi fost leneş sau ceva. El, Sancho, nu vedea altceva decât nişte pale de moară, acolo unde stăpânul său, de pe mârţoaga Rosinanta, vedea duhuri viclene,  cu Dulcineea visurilor lui în braţe, care trebuiau răpuse. La naiba, se gândi, situaţia era cam aceeaşi la autorul acesta spaniol, ca şi la acela american. Şi într-un caz şi în celălalt, autorul scrisese la mişto, şi el, neînţelegând, luase lucrurile la propriu. Scutierul acela, sau argat, rândaş, arpacaş, ce era Sancho, înţelesese mai mult decât el. El urmărise cu sufletul la gură luptele, îi ţinuse pumnii lui Don Quijote, fusese gata să intre în luptă alături de el, şi nu observase că duşmani n-avea, Dulcineea sa era o hangiţă grasă şi puturoasă, care n-avea deloc chef de aventuri galante, şi nici de a fi salvată din braţele demonilor nevăzuţi, ea având şi-aşa destul de multă bătaie de cap cu muşteriii în carne şi oase care o ciupeau de buci şi dădeau să plece fără să plătească.

Autorii prefeţelor, care-şi ziceau uneori şi critici, hotărau aşadar ce a vrut sa spună autorul, cum trebuia înţeleasă cartea lui, dacă e valoroasă sau nu. Erau un fel de arbitri, îşi zise. Părerea lor era suverană. Dacă ei ziceau că o carte era proastă, însemna că era proastă, nu mai încăpea discuţie. Dacă ei scriau în prefaţă că autorul a vrut să spună asta, asta era. Nu aveai voie să înţelegi altceva. Criticii aceştia erau ceva mai blânzi cu autorii români, decât cu autorii străini, care nu se născuseră la noi în ţară şi nu cunoşteau limba română. De aceea ei scriau în limbi străine, iar alţii le traduceau cărţile. Numele traducătorilor era scris mai mic, nu apărea pe copertă, ceea ce i se părea o mare nedreptate faţă de aceşti scriitori. Dacă autorul român era la prima carte, şi încă nu murise, criticul aştepta următoarele cărţi, aşa scria el în prefaţă, ca să se convingă de talentul respectivului autor, şi ca să vadă unde să-l aşeze în peisajul literaturii române. Oare dacă ar fi scris că volumul respectiv e prost, l-ar mai fi cumpărat lumea? Adică, nu lumea care cumpăra cărţi aşa, aiurea, la întâmplare, ci oamenii care citeau prefeţele, chiar acolo, în librării, înainte de a se hotărî ce carte să cumpere. Cumpără oare cineva cărţi proaste? Precis că nu.

Nu prea avea cu cine să discute toate acestea. Maică-sa era prea ocupată cu gătitul, şi cu trasul la maşină. Mai lucra pentru vecini, pe o maşină Singer, veche de când lumea, ba un cearceaf, ba un capod, ba un petic în turul pantalonilor. Taică-său citea destul de mult, dar numai Sportul. Totul, inclusiv comentariile de la campionatele de ping-pong, sau tenis de masă, cum i se mai zicea. Cărţi? Citise vreo două la viaţa lui, era de ajuns. Ferdinand al III-lea, cu tot rangul lui de al doilea succesor la tron, era cel mai înţelegător când el aducea vorba despre cărţi. Citea şi el mult, dar numai cărţi în care era vorba despre domnitori şi regi, şi cum se luptau ei să ajungă la putere numai şi numai pentru binele poporului care, fără ei stând pe tron şi adunând biruri, ar fi dus-o rău şi ar fi fost cotropit de poporul hitlerist, sau de poporul turc, sau alte popoare vrăşmaşe. Când murea vreun rege, sau vreo regină, – că  împărat avea acum numai Japonia, iar împăraţii Japoniei mureau rar –, în familia Hăţiş se discuta aprins despre trimiterea unui mesaj de condoleanţe, ca de la casă regală la casă regală. Deplasarea la faţa locului de înmormântare era exclusă: Domnul Hăţiş n-ar fi putut lăsa nemăturată, atâtea zile, Piaţa Domenii. Statul român trimitea impostori ca Manea Mănescu, sau Gogu Rădulescu. Hai, la moartea, destul de frecventă, a secretarilor generali ai P.C.U.S., era normal să meargă Ceauşescu, că şi ei aveau să vină la moartea lui. Dar la moartea unui rege, unui rege! să trimiţi tocmai pe aceia care uzurpaseră tronul lor? Era inadmisibil!

După ce citise o carte despre familia Borgia, despre unii regi blestemaţi să moară aşa, din senin sau din otravă, unul după altul, despre vieţile unor Doamne şi Domniţe trecute prin viaţa Domnitorilor patriei noastre, Ferdinand al III-lea se îngrozise:

– Liţă, dacă mă vezi vreodată cu spume la gură, chemi imediat Salvarea. Le spui că sunt otrăvit, ca să ştie cum să mă salveze. Mergi şi tu cu mine, la Urgenţe, şi nu laşi pe nimeni să se apropie. Să ştii că dacă venim la putere, adică, mă rog, frate-miu, dar şi eu o să fiu atunci Prinţ moştenitor, nici n-o să trebuiască să mai înveţi, sau să cânţi la cor. Te fac ce vrei tu: şef la Aprozar, în locul lui tat’su lu’ Pompilică, sau bibliotecar, că tot îţi plac ţie cărţile, sau chiar directorul şcolii. Să vedem ce-ar mai zice atunci învăţătoarea.

– Măi Ferditrei, mai bine Paharnic, să gust, înainte de a bea tu, orice pahar cu Ci-Co. Sunt gata să mă sacrific pentru tine. Aş bea la Ci-Co...

– Păi tu crezi că domnitorii, sau regii, beau Ci-Co? – făcu Ferdinand al III-lea, cu dispreţ. Noi bem numai şampanie, şi mâncăm numai icre negre...

– Ba voi beţi sângele poporului, se băgă în vorbă Uscatu, care până atunci scria pe bancă, liniştit, „Nu bombelor cu neutroni!”. Dacă nu vă dădea jos Republica Populară, n-am mai fi învăţat noi în şcoala asta luminoasă, cu băncile astea noi, lăcuite...

– Da, n-ai fi avut tu pe ce să scrijeleşti cu briceagul, Uscatule – îl ironiză Ferdinand al III-lea.

– Ce, e banca ta? – se apără Uscatu. E bunul întregului nostru popor.

– Şi vila voastră e tot a întregului popor? Lasă că mi-a spus tata de ce nu v-a dărâmat – zise cu năduf Ferditrei.

– De ce, de  ne-ce, nu e treaba ta.

– O să beau şampanie, dacă nu aveţi Ci-CO la curtea regală, zise şi el, ca să curme cearta. Pe Uscatu ce-l faci?

– Pe el îl fac ilegalist, ca pe bunicu-său. Că de-aia nu le-a dărâmat casa când s-a construit Ţiglina 6. Aşa mi-a spus tata. Că dacă am ilegalişti, am motiv să dau decret de înfiinţare a Siguranţei statului, că acum avem doar Securitate, şi aia nu luptă contra ilegaliştilor, că e făcută din ilegalişti. Şi mi ţi-l bag pe domnul Uscatu la Jilava, să se înveţe dumnealui să mai uneltească împotriva Casei regale.

Uscatu se cam sperie. Va-să-zică Ferdinanzii să se lăfăie la Palat, Liţă să bea şampanie, şi el la Jilava! Ca bunicu-său, pe pâine şi apă, cum îi povestise acesta. Păi nu era deloc corectă restauraţia asta dacă ajungea la zdup, cum ajunsese el!

Îi mai povestise bunicu-său cum, pe când era la Jilava, în celula vecină fusese adus Nicolae Ceuşescu. A încercat să vorbească cu el, dar nu era chip să priceapă ce zice. Parcă ar fi avut prune în gură. I-a bătut atunci în perete, în Morse: „Tovarăşe, nu mai pot răbda, m-au bătut, sunt înfometat, sunt bolnav de plămâni, spune-mi te rog: mai e mult până să se arate zorii lumii noi?” Iar Ceauşescu i-ar fi răspuns, tot în Morse, dacă bunicul său nu minţea: „Taci şi rabdă, tovarăşe, nu mai e mult!”

Asta – povestea bunicul lui Uscatu – îi dăduse putere să reziste până când a venit 23 August, i-a redat libertatea şi i-a dat vila şi un post în Comisia Centrală de Revizie a Partidului. De atunci l-au dat jos de două ori şi l-au repus în funcţie doar o dată. Dar vila nu i-o luaseră, şi nici nu-l demolaseră. Era la pensie şi nu înceta să povestească felul în care a rezistat în închisorile burgheze datorită indicaţiei precise a tovarăşului Nicolae Ceuşescu.

– Băi, Ferditreiule, de unde şi până unde să domniţi voi? – îl zgândărea atunci Uscatu.

Asta şi aştepta Ferdinand al III-lea. Să fie stârnit. Să i se dea prilejul să spună, a nu-ştiu-câta oară, povestea dragă familiei Hăţiş. O poveste pe care Domnul Hăţiş, tatăl Ferdinanzilor, o spunea oricui vroia să o asculte, printre tarabele cu roşii, sau pătrunjel, sau cartofi categoria a II-a de la Piaţa Domenii, actualmente 7 Noiembrie. Pe care o spunea mereu şi Doamna Hăţiş, Regina Mamă, că aşa cerea să i se spună, la APACA, unde lucra. O poveste cu care Ferdinanzii, al doilea şi al treilea, Ferididoi şi Ferditrei, îi lăsau cu gura căscată pe colegii lor de clasă. Pe el îl fascina întotdeauna când o auzea. La fel cum îl fascinau aventurile muşchetarilor care erau toţi pentru unul, şi unul pentru toţi, ca aventurile cireşarilor, care descopereau peşteri de care nu ştia nimeni, sau ca aventurile unei prinţese, pe numele ei Margot, care avea mai mulţi prieteni, cu care se simţea bine, dar pe rând. Îşi dădea seama că orice carte îl atrăgea cu povestea ei. Nu cu descrierile de natură, sau descrierea personajelor, care erau şi ele frumos scrise, cu aceleaşi litere, dar pe care le sărea întotdeauna, ca să reia cititul de acolo de unde continua firul acţiunii.

Dar, la urma-urmelor ar fi prea târziu pentru povestea pe care Ferdinand al III-lea le-o spusese, a câta oară, în ora liberă de Botanică, în clasa a V-a B, chiar lângă banca lor. A lui şi a lui Ferditrei. Aşa că...  

(va urma)

            Se gândise deseori, mai ales după ce îşi descoperise vocaţia de autor, că povestea lui Ferdinand al III-lea nu era mai prejos decât istoria regilor blestemaţi, de autorul francez Maurice Druon, care, deşi nu făcea parte din acea dinastie, o redase povestea cu mult talent, în patru volume, broşate, editate rând pe rând la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, şi tipărite la Combinatul Poligrafic Casa Scânteii.

            Sigur, acel autor se documentase, cercetase documente vechi, şi astfel reuşise să fie şi în turnul în care fuseseră închişi templierii, şi în închisoarea în care Robert d’Artois era gata-gata să facă prostii cu Margueritte de Burgundia, dacă aceasta nu s-ar fi oprit la timp, şi în Turnul Londrei, de unde nu evadase nimeni înainte de Roger Mortimer, şi nu se întorsese acolo nici un evadat, în afară de acelaşi Roger Mortimer, şi în palatul din Avignon, unde cardinalii fuseseră zidiţi la porunca regelui Franţei, ca să n-o mai lungească şi să aleagă naibii un Papă care să-l divorţeze. Toate acestea fuseseră descrise şi povestite de autor ca şi când ar fi fost peste tot, acolo, în secolul XIV. Talentat, neîndoielnic, el ştia şi ce simţeau prinţesele acelea în braţele amanţilor lor, acum mai bine de 600 ani, în foişorul acela în care luminile focului din vatră se încrucişau cu cele ale rugului pe care ardeau şefii cei mari ai Templierilor. Şi, mai mult decât atât, autorul Maurice Druon îl făcuse să simtă toate acestea şi pe el, Liţă, cititorul. Îl făcuse să citească pe nerăsuflate, să înghită pur şi simplu paginile, aşteptând cu nerăbdare următoarea intrigă, următoarea crimă năpraznică. Fiecare pagină era o picătură de otravă abil pregătită de autor, dozată astfel încât să-i creeze lui, cititorului, dependenţa. Şi, la ultima pagină, să-l facă să regrete că povestea se termină. Abia peste câţiva ani apăruse o continuare cu un titlu ciudat pentru anul în care fusese tipărită: „Cum se pierde o ţară”. De parcă autorul ar fi vrut să arate, cui nu ştia, care era metoda cea mai bună de a duce o ţară de râpă. În ţara noastră toţi ştiau cum se poate pierde o ţară. Continuări folosise şi autorul Alexandre Dumas atunci când scrisese Vicontele de Bragelone, şi După douăzeci de ani. Se simţise probabil vinovat că îi lăsase pe cititori în aşteptare, că îi perpelise douăzeci de ani, fără vreo veste de la cei patru muşchetari, fără vreun cuvânt despre cardinal, despre rege sau despre regină. Se simţise vinovat, şi revenise. Sau autorul acela orb, care nu ştia cum scrisese el Iliada, dacă era într-adevăr orb, care revenise cu Odiseia, povestind ce s-a întâmplat cu Ulise din momentul când arsese Troia şi se terminase Iliada, şi până când Ulise trage cu arcul în peţitorii Penelopei, care nu se aşteptau deloc la aşa ceva.

            Liţă îşi dădu seama că vraja care-l cuprinsese atunci, în ora de botanică, se datora – pe lângă umărul călduţ al Danei – şi faptului că povestea Ferdinanzilor se întâmpla atunci, în contemporaneitatea lui. Sub ochii lui. O povestea chiar moştenitorul tronului, şi, în acelaşi timp, colegul său de bancă. Şi îl mai fascina şi faptul că povestea aceasta putea să aibă o continuare. Dacă îl lăsai deoparte pe bunicul Grigore, întemeietorul dinastiei Hăţiş, toţi ceilalţi membri ai dinastiei erau în viaţă. Li se puteau întâmpla o groază de chestii, nu? Putea oricând să iasă un decret al Consiliului de Stat – că ăsta dădea decretele mari – prin care să se desfiinţeze Consiliul de Stat şi, la conducerea ţării noastre, să fie adus, numit, uns, cum vrei să zici, Ferdinand al II-lea de Hăţiş. Care, ca rege, să aibă misiunea să aducă nivelul producţiei agricole la nivelul raportărilor, să înlăture ameninţarea continuă pe care România o reprezenta pentru America –întreţinând războiul rece şi nelăsând-o să se dezvolte liber –, şi să lungească programul la televizoarele româneşti. Se putea întâmpla ca imediat, în rebeliunea care ar fi urmat, ilegaliştii să-l prindă pe noul rege ne-apărat pe tron, şi să-l execute cu ură şi gloanţe adevărate. Atunci poporul ar fi sărit pe ilegalişti, că tot îi ura pentru funcţiile şi vilele în care se lăfăiseră după 23 August, şi l-ar fi instalat pe tron pe Ferdinand al III-lea. În fine, sub oricare din Ferdinanzi, viitorul său şi al colegilor săi, poate chiar şi viitorul lui Uscatu, ar fi fost asigurat. Poate că Ferdinanzii l-ar fi graţiat pe Uscatu, scăpându-l de furia maselor împotriva foştilor ilegalişti. El, Liţă, ar fi scăpat de corvoada lecţiilor: ce profesor ar fi lăsat corigent pe un prieten atât de apropiat de familia regală? Şi ar fi fost lăsat în faţă, peste rând, la orice coadă, să apuce şi el gheare de pui, sau fraţii din aceia Petreuşi, pe care se băteau toţi cei din Ţiglina 6 la Alimentara lui Crihane. Sau portocale! Cele mai frumoase portocale, pe care i le va împacheta cu grijă chiar tatăl lui Pompilică, împreună cu respectul cuvenit unui membru al camarilei regale. Va putea să pună mâna, în sfârşit, pe cartea aceea epuizată de atâta citit, de alţii, dar despre care el doar auzise: „Cel mai iubit dintre pământeni”, carte scrisă de un autor în viaţă, pe care îl învăţau şi ei la şcoală, pentru că era un autor pornit de jos, poate chiar mai jos decât el. Că el stătea la trei, iar Niculae Moromete nu locuia la bloc, că trebuia să aibă grijă de o oaie a naibii de încăpăţânată. Poate tocmai de aceea ajunsese Niculae să iubească atât de mult cartea, şi să se facă autor: ca să nu alerge toată viaţa, prin mărăcini şi băltoace, după Bisisica. Cartea aceea, a autorului Niculae Moromete, care semna Marin Preda, trebuie să fi fost, fără doar şi poate, despre Ceauşescu: numai el putea să fie cel mai iubit de tot poporul.

            Sau, poate, dacă decretul Consililui de Stat ar întârzia, poate că îl va prinde major, cu armata făcută, cu doi copii pe care îi hrăneşte cu greu: una, că nu mănâncă, două, că nu prea are cu ce. Nevastă-sa nu munceşte, că trebuie să stea cu ei, cu copiii, ca să-i supravegheze cum nu mănâncă. Iar el, Liţă, având un serviciu mizer, cu o leafă mică, cu un şef rău, trăind de azi pe mâine, fără nici o bucurie, cu Rapidul făcând naveta între A şi B, fără să aibă timp să citească vreo carte, va fi înălţat în funcţie, dintr-o dată, în locul şefului său, prin decretul semnat chiar de Majestatea Sa Ferdinand al II-lea sau al III-lea. I se va da apartament cu trei camere, probabil tot în Ţiglina 6, şi va avea dreptul să vâneze pe domeniile coroanei, împreună cu toţi membrii camarilei. Împreună cu Pârlea, Viorel, Uscatu, chiar Pompilică, împreună cu Dana, pe care n-o vor lăsa niciodată singură la cabană. Laolaltă cu colegii lui Ferdinand al II-lea din a VI-a B, cu toţi vecinii din cvartal; poate chiar şi cu Stamate, după ce va ieşi din puşcărie şi se va fi învăţat minte să nu mai toarne, şi să nu mai ţină cu Dinamo.

            Poate că Ferdinanzii, o dată ajunşi la putere, vor avea nevoie de un cronicar: un cronicar al curţii regale, aşa cum avuseseră toţi marii domnitori. Şi Ştefan cel Mare, şi Petru Rareş, şi alţii, avuseseră cronicari care mergeau cu ei peste tot, şi scriau tot ce făceau ei, şi bine şi rău, ca să nu se piardă, şi să nu vină mai târziu altul care să se laude că el a ridicat biserica, sau mânăstirea cutare, sau că el i-a bătut, sau a luat bătaie de le turci, sau de la tătari, sau de la polonezi. Până şi Ceauşescu: nu umbla el peste tot cu ziariştii după el? Nu îl filmau pe oriunde mergea? Cronicar la curtea Ferdinanzilor! Ar fi fost grozav! Ar fi scăpat şi de grija meselor: precis că acolo ar fi mâncat, împreună cu toată camarila, la cantină, economisind din leafă.

            Ar fi putut oare să se ridice la înălţimea acestei îndatoriri regale? Ar fi putut scrie el cronica Ferdinanzilor? Îşi zicea că uşor nu i-ar fi fost. Nu atât pentru că scria cu litere de tipar: nimeni nu ar mai fi protestat pentru motivul acela. Dar gramatica, gramatica i-ar fi pus mari probleme. Mai scria şi încet, şi n-ar fi putut să-i ceară regelui, sau nu ştiu cărui ambasador, să vorbească mai lent, sau să repete, ca el să poată nota, cuvânt cu cuvânt, tot ce ziseseră. Dar, trecând peste greutăţile acestea, nu i se părea din cale afară de greu să redea ceea ce vedea, sau ce auzea. Uite, de exemplu, povestea spusă de Ferdinand al III-lea în ora liberă de Botanică. După ce citise atâtea cărţi, nu i-ar fi fost prea greu să o treacă pe hârtie. Să o scrie.

            Trebuia doar să aibă grijă să înceapă rândul cu liniuţă atunci când începea să vorbească Ferditreiul, sau Uscatu, sau Pârlea, sau Viorel, sau Dana, sau Pompilică. Dacă vreunul din ei se mira de cele auzite, trebuia să pună semnul mirării, sau semnul de exclamaţie, cum i se mai zicea. Dacă se întreba – pac, semnul întrebării. Poate că era nimerit să adauge, pentru cititori,  precizări ca: „Uscatu se întrebă”, sau „Dana, înfiorată, spuse”, sau „Viorel dădu din cap, cu neîncredere”, ca să înţeleagă mai bine, că ei nu fuseseră în clasă ca să asculte povestea şi să o înţeleagă aşa cum o înţelesese el. Ei urmau să o citească. Povestită, scrisă de el, Autorul. Era ea povestea dinastiei Hăţiş, fusese ea spusă de Ferditrei, dar pe el, Autorul, pe el îl vor citi toţi. Despre măiestria lui de a o reda vor vorbi toţi. Şi, pentru că cei care o vor citi nu fuseseră acolo, în clasă, el, autorul, le era dator cu amănunte care să le descrie locul – adică băncile clasei a V-a B, aliniate pe trei rânduri, câte cinci bănci pe rând –, şi chipurile colegilor, strânşi grămadă lângă banca lui şi a lui Ferditrei – banca a treia, rândul de la geam. Trebuia să scrie acolo, ca din partea lui, a autorului, că, prin fereastră, se vedea o bucată din cerul luminos al capitalei, printre crengile unui corcoduş care rezistase eroic celor trei renovări ale clădirii Şcolii Generale nr. 214, încăpăţânându-se să producă, anual, muniţie pentru bătăile cu prăştii, şi surse sigure de diaree. Putea să omită numele profei de Botanică care lipsise de la oră. Asta pentru a nu-i produce neplăceri. Sau, putea să pună de la el că era bolnavă, sau că băiatul ei făcuse otită, şi se dusese cu el la Policlinică, iar la Policlinică erau toţi plecaţi la măturat frunze. Şi că o babă, care aştepta acolo de trei zile, îi spusese profei să pună foi de ceapă coaptă, că trece sigur. Dar la piaţă ceapa se terminase din septembrie, şi nici tatăl lui Pompilică nu vindea la oricine, mai ales profei care nu-l scotea pe fi’su din patru. Tocmai pe fi’su, care se pricepea la botanică mai bine decât profa! Ar fi putut profa spune care mere erau de categoria I-a, şi care de a II-a?

            Asta era: trebuia să pună de la el. Povestea, aşa cum o spusese Ferditreiul, nu putea umple o carte. Trebuia să adauge descrierea locurilor, a naturii, a personajelor, lucruri din acestea cu care observase el că toţi autorii umplu paginile cărţilor. Ce dacă foarte mulţi le vor sări atunci când vor citi cartea, aşa cum făcea şi el? El n-avea să scrie cu gândul la cititori grăbiţi şi superificiali. Gândul lui, ca autor, va fi la acei cititori devotaţi, conştiincioşi, care vor citi fiecare rând, fiecare cuvânt, fiecare virgulă. Că doar de aceea dăduseră banii pe carte. Pentru ei ar merita să includă în povestea dinastiei Hăţiş şi pe baba de la Policlinică, şi pe activistul de la sector care scosese la măturat tot personalul Policlinicii O.R.L., şi pe băieţelul profei de botanică care umbla fără căciulă şi fără fular, şi pe ţăranii din Voineşti care culeseseră merele de-a valma, îngreunându-i munca lui Pompilică şi tatălui lui Pompilică, sporindu-i pofta de napolitane primului, şi contul la C.E.C. celui de-al doilea. Ar putea foarte bine să explice de ce nu exista ceapă pe piaţă, chiar dacă asta ar fi lungit şi mai mult povestea, pentru că ar fi trebuit să explice de ce nu existau nici cartofi, nici varză, nici morcovi. De fapt, lipsea un întreg capitol din Botanica de clasa a V-a: capitolul Legume. Dar tocmai asta l-ar fi atras pe cititor, care s-ar fi regăsit în carte, cu mare plăcere, stând la cozi interminabile pentru un chil de cartofi plini de noroi, sau un chil de ceapă pe jumătate degerată.

            Lui îi plăcea, atunci când citea cărţile altor autori, să-şi închipuie că el e unul dintre personaje. De obicei, personajul pozitiv. Făt-Frumos, sau Ulise, deşi ăsta cam umbla cu viclenii ca să-şi doboare adversarii. Le băgase troienilor în cetate un cal mare de lemn, plin de ahei, tocmai când le era Elena mai dragă. Sau Niculae Moromete. Când Niculae lua premiu, era chiar el, purtând pe cap o coroniţă la care numai Dana era abonată în clasa lor. Ce-ar mai fi plâns Dana! Dar oare era el în stare să-i facă una ca asta? Să-i sufle Premiul I? Nici vorbă! Mai bine tot Făt-Frumos, sau Robert d’Artois. Dar, pentru roluri ca acestea, îi trebuiau haine de epocă, paloş sau spadă, şi, mai ales, un cal. Unde naiba să-şi ţină el calul, la bloc? Sub scară nu era loc, că-şi pusese Stamate butoiul cu varză, cu toate protestele administratorului Stroe. Toate coteţele de porci erau ocupate, şi nimeni nu ar fi cedat cotineaţa lui familiei Zidaru pentru ca el să-şi ţină acolo armăsarul. Şi nici n-ar fi avut cu ce să-l hrănească: toţi proprietarii de porci se băteau pur şi simplu pe resturile de la aprozarul tatălui lui Pompilică. Iar un armăsar mănâncă, nene! Nu poţi să-l ţii numai pe jar. Jarul e aşa, înainte de misiunile importante, sau după o perioadă mai lungă de inactivitate.

            Precis că şi alţi cititori aveau astfel de greutăţi în a intra în pielea personajelor din cărţile vechi. Mai bine zis, personaje din cărţile cu poveşti vechi, de demult. Sau personaje din cărţile scrise de autori străini, în care acestea se îmbrăcau şi vorbeau altfel. Erau autorii aceia traduşi, ca să înţeleagă şi cititorii români, care nu cunoşteau limba rusă, sau limba franceză, sau limba germană, dar tot rămâneau lucuri mai greu de înţeles. De exemplu, într-una din cărţile pe care le citise, personajele nu făceau altceva decât să bea Calvados. La noi în ţară, se gândea el, nu bea nimeni Calvados. El, când va scrie cărţile lui, îşi va pune personajele să bea toată ziua ţuică, sau vodcă „Săniuţa”, astfel ca să se înţeleagă şi fără să umble cititorul la dicţionare. Uneori, cel care tipărea cartea, pentru a-l ajuta pe cititor, adăuga explicaţii ajutătoare, în josul paginii, sau la sfârşitul cărţii. Unele lucruri erau lămurite în Prefaţă, şi cel care nu citea aşa ceva, cum nu citise nici el la început, nu avea să le înţeleagă niciodată. Se gândea că era foarte important pentru un autor să fie înţeles. Dacă nu înţelegea nimeni ce a scris, însemna că acel autor scrie numai pentru el. Nu, el nu va fi unul din aceia. El va scrie pentru toţi: şi pentru colegii de clasă, şi pentru părinţi, şi pentru Stamate, şi pentru Stroe, şi pentru mamzela, şi pentru profa de română. Şi poate chiar pentru cititorii din alte ţări, care vor citi traducerile cărţilor sale.

            Dacă ar scrie o poveste care se întâmplă în zilele lui, în contemporaneitate, cum era, de exemplu, povestea Dinastiei Hăţiş, i-ar fi mult mai uşor. Le-ar fi mult mai uşor şi cititorilor. El n-ar mai trebui să-şi bată capul unde să parcheze calul. Nici n-ar mai trebui să se roage de cei de la teatru pentru a-i împrumuta costume de epocă şi săbii. N-ar mai pierde vremea prin biblioteci, scuturând praful de pe pagine bătrâne, cum citise într-o poezie de autorul Mihai Eminescu că făcea autorul Constantin Negruzzi când scria despre Alexandru Lăpuşneanu, un domnitor de demult, care îi ura pe boieri mai mult chiar decât îi urau ilegaliştii. Ar fi fost mult mai simplu să scrie o poveste cu personaje pe care le cunoştea, şi cărora li se întâmplau lucruri care se puteau întâmpla oricărui cititor. Adică, să se termine fraţii Petreuşi tocmai când le venea şi lor rândul. Sau, să li se dărâme casa, şi să le dea două comandate la bloc, confort II. Sau, să ia nota 2 pentru că au copiat. Sau, să găsească într-un borcan cu mazăre superioară, cumpărat de la aprozarul tatălui lui Pompilică, două şuruburi şi o piuliţă de la avionul care se prăbuşise cu o seară înainte, din cauza ceţii, la Baloteşti. Mă rog, lucruri din acestea. Şi cu îmbrăcămintea i-ar fi fost mult mai uşor. Adio costume de epocă. N-ar mai fi trebuit să o dezbrace pe Dana de uniforma de elevă silitoare, ca să o îmbrace în rochia reginei Ana de Austria, sau a Ilenei Cosânzeana, sau a prinţesei Margueritte. Deşi prinţesa asta era mereu cu gândul la prostii, nu la treburile ţării. Doar o dată se opreşte la timp, atunci când Robert d’Artois vine la închisoarea în care se chinuia de una singură doar cu soră-sa şi încearcă să o facă să renunţe şi în scris la căsătoria cu regele.

            Până şi cu Ferdinanzii, urmaşii legitimi la tron, ar fi fost uşor. Îi cunoştea pe fraţi foarte bine. Fusese de multe ori în reşedinţa lor regală. Mai precis, în apartamentul lor confort II regal. Parcă îl şi vedea pe Ferdidoi, dacă decretul ăla de înscăunare nu va întârzia, plecând spre Palat îmbrăcat în uniforma sa bleumarin, cu cravata de pionier la gât, cu pantofii marca „Pionierul” făcuţi lună, însoţit de ceilalţi membri ai Apartamentului Regal, şi de toţi vecinii care putuseră să-şi ia liber de la serviciu în ziua aceea. Parcă îl şi vedea călcând demn, în sunetul imnului regal şi al blacheurilor, şi primind pe cap coroana care aştepta demult pe adevăratul Domn al României. Îi vedea privirea îndreptându-se, recunoscătoare, spre tatăl său, a cărui mătură se lăfăia acum, pe blazonul familiei regale, alături de capul de bour modovenesc, vulturul muntenesc, acvila şi cetatea transilvăneană, şi delfinii dobrogeni. El şi colegii lui de clasă ar fi stat aliniaţi pe două rânduri, cu Dana şi diriga în faţă, ca în careu, la adunările pioniereşti. Poate că el va ţine steagul de detaşament pionieresc. Pârlea, dacă n-avea să rămână repetent până atunci, va bate toba, iar Viorel, dacă nu se va poticni iar la rusă, va suna goarna în momentul acela solemn, în care toată ţara se va bucura că are un nou rege, şi că o nouă camarilă s-a instalat la conducere.

            Însuşi Ceuşescu îi va preda lui Ferdinand al II-lea de Hăţiş sceptrul de suveran, şi va ţine o cuvântare scurtă, de numai două ore, în care va spune clar că, din acel moment, clasa conducătoare în România nu mai este clasa muncitoare, ci clasa a VII-a, sau a VIII-a B. Sau în ce clasă va fi atunci lui Ferdinand al II-lea.

(va urma)

      (continuare)    

           Gândindu-se la toate aceste lucruri, care nu se întâmplaseră, pe care Ferditreiul nu le povestise niciodată, îşi dăduse seama că făcea ceea ce făceau majoritatea autorilor în cărţile lor: îşi imagina. O bună parte din poveste, dacă ar fi scris-o, nu mai era numai a Ferditreiului. Era şi a lui; rodul imaginaţiei lui de autor. Multe cărţi trebuie că erau în întregime produse de imaginaţia autorilor lor. Parcă Jules Verne călătorise, în realitate, cu obuzul acela, până la Lună şi înapoi? Nu. Ar fi vrut ei francezii să ajungă el primul pe Lună! Ar fi vrut asta şi ruşii, deşi nici un autor rus nu scrisese aşa ceva, în vreo carte. Şi totuşi, primul pe Lună ajunsese un american. Şi chiar dacă întreaga omenire îi va cinsti în veci numele celui care făcuse un pas mare pentru ea în realitate, nimeni nu-i va contesta pe eroii lui Jules Verne, care călătoriseră primii spre Lună, într-o carte, făcând pleosc în ocean şi jucând domino la întoarcere, ca şi când n-ar fi fost mare brânză să te întorci de acolo. Realitatea avea aşadar eroii ei, consemnaţi în documente, în reportaje filmate, în înregistrări radio. Iar imaginaţia, nici ea mai prejos, avea eroi care rămâneau acolo, pe veci, în cărţi. Şi, împreună cu ei, cu acei eroi imaginari, erau pomeniţi cei care îi imaginaseră: autorii lor.

            Şi cu eroii, sau cu personajele din cărţi, lucrurile erau destul de complicate. Observase că nu era carte care să nu aibă, pe lângă personajul, sau personajele pozitive, de care cititorul ca el se îndrăgostea, şi personaje rele, care le puneau celor bune beţe în roate, şi cu care intrau mereu în conflict. Zmeul Zmeilor, Zgripţuroaica sau Muma Pădurii, Manea Scurtu’ şi Urâtu, hitleriştii, spionul Cantriles, care vroia să fure secretul submarinelor româneşti, ca să le copieze americanii, toţi ăştia dădeau de furcă personajelor pozitive, care se luptau cu ei din răsputeri şi, până a urmă, îi îngropau în pământ până la gât, sau îi omorau, sau, mai rău, îi băgau în închisoare, ca să dea seama de crimele lor. Asta era: o carte fără conflict era ca un meci de fotbal fără goluri. Dacă avea să scrie, trebuia neapărat să se gândească la astfel de conflicte. Nu strica să apară acolo şi o crimă, pe care destoinicul locotenent Frunză să o dezlege, mergând, pas cu pas, pe firul urmelor pe care criminalul le va lăsa, fără să vrea, cum ar fi un chiştoc de ţigară, sau un baton de Eugenia din care, deşi îi era foame, nu putuse să muşte decât o dată. Trebuia să se gândească aşadar că nimeni, nici un cititor n-o să vrea să se vadă în aceste persoane rele. Oricine îşi închipuia, încă de când apărea, încă de la primele pagini, că un personaj rău o sfârşeşte întotdeauna rău, pe când un personaj pozitiv e promovat la sfârşitul cărţii, sau se însoară şi primeşte jumătate din împărăţie, sau o Dacie. Ba, mai mult, un personaj pozitiv poate apărea şi în alte cărţi, ca locotenentul Frunză, care poate ajunge căpitan, apoi maior, sau ca Niculae Moromete, care dintr-un amărât de activist la raion, ajunge mare horticultor de unul singur. Iar de personajul negativ Bisisica, sau de Manea Grosu’ şi-Arţăgosu, nimeni nu va mai auzi niciodată.

            Încercase, uneori, lăsându-l deoparte pe Făt-Frumos, sau pe locotenentul Frunză, să se imagineze în rolul câte unui personaj feminin. Ca Ileana Cosânzeana se plictisise repede. Tot ce avea de făcut era să aştepte să vină Făt-Frumos, singură-singurică, plângând, într-un turn înalt de castel, acolo unde o închisese tatăl ei, un împărat cam diliu, sau chiar Zmeul Zmeilor, ca să-l atragă în cursă pe Făt-Frumos. Nici în rolul Scufiţei Roşii nu îi plăcuse: plină de intenţii bune, trebuia să se lase păcălită – sau păcălit – de lup, şi să spere ca vânătorul ăla să nu întârzie prea mult ca să o scoată din burta acelui animal fioros şi negativ. Iar în poveştile mai noi era şi mai greu de intrat pe sub pielea personajelor feminine. O mulţime de bărbaţi încercau trebuşoara asta. Trebuia să se fandosească, să zică nu, să-i plimbe cu vorba, să se întâlnească, pe rând, când cu unul, când cu altul, ca să vadă care vroia cu adevărat să o ia de nevastă, şi care vroia doar să facă prostii cu ea. Mai erau şi roluri de slujnicuţe, sau de fete în casă, în care ar fi trebuit să se lase înghesuită şi pipăită, aşa cum făceau toţi băieţii din clasă cu Roiniţă, o blonduţă cu părul cărlionţat, căreia îi crescuseră ţâţulicile. Aşa ceva era exclus, pentru că el se gâdila la cea mai mică atingere. Şi, în general vorbind, ca personaj feminin ar fi trebuit să se îmbrace întotdeauna îngrijit, să îşi taie unghiile la timp şi să aibă mereu uniforma apretată şi călcată, ca Dana. Cine ştie, trebuia chiar să aibă note bune, ca să se îndrăgostească toţi băieţii de ea. Nemaivorbind de faptul că, aproape în toate cărţile scrise de autori din zilele naostre, mureau mai des personajele feminine, decât cele masculine. Cu toate că, aşa cum citise el în Magazin, durata de viaţă era mai mare la femei decât la bărbaţi. Şi totuşi, în cărţi, ele se îmbolnăveau întotdeauna de o boală incurabilă, şi nici un doctor, nici autorul cărţii nu mai reuşeau să le salveze. Era o carte, mai precis o cărticică, Poveste de dragoste, poveste pe care o văzuse şi la cinema, la care plânsese, cum plânsese întreaga sală, în care ea moare de tânără, şi-i zice lui, adică soţului pe care îl iubea şi care o iubea, să nu îi pară rău: „Niciodată, când iubeşti, să nu-ţi pară rău!” Păi cum naiba să nu-ţi pară rău? Cum să nu plângi în hohote? Putea, foarte bine, să mai trăiască: tocmai se mutaseră în casă nouă – că el ieşise avocat, şi câştiga o groază e bani –, să aibă doi-trei copii, să se împace bine cu socrii, adică părinţii lui, care n-o vroiseră la început, şi lucruri din astea. Dar aşa, cu ea murind pe patul spitalului, cartea se termina scurt, nici o sută de pagini. Dacă nu murea, ar fi ieşit cel puţin patru-cinci volume: ar fi câştigat şi autorul, ar fi avut de câştigat şi cititorii.

         Mai trăsese el o concluzie, în privinţa finalurilor. În mai toate cărţile, pe ultimele pagini, uneori chiar în ultimele rânduri, se întâmplau o groază de chestii. Murea personajul principal, sau izbucnea o revoluţie care schimba totul; se căsătoreau unii care se căutaseră toată viaţa prin paginile cărţii; era inaugurat un combinat la care munciseră cu avânt soldaţii în termen şi studenţii de la arte plastice; şi tot felul din lucruri din acestea, la care cititorul nu prea se aştepta. După ce bătuse câmpii pe sute de pagini, autorul îi dădea cititorului, la sfârşit, lovitura de graţie. Ca un penalti venit în minutul 90, sau în ultimul minut de prelungiri, într-un meci în care scorul se încăpăţânase să fie, până atunci, 0-0. Un deznodământ care poate nu convine fiecărui cititor, dar cu care el e încărcat în momentul în care închide cartea, şi la care se gândeşte mult timp după aceea. Se gândeşte la acel sfârşit, îl suceşte pe toate părţile, uitând că are de bătut covoarele, sau de rezolvat cinci probleme din Ţiţeica, ediţia a VII-a, cartonată, sau că are şedinţă de producţie la bodega de lângă fabrică. Aşa i se întâmplase şi lui, când citise sfârşitul aventurilor cireşarilor. Ar fi preferat ca autorul Constantin Chiriţă să le continue seria, să-i ducă la facultate, să-i facă pe eroii săi ingineri, sau economişti, sau doctori, şi să nu-şi lase cititorii aşa, baltă, dând cu presupusul în privinţa viitorului lor.

         Dar, constata el, pe de altă parte, autorul era suveran, şi orice sfârşit, orice deznodământ ar imagina el, Autorul, sau oricare alt cititor, sfârşitul adevărat, acela care va fi reluat la re-editări, acela pe care îl vor povesti cei care au citit deja cartea respectivă celor care n-au citit-o încă, era cel imaginat, ticluit de autorul respectiv. Singurul care conta. Că autorul avusese în vedere, încă de când se apucase să scrie, acel sfârşit, sau că ideea lui îi venise pe parcurs, scriind, nici asta nu conta. Îi era greu, imposibil chiar, să îşi imagineze ce simţise autorul când scrisese o anumită carte. Şi asta nu aşa, în general, ci la fiecare pagină din carte. Poate că, în cazul versurilor, lucrurile erau mai simple, şi se putea ghici. Dacă era vorba de o poezie de dragoste, nu se poate ca autorul, poetul respectiv, să nu fi fost îndrăgostit. Iubea, ea era departe, codrul aproape, plopul foşnea, luna strălucea pe cer, rândunelele se duceau în treaba lor, că era toamnă şi venea bruma, hop şi poezia de dragoste. Sau, dacă era o poezie patriotică, era clar că poetul aştepta cu emoţie al nu-ştiu-cât-elea congres al partidului, şi imediat descria, în strofe cât mai multe, drumul luminos deschis de clasa muncitoare, aliată cu ţărănimea, prin munţii şi văile patriei noastre. Câte unul mai pomenea şi de intelectualitate, dar nu era în stare să precizeze ce anume făcuse ea, şi la care tunel sau hidrocentrală pusese ea umărul. Sau pixul.

         Aşadar, în cazul poeziei, sentimentele cu care poetul scria versurile respective erau cât de cât clare. Uneori, mai clare chiar decât versurile. La proză însă, concluziile nu erau uşor de tras. Era de bănuit că un autor, atunci când scrisese cartea, ţinea cu personajele pozitive. Niciodată nu ai fi citit într-o carte că Ileana Cosânzeana avea rochia şleampătă, sau necălcată. Poate doar Tică, din Cireşari, umbla uneori cu cravata de pionier legată strâmb la gât. Dar, ceilalţi, grijulii, sesizaţi de autor, i-o îndreptau imediat. Nu era secretar de partid care să nu îşi dea sufletul, zi şi noapte, pentru ca planul să fie îndeplinit, duşmanul de clasă prins, şi morala comunistă instaurată în toate vestiarele fabricilor şi în fiecare căsnicie a lucrătorilor din subordine. Toţi secretarii de partid erau realeşi în funcţie şi se bucurau de simpatia colegilor şi, mai ales, de simpatia autorului. Oare nu cumva fiecare autor visase să fie secretar de partid într-o cooperativă de producţie, sau într-o uzină care nu-şi făcea planul, şi pe care el, secretarul – sau autorul – să o aducă, prin eforturi uriaşe şi muncă de lămurire, de la om la om, la nivelul de fruntaşă pe ramură?

(va urma)

          Aşadar, nu exista o reţetă pentru a scrie o carte, degeaba o căuta Autorul. Şi nu exista vreo şcoală care să încerce să vină cu astfel de reţete. Existase o şcoală, o ştiau biografii, o Şcoală de Literatură, dar se închisese demult. Organele care o creaseră se convinseseră şi ele că nu-şi atinseseră scopul: şcoala aceasta nu produsese grupuri compacte de absolvenţi, aşa cum ieşeau din şcolile de arhitecţi, sau de maiştri, sau de tipografi. Absolvenţii ei, deşi învăţaseră toţi acelaşi lucru de la maestrul Sadoveanu, adică să nu pună virgulă între subiect şi predicat, nu scriau la fel. Unii scriau poezie, alţii scriau proză, iar câţiva scriau rapoarte despre cei care scriau poezie sau proză. Şcoala aceasta nu reuşise să-i facă să gândească la fel. Adică, dacă le-ai fi dat ca temă povestea cu pescarul şi somnul, te-ai fi aşteptat ca toţi să o scrie la fel, ca la o teză. Dar, ai fi constatat că nici o lucrare nu ar fi semănat cu alta. În una peştele ar fi fost somn, în alta – crap fitofag. Peştele ar fi avut ba 12,5 m, ba 23,71 m, ba 15 metri fix. Doar un scriitor ar fi sărit capra, bătând orice concurent, scriind că peştele era incomensurabil, fiind mai lung decât ruleta cu care s-ar fi încercat măsurarea lui. Undiţă de alun într-o lucrare, în alta – undiţă de aliaj de titaniu, cu mulinetă. Într-un caz, pescar din tată în fiu ca şef al cherhanalei, în altul, un fost activist de raion, trimis la munca de baltă pentru că înşelase încrederea pe care şi-o puseseră în el tovarăşii şi nevastă-sa. Un scriitor mai culant, ieşit de pe banda rulantă a acelei şcoli, ar fi acordat pescarului, în final, Ordinul Muncii cu scutire 50% pe C.F.R., în timp ce un coleg de-al său, mai zgârcit, i-ar fi dat numai Meritul Pescăresc, fără nici o scutire, cu obligaţia de a respecta întocmai perioadele de prohibiţie a pescuitului.

            Ceea ce îi bucura pe toţi biografii, în această căutare browniană a Autorului, era faptul că lui îi plăcea acţiunea. Îi plăcea acţiunea într-o carte, nu aşa, acţiunea în general. Văzuseră doar că nu prea alerga la fotbal, nu era activ la ore, nu se îmbulzea să bată covoarele sau să ajute bătrânicile din Ţiglina 6 să treacă strada. Astfel că, sperau biografii, şi cărţile pe care le va scrie vor fi cărţi de acţiune, de genul celor pe care le citise şi care îi plăcuseră. Pentru ei avea să fie mult mai uşor să scrie despre ele, să repovestească, pe scurt, ce se întâmplă în cărţile acelea. Mult mai uşor decât la autorii în cărţile cărora nu se întâmplă nimic, pe zeci de pagini. Sau în care, într-o carte, pe sute de pagini, se plimbă o muscă pe perete. Oricât de multă bunăvoinţă ar avea ei, oricâtă imaginaţie, nu poţi să scrii un comentariu atrăgător despre o carte în care  nu e vorba despre altceva decât despre musca aceea plimbându-se pe un perete. Scrii despre zugrăveală, că e calcio-vecchio, sau că e lavabilă, scrii despre urmele lăsate de muscă, evident pe acel perete, despre orizontul ei îngust, dar ce altceva poţi scrie? Cu ce umpli paginile prefeţei, sau cronicii la acea carte? Cu ce bani plăteşti ratele la apartament, sau la Dacia? Cum mai cumperi haine de blană sintetică, sau cizme din sky pentru nevastă, sau ţigări Kent şi ness de la vaporeni? Să ajungi să fumezi, Doamne-fereşte, Amiral, sau Snagov, iar nevasta să se încalţe de la „Pionierul”, numai pentru că autorul de care te ocupi plimbă musca pe perete?

            Pe unii aşteptarea îi omoară, pe alţii îi chinuie doar. Rămân prea puţini cei care, aşteptând, îşi fac de lucru gândindu-se. Cei mai mulţi stau cu ochii lipiţi de ceas, făcând astfel aşteptarea şi mai greu de suportat. Autorul, obiectul studiului lor, acţiona diferit aşteptând cele două evenimente pe care viitorul i le pusese în faţă ca pe cele două cărămizi ale porţii de pe terenul de fotbal de la Troiţă: prima carte şi căsătoria cu Reta. La scrierea primei cărţi se gândea tot timpul, analiza, trăgea concluzii, anticipa, era totul în regulă. Se pregătea, chiar dacă nu scria nici un rând. Simţea într-un fel, poate instinctiv, ceea ce biografii săi experimentaţi ştiau foarte bine, că prima carte nu e întotdeauna o încercare decisivă. Ca şi în cazul multor altor autori, prima carte putea să fie un rateu. Dacă autorul respectiv va avea succes cu următoarele cărţi, ei, biografii, puteau foarte bine să o treacă sub tăcere în monografiile lor, adică ale autorului respectiv. Sau să o menţioneze doar la capitolul „Primele încercări literare”. Dar, la celălalt eveniment, la nuntă, Autorul nu se gândea mai deloc. Îşi făcuse el costumul de ginerică, de comandă, la două rânduri, asortase la el pantofi buni, din cei de 297 lei, şi o cămaşă Braincof Brăila, garantată pentru maximum trei spălări, dar la toate acestea se gândise mai puţin, lăsându-se pe mâna Retei şi a doamnei Zidaru. Probele se desfăşurau în dormitorul familiei Zidaru şi ţineau ore întregi. Reta, exigentă, nu-l lăsa din mâini până când nu era pe deplin satisfăcută. Aşadar, gânduri răsucite pe toate părţile şi totală inacţiune, în aşteptarea primei cărţi. Şi nici măcar o ezitare, nici un gând care să-l facă să se întoarcă, nici măcar o încercare de a ghici cum va fi viaţa lui alături de cea care urma să-i aducă aminte de cartea lui Alexandre Dumas, de pe noptiera lui Uscatu. În ceea ce privea nunta şi căsătoria cu Reta, totul era numai acţiune.

            E drept că, în cazul căsătoriei, nu trebuise să caute subiectul, ca în cazul cărţii: Reta venise cu subiectul început, nu mai era nimic de făcut. Iar dacă prima carte ar fi fost povestea pescarului şi a somnului său, sau povestea dinastiei Hăţiş, nu se ştie dacă alţi autori l-ar fi invidiat pentru acea carte. În schimb, toată lumea din cartierul Ţiglina 6 era invidioasă pentru norocul care dăduse peste el sub formele unei fete care nu mai erau demult necunoscute bărbaţilor din acelaşi cartier şi din împrejurimi. Invidia ar f fost şi mai mare dacă s-ar fi ştiut că, într-un fel, o câştigase la cărţi. Faptul însă era ca şi consumat şi, uitându-se la burta Retei, care se rotunjea pe zi ce trecea, invidioşilor nu le rămânea altceva decât să se laude că Autorul răsfoia pagini pe care ei le citiseră demult, şi că, până la proba contrarie, nu îl vedeau scriind vreo pagină memorabilă, pe care Reta să o ţină minte şi să o recitească mereu, seară de seară, refuzând să citească orice altceva.

            Invidioşii se înşelau. Se înşelau, pentru că dacă el, Autorul, se gândea tot timpul numai la felul în care se scrie o carte, Reta era cea care îl învăţa, zi de zi, cu un talent pedagogic deosebit, cum se face fericită o femeie. Rolurile erau distribuite clar. Reta nu va încerca să scrie cărţi, nu va râvni la gloria literară, nu va citi decât cărţile Autorului. Va prelua şi rolul mamei Autorului, cârpindu-i ciorapii. Îi va aduce papucii când el, Autorul, va veni obosit şi mort de foame de la lucru. Va găti ciorba lui preferată, de perişoare, cu borş, nu cu sare de lămâie. Va pregăti, devotată, tot ce trebuia pentru ca o lansare de carte să iasă bine: sandvişuri, fursecuri, şi zâmbete pentru criticii şi biografii cei mai duri şi mai încruntaţi. Iar el, Autorul, va avea în Reta sursa permanentă de inspiraţie pentru personajele feminine ale cărţilor pe care le va scrie: complicată, voluntară, sigură pe ea, cu faţă de păpuşă şi corp de curtezană. Într-un cuvânt, perfecţiunea căutată de toţi autorii din lume, dacă făcea abstracţie de lipsa ei de noroc la pocker, într-o anumită seară, şi după două-trei păhărele din vişinata lui Uscatu. 

(Sfârşitul capitolului 7)

          Fireşte că acei biografi care pierdeau timpul pe lângă Troiţă – pardon, Gazeta de perete „Şi tu poţi fi ca el” – se întrebau cine dintre cei pe care îi cunoscuseră până atunci aveau să joace un rol anume în opera autorului? Cine se va regăsi în paginile pe care le va scrie Autorul, fără doar şi poate? Poate nu chiar aidoma, aşa cum îi vedeau vecinii, sau biografii, poate nu exact aşa cum erau ei în peisajul cvartalului. Dar măcar parţial, împrumutând personajelor din cărţile autorului anumite trăsături de caracter, apărând acolo îmbogăţite în gesturi, sentimente, situaţii pe care, desigur, Autorul le va crea, le va construi cu imaginaţia sa scriitoricească.

            Lucrurile n-ar fi fost aşa de simple cum ar apărea la prima vedere. Nu e deloc uşor să clădeşti personalităţi puternice, să le atribui cariere, să le urmăreşti destinul prin etapele diverse ale vieţii lor. Să-i faci adevăraţi, să-i pui să se mişte, să iubească, să se căsătorească, să aibă copiii lor, să fie înfrânţi, dezamăgiţi, poate chiar să îi contaminezi cu boli greu de tratat, sau chiar incurabile. Poate că finalul unei astfel de cărţi ingenios construite de Autor îi va găsi din nou împreună pe cei patru, tot la o partidă de poker. Dar nu sub bolta de viţă a lui Uscatu, ci pe patul unui spital în care Viorel, sau Ferdinand al III-lea, sau, de ce nu, chiar Uscatu – că doar era bolta lui – îşi trăieşte ultimele clipe de viaţă. Ceilalţi trei – inclusiv Autorul – trişează ca să-l lase să câştige. Şi el, muribundul, ştie asta, şi râde. Râde şi când sora le întrerupe partida pentru a-i face injecţia cu morfină, făcându-le cu ochiul: „Ce ziceţi, jucăm în cinci pe dezbrăcatelea?”, în timp ce înfige acul seringii în fesa ciuruită, numai piele şi os. Autorul râde şi el, decartând o chintă royală servită, astfel ca muribundul să câştige. Râde, dar şi scrie, notează totul, astfel că, la sfârşitul partidei, când câştigătorul moare cu doi popi, un nouar, un optar şi un şeptar în mână, şi cu porcoiul de jetoane şi o lumânare pe piept, Autorul nu va mai avea altceva de făcut decât să scrie pe ultima filă a manuscrisului: Sfârşit. Şi să iasă – lâcrimând, ca şi ceilalţi doi – pe holul unde-l aşteaptă Reta şi copilul lor. Copil care poate nici nu mai e copil, e om matur la momentul când se petrece muribundul din lume. Copil care nu plânge, ceea ce nu miră pe nimeni, pentru că nimeni nu se gândeşte că poate acel copil tocmai şi-a pierdut tatăl.

            Cui oare îi era rezervată, prin mijlocirea cărţilor Autorului, eternitatea? Colegii lui de pocker erau, negreşit, cei mai bine plasaţi candidaţi. Să nu uităm că grupul celor trei co-autori nu numai că îi perfecţionase Autorului jocul de pocker, dar jucase un rol important în primul lui act de creaţie. Rol pe care, modeşti, refuzaseră să şi-l asume, lăsând recunoaşterea, toată, pe umerii Autorului. Poate că în acest fel, ferindu-se să se declare autori, sau măcar co-autori, cei trei nu-şi dăduseră seama ce şansă imensă ratează. Istoria literaturii e plină de astfel de situaţii în care nu numai idei, dar şi cărţi nesemnate, sau nepublicate, sau publicate cu întârziere, fuseseră reclamate de alţi autori, mai oportunişti, mai abili în a apărea în calitatea de autori în faţa publicului cititor.

            O ocazie pierdută e ca un tren în care nu te urci, deşi ştii bine că a oprit accidental lângă casa, sau lângă satul tău, din cauza unei defecţiuni la locomotivă. Şi nu va mai opri acolo niciodată. Autorul nu ezitase să se urce în trenul acela, fără a şti încotro îl va duce, cât de benefică va fi acea destinaţie pentru cariera lui literară. Ca să nu mai vorbim de posibila nepotrivire de caracter dintre el şi Reta, posibilitate care nu poate fi exclusă, şi nu poate fi scuzată doar argumentând că lumina era stinsă, vişinata lui Uscatu era tare, iar el, el Autorul, aproape că leşinase în momentul acela sublim: momentul creaţiei. Căci creaţie fusese, toate caracteristicile unei creaţii fuseseră îndeplinite. Clipa – clipa a fost inefabilă. Nu avusese nici cea mai vagă bănuială despre ceea ce avea să urmeze. Fusese singur, singur cu muza lui. I-a simţit chemarea, a auzit-o clar pe Reta chemându-l: „Nu-ţi fie frică, aşa e prima dată”. A simţit, chiar aşa, leşinat, momentul acela de paroxism, de extaz, pe care orice scriitor îl simte când, în locul paginii albe, albe ca un cearceaf, se trezeşte în faţa ochilor cu textul abia creat; momentul acela de geneză, de apariţie a ceva ce înainte nu fusese, îl simţise şi Autorul. Îl percepuse el între vis şi realitate, dar fusese cât se poate de real, tot aşa de real ca volumul lui Alexandr Dumas Fiul, cartonat, ediţia a II-a, de pe noptiera lui Uscatu. Astfel că atunci când Reta apăruse gravă sub boltă, după trei luni, Autorul ştiuse că lui, numai lui îi fusese hărăzit acel moment al creaţiei. Şi că el, numai el putea fi autorul. Şi, că nu visase.  

            Dar de ce oare s-ar întoarce el mereu cu gândul la seara aceea? De ce, din moment ce incertitudinea nu-l roade? Motivul – care nu poate să scape unor critici pricepuţi, unor experţi în biografii literare – este acelaşi motiv care îi face pe cei mai mulţi autori – vorbim aici numai de autori adevăraţi, care au cunoscut celebritatea – să se întoarcă la anumite fapte şi momente narate: iar şi iar, pe parcursul aceluiaşi volum, sau referindu-se la ele în alte volume, prezentându-le din noi şi noi unghiuri, mergând tot mai adânc în desluşirea semnificaţiilor şi implicaţiilor lor, folosind perspectiva celor câtorva luni, sau a anilor care se scurseseră de atunci. Dacă ar şti că Autorul va scrie şi romane poliţiste, atunci ar putea asimila aceste întoarceri cu întoarcerea criminalului la locul faptei. Dar, deocamdată, nimeni nu ştie ce gen literar va aborda Autorul: dacă va scrie poezie, sau proză, sau piese de teatru. Dacă ar fi întrebat, nici el n-ar putea da un răspuns clar la această întrebare, aşa cum e de ocupat cu problemele existenţei sale. Şi cu pregătirile de nuntă.

            Dar, revenind la cei trei co-autori: ei sunt, pentru Autor, o mină de aur. Îi are pe tavă, în bătaia pix-ului, sau cu ce va scrie el. Le poate urmări destinele, îi poate urmări pe cărările vieţii, poate compara unde au ajuns ei, plecaţi ca şi el, din Ţiglina 6. Şi n-ar fi deloc de mirare dacă în calea fiecăruia, la vreo răscruce, va apărea din când în când Autorul, ţinând într-o mână un pachet de cărţi de joc, iar cu cealaltă ţinând de mână copilul lor. Al lui şi al Retei.

            Alte personaje pomenite până acum par sortite unor apariţii efemere, unor roluri minore în marile cărţi pe care le va scrie în viitor Autorul. Părinţii lui vor mai apărea, negreşit, atunci când le va veni vremea să se petreacă de pe lumea aceasta, provocându-i autorului o pierdere ireparabilă în viaţă, şi o perioadă tulbure în creaţia sa. Stroe va îmbătrâni în funcţia de administrator de bloc, trecând victorios prin trei reparaţii capitale, două by-pass-uri, şi  şase refaceri integrale a ţiglelor de pe acoperiş. Stamate va schimba neobosit pagina întâi de sub geamul Troiţei, luptându-se vaşnic să-şi apere straturile cu ceapă de noi şi noi generaţii de tineri fotbalişti legitimaţi în Ţiglina 6. Ghiţă va tot aduce poşta în tot cvartalul, mai puţin unele scrisori, şi unele ziare, încadrându-se totuşi în procentul de eroare admis şi recunoscut de Poşta Română. Vremea, schimbătoare şi totuşi previzibilă pentru toţi, uneori chiar şi pentru cei de la Institutul Meteorologic de la Băneasa, va apărea şi ea, în scurte inserţii, în opera autorului. „Ploua. Norii grei se adunaseră deasupra cvartalului, ameninţând mai ales poarta dinspre Troiţă”. Sau: „Soarele apăruse şi în acea dimineaţă. Tot dinspre răsărit. De la fereastra hotelului vedea aceeaşi plajă pustie, aceeaşi mare, aceiaşi pescăruşi. Doar delfinul mort, adus de valuri, era altul”. Mă rog, ceva de genul acesta, mamifer sau peşte, sau chiar moluscă, pentru că mai eşuau pe plajă şi meduze, mai rar vapoare; nu puteau ei, criticii, să anticipeze, cuvânt cu cuvânt, cum va interveni vremea în cărţile autorului, cum îi va influenţa ea stările sufleteşti şi pofta de a scrie.

            Vremurile însă, imprevizibile şi atât, aşa cum se dovediseră ele de-a lungul istoriei până la momentul ridicării Ţiglinei 6 şi a Autorului în blocul C13, scara B, etajul 3, apartamentul 19, vremurile păreau anchilozate de la o vreme; mai precis de vreo douăzeci şi ceva ani, de când Stamate schimba poza aceleiaşi feţe zâmbitoare care-i îngrăşa porcul. În privinţa asta nimeni nu s-ar fi încumetat să prezică vreo schimbare. Deşi unii auziseră zvonul că la Institutul de Meteorologie Mondială se lucra în secret la un plan care să provoace o încălzire globală, astfel ca, de exemplu, relaţiile dintre state, şi războiul, să nu mai fie atât de reci. La auzul acestui zvon, pe Stamate îl cam luase cu frig pe şira spinării. Spre deosebire de el, ceilalţi locatari se şi gândeau, cu bucurie, la caloriferele lor şi la apa de a robinete care se va încălzi şi ea, justificându-şi, în fine, numele de apă caldă. Celelalte 17 echipe din Campionatul Naţional de Fotbal se antrenau în secret pentru acel moment fierbinte în care vor avea voie, în sfârşit, să bată pe Dinamo. Şi, cum zvonurile sunt mai întotdeauna adevărate, înseamnă că era adevărat şi că vreo şapte jucători din divizia naţională îşi pregătiseră deja locuri mai călduţe, la nişte echipa care nu jucau în campionatul nostru. Deocamdată, într-un mod de neînţeles pentru meteorologii mondiali sau locali, efectul preconizatei încălziri globale se manifesta doar prin lungirea cozilor la pâine, la salam, la picioarele blocurilor şi ale puilor. Paradoxal, această dilatare se manifesta şi vara, şi iarna. La fel. Se mai lungeau şi urechile, de foame şi de ascultat pe la radioul care dădea comunicate la zi despre încălzirea globală. Se mai lungeau şi cuvântările care oficializau postul, dar altul, unul de-al nostru, ca măsură de luptă cu încălzirea globală. Postul acela era unic şi reacţiona cam aiurea: în loc ca să se dilate, programul lui se tot micşora: ajunsese să se restrângă numai la două ore pe seară. Conţinutul era acelaşi, neschimbător.

            Aşadar, era mai greu cu vremurile, mai imprevizibile decât cu vremea. Exegeţii operei Autorului de-abia aşteptau să vadă cum va trece acesta prin ele, cum se vor răsfrânge ele asupra operei sale. Îi scotociseră ei sertarul în care îşi păstra, pentru posteritate, carnetele de note, cravata de pionier, şi un cotor de bilet de la filmul „Loana”. Dar, în afară de aceste obiecte – memorabile de altfel, pe care le fotografiaseră, de teamă ca să nu se piardă – nu găsiseră nimic. Nici un manuscris nu zăcea ascuns acolo, nepublicabil în condiţiile acelor vremuri, în aşteptarea clipei când vremurile se vor schimba şi încălzirea globală va face posibilă publicarea lui. Ce-i drept, Autorul păstra acolo un caiet tip A5, dictando, dar în el scrisese doar un titlu, pe prima pagină: „Grea ca plumbul”. Criticii care-l descoperiseră, abandonat acolo, bănuiau că Autorul intenţionase să scrie în el despre Şcoala Profesională de Tipografie, şcoală la care acesta nu fusese admis din motive rămase necunoscute lui. Era o pierdere, nu numai pentru Autor, dar şi pentru literatura română în general. Pentru că toţi vorbeau despre literatura aceasta „de sertar”, din care, precum se va dovedi, nu va apărea, nicicând, nici măcar o carte. Era de înţeles ca autorii deja consacraţi să nu scrie „pentru sertar”, de teamă că nu vor mai căpăta vile şi tiraje de carte pentru toţi, sau de teamă că-şi vor pierde posturile ocupate în redacţiile de reviste, sau de edituri, şi vor fi trimişi, drept pedeapsă, la munca de jos. De exemplu, la ADP. Dar Autorul, autorul pe care îl studiau ei, nu risca nimic din toate acestea. El nu putea fi interzis la publicare, sau nu i se puteau refuza tirajele de masă, din moment ce nu publicase, încă, nimic. El era modest, nu-i trebuia vilă, părea hotărât să-şi trăiască toată viaţa în Ţiglina 6. Iar de pedepsit cu trimisul la munca de jos, nici asta nu s-ar fi putut, el lucrând deja la ADP. Biografilor săi le stătea pe limbă să-i spună Autorului că, în cazul că zvonul acela despre încălzirea globală ar fi fost adevărat, umplerea acelui caiet ar fi fost aur, un fel de alchimie a plumbului din titlu. Dar, după cum s-a mai spus, deontologia biografului îi interzice amestecul, de orice fel, în viaţa şi opera autorului studiat. La fel ca nişte cititori obiectivi de contoare, ei nu aveau voie să şi citească indexul consumului de lumină şi, în acelaşi timp, să bage o bucată de film fotografic în el, ca să-i încetinească avansul.

            Încărcaţi de astfel de întrebări – majoritatea rămase fără răspunsuri –, biografii Autorului se mângâiau cu gândul că munca lor era doar la început, cum la început era şi cariera literară a Autorului. Ştiau că nerăbdarea nu e bună, nici la fotbal, nici la însurătoare. De aceea aşteptau răbdători, cum aştepta răbdător şi Autorul, nunta. Pentru că, dacă peste celelalte personaje plana incertitudinea în privinţa rolului pe care îl vor juca în viaţa şi în cărţile Autorului, în privinţa Retei nu exista pentru nimeni nici un dubiu: ea avea să-i fie, veşnic, muză, aşa cum îi fusese şi în noaptea primei sale creaţii. Avea să-i fie şi soţie, şi sfetnic, şi primul critic literar, şi părtaşă la gloria literară care abia aştepta să-l ia, sau mai bine zis să-i ia, pe aripile ei. Şi să-i poarte departe, departe, din Ţiglina 6, prin întreg sectorul. Şi apoi, prin întreaga capitală. Şi, de ce nu, prin toată ţara, care avea să se mândrescă cu el, Autorul.

(va urma)

        Cele câteva fapte şi întâmplări strânse de biografi ar fi fost suficiente pentru a umple o prezentare succintă a autorului la capitolul pe care i-l vor rezerva manualele şcolare de Limba şi literatura română. Şi poate chiar o notiţă biografică la ediţia din Biblioteca pentru toţi, copertă albastră sau roşie, vol. I – III. Părinţi nevoiaşi – mama îl crescuse cu acul –, dar care îi imprimaseră principii morale solide (ai spart geamul, îl plăteşti). Vremuri grele – abia se găseau salamul de vară, cu soia, picioarele de pui, cu gheare, sau diplomele de bacalaureat ale unora cu facultate. Dragoste mare faţă de carte şi şcoală – rupsese nu cartea, cărţile; toate, toate, inclusiv manualul de muzică. Împotrivire faţă de regimul comunist – printre multe alte corigenţe, şi una la Documentele Congresului Partidului. Neconformist, refuza tiparele – căzuse de patru ori la examenul de admitere la Şcoala Profesională de Tipografie, dar îşi asuma întotdeauna responsabilitatea faptelor sale – a se vedea nu numai spartul geamului lui Stamate, dar şi copilul Retei. Într-un cuvânt, cel precedent, o biografie colorată, care nici nu trebuia înfrumuseţată sau romanţată prea mult.

            Însă, uneori, peste ani şi ani, citindu-i cărţile, anumiţi cititori ar putea să fie interesaţi de mai multe amănunte privind omul care a creat acele cărţi. Să afle, de exemplu, ce simţea el când nu se vedea nici pe lista admişilor, nici pe cea a respinşilor? La pocker-ul din sufrageria lui Uscatu câştigase şi el vreun tur? Şi dacă da, ce anume decartase Reta pe cartea lui: bluziţa, fustiţa, sau sandalele? Ceea ce decartase ea la sfârşit, pe careul de popi al lui Uscatu, rămăsese consemnat de biografi. Era nedrept ca brelan-ul, sau perechile, sau cacealmaua autorului să rămână neconsemnate de istoriografia sa.

            Cu alte cuvinte – cele care vor urma – rămăseseră multe pete albe în biografia autorului, lucru nefiresc pentru autori celebri ca el, mai ales că fusese în atenţia biografilor încă înainte de apariţia editorială. Ar putea spune, încă înainte de a scrie măcar un rând.

            În cazul unor scriitori lucrurile stau cât se poate de rău. Nu se ştie cu exactitate data naşterii, sau data morţii. La alţii – nu se ştie nimic despre părinţi. În unele situaţii, se cunoaşte doar mama. Despre câte unul se crede că nici n-a existat de-adevărat, şi că un altul, a cărui biografie e complet necunoscută, a scris cărţile lui. Dar, dacă s-ar cunoaşte totul, tot despre un autor, oare cu ce s-ar mai ocupa istoriografii literari? Ce-ar mai cerceta ei? Cine le-ar mai plăti deplasarea la unitatea de graniceri din Salonta, sau gazul ars pe lângă Troiţa din Ţiglina 6? Poate doar vreo Televiziune. Asta doar dacă va avea vreodată aşa ceva, şi nu numai un Telejurnal de numai două ore, adică tot atât cât ţinea programul, şi acela centrat doar pe două biografii.

            Bunăoară, ar fi fost interesant de ştiut unde, şi cum venise pe lume Autorul. Dintre toţi, numai unui reporter de la Radio îi venise ideea s-o intervieveze pe acest subiect pe d-na Zidaru, mama Autorului. Unde? – locul era cel ştiut, normal la orice naştere naturală: o maternitate. Mai precis – Maternitatea Polizu de pe strada cu acelaşi nume, cu intrarea pe colţ cu Buzeşti şi cu cinci lei la portar, pentru halatul de doctor.

            „Era ora 12, ziua – îmi amintesc perfect pentru că doctorul mamoş – un tip bine, care aducea puţin cu Aurelian Andreescu, ştiţi, acela care cânta „În grădina casei mele, e copacul” – ronţăia un sandviş cu şuncă de Praga şi brânză topită Dorna. Doctorul stătea cu fundul săltat pe pervazul ferestrei, privind peste drum. Peste drum nu era nici o grădină, şi nici un copac. Doar pădurea de studenţi de la Politehnică, ieşind de la cursurile de dimineaţă. Întotdeauna la acea oră, de luni până vineri, doctorul scruta cu atenţie pădurea de studenţi trecători, doar-doar o descoperi o studentă frumoasă. (Precis că nu ştia zicala: „Are mama două fete: una e frumoasă, şi cealaltă e studentă la Politehnică”).

            Tocmai atunci dragul-mamii n-a mai avut răbdare. Până să termine doctorul sandvişul – că nu s-a îndurat de el – drăgălaşul a şi venit pe lume. De mic se descurca singur! A deschis ochii, nu vă mint, a deschis ochii şi s-a uitat pe fereastră. De acolo, de unde era, nu se vedea nimic. I-a tăiat doctorul buricul, l-a ridicat, drăguţul de el a zâmbit, pesemne că de acolo, din braţele doctorului, se vedea până vis-a-vis. Hai să ţipe. El, nimic! I-a dat doctorul o palmă, i-a mai dat una asistenta: nimic! Până ce nu i-am dat să sugă, n-a scos nici măcar un suspin! I-au dat nota 5, de trecere, cu indulgenţă, că era normal la greutate şi lungime, dar nu ţipase, neam! De ţipat a ţipat prima dată abia peste trei luni, când s-a rostogolit din pătuţ şi a căzut pe o carte cartonată, „Mama şi copilul”, de Căpraru, parcă; nu ştiu cum ajunsese cartea aia colo şi nici de ce stătea pe covor ca în raft, pe cant. Vedeţi că de mic, de pe când nici nu ştia să citească, a avut el contact cu cartea.”

            Din păcate, banda cu înregistrarea acestui interviu luat d-nei Zidaru s-a pierdut. Fusese distrusă de nevasta reporterului, care nu l-a crezut că venea de la muncă la 12 noaptea. Neîntrebată, d-na Zidaru continuase cam aşa:

            „Mai înainte ca să-l ducă în salon, acolo, la nou-născuţi, hai să-i pună etichetă la mânuţă. Se terminase sforicica, n-aveau cu ce să i-o lege. Asistenta găsise una într-o bucată de salam de vară cu soia, dar era prea scurtă. A scotocit aia prin sertare, peste tot, a dat de o liţă. O liţă din aia de o pui când sare siguranţa. El, drăguţul, că-l înfăşase într-un scutec roz, pentru că, nu v-am spus, îmi doream fată, cum a văzut eticheta a început să gângurească şi să se joace cu liţa aia. Aveam numele pregătit pentru orice eventualitate, Ştefana, sau Ştefan dacă, Doamne-fereşte, ar fi fost băiat. Dar atuncea, pe moment, i-am zis asistentei că-l va chema Liţă. Dacă aşa-i plăcea lui, nu? De ce să-i pui un nume care să nu-i placă mai târziu? Sau un nume lung: până-l strigi să intre în casă, el să mai tragă trei şuturi la poartă.

            Îl aducea la supt sora, o blondă ţâţoasă, dar altfel subţire la gleznă, la degete, la vorbă. O plăcea mult şi doctorul mamoş, da’ mai pe seară, când nu mai vedea nimic prin geam. El, drăgălaşul mamii, cu ochii lipiţi de pieptul blondei! Se căznea să citească numele brodat pe halat. Râdea aia, drăcoaica: „Doamna Zidaru, vedeţi că-i i-e foame rău. M-a căutat pe la sfârcuri. E arzoi rău de mic, să vedeţi ce greu se va lăsa la înţărcat!” Am auzit că l-a şi divorţat pe doctor.

            A avut dreptate sora: l-am înţărcat pe la trei ani. Cam atunci a început să şi vorbească. Până atunci n-a scos o vorbă. Lasă că nici alţi autori n-a vorbit până mai târziu! Hai să-i tăiem moţul. Ce crezi că alege neastâmpăratul? Ai ghicit: mai întâi, cartea. „Cartea de bucate”, de Sanda Marin – p-aia i-am pus-o. P-aia a apucat-o prima, de ce a apucat-o, nu ştiu, că am auzit că de fapt e bărbat. Apoi – mingea. Îi pusesem o mingiucă de ping-pong, aşa, un pic turtită. După aia, cu Sanda Marin într-o mână – că mingiuca o scăpase – a luat cu mâna ailaltă un pix BIC, d-ăla cu pastă, că adusese la Pavilionul de Mostre, la Herăstrău. Atunci trebuia să ne gândim ce va fi cu el; şi chiar ne-am gândit că va fi bucătar-şef, sau chelner, sau merceolog care scrie alimentele de le bagă la cazan, la vreo cantină de spital, sau la popotă, acolo, la cazarmă. Cine să-şi închipuie că el avea să scrie cărţi? E drept că atunci eram cam ameţiţi de bucurie şi de o damigeană de ţuică grasă, ce-o adusese ai mei de la Văleni. Bărbatu’miu se pilise rău, vrea să-i dea şi lui Liţă. Da’ credeţi că a vrut? Nu, el lovea cu pixul în carte, ca cum ai bate toba, parcă ar fi vrut să spargă castronul cu supă-cremă de legume de pe copertă. Aşa a ţinut-o toată seara, până a plecat ultimul mosafir şi i-am dat să sugă – lui Liţă, vreau să zic –, şi l-am culcat cu Sanda Marin sub salteluţă. Pixul i l-am luat, că ne era frică să nu-l înghită, şi ne mai trebuia, că nu era d-ăla de acum de se scoate pasta şi se umple la loc când se termină.”

            Poate că nu era aşa de important cum o chema pe sora de la Maternitatea Polizu, de n-a putut viitorul autor să-i citească numele înscris pe halat. Sau poate că era un nume lung, ca Protopopescu Adelaida, sau Evanghelescu Semiramida. Sau poate, pur şi simplu, alb ca halatul, sânul ei era prea bombat, făcând imposibilă citirea oricărui nume ar fi avut pe halatul care-l acoperea doar parţial. Poate că nu era relevantă nici cartea aleasă de Autor la tăierea moţului. Poate – din motive de spaţiu radiofonic –, reporterul care înregistrase acest interviu cu mama Autorului ar fi tăiat oricum din el, chiar dacă nevastă-sa nu i-ar fi distrus, furioasă, magnetofonul portabil. Se întâmplă adesea ca un  biograf să strângă o imensitate de date, să scrie mii de pagini, ca apoi, din motive editoriale, din lipsă de înţelegere a directorului de editură, sau a redactorului de carte, sau din lipsă de hârtie, să se rezume doar la o mică parte din acestea. Restul se pierde. Pierdere iremediabilă. Nu vom şti niciodată în ce cartier, departe de orice Universitate, îl va fi convins sora să-şi facă locuinţă de piatră personală pe doctorul ginecolog. Probabil în Giuleşti, sau în Ferentari, că pe-acolo nu prea trec studente. Nu vom şti niciodată daca se consumase în întregime conţinutul damigenei, sau, dimpotrivă, mai rămăsese ceva ţuică de Văleni, păstrată de mama Autorului într-o sticlă de bere Griviţa, din acela cu gâtul lung, închis la culoare şi cu un dop de cocean de porumb, şi ascunsă bine în fundul cămării ca să nu dispară, cum dispărea orice altă băutură apărută în calea d-lui Zidaru.

            Dacă nu ar fi fost distrusă, înregistrarea aceasta pe bandă ar fi continuat cu mama Autorului vorbind despre viitoarea noră, despre Reta. „Vă daţi seama că sunt cumva îngrijorată. Ca viitoare soacră va trebui să mă cert des cu nora mea Reta. Şi zău că până acuma nu văd nici un motiv. „Sărut-mâna, mamă-soacră, să-mi daţi şi mie modelul ăsta de pulover; e două pe faţă, unul pe dos, nu-i aşa?” „Aşa e, Reto, da’ las’ că vă împletesc eu pe amândoi, din cap până-n picioare.” Să ştiţi domnu’ reporter că ea e aşa, plăcută, cu toată lumea. Toţi băieţii din cvartal ştiu ce bună e. Da’ cu Ferdinand al II-lea – aia-i poveste născocită. Ea-i de-a noastră, din poporul nostru. Tat’su şi mă’sa e ca mine şi ca bărbatu’miu, tot două comandate, decât că ei la 4 şi noi la 3, ei 4 şi noi 3. N-ar fi intrat ea să dea buzna într-o familie regală. „Nu e genul meu, mamă-soacră” – că am descusut-o, ce credeţi, aşa mi-a zis. A mai fost vreo doi colegi de la serviciu, că e ajutor-contabil la Progresu’, ne mai aduce esenţă d-aia de Cico. O dulceaţă de fată! Cică ar mai fi fost şi sectoristul, şi un aviator de la Sanitară, da’ cum v-am spus că mi-a spus, nu era nici unul genul ei. „Da’ cu Liţă, cu Liţă e altceva – mi-a zis ea. Om serios, vorbeşte puţin, face şi mai puţin.” Nici n-o merită! – da’ asta rămâne-ntre noi. Dar când le face, le face! Băiat de viaţă, serviciu stabil – n-are cum să-l piardă. Nu i-l poate lua nimeni. Ea, Reta, şi ea fată de viaţă. Parcă mai de viaţă decât el. „Ăsta-i genul meu – mamă-soacră –, să vezi ce nepoţi frumoşi o să creşteţi.” „O să cresc, Reta, că cu drag şi cu greu l-am crescut şi pe Liţă. Tu să-l ţii din scurt, să nu-l înveţi la prostii. Că eu l-am crescut ca pe ochii din cap: cozi cu noaptea-n cap la ulei, la zahăr, la Petreuşi vineţi. Şi n-aş vrea să se strice.” „Am eu grijă, mamă-soacră, o să-l învăţ numai strictul necesar.”

            Bag seamă că se şi apucase să-l înveţe. Când venea pe la noi, se băga amândoi în dormitor, şi doar când mă duceam la baie, după vreo două ore – că eu mai mult prin bucătărie, ştiţi –, abia atunci o auzeam strigând „Aşa! Aşa!”, până când da în nişte suspine lungi, de satisfacţie că Autorul nostru făcuse exact cum îi spusese. Mă pupa pe obraz când ieşea de acolo, toată un zâmbet. Îi mai da şi lu’ Liţă câte o palmă peste fund, aşa, ştrengăreşte. Şi-i făcea cu ochiul: „Să te prind că nu scrii, cuvânt cu cuvânt, ce te-am învăţat. Şi făcea cu ochiul şi cătră mine, ca să văz, să n-am nici o grijă: cariera literară a lu’ Liţă era pe mâini bune. „Strictul necesar, mamă-soacră, strictul necesar. N-are cum să uite. Ca la reţetele din Sanda Marin: la foc potrivit, cât cuprinde, se serveşte caldă, cu garnitură sau fără, după preferinţă. Acum putem să preferăm fără garnitură, că se poate, nu-i aşa, Autorule?” 

          Dar poate că ar fi bine ca despre Reta să vorbească nu numai viitoarea soacră, dar şi toţi cei care o cunoscuseră. Că, vorba aceea, fuseseră destui.

            Dacă ai fi întrebat 100 de persoane ce părere au despre Reta, cum e ea pe dinăuntru, nu pe dinafară, te-ai fi ales cu 101 păreri. Biografii strângeau aceste păreri, rând pe rând, acum, înainte de nuntă, şi aveau să-şi petreacă multe zile şi nopţi analizându-le şi încercând să le sistematizeze, căutând să găsească trăsături comportamentale, modul în care reacţiona ea în diverse situaţii, pentru a vedea care erau şansele ca ea să se potrivească cu Autorul. Bineînţeles că ei căutau o potrivire prin complementaritate: doar nu era să scrie şi ea, ca Autorul.

            Cu toate că rămâneau multe semne de întrebare, demne de Capitolul 7, ceva-ceva se lega: Reta era imprevizibilă, aşa sfârşeau toţi prin a o caracteriza. Avea însă o serie de trăsături evidente, vizibile, care te atrăgeau. Nici nu ştim pe care din acestea să le menţionăm mai întâi şi mai întâi. Le scriem pe toate odată, într-o ordine ad-hoc: trăsătura coapselor, a şoldurilor şi a sprâncenelor. Un sculptor dibaci, stăpân pe arta sa, îi şlefuise temeinic, tenace, coapsele şi şoldurile, îi rotunjise genunchii şi îi subţiase gâtul şi gleznele.

            Dacă am şti că aveţi răbdare, şi citiţi tot – chiar dacă vă plictisiţi –, şi nu plecaţi în căutarea timpului pierdut, am zăbovi mai mult în atelierul sculptorului acela. Chiar dacă nu e capitolul lui, ci al Retei. Am zăbovi pentru că şlefuirea aceea nu a durat numai cât fraza în care am expediat-o, neîndemânatic, mai sus. Trebuie spus mai întâi că sculptorul nostru nu ducea lipsă de comenzi. Sculpta neîncetat, de parcă ar fi vrut să spargă nu numai piatra, sau blocul de marmură, dar şi norma. Sculpta busturi, statui ecvestre, statui înaripate, statuia Libertatea, şi chiar îngeraşi de pus pe cavouri. Toate cu cele două chipuri pe care întreg poporul le-ar fi urmat, cu voioşie, pe ultimul lor drum, până la un anumit punct, luminos. Drum trasat cu grijă, ani de-a rândul, prin nenumărate directive, şi de partid, dar mai mult de stat. La capăt – statul veşnic. Ei bine, sculptorul nostru simţea că locul său în eternitate risca să fie lângă cei doi, şi perspectiva aceasta îi cam dădea fiori. Să te scoli în fiecare noapte şi să dai de ei, asta nu era viaţă de apoi! Ba, te pomeneşti că i-ar fi cerut să-i sculpteze iar, dar aşa, autentici, să pară vii!

            Măcar în dimineaţa aceea ar fi vrut să sculpteze altceva. Orice altceva, numai nu pe cei doi! Îşi ascuţi îndelung dalta, aşa cum ascute un strungar cuţitul strungului, când trece de la o maşină de tocat la o rotiţă de ceas. De obicei începea să sculpteze de la cap. De data aceasta, blocul de marmură era culcat, pregătit parcă pentru o placă tombală. Poate de aceea îl atacă de la picioare. Se simţea ca un demiurg pornit să creeze lumea, dar începând nu cu apele, ci direct cu omul. Nu, nu cu Omul acela cu care umpluse – an de an, ianuarie de ianuarie –, holurile şcolilor, primăriilor, W.C.-urilor publice, parcurilor publice, sălilor de concert, timona vapoarelor, pupitrul dirijorilor, catargele taberelor şcolare, sanatoriile de la Sapoca şi Voila, sălile de operaţii de la Spitalul de Urgenţă şi de la Spitalul destinat lui, nouă. Sau casa în care urma să intre întreg poporul, desculţ, ca să nu murdărescă dalele de marmură. Nu cu Omul acesta. Şi nu cu Adam, repetând greşeala, primordială şi fatală, a Primului Demiurg. O Evă apărută din coasta lui Adam – cum s-ar spune, la mâna a doua – nu putea decât să fie veşnic nemulţumită: care femeie – în afară de oltence – acceptă uşor să vină înapoia bărbatului? Care acceptă să fie carne din carnea lui, sau să-i poarte numele? Mă rog, înjosiri din acestea, pe care Marele şi Unicul Părinte le-ar fi putut evita foarte uşor creind-o întâi pe ea, şi nu pe grosolanul Adam. Că doar ea avea să fie blagoslovită cu darul naşterii, în vecii vecilor. N-ar fi fost mai firesc ca ea, Eva, să-l nască şi pe Adam, să-l crească şi să-l modeleze aşa cum ar fi vrut ea?

            Ca unul care sculptase şi bărbaţi, şi femei, sculptorul recunoştea că simţea o plăcere deosebită modelând şi şlefiund trupuri de femeie, şi cam dădea rasol atunci când era vorba de statui de bărbaţi. Îl admira din suflet pe Michelangelo: mare răbdare trebuie să fi avut şlefiundu-i pe David, sau pe sclavi! Sau poate că maestrul lăsase treaba asta plicticoasă pe seama ucenicilor. Oricum, ucenici n-avea, iar din ţară nu ieşise nici până la Rusciuc. Nimeni nu i-ar fi dat viză, de aceea nu ajunsese el la Luvru, ca Michelangelo.

            Până şi la Tovarăşa sculpta mai cu plăcere decât la Tovarăşu’. Nu simţea plăcere mai mare decât să-i încrucişeze mâinile pe poşetă – deocamdată nu pe piept, ci acolo, în faţă, unde îi punea deobicei frunza de viţă de vie Evei. O plăcere bolnavă, îşi zise, şi îşi curăţă sufletul cu o sticlă neterminată de Stalichnaia. (Autorul, meticulos şi riguros cum va fi el, ar fi scris „conţinutul unei sticle de Stalichnaia”, şi ar fi tăiat „neterminată”, pe motiv că dacă sticla ar fi fost neterminată, adică fără gât, n-ar mai fi fost sticlă). Nu-i era clar, iar după ce băuse îi era şi mai neclar, din ce bani va cumpăra sticla de votcă al cărei conţinut îl va bea la terminarea acestei Eve. O Evă pe care nu i-o comandase nimeni. Sculptorul nostru era veşnic fără bani. Deşi, onorariile pentru statuile celor doi nu erau deloc subţiri. Dar studentele care-i pozau goale, noapte de noapte, pentru busturile sau statuile Tovarăşilor, trebuiau şi ele să se îmbrace după, să-şi cumpere pantofi, şi cizme, şi, eventual, cursuri şi rimel. Nu puteau umba pe stradă în sandalele în care el îşi încălţa statuile, asta atunci când nu le dădea drumul să umble prin lume desculţe. Mai plecase unul desculţ, aşa cum se povestea într-o carte, dar nu se auzise nimic despre el, după ce plecase sau fusese trimis. Se bănuia că nu ajunsese prea departe.

            Nimerită divagaţia pe la raionul de încălţăminte, pentru că acolo îşi băgă sculptorul, pentru început, dalta. El dădu în grabă conturul degetelor de la picioare, lăsându-le, ca de obicei, lipite, aşa cum făceau toţi colegii săi, aşa cum făcuse şi Michelangelo, aşa cum învăţase la Institutul Nicolae Grigorescu: baza unei statui trebuie să fie solidă, rezistentă, pentru a-i susţine greutatea. În vreme ce-şi trăgea sufletul şi o gură de Stalichnaia, observă cu mirare cum marmura trozneşte printre degetele abia conturate. Aşchiile, care nu săriseră departe de bloc (doar până trotuarul din faţă), făcură loc unor degete fine, cu unghii micuţe, sidefate. Platfusul – obişnuit la orice statuie – fusese înlocuit de bolţi arcuite exact, iar gleznele – la care nici nu lucrase încă – mai aveau nevoie doar de o mângâiere de glaspapir care să îndepărteze praful fin ca şi ele, din marmură, ca să fie perfecte. Buimăcit, sculptorul văzu sânge înaintea ochilor: sângele care pulsa în vinişoarele de la glezne. Degetele se întindeau şi se destindeau, dezmorţindu-se. Restul blocului de marmură se ridicase puţin ca să-şi poată admira unghiile. Mulţumit de ce văzuse, blocul se culcă la loc.

            Sculptorul mai trase o duşcă, şi se gândi la Pygmalion, curios să audă cum va vorbi statuia atunci când va fi gata: cu accent ardelenesc, moldovenesc, sau oltenesc? Căci, de vorbit, va vorbi, asta fără doar şi poate. O minune e întreagă, sau nu e. Lui Petrache Lupu, acolo, la Maglavit, Sfânta Fecioară i se arătase întreagă, nu numai bust. Iar asupra faptului că asista – ba chiar participa activ – la naşterea unei minuni, sculptorul nostru nu mai avea nici o îndoială. Nu mai avea altceva de făcut decât să se aplece asupra blocului de marmură şi să-şi lase dalta în voia acelei mâini nevăzute care să corecteze proporţiile, să şlefuiască şi să-i dea forma perfectă. Încrezător, dar şi nerăbdător, o luă în sus. De fapt, tot pe orizontală. Pulpele – prelungi, atletice – le termină, ca de obicei, normal, cu rotundul genunchilor. Făcu iar o pauză scurtă. Concentrat cum era, uită de Stalichnaia. Mângâind rotulele, simţi un uşor tremur. Gropiţele din jurul lor, şi popliteele apărură ca prin farmec. Chiar pline de farmec. Genunchii se îndoiră, cu o mişcare lină. Picioarele statuii se ridicaseră, uşor, sprijinindu-se acum pe tălpi, făcând un unghi obtuz, dar prietenos. Coapsele se depărtară brusc, din marmură, stimulate de o lovitură mult aşteptată de daltă şi ciocan. Arătau ca nişte coloane de ziar bine scrise, suficient de lungi, pline de miez, în care găseşti tot ce visezi. Şi chiar mai mult. După trei încercări nereuşite de a dăltui frunza de viţă de vie acolo, la locul ei, sculptorul renunţă. Imediat ce o sculpta, frunza cădea, alene. Mâna nevăzută sculptă în locul acela o floare nemaivăzută, care, acum, când coapsele se depărtaseră şi mai mult, putea fi văzută în toată splendoarea ei.

            Blocul de marmură se răsuci întâi pe o parte, apoi pe cealaltă, astfel ca sculptorul să-i poată rotunji şoldurile şi sânii. Apoi, pentru că nu avea încă faţă, se întoarse cu genunchii în jos şi se alese cu nişte fese cum nu mai purtase sub falduri nici o statuie. Chicoti atunci când el săpă la subţiori, îndemnându-l astfel să se grăbească să-i dea formă gâtului, feţei, gurii, atât de nerăbdătoare cum era să-i vorbească. Braţele i se desfăcură singure, ca nişte elitre mai întâi, apoi ca nişte spiţe de la o roată cerească. Se întinseră, îşi întoarseră palmele pe o parte şi alta, ridicară părul, strâns, la ceafă, apoi îl lăsară să alunece pe umeri, ca pe gâtul unui ulcior, până la în dreptul sfârcurilor. Pipăiră şoldurile, trecură în zbor de fluturi deasupra acelei flori minunate, pipăiră şoldurile, cuprinseră genunchii pe după popliteele menţionate mai sus, pentru ca, în cele din urmă, parcă mulţumite de acest tur, să-l cuprindă pe sculptor pe după gât.

            Sculptorul, care lucra la ultimele retuşuri – o aluniţă pe obrazul stâng, şi una, pentru simetrie, pe sânul drept ca un con –, îşi simţi opera înainte de a o vedea în întregime, terminată. Îi simţi strânsoarea braţelor trăgându-l deasupra corpului ei. Îi simţi picioarele desfăcându-se şi încolăcindu-l. Îi simţi sânii mici şi tari, parcă încă de marmură, strivindu-se şi tresăltnd sub pieptul său. Îi simţi şi buzele, şi dinţii mici, de statuie tânără, jucându-i-se pe umeri şi pe piept, şi găsindu-i, în sfârşit, buzele, ca pe un liman din care să soarbă, însetate de atâta viaţă minerală. Îi simţi floarea aceea minunată desfăcându-se, cum se desface orice floare din boboc, zvâcnind de câteva ori, în vreme ce buzele şi buzele ei se încleştară, muşcându-i buzele. O simţi cum se destinde deodată, lăsându-şi braţele în lături, răsturnându-l lângă ea, şi rămânând pe spate ca un fluture abia ieşit din larvă.

            Era EA, visul neîmplinit al oricărui sculptor, statuia care învie cu adevărat, nu numai într-o legendă, sau într-o piesă de teatru. Era EA, şi lui i se dăruise. În atelierul lui stătea acum, goală, cu trup de zeiţă şi mişcări molatece, ştiute, de femeie. În urmă cu 7 ore EA era doar un bloc de marmură rece. În urmă cu o oră, sculptându-i aluniţele, el se declarase satisfăcut. Acum stăteau unul lângă altul, abia atingându-se. Amândoi, satisfăcuţi. El, un sculptor cu nume, ba chiar cu renume, îndreptându-se spre glorie şi, foarte probabil, spre ciroză. Ea, statuie, zeiţă, femeie, amantă – avea tot viitorul în faţă. Dar, n-avea nume. Sau titlu. Pentru că, mai degrabă decât un nume, o statuie are un titlu, o etichetă lipită acolo, jos, la picioarele ei, sau pe peretele de alături, în muzeul sau expoziţia în care este expusă. Îi trebuia un nume sub care să o cunoască lumea. Dar, asta ar fi însemnat să nu fie numai a lui, să o cunoască toţi. Nu, asta n-avea să se întâmple – gândi sculptorul. Nu o va lăsa să umble aşa, goală, prin lume, ispitindu-i pe toţi cu trăsăturile ei perfecte (pentru că de la trăsături plecasem, vă mai amintiţi?), cu sânii ei obraznici, ea, cea desprinsă dintr-un bloc de marmură albă şi rece, fără prea mult efort şi doar cu ceva mai mult de un sfert de vodcă Stalichnaia. N-o va lăsa să fie cunoscută de toţi sub un nume banal ca Naiadă, sau Vestală sau Tineret, mândria ţării. Nu suporta nici gândul să o ştie într-un loc anume, crescând, iubind, măritându-se şi îmbătrânind departe de el. El, cel care îi substituise eternitatea din blocul de marmură, cu viaţa; dar cu o viaţă de muritoare, efemeră ca toate vieţile.

            Astfel că, fără ca să se gândească prea mult, fără ca să o sărute de bun rămas, îi făcu vânt sub uniforma primei liceene care trecu prin dreptul ferestrelor atelierului. Şi, ca să uite de tot ce-i aminteau aşchiile de marmură risipite peste tot, bău restul sticlei de Stalichnaia, şi dormi buştean, două zile şi două nopţi...

             Reta se întorcea de la şcoală. Mai precis, de la liceu: Liceul Economic nr. 3. Era clasa a IX-a. Şi mai exact, a IX-a D. Luase al nu-ştiu-câte-lea 10. La Disciplina financiară a întreprinderii socialiste, o disciplină deloc exactă. Căra cu greu geanta plină de cărţi şi caiete. Pe trupul ei plăpând, adolescenţa refuzase să-şi pună semnele. Uniforma îi atârna lălăie, prea largă pentru un corp numai piele şi os. Ciorapii albi, trei-sferturi, abia se ţineau pe picioarele uşor în paranteze. Când intra în clasă, băieţii o întrebau, răutăcioşi: „Ce vânt te aduce, Reta?” Părinţii ei – dna şi dl Burlacu – o duseseră pe la doctori, îi făcuseră tot felul de tratamente pentru stimularea creşterii. Nici un rezultat. Ea însă era liniştită, prea ocupată fiind să înveţe, şi să citească basmele lui Ispirescu, romanele lui Jules Verne, sau Cireşarii lui Constantin Chiriţă. Tănţica, prietena ei, de care tocmai se despărţise, îi împrumutase şi Regina Margot, şi Răscoala, şi o ediţie veche, îngălbenită de vreme, din Elevul Dima dintr-a şaptea. Nu-i plăcuse niciuna din cărţile astea. Femeile din ele sufereau în ele, adică şi în ele, şi în cărţile respectve, pe mai multe pagini, pradă poftelor unor bărbaţi sau băietani iresponsabili care, după ce le iubeau pe unde apucau, uitau să le ceară în căsătorie.

            Ca în fiecare zi când se întorcea de la şcoală, se opri în faţa ferestrelor largi ale atelierului de sculptură. Acolo, înăuntru, dar se vedea până afară, statuile aveau sâni, cum poate n-o să aibă ea niciodată, sub sarafan, sau bluză, sau ce-o purta atunci când va termina liceul. Ei şi? Ştia ea, văzuse şi-n filmele cu Angelica, marchiza îngerilor, tot răul de acolo începea. Bărbaţii – musai să pună mâna pe ei! Ea, presupunând că n-ar fi avut pieptul plat, băieţesc, n-ar fi lăsat pe niciunul să-i atingă. A, când s-o mărita, după cununie, dacă o fi să o ceară cineva, atunci da, va vedea ea cum se va descurca. Dar până atunci mai era, de ce să-şi bată ea capul cu chestii din astea, când avea atâtea probleme de rezolvat la contabilitate, şi atâtea referate de făcut la Documentele Congresului Partidului, şi când se apropia Conferinţa Generală a UCECOM-ului, pe care precis avea să le-o dea la teză. Sau, măcar la extemporal.

            Îl zări pe sculptor undeva, aproape de fereastră, şi, ca într-o străfulgerare, ca într-un vis, i se păru că doi sâni albi sparg geamul, venind spre ea. Sculptorul dispăru imediat în penumbra atelierului, dispărură şi sânii, nu ştia unde. Geamul rămase intact. Reta simţi o senzaţie ciudată. I se păru că geanta devine mai uşoară, ca atunci când aveau numai ore de practică: luni. Simţi că se înălţase cu vreo două palme, şi că tot ce era pe ea o strângea: şi sarafanul, şi chiloţii Tetra, şi ciorapii trei-sferturi. Îşi dădu seama că se adeverise vorba lui taică-său: „Lasă, creşte ea într-o zi!”. Într-o zi crescuse, mai bine zis într-o secundă: secunda aceea în care privise prin geamurile atelierului de sculptură. Ca Făt-Frumos din poveste. Ba chiar mai repede. Dintr-o dată. Instantaneu, aşa cum creştea coada la Alimentara când cineva dădea alarma printre blocuri: „A băgat pui!” Sau, zahăr. Sau, ulei.

(va urma)

         În blocul C11, sc. B, etajul 6, în apartamentul 62, era numai Haralambie, mezinul familiei Burlacu, fratele mai mic şi singurul frate al Retei. Răzgâiatul familiei. Tot apartamentul se rotea în jurul lui, mai ales de când era „student la litere”, cum îl tachina dl Burlacu, adică elev în a I-a C. Haralambie venise pe lume cam pe neaşteptate, dintr-o greşeală de calendar a dnei Burlacu. Nimeni n-avea să regrete greşeala aceasta, nici măcar administratorul, care-l adăugase bucuros la întreţinere. Haralambie fusese, ani de-a rândul, păpuşa vie a Retei: îl îmbrăca, îl învăţa să se spele pe dinţi, îl pregătea de culcare, îi citea poveşti, îi pieptăna de zece ori pe zi părul blond, cârlionţat, care nu vroia să stea în niciun fel, îl căra cu ea la filme cu spioni şi cu blonde fatale, pe care micuţul nu le înţelegea. Dar şi să-l fi lăsat acasă nu se îndura Reta: ar fi urlat de ar fi dărâmat blocul C11. Poate şi C12. Asta cu filmele cu spioni a durat tot atât cât au durat şi filmele acelea. De la un timp, pe ecranele patriei mai alergau numai haiducii lui Şapte-Cai, după hangiţe, iar Haralambie aştepta degeaba să apară blondele acelea tinere, în costume de baie. În locul lor se spăla în copaie una cam bătrâioară. Mesajul educativ ajungea acum mai greu la Haralambie.

            Pentru că numele Haralambie era cam lung, îl porecliseră, mai scurt, Ciocolată. Prima propoziţie întreagă pe care o rostise, atent să n-o stâlcească, fusese: „Vreau bomboane cu ciocolată!”. Avea vreo doi ani pe atunci. Şi Ciocolată i-a rămas numele. Asta îl cam înciuda, că aşa îi ziceau acum şi la şcoală; era un neadevăr, el mânca mereu bomboane de orice fel: dropsuri, praline, fondante, bomboane să fie.

            Când Reta intră în camera pe care o împărţeau, ea cu cărţile, el cu Abecedarul şi jucăriile, Haralambie-Ciocolată tocmai îşi repeta, dondănind cu voce tare, lecţia: „Ana are pere. Ana are pere. Ce pene colorate are păunul!” Ridicând ochii, o văzu, şi continuă, fără să clipească, parcă ar fi citit tot din Abecedar:

            – Reta are ţâţe. Reta are ţâţe. Ce ţâţe mişto are Reta!

            Reta îl certa blând, ca o soră iubitoare ce era, cu o castană printre cârlionţi:

            – De unde ai învăţat tu cuvântul ăsta, Mişto? Când eram eu în a I-a parcă nu ni l-a predat învăţătoarea.

            Haralambie nu se supără, dar nici nu se întoarse la Abecedar. Simţea că e rost de ceva mai distractiv.

            – Unde le-ai găsit? Pot să mă joc şi eu cu ele?

            Reta i-o tăie scurt:

            – O să te joci, ca şi până acum, cu maşinuţele tale. Şi să nu te mai prind că te joci cu cocoşelul!

            Haralambie, înciudat că micul lui secret, bine ţinut, fusese totuşi aflat, nu se lăsă: Ce, dacă era mai mic, însemna să nu-l răsfeţe toţi?

            – Vă dă voie cu ţâţele la şcoală?

            Reta râse şi îl pupă pe năsucul lui cârn:

            – Numai la orele de sport n-avem voie cu sânii, că aşa le zice, elev mic şi prost ce eşti, da’ncolo avem voie cu ei la toate orele.

            Şi, în maieu şi în chiloţi, se duse la baie. Haralambie, cam şifonat, negăsind pe moment altă replică, dar şi pentru că i se închisese uşa în nas, se întoarse la perele Anei, atârnate, cu codiţă cu tot, în Abecedar.

            Păcat că Autorul nu putuse să-l cunoască pe Haralambie la vârsta aceea. Vârsta marilor întrebări. Vârstă la care copiii sunt adorabili, numai buni de condimentat cu ei orice carte, de orice factură ar fi fost acea carte. Şi nu vorbim aici numai despre cărţi autobiografice, în care un copil, în general orfan, sărac, trece prin mari greutăţi până să răzbată în viaţă, până să ajungă un savant, sau un om bogat, sau, de ce nu, un autor vestit. Autorul avea toate datele, cele personale, pentru a scrie o astfel de carte. Un David Copperfield românesc, un Singur pe lume în Ţiglina 6, care să smulgă lacrimile generaţiilor şi generaţiilor de cititori, şi care să fie tradusă în toate limbile de pe Pământ. Cum se făcea oare că ţări bogate, ca Anglia, ca Franţa, reuşiseră să impună lumii, prin literatură, eroi porniţi de jos, din sărăcie şi suferinţă, iar noi, o ţară atât de săracă, rămăsesem în urmă tocmai la astfel de opere literare? Cum spuneam, vorbim aici despre orice gen de cărţi, nu numai despre cele autobiografice. Pentru că, dacă nu toţi am luptat cu trupele napoleoniene ca să apărăm Moscova, şi nu toţi am fost trimişi la Ducele de Edingbourgh ca să recuperăm eghileţii Reginei Ana de Austria şi s-o salvăm astfel de ruşinea pe care i-o pregătise Richelieu, dacă nu toţi am bombardat Hiroshima şi Nagasaki ca Nebunul din Brent, ei bine, toţi, absolut toţi, am fost copii. Ne-am jucat cu cocoşelul, sau am descoperit, într-o bună zi, că ne-au crescut sânii. Am avut o soră, sau un frate, sau mai mulţi, cu care ne-am jucat, ne-am certat şi ne-am împăcat, şi am luat bătaie, frăţeşte, pentru poznele făcute. Sau, dacă n-am avut fraţi sau surori, am avut veri sau verişoare, sau vecini de bloc, sau pe stradă, cu care ne-am jucat, care mâncau ciocolată, sau care ar fi vrut să mănânce, odată-şi-odată, măcar o dată, ciocolată, şi pe care am fi bucuroşi să-i regăsim în cărţile pe care le citim, cu sentimentul că ne regăsim pe noi, sau ne retrăim copilăria. Atâţia şi atâţia autori, în atâtea cărţi, speculează situaţia şi introduc, indiferent de subiectul cărţii, un copil naiv, care se minunează în faţa armei tatălui proaspăt întors de pe front, sau care are dificultăţi la adunarea şi scăderea lui zero cu zero, sau pune pocnitori la uşa clasei. Câţi dintre noi n-am pus pocnitori la uşa clasei, sau măcar o pioneză, acolo, pe scaunul de la catedră?

            De aceea apare Haralambie aici, în capitolul Retei. Nu numai pentru că el împarte cu ea, frăţeşte, camera. Şi, nu numai pentru că ea împarte cu el, tot frăţeşte, tot ce rămâne după ce i se satisfac toate poftele lui Ciocolată. Apare aici în eventualitatea că Autorul, citind aceste rânduri în vreo biografie de-a sa, mai amplă, se va inspira şi va prelua de acolo câte ceva pentru una din cărţile sale. Poate nu chiar mot-à-mot. Poate poreclindu-l pe Haralambie nu Ciocolată, ci Pralină, sau Mentosan. Poate că, în loc de cârlionţi, personajul „Haralambie” va fi dotat de autor cu un vârtej în creştetul capului. Şi poate că nu va fi în clasa I-a C, ci la B, sau chiar la A. Totul va fi la latitudinea şi longitudinea inspiraţiei sale creatoare, căreia rândurile despre fratele Retei nu au vrut decât să-i dea un brânci iniţial... 

            Reta închise uşa în urma sa şi se dezbrăcă de tot. Abia atunci, uitându-se în oglindă, îşi dădu seama de dimensiunile transformării prin care trecuse. Avea sâni, nişte sâni ca doi porumbei rotunjori, bine hrăniţi, terminaţi cu două bobiţe de zmeură coaptă. O dulceaţă, ce mai! Avea fund, avea picioare lungi, buze uşor răsfrânte, pline, şi doi ochi negri, tot negri cum îşi ştia ea ochii, dar parcă alţii, mai neastâmpăraţi, mai plini de viaţă, mai puşi pe şotii la umbra genelor umbroase. În fine, o descriere de genul acesta, un fel de cadru pe care şi autorul, ca şi alţi autori înaintea lui, sau după el, îl va folosi pentru a sugera cititorilor care nu fuseseră în atelierul sculptorului, cum nu fusese nici Reta, că personajul creionat e atât de frumos încât până şi pana lui măiastră de autor cunoscut nu e de ajuns, nu se ridică nici măcar până la înălţimea şoldurilor rotunjite savant.  

            „Ce-o să zică mama? Dar tata?” De frate-său se lămurise. „Dar Tănţica, celelalte fete, golanii de colegi?” Ei, poate n-or fi toţi golani, poate şi ea fusese prea exagerată până acum. Ce dacă mai puneau şi ei mâna pe fundul unei colege, sau se făceau că deschid din greşeală uşa vestiarului de fete la orele de sport? Se va descurca ea, s-a descurcat până acum fără sâni, se va descurca şi cu ei, de acum înainte... 

            În seara aceea, dna Burlacu – fără ca să lungească prea mult vorba – îi  lărgi sarafanul pe la piept şi pe la şolduri. De lungit nu avea de unde, astfel că genunchii Retei luceau ca două faruri pe marginea unui golf, îndemnându-te să ancorezi cu încredere. Dl Burlacu, controlor de bilete la C.F.R., se întoarse târziu din tură: personalul 3011, de la Suceava, avusese întârziere. Între Adjud şi Râmnicu Sărat, un navetist trăsese semnalul de alarmă. I se păruse că nevastă-sa era la barieră, călare pe o bicicletă, dar nu singură. Se dovedise că se înşelase, era nevasta altuia, pe bicicleta altuia, care nici măcar nu era navetist ca el. Aşa că navetistul plătise bucuros amenda, şi trenul pornise mai departe, după ce-şi reîncărcase aerul pentru frâne. Dar întârzierea n-o putuse recupera.

            Văzând-o pe Reta la probă, dl Burlacu se bucură că nu dăduseră degeaba banii la doctori şi pe medicamentele de creştere:

            – Ai grijă, Retuţă tată, că toţi vor pe degeaba. Blatişti peste tot. Dom’le, n-ai bani nici măcar pentru naş, nu te urci în tren! Mergi pe jos, cu bicicleta, cu trotineta, cu ce vrei şi cu cine vrei. Dar nu cu chefereul statului. Păi dacă noi nu ne facem planul, din ce bani să cumpere meciuri Rapidul? Mare păcat, zace în B. Nu poate dita’ echipă să se ţină, cu tot cu arbitri şi miniştri, doar din reclama aia de Peşte Oceanic. Nu că nu mi-e dragă: când o văd acolo, pe dosul tribunei, simt c-am ajuns acasă. Ciocolată tată – îşi aduse el aminte – ţi-am adus nişte bomboane cu lapte din Gara de Sud de la Ploieşti. Ei, ce mai e nou?

            Ciocolată, scotocind prin punguţa cu bomboane, răspunse prompt:

            – Am dat un gol cu capul în recreţia mare. Reta are ţâţe.

            Dl Burlacu râse.Dna Burlacu îi cârpi una peste ceafă lui Ciocolată. Reta îl trase spre ea, să-l apere.

            Toată noaptea Ciocolată se răsuci de pe o parte pe alta. Visa că Reta îi adusese două bomboane uriaşe, cât două mingi de fotbal, cu nişte desene ca fagurele de la stup, pline cu miere. Le dădea roată, fără prea mult spor: nici să le sugă nu putea, nici să joace fotbal cu ele nu se îndura. Nici în ghiozdan nu îi încăpeau; le-ar fi luat la şcoală, să crape toţi de invidie. Îl apucă dimineaţa tot plănuind cum să procedeze cu bomboanele sau baloanele acelea.

            Reta dormi liniştită. Dar nu ca de obicei, pe burtă. Îi era teamă să nu strivească mândreţe de sâni, şi să nu mai aibă ce arăta la şcoală. Acolo, la şcoală, avea să fie marea încercare, adevărata inaugurare, testul suprem. Dacă rezista la coloana de basculante de 50 tone, pline vârf cu pietriş, podul acela avea să reziste la orice altă încercare, avea să dureze zeci de ani, fără să se lase.   

            A doua zi, când Reta intră în clasă, băieţii jucau bambilici, ca de obicei, pe catedră. Văzând-o, le îngheţă pe buze obişnuitul salut „Ce vânt, te-aduce?” Întrerupseră imediat jocul, pentru că o asemenea fază trebuia comentată. O conduseră cu alai până la ultima bancă, unde Reta stătea cu Tănţica. Ultima, pentru că Tănţica era cea mai înaltă din clasă.

            – Daţi-mi voie să vă duc eu servieta, domnişoară – se prosti Sile, zis şi Bulă, pe motiv că repeta, sistematic, fiecare clasă.

            Reta nu marşă la glumă.

            – Mulţumesc, n-am nevoie; deşi, după cum ţi-ai dat până şi tu seama, matematica e a naibii de grea.

            – Dacă vă răzgândiţi – nu se lăsă Sile – vă stau mereu la dispoziţie cu orice serviciu. Ştiţi unde mă găsiţi: banca a 4-a, rândul de la geam. Mereu acolo, mereu în clasa a IX-a, mereu al dvs., Sile.

            Cobiliţă Paul, donjuanul clasei, ba chiar al liceului, plusă:

            – Aş fi onorat, stimată colegă şi viitoare iubită, să-mi acordaţi braţul, pe acest culoar meschin dintre bănci, pe care – dacă aş fi directorul acestui liceu împuţit –, aş aşterne covor roşu, şi flori de nuferi galbeni, astfel ca talpa dvs. fină să nu simtă realitatea dură a acestei duşumele putrede, dată cu petrosin.

            Reta se ţinu tare:

            – Mulţumesc, Cobiliţă, dar nu mă las eu dusă cu preşul.

            – Ce preş, domniţă din Ţiglina 6, covor de Săcele, lână pură, se poate? Pentru tine voi tunde oile cu mâna mea. Pentru tine îl voi ţese, zi şi noapte, ca Penelopa pânza aceea ce se tot deşira, pentru prea-iubitul şi uitucul de Ulise.

            – Hai măi, şi-a pus şi Reta nişte vată acolo, şi voi cădeţi pe spate! Ia zi, Reto, aşa-i că-i Vată igienică? Sau, vorba lui Cobi, e lână-lână să nu laşi din mână?

            Era Stoichiţoiu Petre, premiant şi binecrescut altfel, dar infatuat şi ştiitor de toate. Reta se întoarse, cu gândul să-l pleznească. Tănţica luase şi ea poziţie de atac, căţărându-se pe bancă; deşi, la înălţimea ei, chiar nu era nevoie. Dar tocmai atunci sună soneria, şi intră profa de Geografie economică, punctuală ca un tren japonez în gară...

            Tănţica, prietena şi colega ei de bancă, fată deşteaptă, înaltă de 1,80 m şi baschetbalistă, sau aruncătoare de suliţă, sau de ciocan, după cum era concursul şcolar, realiză prompt frumuseţea situaţiei:

            – Reta, proastă să fii să porţi sutien! O să cadă toţi în limbă! Să mor, dac-aş fi băiat, nu m-aş lăsa până nu te-aş prinde de sfârcuri! Măi, cred că se văd de la catedră; până mâine cred că îţi găuresc bluza şi sarafanul.

            – Tănţico, dacă nu le-o tăiem scurt, ăştia ne încalecă – îi şopti Reta, făcându-se că îi corecteză un semn la o ecuaţie. Vai, uite ce-am zis! Adică, vroiam să zic, o să mă necăjească mereu. Uite ce facem. Şi-i şopti la ureche planul de atac.

            Clasa, de obicei adormită la prima oră, era foarte animată în acea dimineaţă. Circulau bileţele, care ocoleau cu grijă banca celor două. Pixuri, sau mere din pacheţelele de mâncare, se rostogoleau pe jos, precis, până la picioarele Retei. Reta le înapoia, zâmbind. Tănţica le arunca aiurea, încruntată. Profa se mira şi ea că lecţia despre industria textilă românească putea stârni atâta interes. Mai ales Stoichiţoiu Petre, deşi avea notă, nu mai contenea cu întrebările.

            – Doamnă profesoară, dar bumbacul, ăla din care se face vata de pus în urechi şi pe unde mai simţim nevoia, pe unde se cultivă?

            – E plantă iubitoare de căldură, Petrache, a fost aclimatizată la noi în Câmpia Română, în sudul ţării.

            – Şi ajunge producţia noastră pentru întreg consumul intern? Dar pentru cel extern? Ajunge pentru uzul extern?

            Fără să înţeleagă încotro bate elevul Stoichiţoiu, profa îi răspundea serioasă. Clasa se prăpădea de râs.

            – Majoritatea necesarului de bumbac pentru textile se aduce din import. India, Pakistan. Şi din Uniunea Sovietică, împreună cu petrolul.

            – Doamnă, există bumbac parfumat? – insistă Petrache.

            – Nu cred, doar dacă îi adaugă ingredientele corespunzătoare, în timpul prelucrării.

            – Dar firul, firul cum iese din bumbac?

            – Nu iese direct firul; se separă mai întâi puful, sau vata, că văd că de vată eşti interesat; şi apoi, din vălătucul de vată se trage firul. Totul cu nişte maşini speciale.

            – Auzi, Sile, bagă şi tu la cap – făcu Stoichiţoiu – se trage numai cu maşini speciale. Învaţă şi tu, să ştii cum să le mânuieşti. E secolul XX, nu se mai trage, ţărăneşte, cu mâna.

            Cobiliţă, gelos că Petrache monopolizase atenţia profesoarei şi hazul clasei, se băgă şi el:

            – Nu-i aşa, doamnă, că cele mai bune covoare sunt acelea lucrate manual, de Săcele?

            Profa n-apucă să răspundă, că Petrache sări, speculând:

            – Ha-ha, Cobi, zi aşa: Că-cele de Să-cele! Că-cele de Săcele!

            Cobi dădu să se ridice din bancă, să-l înveţe minte, dar îşi dădu imediat seama că era riscant. N-avea notă.

            Nici nu ieşi bine profa de geografie economică din clasă, că Reta, secundată de Tănţica, se şi postă lângă banca lui Stoichiţoiu Petre.

            – Zici că-s de vată?

            Petrache rătăcea încă prin lanurile de bumbac din Câmpia Română.

            – Hă? Ce zici? – făcu el.

            – Hai nu fă pe prostu’ din Târgu-Frumos – strigă şi Tănţica.

            În clasă se făcuse mai linişte decât atunci când intra directorul. Reta îl luă pe Stoichiţoiu de o aripă şi-l tîrî prin toată clasa, şi de-a lungul coridorului. Din spate venea Tănţica, ajutând, din când în când, cu un brânci. Venea apoi restul clasei, cu băieţii în frunte, dându-şi coate, presimţind că-i rost de hai mare. În ordinea asta ajunseră la uşa W.C.-ului de fete. Tănţica făcu un raid înauntru. Dinăuntu ieşiră ca o vijelie, expulzate, două eleve, aranjându-şi chiloţii pe sub sarafan şi strângându-şi cordoanele. Fără să bombăne prea mult, îşi ocupară locuri de maximă vizibilitate.

            Calea fiind liberă, Petrache Stoichiţoiu fu împins înăuntru, în W.C. Reta intră după el, iar Tănţica închise uşa în urma lor, postându-se în faţa ei, ca un grenadir, şi blocând astfel intrarea curioşilor. Se făcu iar linişte. Afară, pe hol, toţi ciuliseră urechile ca să audă pleznetul palmelor pe care desigur că avea să le încaseze Petrache.

            Înăuntru, în faţa oglinzii de la chiuvetă, Reta îşi scoase cordonul, apoi sarafanul, şi se întoarse sfidătoare spre un Petrache împietrit. Bluza uniformei abia îi acoperea chiloţii. Coapsele, lipite, străluceau. Străluceau şi ochii lui Petrache, lipiţi şi ei de tot ce le era dat să vadă. Încet, cum văzuse la cinema pe când se mai dădeau filme, Reta descheie, unul după altul, nasturii de la bluză. Petrache încercă, în zadar, uşa; Tănţica o ţinea însă cu un braţ de fier pe mâner, şi cu un picior de oţel proptit în toc.

            – Petrache, uită-te bine – îi zise, calm, Reta – că eu nu sun de două ori, ca poştaşul. Şi, cu o mişcare scurtă, aşa cum deschideau cartea ca să vadă ce le dă la teză, Reta dezveli minunăţiile de sâni ce-i crescuseră peste zi. Ieri.

            – Ziceai că-s de vată? Pune mâna, Petrache, să vezi minunea de la Maglavit.

            Petrache nu mişca, nu respira. Erau primii sâni pe care îi vedea aşa de aproape. Şi era sigur că nu va mai vedea vreodată ceva mai frumos. Văzându-l că nu reacţionează nici cât un cărăbuş prins într-un insectar, Reta îi ridică uşurel palmele şi i le puse pe sîni. Pe sânii ei, fireşte. Din cele două clopote, turnate în bronz, porniră în fugă, ca într-o fugă de Bach, sunete duioase şi sunete grave care, urcând pe scăriţă, dansând pe nicovală, loviră timpanele lui Petrache cu mii de ciocănele. Toate foarte tari.

            – Sper că te-ai convins că sunt cât se poate de adevăraţi, Petrache puiule. Asta o să le spui tuturor, atunci când ieşim de aici. Iar dacă te mai legi de mine, sau de ei – şi Reta îşi privi sânii, ca să-şi întărească spusele –, o să spun peste tot că o ai mică. Şi rămâne să te descurci cum poţi cu chestia aia mică.

            Reta îşi puse uniforma la loc. Aranjându-şi părul în oglindă, îi făcu un semn poruncitor lui Petrache. Acesta îl execută prompt, încheindu-i fermoarul în spate, la sarafan. Apoi Reta ciocăni de trei ori în uşă, semnalul convenit cu Tănţica. Ieşi mai întâi Reta, apoi Petrache.

            – Petrache, murişi şi înviaşi! – se tângui Sile. Era mirat, cum miraţi erau cu toţii, mai puţin Tănţica; nu vedeau nicio urmă de luptă. Nicio zgârietură, nicio bluză sau o buză ruptă.

            – Linişte – zise Reta, calmă. Petrache are să vă zică ceva. Ia zi, Petrache!

            Şi Petrache vorbi, mirat şi el să se audă, pentru că acolo, în W.C.-ul fetelor, fusese sigur că-şi pierduse glasul:

            – Sânii Retei sunt cei mai mişto sâni din lume pe care i-am văzut cu ochii mei. Drept pentru care semnez, aici, în faţa acestui sanctuar care este W.C.-ul de fete, un important punct de desfacere a bumbacului în cadrul industriei noastre textile şi înfloritoare. Şi, cine s-o mai lega de ei, a zis Reta că acela o are mică. Aşa că, aviz amatorilor, Sile!... 

Capitolul X

                                          Reta                      (Conexiuni nr. 40, iulie  2008) (continuare)

           Le-a fost foarte greu biografilor Autorului să pună cap la cap cele două părţi ale acestei poveşti: partea despre Reta de dinainte, şi partea despre Reta de după momentul trecerii prin faţa ferestrelor aatelierului sculptorului. Era ca volumul doi al unui roman pe care un scriitor îl  publica după 5, sau 10 ani de la apariţia primului volum: niciun cititor nu-şi mai aminteşte ce s-a întâmplat în primul volum, şi cum s-a terminat... Singurii care ar fi putut eventual să lămurească lucrurile erau Reta şi sculptorul.

            Dar, pentru Reta, blocul de marmură, şi chinurile acelei faceri, de altfel plăcute, rămăseseră necunoscute. Cum necunoscute îi erau acum majoritatea lucrurilor petrecute înainte. Tot ce-şi mai amintea – şi asta, vag –, erau un film rusesc, de desene animate, „Crăiasa zăpezilor”, în care ea înfrunta gheţurile nordului pentru a-l salva pe Haralambie, lipsit de ciocolată, căzut prizonier unei regine haine, care îl ţinea închis într-un castel de gheaţă fără teren de fotbal, şi care-i mai şi turnase în inimioară un cornet de îngheţată. Şi îşi mai amintea primul 10, luat la cele cinci pagini de beţişoare, când îi făcuse cu sâc lui Stoichiţoiu Petre, care credea că numai el putea lua nota asta. A, mai era şi filmul acela cu o actriţă blondă, parcă Marlyn Monroe o chema, care-şi plimba pe ecran, în alb şi negru, timp de aproape două ore, o pereche de sâni frumoşi, mari, care dădeau pe-afară dintr-un sutien ascuţit, cum se purta pe atunci. Ei bine, nu la sânii ei pofteau bărbaţii din film, ci la unii de câlţi, pe care Tony Curtis şi-i îndesase sub o rochie şleampătă, ca să scape de bandiţi!  Dar ăia – bărbaţii, nu bandiţii, că şi bandiţii erau pe fir – nu, şi nu, dădeau să-i pipăie ţâţele alea, îl înghesuiau pe bietul Tony. Până când el n-a mai răbdat şi le-a zis, exasperat: „Lăsaţi-mă în pace, sunt femeie!”. Crezi că l-au lăsat? Ţi-ai găsit! I-au zis: „Ce conteză, nimeni nu-i perfect!”; şi au continuat asaltul la câlţi. Asta i-a plăcut teribil, i-o zicea des şi lui Ciocolată: „Nimeni nu-i perfect!” Dar alte amintiri de dinainte, despre cum arăta ea, despre cum râdeau colegii când o vedeau aşa, scobitoare, despre tratamentele de creştere, toate acestea dispăruseră pe veci din memoria Retei. Era mulţumită cu şi cu prezentul, şi cu viitorul pe care îl avea acum în faţă, când şi-l privea în baie, în oglindă, care îi dădea deplină încredere în forţele ei. Cui îi mai păsa de trecut?

            Pe de altă parte, după ce-i făcuse vânt prin geamul atelierului, sculptorului i-ar fi fost imposibil să afle ce i se întâmplase perfecţiunii pe care o eliberase din blocul de marmură. De fapt asta şi dorise: să nu ştie nimic din tot ce avea să i se întâmple trupului acela minunat.

            Cioplea la un bust al Tovarăşului, cu ochii la un portret al modelului, din tinereţe, atent să-i facă urechile cât mai sus, şi cât mai mici, ca să nu audă toate vocile nemulţumite venind de jos, când primi vizita unui secretar de la UAP, însoţit de doi tipi în haine lungi, de piele negră, care nu păreau deloc artişti plastici.

– Bună-ziua, domnule Vasiliade. Domnii sunt de la Controlul Financiar al Uniunii – îi prezentă secretarul.

– Bună-ziua. O vodcă, ceva?

            – Aţi primit, uite semnătura dvs. pe actul de livrare, un bloc de marmură albă de dimensiuni 1x1x2 m pe care trebuia să-l transformaţi într-un muncitor care dă tare cu ciocanul în Monumentul constructorilor. Unde-i blocul de marmură, că monumentul l-aţi livrat fără muncitor, fără ciocan?

            – Domnilor, fiţi bineveniţi în umilul meu loc de creaţie. A propos, tov. secretar, poate mă puneţi şi pe mine pe listă mai sus, să-mi dea un spaţiu mai mare. Că sculptez statuile ecvestre culcate, nu încap în picioare; vedeţi ce jos e tavanul? Cât despre blocul ăla de marmură, îmi amintesc că l-am primit, că era dimineaţa, şi eram treaz, dar spre seară, ia-l de unde nu-i! Domnilor, cu dăltuitul, şlefuitul şi periatul stau foarte bine. Dar cu memoria, cu memoria sunt la pământ, domnilor! Toţi mă consideră cel mai bun sculptor în viaţă când e vorba de ochi. Cei mai expresivi ochi din sculptura românească! Din toate timpurile! Domnii dacă vor, şi vin cu marmura dumnealor...

            Domnii aveau ochii cam încruntaţi. Unul, cel care părea şeful, acolo la ei, la CFI, îl cam repezi:

            – Tov. sculptorule, spune unde-i blocul. Dacă l-ai stricat, l-ai crăpat din greşeală, la noi e înţelegere. L-ai spart, l-ai spart. Da’ să ştim noi că e undeva, aici, în curtea matale, pe aleea nu ştiu care la Cimitirul Eternitatea... Trebuie să fie undeva. Că uite, sunt unii ca noi care are boala asta, să ştie tot. Să ştie unde e fiecare lucruşor. Ia zi repede, pe cine ai sculptat, de ce îl ascunzi?

            – Domnule inspector financiar, păi dacă eu nu-mi amintesc câte votci am băut aseară, vrei dumneata să-mi amintesc unde am pus o bucăţică de marmură?

            – Mai precis un bloc de 4 tone – interveni inspectorul adjunct. Poate l-aţi pus în vreun sertar, poate în albumul cu poze...

            – Dacă nu mă credeţi, căutaţi vă rog prin sertare, prin albume, peste tot. Eu cred că dvs. nu înţelegeţi că, în afară de momentele când îi sculptează pe Tovarăşi, unde nu încape prea multă imaginaţie, artistul rătăceşte liber cu mintea, se lasă pradă inspiraţiei, se lasă sedus de muză... Într-un cuvânt, habar nu are pe ce lume trăieşte. Crezi că ştiu cât mi-aţi trimis ieri, prin mandat poştal? – îl luă sculptorul, ca martor, pe secretarul UAP. Uite să vă spun una de n-o să mă credeţi: dădeam de o oră, cu ciocanul, când, într-o străfulgerare, îmi dau seama că dădeam în model – o studentă –, şi nu în cracii statuii... Dacă v-aş spune că am sculptat din blocul ăla nenorocit – care nu vă iese la evidenţa contabilă – o zeiţă atât de mişto că nu m-am putut stăpâni şi am regulat-o? Că după aia i-am făcut vânt prin fereastră – şi sculptorul indică fereastra dinspre stradă – să se ducă în lume? Că, dacă rămânea aici, nu mai puteam sculpta cât lumea; aş fi belit ochii la ea tot timpul, m-ar fi epuizat. Ca artist, vreau să spun. Mă-nţelegeţi, nu? Aş fi fost terminat. Aţi crede povestea asta?

            Inspectorii în haine de piele dădură din cap, a neîncredere. Secretarul UAP râse, ca de o poantă bună.

            – Domnu’ Vasiliade, nu cumva ai şi talent de scriitor? E tare bună povestea matale, dar noi pentru blocul de marmură v-am deranjat...

            – A fost – nu neg –, dar nu mai e. Nu mai e! Legaţi-mă, tăiaţi-mă, dar atâta ştiu! Şi, tov. secretar ştie, eu nu mă ţin de prostii. Sculptez numai busturi şi portrete devotate, pentru cei care vor stârni regrete eterne.

            Cei trei au făcut un tur al atelierului, au controlat vasul de la W.C., au verificat soliditatea duşumelei, au luat probe de resturi, de aşchii de piatră, de marmură, şi dându-şi seama că de la sculptor nu vor scoate nimic, l-au lăsat să şlefuiască în continuare urechile Tovarăşului. Ancheta a continuat vreo trei luni, cu răscolirea tuturor atelierelor de monumente funerare, a cimitirelor, a depozitelor, şi cu două convocări  ale sculptorului la sediul central al CFI-ului de pe Rahova. De fiecare dată sculptorul le spunea adevărul: n-avea nicio idee despre ceea ce se mai întâmplase cu blocul de marmură. Negăsindu-se nimic, nici urmă de blocul de marmură cu pricina, ancheta fu închisă. În fond, Monumentul constructorilor – cu o macara uriaşă, şi un macaragiu cu privirea scrutătoare, atent la bena de beton pe care o căra spre creştetul unui turn de aburi, de termocentrală – arăta bine şi aşa, fără muncitorul acela cu ciocanul în mână, care aştepta, la cota 100, să înfigă pe turn steagul tricolor.

            Dar tocmai ancheta aceasta, documentată în arhivele CFI, le-a dat biografilor Autorului posibilitatea de a pune lucrurile cap la cap. Comparând data la care la clasa a IX-a D de la Liceul Economic nr. 3 fusese predată, la ora de Geografie economică, lecţia despre industria textilă din România, cu data vizitei celor trei la atelierul sculptorului, biografii constatară doar o diferenţă de câteva zile. Bănuiala lor fu confirmată de bonurile de casă de la Alimentara de lângă atelier, care arătau că două zile la rând, începând cu data predării lecţiei despre industria textilă, Alimentara respectivă nu vânduse nicio sticlă de vodcă Stalichnaia. Erau tocmai cele două zile pe care sculptorul le dormise la rând. El, el care cumpăra zilnic, de la Alimetara aceea, o sticlă de vodcă, din cele dosite de vânzătoare numai pentru sufleţelul lui.

            Concluzia îi înfioră pe biografi: Reta căpătase acel corp minunat, practic devenise alta, tocmai când blocul de marmură dispăruse din atelier şi din evidenţa contabilă a UAP. Nu-i spuseră nici sculptorului ce se întâmplase după, şi unde anume ajunsese creaţia lui. Nu-i spuseră nici Retei ce fusese ea înainte, de teamă că ancheta ar fi putut fi redeschisă şi CFI-ul ar fi putut să revendice marmura. Şi astfel, toată documentarea lor, în loc să lămurească povestea, ar fi subminat-o. O poveste atât de frumoasă! Păcat că Autorul n-avea s-o cunoască în întregime: l-ar fi putut inspira pentru o capodoperă. Dar chiar şi-aşa, partea pe care o cunoştea – şi avea să o cunoască şi mai bine – Autorul, era Reta de după. Biografii nu credeau că Reta dinainte, cea slabă şi fără sâni, l-ar fi inspirat cu ceva. Greu de crezut.  

(va urma)