Laurenţiu ORĂŞANU

          În a doua săptămână, conform planului strategic al tovarăşei Sidonia, expus succint lui Profirescu („Îl scoţi din producţie, îl trimiţi să se documenteze pe la toate secţiile, şi prin februarie vreau să văd brigada artistică în spectacol, la cantină”), Autorul începuse turul celorlalte secţii, cunoscând alţi oameni şi alte procese de producţie. „Te documentezi întâi, ca să nu spui lucruri din burtă, apoi te pui cu burta pe scris – îi detailase, Profirescu, planul. Când ai textul, îi iei pe Gicu, pe Stan şi pe Fănel; „steluţele” vor veni singure, ca muştele la miere. Mă rog, pe cine crezi tu. Îi antrenezi, îi pui să-şi înveţe rolurile. Ai grijă să iasă ceva de râs, să-şi descreţească oamenii frunţile, să mai uite de cozi şi de frig. Cît mai puţine „şopârle”, că precis o să vină de la sector la primul spectacol. Ai înţeles?”

            Profirescu, sau Profu’, sau nea Virgil, cum îi plăcea lui să fie apelat („Nici tov., nici domn – zi-mi pe nume, nea Virgil”), era singurul dintre şefi care nu folosea obişnuitele pârghii – cu băgatul şi scosul – cu care se realiza planul, atât cât se realiza, la ADP. El nu băga pe nimeni în gura şefilor, şi nici nu ameninţa că dă afară. Era de mirare cum de-l ascultau oamenii cu care lucra, şi nu era de mirare că, deşi îl mai lua la rost, aşa, de ochii lumii, tovarăşa Sidonia, zbirul secţiei „Răsaduri”, îl respecta şi îl ţinea mereu aproape de ea. De fapt, nu chiar atât de aproape: la distanţă de un birou. Profirescu, aşa apropiat de oameni cum părea orice „nea”, impunea şi el distanţa: reuşea să treacă, făcând eforturi serioase, pe lângă sânii Lenuţei, respecta cu sfinţenie biroul dintre el şi tovarăşa Sidonia, iar „steluţele”, aflând că nu e însurat şi totuşi nu are ochi pentru ele, se resemnaseră şi îşi concentraseră interesul asupra lui Fănel.

            Un biograf atent la detalii, gata oricând să satisfacă un cititor exigent – şi deci curios –, ar fi aflat, cercetând în dosarul aflat în seiful tovarăşei Sidonia, şi ar fi precizat, pentru acel cititor exigent, că Profirescu era cu adevărat profesor. Mai exact, fusese profesor. De Fizică, la fostă Şcoala Centrală de Fete, pentru moment şi pentru contemporani – Liceul de filologie „Zoia Kosmodemianskaia”. Profesor model, fără frecuşuri cu colegii de la alte materii, fără ciocniri, altele decât cele guvernate de Legea Impulsului, într-un cuvânt un profesor ţinut cu picioarele pe pământ de Legea Gravitaţiei. Asta până când, într-o zi – nu s-ar putea zice o zi bună – profesorul Profirescu simţise că parcă zboară, antigravitaţional, sfidând Legea lui Newton şi toate problemele de căderea corpurilor. Era la examenul de corigenţă al clasei a XI-a, singur cu Lidia, elevă model (90-70-90), îmbrăcată din pachet de prietenii ei care veneau şi plecau, prieteni care-i ocupau zilele – şi mai ales nopţile – cu lucruri mult mai importante decât mecanica cuantică, legile lui Ohm sau ale lui Kirkoff, sau relativitatea, generalizată sau nu. Sânii Lidiei, ca nişte mere care refuzau să cadă, prinşi în plasa străvezie a unui tricou şi atât, îl îndemnaseră pe Virgil Profirescu să se aplece să-i culeagă, acolo, în banca în care ea se chinuia să rezolve subiectul de corigenţă. Căzuse o bretea, apoi cealaltă. Merele nu. Atingându-le, Profirescu simţise cum se înalţă deasupra defileului şi de-abia mai apucase, în grabă, să treacă nota 10 în catalogul examenului de corigenţă. 

            Doi factori s-au unit, ca nişte forţe convergente, aducându-l pe Virgil Profirescu la pământ, adică la ADP. Mai întâi, faptul că Lidia nu şi-a ţinut gura, lăudându-se. Şi, în loc să cadă ea, a zburat proful. Celălalt – ghinion! Tocmai atunci erau vânaţi transcedentalii, pe motiv că încearcă să zboare. Deşi motivaţia zborului lui Profirescu era cu totul alta, i se aplicase şi lui aceeaşi pedeapsă: fusese trimis la munca de jos. Adică învăţător la Priseaca de Jos. O localitate renumită pentru livezile de mere. Profirescu, căruia tot necazul i se trăsese doar de la două mere, se temuse să ajungă printre livezile Priseacăi, şi se angajase la ADP, unde doar foarte rar avea de-a face cu pomii fructiferi. Se hotărâse să nu se însoare niciodată şi evita, de atunci, să privească la o femeie mai jos de umeri, de frica merelor. Singurii sâni pe care putea să-i privească, fără să se teamă ca va zbura din nou, erau sânii Lenuţei, mari ca nişte dovleci...

            Istoria găsită de biografi pe cealaltă parte a biroului tovarăşei Sidonia, şi care o privea uneori, în somn, pe această vajnică şefă de secţie „Răsaduri”, nu era cu nimic mai prejos. Deşi tovarăşa Sidonia nu încercase să zboare, şi tovarăşa Sidonia avea mere, ca Ana din Abecedarul lui Haralambie, sau ca Lidia corigenta. Chemată cu mere cu tot şi cu evidenţa contabilă la şef, directorul ei de la Fabrica de conserve din legume şi fructe de la Chitila, tovarăşa Sidonia intrase la el tare pe cifre şi pe tocurile de 12 cm, abordând un zâmbet profesional şi un decolteu adecvat situaţiei. Era toamnă devreme, adică pe la 10 dimineaţa şi totodată septembrie. Cazanele fabricii funcţionau la capacitate maximă. Arome îmbătătoare se strecurau peste tot, îmbătând până şi aerul. Bulionul fierbea, ţuica de prune fierbea, şeful fierbea: aveau fructe, aveau legume – ceea ce se întâmpla cam rar – dar lipseau capacele pentru borcane! Directorul se mai îmbunase când văzuse situaţia expusă de tovarăşa Sidonia. Când aceasta se aplecase spre birou, directorul văzuse clar că sutienul era roz, pielea era şi ea roz, ca dulceaţa de trandafiri în aşteptarea capacelor, buzele – date cu un ruj roz, în ton cu sutienul –  rotunjeau un bilanţ promiţător de steag de fruntaş pe ramură. Văzând că totul era roz, şi că dracul nu era aşa de negru, directorul o pupase, de bucurie, pe contabila lui şefă, tovarăşa Sidonia, mai întâi pe părţile oricum expuse vederii, mai apoi pe părţile pe care el le expuse vederii cu asentimentul ei tot mai evident. Întinsă pe spate, pe birou, Sidonia bătea cu tocurile de 12 în perete, de bucurie, aşteptând să primească lauda şefului. Şeful o privea de sus, roşu la faţă. Şeful cel mare, pe perete, rămăsese tablou. Asta doar până în momentul când tot biroul începuse să se zguduie. Borcanele cu exponate din vitrină zornăiau.Vaza se răsturnaseră, cu crizanteme cu tot. Tocul se înfipsese şi mai adânc în călimara cu cerneală. Tocurile tovarăşei Sidonia se înfipseseră şi mai adânc în zugrăveala calcio-vechio. Tovarăşul de sus se ţinea bine, deşi era gata-gata să cadă. Se încrunta din ce în ce mai tare. Cutremurul se apropia de momentul de intensitate maximă când, ca o vijelie, intrase, fără să bată la uşă, secretarul de partid:

            – Tov. director, au sosit capacele!

            Directorul se bucurase, evident, încheindu-şi cravata şi făcându-i semn tovarăşei Sidonia să-şi ia situaţia contabilă şi să plece. Aceasta plecase mâhnită, cu sentimentul datoriei neîmplinite, şi cu doi nasturi la fustă descheiaţi.

            Până la urmă fabrica ieşise fruntaşă pe ramură. Secretarul de partid, cu acordul directorului, trimisese o cisternă cu borhot de prune la socru-său, care avea cazan de ţuică. Pe lângă acest mic favor, secretarul îi mai ceruse directorului un favor şi mai mic: s-o trimită unde-o şti pe tovarăşa Sidonia, ca o condiţie ca totul, inclusiv cisterna cu borhot de la anul, să rămână între ei. Astfel ajunsese tovarăşa Sidonia la ADP, în urmă cu şapte ani. În urmă cu cinci ani se măritase cu un inspector la fisc. O duceau bine, dar, că mereu se furişează câte un dar, tovarăşa Sidonia nu simţea decât foarte rar plăcerea. Lucrurile se rezolvaseră abia atunci când soţul, care îşi mai aducea de lucru şi acasă, cumpărase un birou. Pe el se jucau acuma cei doi copii ai Sidoniei şi ai inspectorului, o fetiţă de patru ani şi un băiat de trei ani. Şi tot pe el fuseseră concepuţi. Multe familii care locuiau la bloc îşi puseseră biroul în dormitor, din motive de spaţiu, dar niciuna nu pusese portretul secretarului general al partidului deasupra biroului. Din acelaşi portret din care secretarul general privea încruntat în biroul directorului fabricii de la Chitila, el zâmbea de data aceasta în dormitorul familiei Ghirşcă, privind protector leagănul familiei: biroul...

            Poate tocmai de aceea tovarăşa Sidonia îi ţinea întotdeauna pe subordonaţii ei la distanţă de un birou. Ca să nu mai încurce borcanele. Şi, din când în când, privea complice către tabloul Tovarăşului. Nici secretarul general, nici secretarul de partid de la Fabrica de conserve nu scoseseră o vorbă...

          Când i se trasase sarcina cu brigada, Autorul dăduse să-i spună lui nea Virgil că el avea în vedere lucruri mai serioase: cărţi, nu texte de brigadă artistică. Ar mai fi putut să-i spună lui nea Virgil Profirescu şi că nu scrisese, până atunci, nici măcar un rând. Dar tonul acestuia, fără a fi răstit, ca şi cum vorbea de o cometă care urma să izbească Pământul, sau despre nebunia care cuprindea tot ADP-ul, nu numai secţia de „Flori exotice şi ornamentale”, în ianuarie, când se aniversau ambii tovarăşi, tonul acestuia îi spunea Autorului, complice, că trebuia să privească treaba asta cu brigada ca pe o tâmpenie oarecare, nici măcar o tâmpenie din cele mari...

            Pe  la secţiile la care se ducea „în documentare” Autorul nu muncea, nu-l puneau la treabă. Ba îl priveau cu un oarecare respect; ca pe un reporter venit de la ziar, sau de la Televiziunea Română, sau ca pe un inspector de la sectorul de partid. Astfel, la secţia „Ţăruşi”, o secţie vitală pentru întregul ADP, după cum îi explică şeful ei, maistrul Pătruşi, despărţindu-se pentru un timp de sticla de ţuică „Ochii lui Dobrin”, „trebuia să ai grijă să ascuţi ţăruşul numai la un capăt. L-ai ascuţit la ambele capete, s-a terminat! E rebut, ai stricat degeaba arborii ţării: cum îl mai baţi, cu ciocanul, ca să intre în pământ? Nu îţi mai rămâne decât să-l iei acasă şi să-l pui pe foc. Sau, dacă stai la bloc – cum stă el, că are patru copii şi i-au dat două confort III, în Giurgiului, şi nu te încălzeşti cu lemne, după cum nu te încălzeşti nici cu termoficare, şi nici cu gaze –,  strângi toate rebuturile şi le dai unuia care se încălzeşte cu lemne. Şi măcar 100 lei dacă îţi dă pe o căruţă cu tăruşi rebutaţi, se cheamă că pierderea nu e totală. Când vine timpul să plăteşti curentul, mai compensezi cheltuiala cu reşoul electric, cu care de fapt şi de drept te încălzeşti”.

            La secţia „Utilaje” Autorul simţise din plin suflul nou al unor maşini care trebuiau demult casate. Era un amestec bizar de miros de motorină, gaz lampant, ulei şi usturoi. Mirosul de usturoi venea chiar din ziarul „Scânteia” pe care nea Sandu, şeful secţiei, îşi întinsese slana. Celelalte izuri puternic mirositoare veneau şi de la basculanta pe care o freca zilnic Gică pe distanţa Bucureşti-Găeşti, adică de la el la socri şi retur, şi de la cele 23 utilaje de dezăpezire cărora li se făcea revizia în aşteptarea sezonului de iarnă. „Cu utilajele astea e o poveste” – îi zise nea Sandu. „E cadoul oferit lui Ceauşescu de preşedintele Ciadului”. Ăsta le cumpărase pe franci grei de la francezi, care-l păcăliseră pe africanul francofon că sunt bune în deşert, la mutat dunele. Nu reuşiseră să mute nici grămăjoara de nisip din groapa în care se juca fiul său. Ajunseseră la ADP cu motoarele gripate, şi numai el, nea Sandu, putea să spună cât nisip şi câţi scorpioni africani scosese din ele. Era însă păcat să le dea la fier vechi. N-avea nicio idee dacă vor fi sau nu bune la dezăpezire, dacă vor fi robuste, dar aveau nişte scaune moi, din piele, care meritau toată primirea entuziastă de care se bucurase preşedintele Ciadului în primăvara trecută. Mai bine zis, fostul preşedinte al Ciadului, că îl răsturnaseră taman în timpul acelei vizite.

            Cei de la secţia „Specială” au vrut să-l reţină pe Autor la ei. S-ar fi simţit mai în siguanţă având un specialist în litere, ca el. Îi treceau toate năduşelile, dădeau în boală de gâlci sau alte suferinţe care-i ţintuiau la pat, atunci când venea luna aniversărilor, şi aveau de scris cu flori diverse mesaje frumos mirositoare pentru cei mai iubiţi conducători din câţi primiseră vreodată flori. Dacă greşeau o literă era vai de leafa lor. Dacă vreo petală de panseluţă era roşie în loc de albastră, şi ochii tovarăşilor păreau scoşi, întreg ansamblul floral era aruncat la gunoi. Asta în cazul fericit, când controlul intern de la ADP sesiza greşeala. Dacă greşeala era sesizată mai târziu şi mai sus, la sector, sau chiar la municipiu, atunci puteau să zboare chiar şefii cei mari. Puteau să zboare jos de tot. Tovarăşul putea să înghită i-ul din prietenia de veacuri româno-congoleză, româno-chineză, româno-senegaleză, dar lor nu li s-ar fi tolerat nici măcar o literă lipsă.

            Era seară, ora 8 şi 37 minute, tocmai se terminase Telejurnalul de seară şi mai erau doar vreo două cântece populare până când să înceapă cel de noapte, în care Tovarăşul urma să viziteze acelaşi combinat de oţeluri aliate pe care îl vizitase cu aproximativ două ore mai înainte. Pe aceelaşi canal. Atunci, fix la acea oră, Autorul luă un pix şi un caiet gros, cu coperţi cartonate, căpătat în timpul stagiului la „Servicul de evidenţă contabilă şi personal”, şi se apucă să scrie.

            Biografii notară, prompt, momentul. Pentru mulţi autori, poate chiar pentru majoritatea autorilor, acest moment, al primului contact cu actul creator, rămâne necunoscut. Cine ştie când a scris Oedip „Cântă zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul”? Sau Creangă, când a scris el „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc...”? La ce oră, în ce zi, în ce stare? Şi asta era important, starea în care se afla autorul la momentul respectiv. Dacă avea necazuri, îl părăsise iubita, sau nevasta, citise o cronică nefavorabilă la adresa lui într-o revistă literară, putea el să se apuce de scris cu inima uşoară? Putea, dar doar dacă îşi propunea să scrie o tragedie. Sau o elegie, mă rog.

            Starea Autorului era bună. Combinatul de oţeluri aliate fusese pus în funcţiune doar cu un an întârziere. Prima şarjă avusese doar defectele de procesare obişnuite. Tovarăşul putea să fie mândru. Furnalul nu sărise în aer. Cuptorul crăpase puţin, dar putea fi reparat în circa trei luni. Gică Petrescu, veşnic tânăr, cânta „de-alea d’ale noastre”, plin de fericire. Motivul fericirii maestrului rămânea necunoscut publicului, dar poate tocmai asta îl tonifia. „De-alea d’ale lor” nu prea aveau loc pe postul naţional de televiziune, rămânând să apară pe posturile locale, înfiinţate ad-hoc în apartamentele posesorilor de video.

            Ar mai fi fost şi motive de nemulţumire. Ar mai fi fost şi neîmpliniri. De exemplu, Fabrica de geamuri Scăieni nu-şi mai făcuse planul de vreo 5 ani rai. Cam de când sărise în aer ultima dată Piroliza, cea de la Piteşti, sau cea de la Brazi. Producţia agricolă ajunsese cam la o treime din cea raportată. Cota de benzină repartizată pe volan de automobil, în provincie, ajungea doar pentru drumul până la staţia de benzină. Cozile la staţiile de benzină din Bucureşti bătuseră în lungime şi durată cozile la carne şi portocale. Carne se mai băga din când în când. Pensionarii îşi găsiseră un rost şi, cine avea serviciu şi nu avea bătrâni, şi-i cumpăra cu un pol, pentru a face cozile. Cu toate aceste neajunsuri starea de sănătate a populaţiei se îmbunătăţise vizibil: tonifiaţi de frig şi de efortul de a căra pâinea de la oraş la sat, şi carnea din amintire în vis şi retur, cetăţenii României aşteptau, plini de speranţă, cu un tonus ridicat, primăvara şi urzicile. Se anunţa un an bun la urzici.

            Asta era, Autorul avea un tonus bun. Steaua bătuse pe Dinamo, fără ca arbitrii să fi intervenit în favoarea ei cu mai mult de două lovituri de pedeapsă. Amintindu-şi de autorul Eminescu, cum încrucişa el rimele prin pădurile Bucovinei, oprindu-se să bea numai din izvoarele cu apă potabilă, încercă să rimeze ca el:             

Încă de mici, prin parcuri ne plimbam,

Din Străuleşti, şi până-n I.O.R.,

De ce sunt verzi? Cu toţii ne-ntrebam.

Răspunsul este simplu: ADP! 

            Biografii, privind peste umărul lui, bătură din palmele lor nevăzute. Asta era! Ce era mai greu trecuse! Primul beţişor, prima literă, primul vers, prima strofă, într-un cuvânt începutul e greu, ştiau ei bine asta; restul venea de la sine. (Şi „Venea o moară pe Siret” pornise greu la vale. Dar, odată pornită, nu se mai oprise până nu ajunsese în manualele de Limba şi literatura română.) Se bucurau că nu pierduseră timpul degeaba, investindu-l într-un autor care promite, dar, până la urmă se dovedeşte că nu merită efortul şi timpul pierdut cu el.

            Restul strofelor se aşezaseră cuminţi după prima. Angajat după angajat defila prin mintea autorului, făcea o piruetă, spunea câte ceva, astfel ca Autorul să îl prindă într-un vers sau două, sau chiar o strofă.

            Biografii constatară că prozodia scârţâia, unele versuri erau mai lungi, altele mai scurte, ritmul se mai schimba, pe ici, pe colo, dar, pe ansamblu, pentru o primă poezie, şi pentru un text pentru o brigadă artistică, nu era rău de loc. Sărbătoriră succesul Autorului la „Minion”, unde îi debarcă pe toţi un taxi pe care îl decontă fiecare în parte la editura sau revista la care era angajat.

          Era tot ianuarie, a doua zi, când Gicu, Stan şi Fănel, ca să nu mai vorbim de nelipsitele Steluţe au fost scoşi şi ei din poducţie, chiar dacă aceasta înregistra vârful anual obişnuit, prilejuit de zilele Tovarăşului şi Tovarăşei. Profirescu, mulţumit că treaba cu brigada era în grafic (singura de altfel), nici nu se uită pe text. Repetau în fiecare dimineaţă la cantina secţiei, stimulaţi cu o ciorbă de legume şi de un nechezol,. La început, la primele repetiţii, Gicu şi Stan făceau mişto, nu erau în stare să lege două cuvinte. Numai că Fănel, şi mai ales Steluţele luaseră totul în serios. Se şi vedeau pe scenă, în faţa întregului colectiv de muncă. Poate că va veni chiar directorul cel mare. Poate, cine ştie, ajungeau la faza pe ţară. Într-o astfel de situaţie n-aveau cum să le scape biletele prin sindicat; la Sovata, sau la Slănic – oricare din cele două ar fi fost o recompensă frumoasă.

            Autorul le mai corecta intonaţia, le mai spunea să nu mai stea ca nişte beţe, dădea mai tare sau mai încet muzica de fundal. Pentru aceasta înnodase câteva cântece, printre care „Nu mai rupeţi flori copii, că şi florile sunt vii”, „Green, green grass of home” şi „Parcul Herăstrău e plin de flori”. La repetiţia generală le aduse salopete noi, punându-i să semneze pentru ele. Urmau să le înapoieze după spectacol.

            Spectacolul l-au dat de 8 Martie, de Ziua Femeii. Salariatele au cam bombănit, că de obicei li se dădea liber, nu „prezenţă obligatorie la brigada artistică”. Dar se dusese vorba că se pregăteşte ceva, probabil că Steluţele chicotiseră cu megieşele în Rata de Afumaţi, aşa că doar puţini salariaţi au lipsit dintre cei trecuţi pe convocator.

            Profirescu stătea în rândul întâi, la un scaun distanţă de tovarăşa Sidonia. Chipurile ţineau locul dintre ei liber, pentru delegatul de la sector. Dar acesta, prins de ceva treburi mai importante, nu se arătă. Nici directorul mare nu venise, apăruse doar adjuncta lui şi contabila şefă, care se instalaseră şi ele în rândul întâi.

            Primul intră pe scenă Tom Jones, stereofonic, trecând din ureche în ureche, făcând turul sălii pe tocurile lui cam înalte pentru un bărbat, adulmecând parcă aroma de tocană de legume, asortând-o cu verdeţuri de acasă. Steluţa, făcând un pas înainte, deschise spectacolul: 

Încă de mici, prin parcuri ne plimbam,

Din Străuleşti, şi până-n I.O.R.,

De ce sunt verzi? Cu toţii ne-ntrebam.

Răspunsul este simplu: ADP! 

            Membrii conducerii se priviră între ei, aprobator. Merge! E bine! Brava Profirescu! Din sala se auzi un fluierat, apoi un hâtru remarcă, cu voce tare: „Băi, ăsta e ca la Cenaclul lui Păunescu!”. Dar toţi ceilalţi cerură linişte.

            Rând pe rând, recitând câte o strofă, sau chiar două la rând, declamară Gicu, Casiopeia, Stan, Steluţa, Perseida, Fănel. Cele mai multe aplauze le stârni Fănel, care-şi ajustase salopeta pe fund, ca pe nişte blugi. Stan se bâlbâi la un moment dat, deşi Autorul le şoptea dintr-un colţ. Gicu transpiră la singura strofă pe care o avea de recitat. 

Domeniul public scump ne este nouă,

Udăm mereu, dar mai ales, când plouă,

Tot anul satisfacţia-i deplină

Dar, mai ales, în ziua de chenzină. 

Contabila şefă zâmbi îngăduitor, ca şi cum din buzunarul ei se plăteau toate lefurile. 

Un măr şi-un păr crescuţi înalţi, semeţi,

I-a pus acolo secţia „Puieţi”,

Chiar fără gard, ei nu atrag drumeţi,

Dau poame acre. Că sunt pădureţi. 

Toată secţia „Puieţi” izbucni în aplauze. Aveau ei câteva poame, dar nu erau acre deloc. Ce ştiau băieţaşii ăştia de la „Răsaduri”! 

Şi, pentru că am pomenit de garduri,

Să poposim la secţia „Răsaduri”.

Ne-ntâmpină, pe capră, chiar Lenuţa,

La hipo: Nicu, biciul şi căruţa.

Căruţa-i plină, ochi, de bălegar

Din cel mai bun, produs de telegar,

La noi, ştiţi, bălegar avem destul,

Dă Nicu, scurt, raportul, cam fudul. 

            Când termină Fănel cele două strofe, sala se încălzi. Chicote, tropăituri, fluierături de aprobare. „Îi ştim şi noi, cine nu-i ştie! Nicu şi Lenuţa! Stau sus pe tot bălegarul nostru! Să ne trăiască, dar să mai trăim şi noi!” Tovarăşa Sidonia şi ceilalţi şefi se îngălbeniseră. Ochii lor se îndreptau încruntaţi către Profirescu, ca şi cum ar fi spus: „Tu ai avizat chestia asta?” Profirescu ridica din umeri, sincer. Habar n-avea, să stea tovarăşii liniştiţi, că se rezolvă. Bine că nu era nimeni de la sectorul de partid.  

Echipa fuga dă să îl întindă

La rădăcini, răsadul să-l cuprindă,

Vreun angajat mai nou, prin pile-adus,

Întreabă: Verdele-i în sus? 

„Ăsta-i Autorul, strigară cei de la „Răsaduri”, dar e poet, îl iertăm”. „Sigur, Autorule, cu verdele în sus şi rădăcina sub sol. Trăiască Autorul, bravo!” – se auzi din toate colţurile sălii. 

Gicu şi Stan sunt la reeducare:

Primul – valută, Stan – delapidare.

De supărare, beau numai Târnave

La chil. Plantând, de zor, agave.

Nu creşte din puiet copac sadea

Dacă nu-i pui, la timpul lui, proptea.

Doi ochi albaştri, şi cu nea Pătruşi,

Ţin, bărbăteşte, sectia „Ţăruşi”. 

Nea Pătruşi bombă pieptul, mai mult decât îl bomba sticla de vodcă pe care o ţinea sub salopetă. Ortacii lui tropăiau, ţipau şi îi dădeau coate prieteneşti. 

Consumu-i mare. Cer băieţii mulţi.

Pun şi la pomi, mai fac la fete curţi.

– Băi, proştilor, le zice Şte Fănel,

La fete nu-i cu parul. Cu Chanel.

Ce fete mari? Poate una la mână,

Şi-aşa rămâne doar o săptămână.

Vin de la sat, le trebuie o gazdă,

Sar uteciştii şi le dau pe brazdă. 

„Ştiu eu una” – se auzi din fundul sălii. E la grădiniţă, la grupa mică. Lenuţa se ridică în picioare, strigând: „Şi io sunt. Adică, stai, am fost!” Nicu o trase jos. Hărmălaia sporea.  

Le iau la cinema-ul cu răzoare

În faţă. Înfrăţirea-ntre popoare.

Le iau pe-ngrăşăminte de azot,

Sus pe remorci. Le iau cam peste tot.

Vă spunem clar, la noi, la ADP,

Sunt cele mai frumoase-n RSR,

Şi cine nu ne crede că-s drăguţe,

Să vină cân’ se-apleacă la plăntuţe.

Conducerea se-ocupă de seminţe

Şi-n rest, face ce ştie ea: şedinţe.

Şi să nu credeţi că e boierie

Să faci, tot timpul, planul pe hârtie. 

            Contabila şefă şi adjuncta directorului se ridicară şi părăsiră sala. Tovarăşa Sidonia ar fi făcut la fel, dar era sigură că i se va cere raportul. Suportă până la sfârşit. Dar, acum, după plecarea conducerii, se mai obişnuise cu situaţia şi, deşi se abţinea, nu se putea stăpâni să nu zâmbească aşa, puţin, şi mai pe neobservate. 

Se zice: ce ai semănat, culegi.

Dar poate-au fost seminţele cam seci,

C-am semănat gazon în Cişmigiu,

Şi-a răsărit la Nicu, hăt, în Chirigiu. 

            Nicu se burzului: „Da’ ce, calul ADP-ului n-are voie să rumege gazonul ADP-ului?” Lenuţa îl linişti: „Hai, măi Nicule, că asta e la gargară, să se râdă lumea, nu te mai cocoşi aicea. Păstrează-te pentru diseară. Că doar e Ziua Femeii!” 

Iar şapte pini de soi, în drum spre Străuleşti,

S-au rătăcit, cu basculanta-n Bucureşti,

Cu tot cu Gică-au luat-o spre Piteşti,

Fac umbră-acum la socri, la Găeşti. 

            Gică, de la „Puieţi”, protestă slab. „Ţi-a zis-o, Gică, creşte pădure de pini la socru-tău!” 

Am luat bilet, odat’, prin sindicat,

Că primul am ieşit la repicat,

Cu slipul nou-nouţ, plecai la mare

La timp ca să privesc prima ninsoare.

Când m-am întors, mi-a explicat tov. Chesu:

– Noi nu plecăm, pân’ nu gătăm culesu’

De frunze galbene, ca-ntr-un tablou de Ressu,

Doar pe traseu, acolo-i interesu’. 

            Sala cantinei se zguduia ca la un cutemur de gradul 6,345 pe scara Richter. În bucătărie, sertarul cu tacâmuri de aluminiu zornăia de parcă acestea ar fi fost din oţel inoxidabil, argint, sau placate cu aur. Trei pahare cu fundul gros, din sticlă ordinară, se sparseră în această veselie, cu clinchet de cristal. De pe un raft, de unde aştepta cuminte să fie dus şi el acasă de un bucătar, ultimul pachet de carne de porc cu slănină şi oase o luă, cu paşi mici, dar siguri, spre oala de ciorbă. A doua zi, curajoşii ADP-ului care se încumetau să ia masa la cantină aveau să constate că de Sfinţii Mucenici primiseră carne. În postul Paştelui – carne, în restul anului – zeamă lungă de cartofi. Ar fi preferat să fie invers. 

Pe hol, la sediu, peste tot sunt flamuri

De evidenţiat, fruntaş pe ramuri,

Nu-i cracă de arţar, stejar sau fag,

De care să n-atârne vreun steag.

Când plouă e noroi. Iarna-i zăpadă.

Desfunzi o sticlă. Se înfund-o stradă.

Nea Sandu şi ai săi urcă pe pluguri,

Împingem toţi. Nu pleacă fără şuturi.

Sărim la târnăcoape şi cazmale,

La inundaţii – desfundăm canale.

Gheaţa-i subţire, uneori mai crapă,

Mai intră câte-un şefuleţ la apă.

În încheiere – vrem să ne urmezi,

Vino la ADP ca să lucrezi.

E leafa mică, asta-i, n-ai ce face,

Dar aerul e liber. Bună pace! 

            Ropote de apaluze, bravo, Autorul la rampă, împreună cu actorii în salopete. Tovarăşa Sidonia, respirând acum oarecum normal, îi şopti lui Profirescu: „Mâine la prima oră în birou la mine, cu Autor cu tot!”. Şi, călcând ţanţoşă pe tocuri, părăsi în viteză sala cantinei.

            Profirescu urcă pe scenă, strânse mâna actorilor şi-l luă deoparte pe Autor.

            – Ei, cum a fost nea Virgile? Văd că tovarăşa Sidonia a plecat repede. Nu i-a plăcut?

            – A fost bine, Autorule. Nu mi-a zis nimic, că se grăbea la teatru. O duce bărbatu-său la „Îmblânzirea scorpiei”, aşa, ca de 8 Martie. Ne spune ea mâine, ne-a chemat la biroul ei devreme, la 7. Vezi, să nu întârzii, că de mâine înceteză scoaterea voastră din producţie.

            Autorul dădu să întrebe cum rămâne cu faza pe sector, dar Profirescu coborâse de pe scenă şi primea felicitări din toate părţile.

            Debutul e un început, orice început e greu, orice debut e greu! Logica asta o ştiau bine biografii. Putea să fi fost şi mai rău. Mai ales dacă ar fi venit reprezentantul sectorului. Ar fi fost ca la premiera unei piese de teatru a unui dramaturg care-i luase nevasta celui mai mare critic teatral. Piesa ar fi căzut dacă acel critic ar fi fost prezent. În lipsa cenzurii, Autorul alesese, neinspirat, două nume care puteau să se plimbe într-o caleaşcă aurită, dar nu aveau voie să apară pe capra unei căruţe pline cu bălegar pe scenă, la o biată cantină! Biografii erau tare curioşi să vadă cum se va descurca Profirescu, şi chiar Autorul, a doua zi...

             Tovarăşa Sidonia era calmă în acea dimineaţă. Vremea se anunţa propice plantării puieţilor care ar fi trebuit plantaţi astă toamnă. Ignorând prezenţa Tovarăşului, parcă mai încruntat ca niciodată în tabloul de deasupra biroului, îi zise Autorului:

            – Chiar rău n-a fost. Echipa a interpretat binişor, oamenii au râs. Textul însă...

            – Pot să-l mai corectez până la faza de sector, sunt vreo două locuri în care am forţat nişte rime – se repezi Autorul.

            – Adică poţi să scrii şi altele mai bune?

            – Cred că da. Am strâns destul material în astea două luni de documentare, echipa e antrenată...

            – Tocmai asta e, Autorule. Nu mai scrii niciun text!. Uită şi de ăsta pe care l-ai scris! Auzi, Nicu şi Lenuţa, sus pe bălegar! Profirescu, mare noroc ai avut că n-a venit nimeni de la sector! Am vorbit şi cu directoarea adjunctă, şi cu contabila şefă. Linia e: spectacolul nu e reuşit, decât să ne facem de baftă la faza pe sector, mai bine raportăm că n-avem forţă de aşa ceva. Să ne critice, să ne bage la exemple negative în darea de seamă, să ne facă ce vor ei. Dar scăpăm de multe alte belele, cred că înţelegi, Profirescu, că şi tu ai trecut prin multe. Şi, către Autor, de parcă l-ar fi văzut scriind la un nou text: Nu mai scrii nimic, ai înţeles? Nimic!

            – Am înţeles – îngână Autorul – cam nedumerit că îi este expediată la coş creaţia, fără o critică fundamentată, doar pentru o coincidenţă de nume. Coincidenţă pe care, în sfârşit, o înţelesese. Aha, de aceea se râsese atât de tare în sală la strofele cu Nicu, Lenuţa, bălegarul şi biciul. Lui nici nu-i trecuse prin cap.

            Gândul biografilor zburase imediat la Meşterul Manole. Trufia lui îl costase viaţa, nemaipunând la socoteală şindrila lipsă de pe acoperişul mănăstirii pe care, imprudent, se angajase să o depăşească în frumuseţe. Meşterul Manole zburase, de sus, de pe acoperişul de şindrilă, cu aripi de şindrilă, şi tot ce rămăsese de pe urma lui era o fântână. Autorul avusese noroc. N-ar fi putut zbura mai jos de înălţimea straturilor cu răsaduri. Nici şindrilă n-ar fi găsit la ADP, iar dacă ar fi „împrumutat” material lemnos de la secţia „Ţăruşi”, maistrul Pătruşi l-ar fi dat în vileag. Acum, după reprezentaţia brigăzii, toţi ochii erau pe el, toţi erau curioşi să vadă unde va zbura. Şi cu ce.

            Dar Autorul nu zbură niciunde. Aripile acelea, care abia mijiseră, încât nici nu se ştia bine din ce material sunt, şi dacă ţineau la zbor lung, sau erau bune doar pentru distanţe scurte, fuseseră retezate. Tovarăşa Sidonia hotărâse: Nu mai scrii!

            Dar se putea opri zborul, oare? Se putea interzice unui om să gândească, să vorbească liber, să-şi bucure semenii cu ceea ce le lipseşte, să râdă gură la gură cu ei, să se bucure de o viaţă, chiar aşa amărâtă cum o duceau cei de la ADP? Uite că se putea. Biografii cunoşteau o mulţime de cazuri  de autori care greşiseră, intenţionat sau nu, şi rămăseseră fără aripi din cauza vreunui motan, sau din cauza vreunei scrisori rătăcite dincolo de zona de acţiune a Poştei Române.

            Eşecul întăreşte, succesul moleşeşte. Acesta era singurul motiv de bucurie pentru biografi. Dacă reprezentaţia brigăzii ar fi avut succes, dacă s-ar fi vorbit despre ea peste tot, atunci Autorul putea să cadă în capcana propriului succes. Dar aşa, primind lovitura încă înainte de a încerca să zboare cu adevărat, ei se aşteptau ca Autorul să nu dea înapoi, să persevereze, să pună şi mai multă forţă în scrisul lui şi, de ce nu, să corecteze greşelile acelea de prozodie din prima lui încercare literară.

            Ca de obicei, timpul şi vremurile urma să hotărască drumul lui literar. Timpul era bun, aşa cum constatase tovarăşa Sidonia în acea dimineaţă. Se scurgea în favoarea lui, fără ezitare, urmând acelaşi sens pe care îl urmase încă de la începuturi. Se putea planta. Vremurile însă, cu vremurile era mai greu de spus ce urma să se întâmple. Vremurile sunt vremelnice,  ca şi cei care stau deasupra lor. Cu toate acestea, ca o excepţie de la o regulă, cei care stăteau deasupra acestei vremi – în care biografii încercau să fixeze cadrul existenţei autorului – păreau să stea acolo pentru vecie.

(Sfârşitul Capitolului 11)           

       Orice scriere are nevoie de o perspectivă. Asta o ştie orice autor. Şi orice autor mai ştie că trecerea timpului oferă perspectivă. Din plin. Trec douăzeci de ani, ai ce spune despre Cei Trei Muşchetari. Sunt tot patru, au mai îmbătrânit, s-au mai aşezat pe la castelele lor, aşteaptă pensia, dar tot e nevoie de ei. O serie nouă de aventuri, trei noi volume le reclamă prezenţa. Autorului îi vine uşor să-i ia de la treburile lor, nu trebuie să scormonească după alte personaje. Ştie unde i-a lăsat, spune ce li s-a mai întâmplat, apoi trece repede la noile aventuri. Are perspectiva timpului scurs, aşa cum aceeaşi perspectivă o au şi cititorii. Sau, dacă nu o au, sunt trimişi să citească volumele anterioare.

Trecuseră doi ani în care nimic nou nu se întâmplase la ADP. Nu înseamnă că biografii Autorului nu îl urmăriseră zi de zi, pas cu pas, panseluţă cu panseluţă. Colegii lui de şcoală, vecinii din bloc, Reta, fuseseră şi ei sub observaţie, fără ca el, Autorul, sau ei să ştie lucrul ăsta. Nu rezultase prea mult: cel mult o pagină-două de biografie.

Autorul nu mai scrisese niciun rând. Constelaţia Steluţelor de la ADP se redusese la Casiopeia şi Perseida. Steluţa terminase liceul la seral şi reuşise la Agronomie. Mai venea uneori în vizită pe la „Răsaduri”, dar degeaba încerca Fănel să o dea pe brazdă. Era prea târziu, nu pregătise terenul din timp. Steluţa îl iniţia pe un coleg arab în tainele agronomiei moderne româneşti, singura care putea să dea recolte atât de mari la hectar, după cum se putea vedea la televizor şi după cum se auzea la radio. Colegul o iniţia, în schimb, în tainele purtării ciorapilor fini şi în alte taine care rămâneau necunoscute tuturor, până şi biografilor, din cauza geamurilor fumurii ale maşinii arabului.

Tovarăşa Sidonia se îngrăşase, dar tot bine arăta. Doar că trebuise să înlocuiască picioarele biroului din dormitorul conjugal. Înlocuise şi portretul Tovarăşului; şi la ADP, şi în dormitor. Le înlocuise cu unul nou, în care acesta parcă mai întinerise cu 10 ani. Într-un fel oarecum paradoxal, toate îmbătrâneau, se uzau, trebuiau înlocuite, numai Tovarăşul întinerea.

Nicu trebuise să se recalifice din conducător hipo în conducător auto, căruţa lui fiind casată şi înlocuită cu o camionetă „Bucegi”. Calul păştea acum sub pinii socrilor lui Gică, la Găeşti. Se simţea bine pe sub pini, cam ca la ADP, doar ceva mai liber; în Găeşti nu erau semafoare. Contribuia lunar, fidel vechiului său loc de muncă, cu o camionetă de bălegar la planul ADP. Nicu venea o dată pe lună să ridice îngrăşămntul natural, cu care prilej îi aducea un braţ de panseluţe, ca să-i facă plăcerea. Lenuţa făcuse şi ea Şcoala de şoferi amatori, ca să înveţe cum să claxoneze când intra în curtea Secţiei „Răsaduri”. Reclamaţiile vecinilor lor din bloc, cum că nu puteau utiliza uscătoria de la etajul 9, se mai răriseră.

Dar, peste toate aceste fapte şi evenimente mărunte, care poate nici nu vor fi menţionate vreodată în biografia Autorului, plutea acum Zvonul. Nu era singurul. De ani buni, vremea certitudinii fusese înlocuită de vremea zvonurilor. Atât de multe zvonuri pluteau peste tot, se furişau pe la colţuri, înaintau în pas cu cozile la carne, sau la lapte, sau la benzină, se agăţau de undele radio care treceau ilegal graniţele ţării, picurau nădejde sau disperare în urechile ascultătorilor, încât, de la o vreme, nimeni nu mai credea în ele. De câte ori nu se auzise că Tovarăşul e bolnav? Speranţe deşarte! Apărea peste două zile la televizor, murea speranţa. El, nu! Se zvonise că Nicuşor pierduse Herghelia de la Jegălia la pocher. Fals! Tovarăşul Ionel, şeful hergheliei, cel retrogradat de la Propaganda Capitalei, se plimba liniştit printre mânji şi armăsari, pregătit ca în orice moment să înhame la trăsură caii cei mai mari.

Zvonul acesta, zvonul mult aşteptat, fusese anunţat, aproape peste tot, de un semn. Un semn pe care nimeni de pe la noi nu-l observase, nimeni nu-l băgase în seamă. O cometă, a cărei traiectorie se apropiase prea mult de Soare, îşi arătase coada deasupra întregii Europe, anunţând, ca orice cometă, Sfârşitul Lumii în Bulgaria, în Cehoslovacia, în Polonia, în Iugoslavia, în Ungaria şi în Rusia. Adică pe la vecinii noştri. Nu însă şi în România. Românii erau aşadar lipsiţi până şi de informaţia privitoare la Sfârşitul Lumii. Semn mai clar decât acesta nici că se putea! Poate că pe meleagurile mioritice lumea se sfârşise deja, sau poate că astronomii români nu primiseră aprobarea să arate cometa respectivă întregii ţări. Cine ştie! Dar un semn era, nu?

Mai era ceva ciudat cu Zvonul acesta. Că nu se ştia de unde vine, asta era normal. Niciodată nu se ştie unde se produc zvonurile. Unii vorbeau de echipe specializate ale Securităţii, care aveau misiunea să le lanseze. Alţii bănuiau că, din contră, erau produse de nişte hâtri care-şi băteau joc de Regim. Poate tocmai de către cei care scorneau bancurile cu Bulă, cu Nicu şi cu Leana, cu un rus, un american şi un român, cu oltenii, cu ardelenii. Zvonul acesta însă ieşea din categoria zvonurilor comune; o investigaţie atentă n-ar fi dus nici la Securitate, nici la acei hâtri creatori de bancuri. Ar fi dus la Pisică.

Sătui să tot fie depăşiţi de ruşi la producţia de unt, disidenţi şi tancuri pe cap de locuitor, la explorarea cosmosului, la numărul de ţări invadate în scopul schimbării regimului din ele, americanii puseseră la punct un plan şi începuseră să-l arate tuturor, mai ales sovieticilor. Pisica. Încă nici nu se născuse, era doar pe calcuri, era doar Specificaţie, când Pisica această băgase frica în marele vecin şi fost aliat de la Răsărit. Conform proiectului, Pisica americană urma să detecteze orice proiectil, orice rachetă, orice satelit dotat cu arme, şi să-l ia în ghearele ei, ca pe un şmotocel, sau ca pe un şoricel. Ba, se mai bănuia – că americanii erau parşivi, şi nu spuneau tot, adică nu arătau Pisica toată – că aceasta ar fi putut trimite înapoi proiectilele, sau bombele acelea, să explodeze exact acolo de unde fuseseră lansate.

Evident că, aşa cum oricărei otrăvi i se poate găsi antidotul, oricărei arme i se poate găsi o anti-armă, care să o anihilize. Şi sovieticii ar fi putut să proiecteze un Câine, ceva, care să scarmene Pisica aceasta. Dar când au fost chemaţi naucinicii ca să-şi dea cu părerea despre ce se putea face, aceştia au fost categorici: cheltuielile ar fi depăşit cu mult bugetul celei mai mari ţări din lume. Ar fi condamnat la inaniţie întreaga ei populaţie, înclusiv Prezidiul U.R.S.S. şi Comitetul Central al P.C.U.S. Ba, mai mult, ar fi făcut imposibilă susţinerea regimurilor prietene din Cuba, Afganistan, Coreea de Nord şi fostul Vietnam de Nord, actualmente Vietnam şi Atât. Auzind că foamea se va întinde de data asta şi peste Kremlin, cel mai însemnat om al sovieticilor, însemnat pe frunte şi pe nume Gorbaciov, înţelese că nu-i de glumă cu Pisica arătată de americani.

Dacă Churchill şi Roosevelt, înţelegând greşit, se duseseră în 1944 întâi la Malta, în loc de Ialta, fostul actor Reagan nu l-a aşteptat decât două zile pe Gorbaciov în Malta. Exact cât îi trebuise lui Gorbaciov ca să-şi dea seama că invitaţia era pentru Malta, nu pentru Ialta. Ca şi în 1944, la Ialta, şi la Malta subiectul a fost „Ce facem cu nemţii?”

Ca şi în 1944, nemţii începuseră să se întoarcă acasă. Graniţele ungureşti şi ceheşti erau vraişte, cam ca linia frontului german de după Stalingrad, astfel că pe nemţi nu-i mai oprea nimeni să se întoarcă acasă. La cehi se simţea, încă de la începutul toamnei, un aer primăvăratec, de catifea. La nemţii democraţi, care se fereau de democraţia vecină – de acelaşi sânge dar cam prea democrată – printr-un zid de netrecut, crescuse, subit, cererea de ciocane şi târnăcoape. Numărul unguroaicelor care se căsătoreau ca să plece în vest scăzuse dramatic. Slovenii, croaţii şi bosniacii începuseră să spună cu voce tare ce gândeau, realizând, oarecum târziu, că nu-i mai aude Tito. Românii întâmpinaseră Congresul al XIV-lea al Partidului cu noi succese în activitatea de producţie. Numărul cererilor de căsătorie cu algerieni, angolezi şi centrafricani era în creştere.

Până şi un absolvent de la Academia de Ştiinţe Politice „Ştefan Gheorghiu”, punând toate acestea cap la cap, şi-ar fi dat seama că tot ce le leagă este Pisica. Când îi arăţi pisica unui şoricel, ultima lui grijă este să vadă ce se întâmplă prin găurile altor şoricei, sau să-i apere. De aceea ruşii nu astupaseră cu tancurile lor – numai  bune pentru asta –  găurile din frontierele prin care, ocolind, nemţii din est ajungeau puţin mai la vest.

Situaţia aceasta, expusă verde de Reagan pe faţa de masă albă din salonul de onoare al portavionului Abraham Lincoln, impunea măsuri imediate. Astfel că se trecu repede la aperitive şi vodcă – singurul export sovietic de calitate, apreciat şi la Hollywood.

– Ce facem nu e treaba noastră – începu Reagan. Avem servicii specializate, ne-am convins reciproc cât sunt de eficiente. By the way, mai avem de schimbat doi spioni, cred că nu vedeţi nimic rău în asta?

– Vă referiţi la CIA şi la KGB? Sigur, schimbăm şi spionii. Al dumneavostră a căpătat la noi o oarecare înclinaţie către blonde.

– Şi al dumeavoastră bea acum Lord Jim în loc de vodcă. Ţin să vă spun şi că băiatul acela, Elţîn, şi el era mare amator de bourbon cât timp l-am plimbat pe la noi, acum doi ani. Sper să-l aveţi în vedere, peste un an sau doi, când vă retrageţi. Un om de mare perspectivă. Ne-a băgat pe toţi sub masă.

Gorbaciov înghiţi cam în sec un cracker minuscul cu icre negre, cadoul adus de el în servieta diplomat. Auzi, îi şi pregătiseră succesorul!

– Atunci, na zdarovie, o să dau ordine KGB-ului să intervină acolo unde va fi nevoie. În mod sigur la români! Lui Ceauşescu i-am făcut zeci de aluzii s-o lase mai moale, să mai slăbească puţin şurubul. Dar el, nimic! Dvs. daţi ordine la CIA...

– La mine CIA le-a şi primit, a ascultat tot.

Şi Reagan îi arătă lui Gorbaciov un defect de fabricaţie, o bulă minusculă pe fundul paharului cu care rusul bea Krepkaia. Gorbaciov, până atunci cam reţinut, înghiţi toată vodca, dintr-o suflare, ca pe un hap. „Ai naibii americani, uite unde ajunseseră cu miniaturizarea! Cum să ţii pasul cu ei! La noi microfoanele sunt cât paharele, abia putem să le ascundem printre florile din vaze”. Şi când mă gândesc că mi-au raportat că avem cel mai mare chip din lume!

– Ronald – dacă-mi permiţi să îţi zic pe numele mic, că voi aşa obişnuiţi – să ştii că şi ai noştri au ascultat tot. Cred că în momentul ăsta şeful KGB-ului i-a şi pus la treaba.

– Mişa, ştiu că aţi ascultat; aveţi doi scafandri care îngheaţă acum sub apă, la proră, cu pâlnii acustice lipite de burta lui Abraham Lincoln. După ce terminăm masa, să dai ordin să urce pe punte, să mănânce şi să bea şi ei cu echipajul.

Câinii războiului rece fuseseră legaţi. De acum încolo americanii nu vor mai săpa adăposturi antiatomice, şi nu vor mai face, în şcoli, exerciţii de ascuns sub bănci în caz de atac nuclear al ruşilor, cum făcuseră în ultimii 40 ani. Iar ruşilor nu avea să le mai ameninţe nimeni cuceririle socialismului şi spaţiul aerian; Pisica americană nu le va mai face zile negre; vor rămâne doar cu nopţile albe din Leningrad.

Câinii fiind legaţi, se dezlegară limbile. La Gorbaciov se dezlegară numai limbile popoarelor din CAER. Chineza, coreeana (în dialectul ei nordic), spaniola vorbită de cubanezi, mongola (pe care doar o rupea) rămaseră nedezlegate. La Reagan engleza lui americană se mai împiedica, din când în când, într-o spaniolă cu accent mexican, dând de înţeles că actualul stat California, din care se ridicase el ca guvernator, a fost şi va fi, nu peste multă vreme, mexican.

Intrară două actriţe superbe, cu sânii liberi sub rochiile lor lungi de mătase generos decoltate, şi Ronald îl îndemnă pe Mişa să vorbească de una, de alta. Mişa tăcu încruntat, dând de înţeles că nu vrea nici una, nici alta. Doamnele se retraseră mâhnite. Nu că n-ar fi primit onorariul, dar parcă Elţîn le dăduse ceva mai multă atenţie.

– Dar Pisica o retragi, nu-i aşa? – zise Gorbaciov. Bun vinul vostru, Ronald. Nappa Valley. Am încercat să aclimatizăm viţa asta a voastră la noi, în Moldova, dar n-a mers. Ce puneţi în el?

– Mişa, Pisica o îngheţ, bineînţeles. E normal că viţa noastră nu merge la voi. Poate datorită faptului că aţi plantat-o în pământ străin. Dar hai să nu ne certăm, că şi noi am luat California cam cu japca de la spanioli, cum aţi luat voi Basarbia de la români. Uite, în vinul ăsta am pus ceva afrodisiac. Poate te răzgândeşti în privinţa doamnelor. Dacă nu amândouă, măcar una din ele. Sunt sigur că ai face-o fericită. Şeful celui de-al doilea stat ca putere din lume! Câte femei s-ar putea lăuda cu asta?

– Doar nevastă-mea, Ronald, doar Raisa. Şi vezi că la rachete intercontinentale şi tancuri pe cap de locuitor suntem primii.

– Înţeleg, morala comunistă. Păcat! N-aş fi putut juca în filmele voastre. „Cer senin!”. Bah! V-am cam înnourat cerul ăla senin, Mişa dragă! Uite, „Războiul stelelor”, ăla da film!

La desert, Ronald obţinu de la Mişa permisiunea de a intra în Nicaragua, oferindu-se, în schimb, să-i deconteze deplasarea lui în Malta, inclusiv ocolul acela inutil prin Ialta. Mişa nu ceru nimic de la Reagan. Ar fi fost sub demnitatea rusească. Ei, ruşii, dacă îşi doreau ceva, nu cereau voie, îşi luau singuri.

Mai târziu, pregătindu-se de culcare, Gorbaciov simţi că îl cuprinde un val de căldură şi îşi scoase, pentru prima dată în ultimii treizeci de ani, indispensabilii. Nu, nu era vinul de vină; era dezgheţul pe care el şi Ronald îl porniseră. Se gândi că, în curând, peste o sută de milioane de ruşi vor face la fel: îşi vor scoate indispensabilii, convinşi că frica de Pisică nu le mai poate produce niciun accident neplăcut. Era bine? Era rău? Pierdea poziţia de statul cel mai temut din lume, dar peste 200 milioane de cetăţeni sovietici vor face ce fac, în fiecare zi, americanii: vor mânca! Mig-urile sovietice vor putea să zboare nestingherite şi vor cădea numai din cauza defecţiunilor tehnice. Nu în ghearele Pisicii.

Convins că acest protocol nescris – încheiat cu Reagan doar printr-o strângere de mână – va fi respectat mai mult decât toate tratatele şi protocoalele răs-parafate, Gorbaciov scoase din valiza diplomat operele lui Lenin prescurtate pe vremea lui Stalin, şi căută în ele ceva cu care să se acopere. Ceva uşor. Dădu peste indicaţiile lui Lenin către Troţki din 1918, cum că să încheie o pace care să pară că opreşte războiul, dar doar pentru moment, şi de formă. Adormi fericit, visând-o pe nevastă-sa, Raisa, în rochie lungă de mătase, încheiată cu nasturi până sub bărbie...

După ce o întrebă pe nevastă-sa cum o cheamă şi dacă a mai fost vreodată la el în dormitor, Reagan adormi fericit şi visă visul american, dar invers. Se făcea că era tânăr, pe o scenă obscură, şi juca în prima lui piesă, o adaptare americană după Dostoievski: „Idiotul”.

Pe Abraham Lincoln mai erau treji doar doi agenţi CIA şi cei doi scafandri ruşi. Primii doi se amuzau privind costumele de scafandri deşurubate de ruşi, care păreau proiectate de Jules Verne. Ruşii se de-presurizau cu vodcă şi icre negre. După ce îşi refăcură nivelul normal de oxigen şi de alcool în sânge, ruşii transmiseră, operativ, ordine către centrala lor de la Moscova, prin doi porumbei călători cu rază mare de acţiune. Bătaia era lungă, şi nu se oprea la Elţîn. După Elţîn, pe care îl vor ţine la putere cât mai mult, cât îi va rezista ficatul, va urma Putin. Ordinul era semnat chiar de Putin, unul din scafandri. Ca scafandru ştia foarte bine când era momentul cel mai potrivit să se ridice la suprafaţă...

(Sfârşitul părţii a I-a a Capitolului 12)           

Unul din cei doi porumbei zbură neabătut şi ateriză cu bine pe aeroportul militar Vnukovo, unde era aşteptat de o gardă de onoare alcătuită din generali. Salută regulamentar, predă mesajul şi fu ospătat cu o mână de grăunţe de cea mai bună calitate. Celălalt porumbel, respectând instrucţiunile strâns legate de picioruş, se opri la graniţa dintre Modova românească şi Moldova rusească. Înainte de a trece Prutul, încă pe malul românesc, se giugiuli câteva minute, într-o porumbişte, cu o porumbiţă care avea acolo domiciliu forţat. Porumbiţa mai tradusese şi înainte, de aceea avea domiciliul forţat departe de capitală. Astfel că mesajul, tradus în română, trecu de la picioruş la picioruş. Porumbelul sovietic, uşurat, plecă în treaba lui, adică spre Moscova, şi ateriză pe Vnukovo la o jumătate de oră după primul porumbel. Bineînţeles că nu-l aştepta nimeni. Porumbiţa, ca o adevărată pasăre de noapte, zbură, ocolind cu grijă radar-urile româneşti de fabricaţie sovietică, şi predă mesajele, cel original, în rusă, şi traducerea în română, tovarăşului Ilie Ionel, directorul hergheliei din Jegălia. Tovarăşul Ilie Ionel citi pe nerăsuflate mesajul în rusă şi îl transmise, ca atare, împreună cu indicaţia „Rog măsuri”, armăsarilor mai bătrâni. Mânjilor le citi traducerea în română. Aveau cale liberă, puteau să galopeze nestingheriţi, în curând aveau să-şi arate valoarea la Marele Premiu al României...

La predarea mesajului bilingv asistă şi un biograf al Autorului, aflat la Herghelia de Stat Jegălia pentru face aprovizionarea de toamnă în zonă şi pentru a vedea urmările experienţei generalizante „Şi voi puteţi fi ca Ei!” Acest biograf constatase deja că tovarăşul Ilie Ionel – trimis la munca de jos ca şef al unei herghelii de stat – nu sta o clipă. Gazeta de perete „Pegasul – armăsar românesc”, organ al Cenaclului „Pegasul”, era la zi. De fapt, la zi şi noapte, pentru că era puternic luminată de trei lămpi cu neon şi două felinare cu gaz, de avarie, pentru cazurile de întrerupere a curentului electric. Amplasată chiar deasupra adăpătorii principale, gazeta de perete nu avea cum să scape atenţiei grăjdarilor, jocheilor şi, evident, cailor. Puteau vedea aici, la rubrica „Fruntaş în muncă”, poza calului care avusese cei mai buni timpi pe pista de antrenament a hergheliei, sau care obţinuse premii la concursurile de trap de la Ploieşti, sau de galop din ţările în care aceste curse nu erau interzise. „Programul curselor viitoare”, „Norme elementare de convieţuire în grajduri”, „Noutăţi în harnaşament”, „Moda de iarnă pentru jochei”, „Revista presei străine”, toate aceste rubrici erau actualizate zilnic, dimineaţa, la prânz şi seara, concomitent cu furajarea şi adăparea cailor.

În ceea ce priveşte cenaclul propriu-zis, atât caii, cât şi îngrijitorii manifestau faţă de el un interes scăzut. Picoteau pe rupte la şedinţe. Tovarăşul Ilie Ionel încercase să-i atragă cu frumosul, prezentându-le, în aer liber, filmele cu Florin Piersic în rolul haiducului pe Şapte-cai. În afară de un nechezat izolat, sau de câte un comentariu vulgar („Vasile, ce i-aş face io Aniţei ăsteia!”), nedemn de un cenaclu, nu reuşise să trezească interesul participanţilor. Încercase să-i sperie, proiectând „Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?”, dar obţinuse taman efectul contrar celui aşteptat: în ziua următoare, la antrenament, caii alergaseră ca nişte leşinături. Era clar că trăpaşul românesc nu reacţiona la bici, preferând vorba bună şi blândă. Tovarăşul Ilie Ionel trăsese concluzia că fără un „măi animăluţule!”, trăpaşul românesc nu mişca o copită, alerga în dorul lelii şi se reproducea în silă.

Renunţase să mai angreneze colectivul hergheliei în activitatea de cenaclu. Căuta acum doritori de astfel de manifestări numai în localităţile în care aceştia îşi aveau domiciliul forţat. Astfel, un fost ziarist, exilat departe de Bucureşti, în Dămăroaia, participa regulat la şedinţele cenaclului, atunci când nu era plecat la Washington. Un poet, alb ca varul, sau ca moartea, nemâncat, nepublicat de vreo trei luni, citea şi el, săptămânal, în cenaclu, un cotidian. Un moment deosebit, solemn, îl constituise citirea în cenaclul „Pegasul” a unei scrisori inedite, semnate de şase autori. Scrisoarea respectivă nu venise pe calea obişnuită, prin Poşta Română, ci le parvenise pe calea undelor. Scrisoarea, protestând împotriva confiscării comunismului şi a beneficiilor de care se bucuraseră cândva ei, autorii, confirma şi ea Zvonul: zvonul că „se pregăteşte ceva”.

După cum putuseră să observe biografii Autorului, Herghelia de Stat Jegălia era pregătită. Armăsarii tineri erau bine furajaţi şi alergau zilnic pe o distanţă care, măsurată, dădea exact distanţa dintre Televiziunea română din Calea Dorobanţi şi sediul Comitetului Central. Câţiva telegari se familiarizau, în plus, ajutaţi de machete presărate pe parcurs, cu drumul dintre Comitetul Central şi Statul Major al Armatei, din Drumul Taberei. Prin intermediul gazetei de perete, sau mai bine zis gazetei de adăpătoare, caii, şi cei mai bătrâni, care nu mai alergau şi erau ţinuţi doar pentru prăsilă, şi cei tineri, erau informaţi la zi despre evenimentele care urmau să aibă loc. Chiar în noaptea aceea, noaptea primirii mesajului din Ialta, la lumina felinarelor, tovarăşul Ilie Ionel înscrise la rubrica „Programul curselor viitoare” o notiţă care anunţa „Tăierea porcului va avea loc de Ignat, pe 20 decembrie”. Înainte de a se culca la loc, tovarăşul Ilie Ionel îşi puse la îndemână, pe spătarul scaunului, un costum şi o helancă, ambele vechi de pe vremea studenţiei.

Dacă Herghelia de Stat din Jegălia şi cenaclul „Pegasul” de acolo erau pregătite, nu acelaşi lucru se putea spune despre tot restul ţării. Ba, se putea spune, mai degrabă, că lumea era total nepregătită. Era pregătită de o altă iarnă fără căldură în calorifere,  era pregătită să stea ore întregi la coadă la cartofi, la pui congelaţi pereche şi folclorici, era pregătită să se înghesuie în puţinele autobuze care nu crăpau odată cu primul ger. Nimeni, în afară de puţinii iniţiaţi, nu se aştepta la o iarnă uşoară. La un dezgheţ. Mesajul trimis lumii de pe Abraham Lincoln ajunsese, deocamdată, doar la reprezentanţii ei. „Vocea liberă” ştia, anunţa şi ea Ignatul, aşa cum o făcuse şi „Pegasul - armăsar românesc” din Jegălia. „Scânteia” habar n-avea, dădea zor cu terminarea arăturilor de toamnă şi cu însufleţirea cu care întregul popor pornise să înfăptuiască directivele măreţe ale Congresului al XIV-lea al Partidului. Congres la care, cu toate că i se pusese o talpă în plen de către unul din meşterii uceniciei sale revoluţionare, cizmarul-cârmaci- de-corăbii fusese reales în unanimitate.

Un tânăr membru de partid, specialist eminent, doctorand la unul din membrii cenaclului „Pegasul”, îşi depusese carnetul de partid. Hodoronc-tronc, în plină Adunare generală a organizaţiei de bază! Nici măcar nu l-au trimis la filiala institutului din Vinţu de Jos! Rapoartele lui Stamate, cum că locatarii blocurilor C13-C14 ascultă „Vocea liberă” dată la maximum, fără nicio grijă pentru liniştea vecinilor, erau aruncate la coş. Un controlor de bilete ITB, încercând să amendeze un călător prins fără bilet, fusese admonestat de un domn bine: „Dumneata nu vezi ce se întâmplă în lume, de asta îşi arde, vrei să agiţi lumea?”. Călătorul fraudulos se dăduse jos, unde rămăsese aiurit, la fel de aiurit ca şi controlorul în tramvai, că se întâmplă aşa ceva. Domnul „bine” coborîse şi el din tramvai, şi după ce îl admonestase, blând, pe călător, o cotise pe o străduţă spre Nuferilor. Era limpede, dar nu pentru oricine, cine ştia, şi cine nu ştia, de întâlnirea de pe Abraham Lincoln.

Nu numai aceste evenimente mărunte, de neconceput în ţara care-l urma pe vajnicul ei cârmaci oriunde ar fi dus-o el, confirmau zvonul că „Se pregăteşte ceva”. Astfel, echipa care supraveghea zi şi noapte programul de ameliorare a rasei autohtone „trăpaşul românesc”, care raporta orice mişcare pe pista de antrenament şi la Cenaclul „Pegasul”, primise ordin să protejeze, şi nu să spioneze activitatea cenaclului şi a directorului de acolo. Alte echipe, supraveghind activitatăţile de tip cenaclu – una, în est, alta în vest –, constataseră o creştere subită a înscrierilor la excursii în România ale vecinilor sovietici şi maghiari. Mii de turişti din cele două ţări vecine şi aparent prietene îşi exprimaseră intenţia de a petrece Ignatul şi Sărbătoarea Crăciunului în cele mai importante oraşe din estul şi din vestul ţării, împreună cu maşinile lor. Conştiincioase, echipele de supraveghere îşi trimiseseră rapoartele la centru. Rapoartele aterizaseră exact în centrul coşului de gunoi. Securitatea părea o căruţă care se deplasa drept, în virtutea inerţiei, pe drumul ştiut, în vreme ce caii, cu căruţaş cu tot, o cotiseră pe un drum nemarcat încă pe hartă.

Poate că e momentul să fie menţionată şi activitatea de bază a Hergheliei de Stat Jegălia: crearea unei rase autohtone, competitive, care să alerge bot la bot cu armăsarii şi iepele din ţările avansate.

Imediat după războiul purtat de români în ambele direcţii, în schimbul celor 500 mii cai rechiziţionaţi odată cu tot atâtea ceasuri şi batiste, aliaţii sovietici le dăruiseră patru iepe din rasa „Uriaşul siberian”. Îngrijitorii de la Jegălia le primiseră cu bucurie, pentru că iepele, hămesite după patru ani de război, vreme în care toţi armăsarii fuseseră pe front, nu făceau nazuri la mâncare şi nu trebuiau îndemnate prea mult la montă. Din însămânţarea naturală, liber consimţită, au rezultat exemplare net superioare, ca gabarit, trăpaşului românesc care fusese încrucişat până atunci cu lipiţanul polonez şi trăpaşul de stepă unguresc. În vreme ce caii ţăranilor români erau făcuţi salam, fiind înlocuiţi cu tractoare „Kirov”, adică până când sovieticii şi-au luat tractoarele cu tunuri şi au părăsit România, trăpaşul românesc a tot crescut în gabarit. Dar, în acelaşi, timp, a devenit tot mai lent. Nu mai făcea faţă la nicio competiţie internaţională. Asta l-a făcut pe Dej să-i arate lui Hruşciov, adus ca din întâmplare la Jegălia, că aşa nu mai merge, şi că un grajd comun cu Bulgaria şi o încrucişare cu blândul trăpaş bulgăresc nu era soluţia potrivită. Hruşciov a ridicat din umeri, adică faci ce vrei, şi şi-a descălţat pantoful în care îi intrase un bulgăre din pământul Bărăganului. Dej s-a uitat, cât a putut să se mai uite, hăt, departe, spre malurile Amurului, unde, de o parte şi de alta, sovieticii şi chinezii îşi struneau cu greu armăsarii în zăbale. Mai făcând ochi dulci chinezilor, mai trimiţând ajutoare vietnamezilor, Dej făcuse rost de câteva iepe mongole, cu care spera să iuţească noul trăpaş românesc. Experimentul n-a durat prea mult. Pe Dej l-au dus pe ultimul drum tot caii sovietici.

Când a venit prima dată la Jegălia, noului Tovarăş i s-a explicat cum e cu rămânerea în urmă. Expert în domeniu, pentru că dusese mulţi cai la păscut (printre ei: Chivu Stoica, Bodnăraş, Drăghici, Apostol), Tovarăşul hotărâse, pe loc, că „Uriaşul siberian” fusese o greşeală, că linia chineză era bună, dar trebuia adăugaţi în procesul de ameliorare mustangul american şi catârul albanez. Rezultatele nu întârziaseră să apară. Iepele americane, aduse de Nixon şi Carter, se prezentau voioase la montă, şi chiar dădeau dovadă de o oarecare iniţiativă în această privinţă. Mai mult s-au chinuit îngrijitorii de la Jegălia cu catârul albanez, care făcea mofturi şi, când nu-i convenea ceva, se făcea că nu înţelege şi o dădea pe aromână.

Noile exemplare începuseră să fie privite cu ochi buni în vest, dar chiorâş în est. Performanţele nu se îmbunătăţiseră simţitor. Gabaritul scăzuse, dar scăzuse şi viteza. Însă nimeni nu putea să conteste un lucru evident: trăpaşul românesc, deşi rezultat din atâtea încrucişări, era cu totul şi cu totul original. Cea mai de seamă calitate a lui: era răbdător. Îl puneai să tragă, trăgea cât putea. Îl înscriai la un concurs internaţional de trap, alerga cât putea. Chiar dacă termina cursa ultimul. Dar o termina. Citeai în ochii lui dorinţa de a câştiga şi el, o dată şi-o dată. Îi tăiai raţia de fân, i-o înlocuiai cu lături, el rumega liniştit, cu gândul aiurea. Toţi îl admirau, şi se întrebau cât avea să reziste, sau dacă nu cumva rasa aceasta autohtonă şi străveche se va pierde. Numai Kremlinul strâmba din nas: că nu-i continua linia, că avea ochii cam oblici, că nu participa la manevrele comune pe hipodroamele Pactului de la Varşovia. Dar Tovarăşul îi liniştise trimiţându-le sovieticilor planurile unui avion francez cu geometrie variabilă şi ale unei rachete americane cu nume de zeu grecesc, planuri obţinute de echipa devotată unui general de securitate isteţ, care nu stătea degeaba când se plimba pe malurile Tamisei pe scara caleştii Reginei Angliei.

Chivu Stoica şi Bodnăraş fuseseră şi ei duşi pe ultimul drum, traşi de trăpaşii româneşti şi slujiţi de cel mai mare popă în rang. Cel mai mare popă semna zilnic ordine de demolare ale bisericilor, unele deja demolate. Din ruinele lor se înălţa un fel de Mitropolie a Neamului. A neamului prost. Dacă încrucişarea trăpaşului românesc nu fusese chiar un eşec, încrucişarea stilului Lomonosov cu cel brâncovenesc şi cu cel egiptean născuse un monstru cu patru aripi. Acest Palat, zis al Poporului, crescuse atât de mare încât încăpea în el bugetul ţării pe 10 ani în urmă şi 5 ani înainte.

Generalul cel isteţ, care aducea şapte planuri secrete dintr-o lovitură, plecase fără să-şi fi luat rămas bun. Echipele lui fuseseră schimbate rapid, cam în acelaşi timp în care americanii îl schimbaseră la faţă pe general. Generalul ştia multe lucruri, şi le povestise nu numai la interogatoriu, dar şi într-o carte. Astfel aflase întreaga lume cât de rău era tratat trăpaşul românesc: lipsit de hrană, ţinut în frig, biciut zilnic să obţină nişte performanţe aberante (bunăoară, era obligat să termine o cursă de cinci ture în numai patru ture şi jumătate).

Cam aceasta era situaţia la Herghelia de Stat Jegălia, unde tovarăşul Ilie Ionel încerca în acea toamnă să scoată din amorţeală trăpaşul românesc, impulsionat fiind şi de vestea bună primită prin porumbelul călător. Zvonul prinsese contur, nu mai era un nor amorf, o perdea de ceaţă care se lăsa din când în când, pe neaşteptate, pe unde nici nu gândeai: asupra cozilor la carne, asupra ţintelor din poligoanele de tragere ale armatei, asupra cifrelor raportate de unităţile economice dornice să ia steagul de „Erou al muncii socialiste” şi, cel mai adesea, din senin, asupra Aeroportului Internaţional Otopeni.

Biografii Autorului simţeau şi ei că nu înduraseră degeaba mirosul grajdurilor de la Jegălia. Sperau acum că vor putea folosi în biografiile Autorului cele câteva pagini rezultate din documentarea la botul calului românesc. Mai mult decât atât, într-un mod cu totul neaşteptat, drumul Autorului se întâlnise, din nou, cu acela al tovarăşului Ilie Ionel.

Era iarăşi toamnă, anotimp propice depăşirii recoltelor agricole din anul precedent, plantării tufănelelor şi crizantemelor, dar şi şedinţelor de cenaclu în aer liber. Autorul, aplecat asupra straturilor de flori din parcul Grădina Icoanei, înlocuia nişte gura-leului, cam uscată, cu tufănele grena şi crizanteme albe. Cele două Steluţe – împreună cu Lenuţa, Nicu, Fănel şi Gicu – udau, la restaurantul „Moldova” din apropiere, mutarea lor în primul bloc din Afumaţi. Mascat de o perdea de forsynthia, care dădea să înflorească, bezmetică, a doua oară în acel an, Autorul auzi, fără să vrea, conversaţia a doi bătrânei care ocupaseră o bancă mai retrasă. Pe  unul dintre ei – un tip zâmbăreţ – îl mai văzuse, atunci când venise la Troiţă pentru a generaliza experienţa înaintată a Gazetei de perete „Şi tu poţi fi ca El”; tocmai acea încercare generalizatoare care îl propulsase din Secretar cu Propaganda la C.C. în director de herghelie.

– Elementele exterioare sunt favorabile, pe poziţie, aţi văzut ce a scos porumbelul – zise zâmbăreţul. În interior pe cine contăm, tov. plutonier? Că nu putem sta numai în noi, cei din cenaclu. Noi vom coordona, nu-i aşa?

– Tov. Ilie – zise celălalt, un tip bine legat, distins, care numai ca un plutonier nu vorbea –, hai să lăsăm modestia la o parte. Dumneavostră veţi fi în frunte, au zis-o asta, în mod repetat, şi la „Vocea liberă”. Dumneavostră veniţi cu cenacliştii, restul lăsaţi în grija noastră. Armata va fi cu mine. M-au îndepărtat într-un mod samavolnic, acum patru ani, pe motiv că vroiam să schimb blidele de aluminiu cu farfurii de porţelan. Cadrele ştiu de această nedreptate, şi mă aşteaptă. Omul nostru de la Marele Stat Major a şi lansat zvonul că nu se vor da niciun fel de permisii de Crăciun. Vă daţi seama cât e de nemulţumită armata: dă în clocot! Fierbe! Cu trei regimente din garnizoana Bucureşti şi două de blindate de la Târgovişte vă punem secretar general cât ai clipi.

– Dinamoviştii cum stau? Sunt gata şi ei?

– Tablagii, ca şi la noi, habar n-au. S-ar putea ca unii dintre ei să execute planurile „Cobra” sau „Aversa” valabile în situaţii din acestea. La ei e şi greu să-i ai pe toţi sub comandă, ca la noi. Direcţii speciale, acoperiţi, case conspirative, depozite secrete de armament, organizare ca la ruşi, toate datează de pe vremea lui Drăghici. Dar cei de sub Vlădescu, şi ăia sunt de bază, vor merge cu noi. Nu uitaţi că Direcţia de zvonuri lucra pentru noi înainte de a veni porumbelul cu vestea cea bună la picioruş. Numele dvs. pluteşte peste tot, inclusiv pe calea undelor.

– Şi cine va pune toate forţele cap la cap? Să nu tragem unii hăis, şi alţii cea. Să nu ne facem de râs. Tovarăşii de la Moscova ne-au acordat această încredere, cei de dincolo şi ei, ar fi păcat să-i dezamăgim. Să nu dăm greş. Că nu mi-e mie de herghelie, sau dumitale de pensia de plutonier-general, dar ar fi păcat de biata asta ţărişoară să mai stea ucenicul să-i pună tălpi încă vreo 5-10 ani. Aţi văzut doar cât a trăit Tito! Încă 10 ani şi ucenicul îşi depăşeşte savanta în rele. Nu mai spun că îmi îmbătrâneşte şi mie avântul revoluţionar. Ne trebuie aşadar un plan, un scenariu, o regie; nu putem merge aşa, la întâmplare.

– Aţi zis scenariu, regie? Păi eu vă dau şi scenariul, şi regia, şi actorul. Domnul Sergiu. „Nu trage, domnule comisar! Sunt eu, Lăscărică! Nu mişcă unul!” Zău că mi-a plăcut! Cu el în rolul comisarului Moldovan ne asigurăm priza la mase. Sper să nu vă supăraţi, tov. secretar general, dar e mai cunoscut decât noi toţi la un loc. A făcut săli pline. Mai mult, e supărat că i-au tăiat 200 mii de lei din drepturile la „Nemuritorii”. Sunt sigur că va pune suflet în scenariul ăsta, pentru mult mai puţin.

 – Bun, vorbesc eu cu Sergiu. Fac un ocol prin Buftea, poate îi pierd pe cei doi de lângă castan, îi vezi? Se prefac emoţionaţi de frumuseţea toamnei. Sunt tot cei care ne-au filat şi data trecută.

– Nicio grijă, tov. Ilie, rapoartele ajung la Vlădescu. Iar Vlădescu, ştiţi, e cu noi. Le aruncă la coş. Mi-a spus că au microfoane ultra-sensibile; tot ce vorbim noi acum e transcris cu grijă. A şi râs: „Militarule, te-a degradat tov. viitor secretar general la rangul de plutonier? Din ditamai general de armată? Cum te simţi fără frunza de stejar?”

– Paza bună trece primejdia rea. Aţi văzut, generale, ce a păţit Ioniţă. L-au bubuit de nu s-a văzut. N-aş vrea să se repete chestia. Iar un pic de conspirativitate nu strică; orice revoluţie din istorie a fost pregătită în taină. Iar eu ţin la asta, să fie revoluţie, să iasă poporul în stradă, să aibă orice om satisfacţia că dă un picior în fund dicataturii. A propos, că l-am pomenit pe fostul ministru al armatei, pe bietul Ioniţă: pe ministrul actual aţi încercat să-l atrageţi?

– N-are rost. Păi el nici nu e militar de carieră. S-a ridicat de la gărzile patriotice. Ce ştie el, cu ce poate să ne ajute pe noi, care am făcut la academia militară la Frunze? Mai ţineţi minte, tov. secretar general, la ce baluri mergeam la Moscova, în studenţie? Cum roiau rusoaicele pe lângă noi?

– Aveau sarcină să ne facă să ne simţim bine, generale. Nu se fereau de ea. Mulţi au venit de-acolo însuraţi.

– Hai că e frumoasă şi toamna, tov secretar general. Am mai încărunţit, frunzele ruginesc şi cad, uite, tânărul acela ce crizanteme frumoase plantează, iar dacă până la Crăciun dvs. intraţi pe cai mari în Bucureşti, iar eu îmi recapăt locul cuvenit în fruntea armatei, tot n-a trăit cizmarul degeaba.

– Eu cred că-s tufănele, nu crizanteme. Atunci, tov. ministru, rămâne cum au stabilit: de Ignat. Hai să mergem, ca să poată băieţii ăia să-şi scrie raportul şi să se ducă şi ei la neveste, sau la iubite, ce-or avea şi ei. Dacă intervine ceva nou îţi dau de veste, sau îmi daţi de veste pe calea obişnuită, prin porumbei voiajori. Urechea lipită de „Vocea liberă”, de acolo ni se va da semnalul.

Îndreptându-se spre ieşirea din parc, tipul zâmbăreţ se salută, scurt, cu Profirescu, venit să controleze stadiul plantării florilor de toamnă în parcul Grădina Icoanei. Faptul că Profirescu se cunoştea cu tipul zâmbăreţ îl miră pe Autor, cum îl miră şi faptul că există, la ruşi, o academie de frunze. Cu asta se alesese din conversaţia celor doi, dacă nu socotea cele două ronduri pe care le populase cu tufănele şi crizanteme.

Profirescu, văzând rondurile pregătite, gata pentru Crăciun, zâmbi mulţumit.

(Sfârşitul Capitolului al 12-lea)           

     Capitolul XIII – Nunta  (partea I-a)                                                                            (Conexiuni nr. 47, februarie 2009)  

Dacă după o aşteptare lungă se întâmplă ceva, chiar dacă nu chiar evenimentul pentru care te pregăteai, eşti cât de cât mulţumit. E mai rău când aştepţi un tren care a deraiat, sau s-a împotmolit în nămeţi înainte de a ajunge în gara ta. Sau o iubită care, în  drum spre locul vostru de întâlnire, se abate pe la Oficiul de stare civilă. Cu altul. În astfel de cazuri nu ştii cu ce, sau cu cine, să mergi mai departe. Eşti aproape sigur că alt tren nu va mai veni. Şi nici o altă iubită. Asta te împiedică să vezi că, în jurul ceasului sub care ai aşteptat două ore, face ture, aruncându-ţi priviri deloc ostile, o tipă cu mult mai frumoasă decât iubita îndelung aşteptată. Iar dacă ţi-ai învinge disperarea şi ai întreba-o aşa, într-o doară, cât e ceasul, ai afla desigur că e exact ora la care iubitul ei şi iubita ta spun „Da” la acel oficiu de stare civilă. Ce ar urma între voi doi ar fi, într-un fel neprevăzut, tot rezultatul aşteptării.

Biografii, locatarii cvartalului „Ţiglina 6”, colegii Autorului, Autorul însuşi aşteptau cu nerăbdare nunta. Nunta Retei şi a Autorului. Momentul acela sublim în care domnişoara Reta Burlacu va deveni şi în acte, Reta Zidaru. Acel moment în care ea va fi ştearsă din cartea de imobil a scării D de la blocul C14, şi va trece în evidenţa administratorului Stroe, la blocul C13, scara C, apartamentul 19. Momentul acela înălţător în care Autorul se va transforma dintr-un tânăr talentat şi muncitor de mare pespectivă horticolă şi literară, membru de nădejde al colectivului secţiei „Răsaduri” de la ADP şi fost textier de brigadă artistică, într-un cap de familie sănătoasă, pusă deja pe treabă. 

În dimineaţa aceea de toamnă, colectivul secţiei „Răsaduri”, în frunte cu tovarăşa Sidonia, pe post de naşă, se prezentase în păr la Oficiul de stare civilă al Sectorului 1. Lăsase grija frunzelor căzătoare în seama secţiei „Ţăruşi”. Venise chiar şi Steluţa, care chiulise de la cursul de „Rotaţia culturilor”, împreună cu arabul şi cu un Mercedes. Pe partea miresei, în afara de familia Burlacu şi de rudele apropiate, se prezentase tot colectivul biroului de evidenţă-contabilitate de la fabrica de ciorapi „Adesgo”. Şeful Retei, Coşescu, îi era acum ca un tată. După ce Reta se anagajase la „Adesgo”, adică după ce terminase liceul, Coşescu, deşi om însurat, se dăduse la ea, punând-o să probeze ciorapi de nylon, cu sau fără chiloţi.  „Şefu’, eu nu zic nu, poţi să mă pui la orice probă. Dar, dacă nu-mi va plăcea, mâine va afla toată fabrica!” Speriat, Coşescu renunţase să-i mai facă avansuri. Ba chiar a îndemnat-o să facă ASE-ul la seral. „Bila nu va fi în pericol Şefu’!” Coşescu înghiţise în sec această mică răutate.

Biografii erau şi ei prezenţi, cu excepţia unuia care stătea la coadă să ia benzină. Avea să regrete amarnic, dat fiind că evenimentul n-avea să fie relatat de niciunul din cele două ziare centrale, şi nici de „Informaţia Bucureştiului”, ziarul de seară. Toate paginile ziarelor erau ocupate de cuvântarea Tovarăşului din ziua precedentă, la deschiderea lucrărilor celui de-al XIV-lea Congres al Partidului.

Aşa cum peştele cel mare îl înghite pe cel mic, aşa şi un eveniment mare, de importanţă naţională, estompează un eveniment mic, la nivel de cvartal. Cam în acelaşi moment în care Autorul şi Reta au spus „Da”, adică da, vor fi împreună, pe veci, la bine şi la rău, un vechi ilegalist, fost conducător al partidului la 23 August 1944, spusese „Nu” realegerii tovarăşului în funcţia supremă. Deşi ziarele nu aveau să consemneze faptul că unanimitatea obişnuită fusese zdruncinată, totuşi, a doua zi, toată lumea vorbea numai despre asta.

La starea civilă a sectorului 1 căsătoriile se derulau cu viteza filmelor din seria „B.D. în acţiune”. O pereche era constituită oficial în cam 3 minute şi 14 secunde. Fursecurile şi şampania Zarea erau servite, împreună cu pupăturile şi cu urările de „Casă de piatră” pe un hol străjuit de piloni uriaşi, din granit. Se apropia Postul Crăciunului, când nu se mai oficiau nunţi, astfel că perechile, mai ales cele grăbite de scurgerea implacabilă a celor nouă luni, trăgeau tare pe ultimele zile permise de calendarul gregorian şi, în acelaşi timp, ortodox.    

Neinvitat, la nunta Autorului asista şi sculptorul Vasiliade, venit să instaleze un bust al Tovarăşului, al 3141-lea bust de acest fel sculptat în cariera sa. Prea ocupat cu ridicarea bustului pe soclu şi cu dosirea sticlei de Stalichnaia în buzunarul halatului, sculptorul nu dădea atenţie nuntaşilor. Ca orice bărbat sănătos aruncase totuşi o privire spre mireasă. Parcă trezit dintr-o beţie – beţia creaţiei – i se păru că mai văzuse undeva, poate în vis, aluniţele de pe gâtul ei. Ba mai mult, ar fi putut să jure că le atinsese, că le sărutase, şi că senzaţia pe care o simţise atunci, şi care dădea să-şi facă loc şi acum, nu fusese şi nu era nici acum neplăcută. „Probabil că mi-a fost cândva model” – se gândi, neputând să găsească altă explicaţie. „Toate se mărită, niciuna nu-mi rămâne credincioasă! Eu le dăruiesc eternitatea, ele aleg salariul bărbatului şi ratele la casă şi la maşină!” – filozofă el. „Numai tu îmi rămâi tot timpul credincioasă” – îşi zise, mângâind tandru sticla de vodcă ascunsă sub halat.

Reta simţise şi ea nişte furnicături, nu numai în zona celor două aluniţe de pe gât. Le pusese pe seama mustăţii lui Coşescu; când acesta o felicitase şi dăduse să o sărute pe gură, ea se făcuse că se întoarce spre Autor, de parcă ar fi vrut să-i spună ceva. Astfel, pupătura lui Coşescu aterizase oarecum aiurea. Nu dăduse nicio atenţie sculptorului care se fâţâia pe lângă bustul Tovarăşului. Deşi, aşa, în treacăt, i se păruse că îl cunoştea de undeva.

Se părea că se declanşase o epidemie de furnicături pe aria restrânsă a Oficiului de Stare Civilă din Sectorul 1. Se întindeau ca guturaiul. Furnicături simţise şi Ferdinand al II-lea, cam ca acelea pe care le simţise atunci, în noaptea în care o lipise pe Reta de Troiţă, pe partea cu tabela de marcaj. Cum gândul de la Ilona îi zburase deja între Arad şi Simeria, iar gândul de la Reta trebuia să-i zboare vrând-nevrând, Ferdidoi îl trimise, însoţit de o privire hotărâtă, de grănicer în permisie, spre singura domnişoară de onoare. Spre Tănţica, fosta colegă de bancă a miresei.

Tănţica simţi şi ea furnicăturile declanşate de privirea moştenitorului tronului României. Era obişnuită cu astfel de senzaţii, după cum era obişnuită cu turneele şi cantonamentele la cele două loturi naţionale din care făcea parte: cel de baschet şi cel de ping-pong. O flata faptul că un prinţ din dinastia Hăţiş se cobora la înălţimea ei de 1,85 m. Aşa că îl înscrise primul pe lista ei de dans şi ce avea să mai urmeze în seara aceea.

Felicitările fiind terminate cu bine şi, pe alocuri, cu furnicături, masa şi dansul urmaseră firesc, conform rezervării făcute de socri, la restaurantul „Răzoare”. Tovarăşa Sidonia alesese localul, nu atât pentru renume, cât pentru nume:  vroia ca mirii, cât şi întregul colectiv de muncă al secţiei „Răsaduri” de la ADP să se simtă ca la serviciu. Adică bine. Să glumească, să râdă, să ciugulească frunzuliţele de pătrunjel de pe ouăle umplute, sau de pe peştele pané, să bea cu măsură şi să nu uite să dăruiască masa, aşa cum la serviciu dăruiau, pe listă, cu sarcină venită de la sector, câte un teatru care nu-şi făcuse planul, sau vreun spectacol la care nu se ducea nimeni.

Nevăzuţi, neinvitaţi, fără a fi băgaţi în porţie, biografii Autorului notau totul: meniul, rochia miresei, pantofii de 298 lei ai Autorului, eşarfa tovarăşei Sidonia, blugii purtaţi de Tănţica – aduşi de la Budapesta şi având lipită, pe fund, eticheta Levi’s şi privirea lui Ferdinand al II-lea –, cravata tricoloră, patriotică, a lui Uscatu, carneţelul de rapoarte al lui Stamate, Cartea de Imobil a administratorului Stroe, rochia „de pe timpuri” a mam’selei, pălăria aceleiaşi, cu nişte flori ca bomboanele fondante, scaunul liber dintre Virgil Profirescu şi naşa Sidonia. Poate că multe din aceste detalii nu aveau să le folosească la nimic. O biografie de Autor nu trebuie să relateze, cu lux de amănunte, cine cu cine a dansat la nunta lui, dacă mâncarea a fost bună, dacă s-a lăsat cu vreo toxi-infecţie alimentară şi tot felul de lucruri de felul ăsta. Dar, dar... Nu se ştie niciodată când pot fi folosite astfel de detalii într-o operă literară. Iar pe memoria Autorului nu puteau conta: nimeni, niciun mire, nicio mireasă nu reţine tot ce s-a întâmplat la nunta sa. Cei mai mulţi reţin cât a totalizat darul. Ei bine, darul a acoperit distracţia de la „Răzoare”, pozele de la fotograful „Felicia” şi chiuveta de la toaleta de dame, spartă din greşeală de Tănţica, cu o mână de ajutor din partea lui Ferdinand al II-lea, pusă cam pe locul unde tronase, până atunci, eticheta Levi’s. Mirii se aleseră totuşi cu o înscriere la un televizor color, pentru care nu se plătea nimic, şi care le dădea dreptul să aştepte 4-5 ani pentru a-l vedea pe Hagi driblând în culori.

O masă cu mult mai mare, şi ceva mai bogată, întinsese în aceeaşi seară şi Tovarăşul: pentru delegaţii la Congres. Dar, deşi pofta cu care se ospătau mesenii îl asigurau de unanimitatea de a doua zi, la alegeri, Tovarăşul era îngândurat. Nu dădea crezare Zvonului. Era sigur că nu se pregăteşte, şi că nu se va întâmpla nimic. Aventura perestroicii şi a glasnosti-ului se va termina rău pentru sovietici, nu se putea altfel, aşa cum încercarea de liberalizare a lui Hruşciov, din 1956, sfârşise prin cea mai gravă criză a războiului rece: Cuba. Nu Zvonul îl îngrijora, ci veştile, întâmplările reale din ultimele zile. Berlinezii dărâmau Zidul, marele zid dintre Berlinul de Est şi cel de Vest. Mai dărâma şi el câte un zid, ba, uneori, chiar un etaj întreg la Casa pe care şi-o construia pentru popor; dar îl punea la loc. Construcţia mergea bine, datoria externă o plătise toată. Cel de-al treilea canal prin care Dunărea avea să se rătăcească, cel care ajungea aproape de Bucureşti, era şi el în grafic. Adică, înregistra întârzieri de numai doi ani. Şi copiii erau bine. Nicuşor, la Sibiu, cerea mereu carne pentru el şi cei din judeţ. Dragul de el, de mic i-a plăcut carnea proaspătă pe masă! Măcar de s-ar însura, să mai mânânce şi el o legumă acolo, urzici, să nu i se îngroaşe sângele, Doamne-fereşte! Uite, să fie ca Zoe, care cu doctorul şi cu ecuaţiili ei nu-i dă nicio bătaie de cap. Nici Valentin n-a ieşit rău: stă lipit de fizica şi de Steaua lui. Păcat că nu vrea în politică. N-a votat la ultimele alegeri, pentru Marea Adunare Naţională. Auzi, să nu voteze mâna care l-a crescut!

Înăuntru avea deci linişte. Dar în afară, în afară începuse debandada, începând de la graniţa prin care se evaporase cea mai mare gimnastă a ţării. Şi, pe măsură ce tulburărilii din ţările vecine şi prietene se înmulţeau, teancul de rapoarte zilnice se micşora. Îi chemase la el pe Postelnicu, pe Vlădescu, şi-i luase din scurt: „Ei, cum e? Sunteţi cu mine, sau cu ei? Poporul e cu mine? E vreun pericol?”. Primise asigurări că nimeni nu mişcă „la noi”, că toate cenaclurile sunt monitorizate, că toţi zurbagii cunoscuţi sunt sub supraveghere, iar poporul îşi vede liniştit de sarcinile planului cincinal şi ale construcţiei socialismului, în general. „Dacă se întâmplă ceva, aveţi plan de rezervă?” a insistat, că i se părea că ăştia doi ori nu erau la curent cu ce se întâmplă, ori îi ascundeau ceva. „Avem, tov. Secretar General. În două ore Nicuşor e la Bucureşti, iar dvs., la alegere: Iran, Libia sau Indonezia. V-am sugera Iranul, au datorie la noi vreo două miliarde, aveţi din ce să trăiţi.”

În alte condiţii i-ar fi dat afară: şi din birou, şi din funcţie. Dar, în condiţiile date, nu avea pe altcineva pe care să se sprijine în afară de Securitate. Bineînţeles, în afară de poporul muncitor care îi era dedicat trup şi suflet. Aşa i se raportase, că e cel mai iubit fiu al poporului. Mândria lui. Speranţa lui. Era hotărât să-l slujească până la capăt. Cu orice preţ. Cu Lenuţa alături, cu Victoraş la armată, n-avea să-i clintească nimic.

Pe la mijlocul lui decembrie i se raportă cu mândrie, de către generalul Vlădescu, că Securitatea lui înăbuşise cu succes o încercare de manifestaţie la Iaşi. Raportându-i, generalul Vlădescu parcă-l mustra că nu crezuse în devotamentul băieţilor săi. Nu le dăduse chiar el, Tovarăşul, puteri depline? Nu le dăduse el apartamente în blocuri mai dichisite, aprobări la ARO, sau la Trabant-urile acelea economicoase şi care nu băteau la ochi, televizoare color, n-aveau ei tot ce le trebuie? Cărniţa, ness-ul şi Kent-ul de la casele speciale de comenzi, blugii şi whisky-ul, şi video-urile de la shop-urile pe valută, valuta aia pe care o confiscau de la bişniţari? Cum se putea ca băieţii lui să nu-l susţină? Să-l lase la greu? Nici vorbă! Tovarăşul zâmbise satisfăcut.

Dar, chiar în ziua următoare, tot Vlădescu îi strecură, spre aprobare, ordinul de evacuare a unui pastor ungur, din Timişoara. Fără ca să-i atragă atenţia că pastorul era iubit de enoriaşi, că refuză evacuarea, şi că problema e delicată şi necesită o rezolvare pe potrivă. Tovarăşul semnă ca primarul. Bulgăraşul provocă avalanşa mult aşteptată pe la cenacluri.

Timişoara ieşi în stradă. Turiştii din Ungaria îşi devansară excursia de Ignat, şi se strecurară printre manifestanţi. Curioşi să vadă cam ce se mai găseşte prin magazinele româneşti, aceiaşi turişti sparseră câteva vitrine. Ba, neavând la ei artificii, bubuiră, discret, nişte pistoale jucărie, cu gloanţe oarbe şi cu aer comprimat. Neţinând cont că aerul e inflamat, Tovarăşul trimise oameni din eşalonul doi, mai bine zis de mâna a doua, ca să calmeze lucrurile. După patru zile în care armata îi trecu în cont Securităţii o sută de morţi, iar Securitatea îi trecu în cont Armatei aceeaşi sută de morţi, pe care o făcu să dispară la Morga din Bucureşti, lucrurile se îndreptau spre un armistiţiu fragil.

Dacă aprinzi un foc şi nu-l întreţii, degeaba l-ai aprins. „Vocea liberă” sufla non-stop în unde, dar trebuia pus focul pe Bucureşti. Tot Vlădescu şi câţiva prieteni ai cenacliştilor îl sfătuiră pe Ceauşescu să convoace un miting: poporul îl iubea, îl asigurară ei, şi zurbagii spărgători de vitrine şi agenturile străine vor fi puse la respect. Cum-necum, Tovarăşul convocă mitingul a doua zi după Ignat. Pe 21 decembrie. Turiştii străini, în Lada, în Jiguli, lăsară Iaşul în Carnaval, şi Timişoara în lacrimi, şi intrară în Bucureşti. Gorbaciov îi telegrafie lui Bush doar atât: „Începe şi la Bucureşti”.

                     Capitolul XIII – Nunta  (partea a II-a)                                                     (Conexiuni nr. 48, martie 2009)  

      De fapt nimeni n-avea încă habar dacă „începe” cu adevărat. Nici Gorbaciov, nici Bush, nici Tovarăşul, nici Vlădescu, nici membrii cenaclurilor de genul celui de la Jegălia, nici „Vocea liberă”, nici Stamate, nici băieţii cu ochii albaştrii ca panseluţele de pe Calea Dorobanţilor, nici arhitecta şefă de la Casa Poporului, nici dictatorul din Nicaragua. Cu atât mai puţin colectivul secţiei „Răsaduri” de la ADP.

Pe 21 decembrie, tot colectivul urma să pregătească de iarnă, inclusiv să fertilizeze cu bălegar, rondurile de la Piaţa Victoriei şi de la Piaţa Romană. Încărcaseră camioneta lui Nicu, şi erau gata de asalt, când sosi ordinul de la sectorul de partid: direcţia Piaţa Palatului. Obiectivul era schimbat, trebuiau să bată din palme la miting. Convocaţi iniţial, salariaţii insitutelor de cercetare fuseseră trimişi acasă, fiind consideraţi „prea intelectuali”, şi înlocuiţi cu muncitori din cele mai sigure întreprinderi din capitală. Cu tovarăşa Sidonia în frunte, cu lista în mână, şi cu Virgil Profirescu la un pas în urma ei, ADP-ul îşi ocupă, în ordine, locul: între Ateneu şi restaurantul „Cina”.

Locul era destinat, de obicei, celor de la Institutul de Cercetări şi Proiectări pentru Turnătorii Grele. Era ceva normal, nu oricine putea să stea deasupra tunelelor de dedesubt, ramificaţii construite recent ale tunelului vechi dintre Palat şi Sediul C.C. De la Sediul C.C., trecând pe sub sediul Asociaţiei Filateliştilor din România, pe sub Biblioteca Centrală Universitară şi pe sub restaurantul „Cina”, tunelele asigurau ieşiri de siguranţă, în caz de ceva sau de orice. Nu întâmplător, „Cina” era numită „Cina cea de taină” de către obişnuiţii care se întâlneau acolo, la o vorbă, la un raport, în ciripit de păsărele, vara, la o ţuică fiartă, iarna. Majoritatea notelor de plată erau decontate la Securitate. Bişniţa cu ţigări Kent era ca şi oficială, o făceau chelnerii. Fetiţele care erau alergate prin unele părţi, pe la Obor, pe la Lizeanu, prin Ferentari sau prin jurul cinematografelor de pe 6 Martie, erau primite aici cu mare cinste. Făceau parte din schemă.

Bineînţeles că restaurantul era închis, dar instalaţiile de dedesubt funcţionau din plin. Cablurile aduceau vocea Tovarăşului la difuzoarele de pe stâlpi, astfel că, deşi nu-l vedea agitându-se în balconul de la C.C., tot ADP-ul, toată lumea din Piaţa Palatului putea să audă că ţara noastră şi cuceririli revoluţionare ale poporului nostru erau puse în pericol de agenturili străine. Că derbedeii de la Timişoara devastaseră magazinele şi agresaseră forţele de ordine, care forţe de ordine fuseseră obligate să riposteze paşnic.

Pe cale inversă, de la microfoanele discret instalate, invizibile ochiului, orice vorbă, orice adiere de vânt din Piaţă putea ajunge la pupitrele de ascultare din subteran, de sub C.C. Echipele de ascultare ar fi recepţionat bancurile pe care le spuneau de obicei manifestanţii, cu ce se mai lăudau că au achiziţionat pe sub mână, bârfa obişnuită la adresa şefilor, mă rog, lucruri din acestea care făceau cele 2-3 ore de cuvântare mai suportabile. Dar în ziua aceea, pe calea aceasta, dinspre Piaţă spre subteranele C.C.-ului, nu se transmitea nimic. Oamenii din Piaţă n-aveau chef de vorbă şi de glume. Stăteau îngânduraţi, copleşiti de ceea ce auziseră că se întâmplase la Timişoara, gândindu-se la cei 40000 morţi anunţaţi de „Vocea liberă”, aşteptând o minune care să pună capăt coşmarului în care trăiau de 45 ani.

Locul era potrivit, timpul era plăcut, blând, de parcă n-ar fi fost iarnă, condiţiile externe erau coapte bine de Gorbaciov şi de Reagan, la Malta, excursioniştii străini veniseră, puseseră umărul la Timişoara, şi totuşi... Oricine a trecut cu bine de Istorie, la şcoală, capitolul răscoale, revoluţii, ştie foarte bine că o astfel de răsturnare are nevoie, pe lângă cauze generale, cum ar fi sărăcia popoarelor, nedreptatea, corupţia celor aflaţi la putere, şi de o cauză imediată, o scânteie care să detoneze butoiul de pulbere. La Timişoara, scânteia care scosese lumea în stradă fusese încercarea de evacuare a pastorului maghiar. Dar, de atunci, trecuseră patru zile, şi scânteia aceea nu aprinsese Bucureştiul.

Autorul asculta absent cuvântarea. Cu o seară înainte, taică-său, auzind radioul lui Stamate, pus pe „Vocea liberă” şi dat la maximum, dăduse şi el radioul lor „Albatros” mai tare. Aflaseră şi ei, el şi Reta, ce se întâmplase la Timişoara. Acum se gândea la romanele în care autorii descriu răscoale sau revoluţii. Cum ar fi autorul Liviu Rebreanu, în romanul „Răscoala”, în care un automobil îl calcă pe copilul ţăranului Petre Petre, care n-avea ce mânca, pentru că îi luau tot arendaşii, ceea ce răscoală tot satul, că nimeni n-avea ce să mănânce. Din scânteia aceea se aprinsese vâlvătaia care arsese mai întâi pe Nadina, boieroaica nefiind chiar rea de tot, apoi conacul, ajungând în final să aprindă şi satul, de la nişte obuze de tun care l-au făcut una cu pământul şi pe Petre Petre. Era interesant de descris – se gândea el – cum mânia unui personaj se întâlneşte cu mânia altuia, aşa cum izvoarele îşi unesc apa firavă în pâraie, apoi în râuri, şi apoi în fluvii puternice, în calea cărora nu poate să reziste nimeni şi nimic.

Ajunsese cu gândul la autorul Victor Hugo, care, în cele patru volume din romanul său „Mizerabilii” găsise loc să scrie, în volumul patru, despre cum s-a desfăşurat o revoluţie la ei, la poporul francez, revoluţie în care luptase şi un copil hoinar, unul Gavroche. Ce frumos se luptase el pe baricade, cum îi ajuta el pe revoluţionari, aducându-le apă şi hrană, înfruntând focurile de puşcă ale armatei regelui pentru a strânge plumbii pentru gloanţe!

Cu gândul aiurea, ameţit parcă de mirosul prafului de puşcă din Montparnasse, Autorul se dezechilibră, făcu câţiva paşi ca să se reechilibreze şi, înainte ca să se agaţe, în cădere, de un stâlp cu difuzoare, se împiedică de ceva, un cablu, sau un căpăcel de fontă din asfalt.

În secunda următoare, în toată Piaţa Palatului se auziră în difuzoare nişte troznete asurzitoare, ca nişte împuşcături, ca nişte petarde. Mulţimea, care se aştepta la ceva, dar nu ştia la ce, intră în panică. „Se trage! Nu trageţi, tovarăşi!” se auziră de peste tot nişte voci cu accentul cam speriat. Vocea Tovarăşului se auzi strigând, derutată şi speriată „Alio! Alio!”, înainte ca transmisia să fie tăiată.

Autorul se sperie şi el, dar nu de zgomotele asurzitoare din difuzorul de pe stâlp. Se sperie de boacăna făcută, şi se uită la Virgil Profirescu, parcă scuzându-se: „N-am vrut... Am alunecat...”. Profirescu îl linişti din priviri: „Lasă că e bine. N-a observat nimeni.” Şi se dădu mai aproape de el.

Reta, în biroul lui Coşescu, căruia îi prezenta situaţia stocurilor la rechizite, se sperie şi ea când transmisia de la radio se întrerupse. S-ar fi speriat şi mai tare dacă ar fi ştiut cine a cauzat-o. Dar ea ştia că Autorul e la rondul de flori de la Piaţa Victoriei, şi nu la stâlpul cu difuzoare din Piaţa Palatului, la miting. Coşescu îi aduse un pahar cu apă, îndemnând-o să tragă aer în piept, şi să nu panicheze, că îl sperie pe ăla mic.

Când generalul Vlădescu dădu ordinul de reîncepere a transmisiei, panica din Piaţa Palatului nu se linişti. Din contră, se amplifică. Lumea dădea năvală spre cordoanele de miliţieni care închideau ieşirile din piaţă. Vlădescu „uitase” să  dea ordin cordoanelor să se desfacă, să lase mulţimea să iasă. Lumea se călca în picioare. Ţipetele celor călcaţi în picioare amplificau panica, la fel ca o reacţie în lanţ.

Profirescu îl luă de braţ pe Autor.

– Uite ce e, lucrurile se cam îngroaşe. Ştiu că ai copilul pe drum, dar eu cred că o să-ţi pară rău dacă n-o să vezi ce-o să urmeze. O să ai ce scrie. Vii cu mine?

Fără ca să-l întrebe de unde ştia ce va urma, Autorul i se alătură. Gicu, Fănel, Stan şi cele două steluţe îi urmară. Brigada artistică a ADP-ului făcea, încă odată, front comun. Tovarăşa Sidonia, care îi scria de obicei pe listă cu cei care plecau de la vreo acţiune pe linie de partid, sau de sindicat, îşi notă, în gând, numele celor care rămăseseră la acţiune. Bine făcuse că nu avizase continuarea activităţii brigăzii artistice! Uite unde ajunsese! Nu se mira de Autor. Nu ştii niciodată ce au în cap scriitorii ăştia. Una scriu, şi alta gândesc! Vai de capul lor! Dar Profirescu?

Cei trei biografi care erau pe urmele Autorului în acea zi s-au alăturat şi ei, invizibili, grupului condus de Profirescu. Cam ştiau ei ce va urma! Iar dacă lucrurile n-aveau să iasă cum trebuie, dacă Tovarăşul se încăpăţâna să nu pice, aveau pregătită o scuză: ei se aflau acolo întâmplător, în documentare...

La îndemnul Lenuţei, vânătă de furie, Tovarăşul agita la microfon încă o sută de lei la salariul fiecărui constructor al socialismului multilateral dezvoltat, şi noi ajutoare pentru mamele cu mai mulţi copii. Nu-l asculta nimeni. Tovarăşul se retrase curând, uitând să ureze întregului popor noi succese pe calea socialismului biruitor, şi, dacă se poate, locul întâi...

De-abia atunci generalul Vlădescu dădu ordin să fie retrase cordoanele de miliţieni. Mulţimea erupse în afara Pieţei Palatului. Energia acumulată prin iureşul asupra cordoanelor de ordine părea să se piardă. Dar tot cei care strigaseră „Nu trageţi, tovarăşi!” îndemnară lumea să nu se risipească, să aibă încredere, că sigur Ceauşescu pică, şi că va fi judecat pentru sângele vărsat la Timişoara. Se formară, ad-hoc, grupuri compacte de tineri care ocupară flancurile buevardului Bălcescu, între Biserica Italiană şi Piaţa Universităţii. Prompt, de pe Batiştei, apărură cele două Tab-uri, pregătite din timp de generalul Victoraş, prin ordine transmise de la Spitalul de ortopedie.

Ocolind pe după hotelul Lido, grupul condus de Virgil Profirescu se alătură tinerilor grupaţi în faţa Galeriilor de Arta Orizont. Strigau din răsputeri „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică”, parcă pentru a se convinge că lucrul acesta chiar poate să se întâmple. Trecătorii, locatarii de la etajele blocurilor de pe bulevard îi priveau curioşi. Nu prea credeau. Puţini li se alăturau.

Circulaţia de pe bulevardul Bălcescu se oprise. Doar cele două TAB-uri patrulau între Piaţa Romană şi Piaţa Universităţii. Uneori acestea îşi prelungeau cursele până spre Spitalul Colţea, ca să împrăştie şi grupurile care se formau în acea zonă. Tinerii încropeau, în pripă, un fel de baricade din cărămizi, coşuri de gunoi de pe stâlpi, din cutii de ambalaje, baricade pe care TAB-urile le spulberau la fiecare trecere. Cei cu „Nu trageţi, tovarăşi!” erau însă mai curajoşi:  se agăţau de TAB-uri, se lăsau târâţi de ele, sau aruncau cu pietre, cu cele le cădea în mâini. Mastodonţii nu ripostau, de parcă îi interesa doar promenada pe bulevard, nu să bage frica în demonstranţi.

Când se înseră, scenariul se schimbă brusc. Sosiseră două batalioane de la Şcoala de Ofiţeri de Securitate de la Băneasa. Nu le chemase generalul Vlădescu. Mai erau şi din aceia care nu credeau că acordul de la Malta privea şi bulevardul Bălcescu. Ofiţerii lor aveau ordine precise: „Dacă manifestanţii se opun, dacă nu degajă bulevardul şi Piaţa Universităţii, foc de avertizare, şi apoi foc în plin. Încercuiţi şi arestaţi cu toţii. Agenţii străini – luaţi de o parte şi interogaţi la sânge. Executarea!”

Ceea ce părea până la un moment dat o joacă, se transforma, pe măsură ce noaptea se lăsa, în coşmar. De pe trotuare şi din două tanchete ale batalioanelor de la Băneasa se trăgea în plin. Primii răniţi, sau primii morţi, îi îndârjiseră şi mai mult pe demonstranţi. Nici nu apucau să-i tragă din calea TAB-urilor, că trupurile acestora erau luate în grabă şi aruncate în dube care blocaseră toate străzile ce dădeau în Bulevard.

Cu toate acestea, nimeni nu pleca. Profitau de momentele când TAB-urile sau tanchetele se îndepărtau şi se regrupau, strigând să se audă până la C.C. Într-un astfel de moment, ieşind din parcarea subterană de la Inter, Profirescu şi Autorul încercau să refacă baricada. Aplecaţi, cu faţa spre Piaţa Universităţii, n-aveau cum să vadă că tanchetele întorseseră la Romană. Cei de pe margine le strigaseră „Se întorc! Feriţi!”. Dar era prea târziu. O salvă de mitralieră mătură, de-a lungul, tot bulevardul, luminându-l cu cele câteva trasoare amestecate printre gloanţele adevărate. Gloanţele şuierară sinistru prin canionul blocurilor, câteva rătăciră prin vitrinele magazinelor de la parter, dar altele nu-şi greşiră ţinta. Tot grupul celor care lucra la baricadă, între care şi Profirescu, şi Autorul, căzu secerat.

Autorul simţi un fel de fierbinţeală în spate, sub omoplat, şi în clipa următoare auzi sunetul gloanţelor muşcând asfaltul în jurul său. Oare aşa se moare? – se întrebă. Te scoli dimineaţa de lângă nevastă, o săruţi, te duci să pregăteşti rondurile de iarnă, să nu îngheţe trandafirii la rădăcină, şi gata? N-o să mai vezi trandafirii aceia înflorind, n-o să mai râzi cu Gicu, cu Stan, cu Fănel? N-o să ştii niciodată cum va arăta copilul tău? N-o să mai joci niciodată pocher sub bolta lui Uscatu? Şi cărţile, cărţile pe care urma să le scrii, cărţile tale, cine le va scrie?...   

Gândul la cărţile lui se stinse. Corpul i se întinse, încet, pe asfalt. Profirescu, rănit la genunchi, încercă să-l tragă spre intrarea în parcarea subterană. Nu ştia dacă mai trăieşte sau nu. Dar forţele sale erau şi ele pe sfârşite, pierdea şi el sânge, şi sângele lui se aduna cu sângele Autorului, formând o baltă întunecată pe asflalt.

Cei de pe margine, de pe trotuar, nu apucară nici ei să le sară în ajutor. De pe Batiştei, de visavis, un pluton de miliţieni se repezi la grupul căzut la baricadă. Cât ai clipi degajă locul, cărându-i pe toţi la o dubă care aştepta în faţă la El-Al.

Plutonierul major Dună, urcând lângă şofer, aruncă o privire prin grilaj, în spate, ca să se asigure că nimeni nu mişcă în grămada de trupuri. Apoi, îi comandă şoferului:

– La Jilava cu ei. Astea-s ordinele. Deşi, după cum arată, mai bine ar fi să-i ducem direct la Morgă. Mare porcărie toată afacerea asta. Sigur că ne taie şi primele de Anul Nou! Mă întreb, cine mama dracului a pornit-o? Cine o fi autorul?

În spate, din gramada de corpuri aruncate unul peste altul, Profirescu auzi, cu bucurie, o voce slabă, binecunoscută lui:

– Eu, eu sunt Autorul!

 SFÂRŞIT

New York, iulie 2004; Bucureşti, 2007-2008