Publicat în anul 2010, la Editura Rafet din Râmnicu Sărat, volumul de poezii „Cartea Profeţiilor” este structurat în patru părţi: „Cartea Profeţiilor”, „Cartea Glasurilor, Gesturilor şi Tăcerii”, „Cartea Descântecelor” şi „Cartea Apocalipsei”. Autorul, Adrian Botez, îşi dedică volumul familiei. Dar are poetul viaţă personală? (Nichita ar spune că Nu) Şi de ce „Cartea Profeţiilor”? Nimeni nu este profet în ţara lui. Dar în propria inimă? Dar în inima altora?

În prima parte, ce poartă şi titlul volumului, ne întrebăm: Care este rolul poeziei la Adrian Botez? Pentru ce s-a născut poetul? Urmează, el, exemplul celui care prin lumina sa – clocotindă tăcere (superbă metaforă) – spune TOTUL? Răspunsul nu se lasă aşteptat: „te-ai născut – deci – pentru ca să / vindeci nădejdea / şi toţi cei cu ochii plecaţi – din mine – deodată / s-au privit drept în ochi şi / s-au recunoscut” („Despre cel născut atunci, acolo” – pag. 7). Acesta este mesajul: nădejdea, recunoaşterea, trezirea spirituală. Mai mult de atât, spune poetul, „mântuirea va fi doar când vom lua / asupra noastră  – răspunderea întregului / Rău / când vom lua din spinarea / presupuşilor diavoli – povara zdrobitoare-a / ispitirii” („Atunci când” – pag. 11).

Adrian Botez se descrie pe sine drept un apărător al legilor sfinte care ucide impostura („Despre mine” – pag. 13). Presupuşii diavoli despre care vorbeşte sunt în noi. Sunt dorinţele şi fricile noastre care ne închid sufletul într-o închisoare de oase, sânge şi carne. Nimeni nu îşi mai poartă crucea martirului, cu toţii am devenit indiferenţi..., preamuritori şi reci.

Evident, există un risc al poeziei lui Adrian Botez, pentru că este nominativă şi nu lasă loc de alegeri şi interpretări. Dar, se pare că poetul, justiţiarul acestor vremuri „distrugătoare şi delapidatoare” de conştiinţe, nu mai are vreme de pierdut. Cumva ne aduce aminte de personajul interpretat de actorul Denzel Washington în filmul post-apocaliptic „The Book of Eli”, apărătorul ultimei Biblii existente pe Pământ. Eli citea o Biblie pentru orbi şi o învăţa pe de rost, pentru a transmite cuvintele lui Dumnezeu, celor care aşteptau povaţa şi izbăvirea. În cazul nostru, Adrian Botez scrie o carte de poezii pentru orbi, pentru ca ei, cei „din urmă”, să poată face pasul înainte, şi îşi răspunde singur la întrebarea din poemul „Proştii, lina şi punctul” (pag. 30) : „nici nu-mi dau seama de ce / şi-a mai pierdut vremea Dumnezeu – de m-a / trimis în lume - şi pe / unul ca mine.”

Poemul „Bătrân lup de cer” este unul memorabil. Călător transdimensional şi extrasenzorial prin Universul vălurit, poetul se (re)trage „către umbra înţelepţilor / daimoni ai copacilor – bătrân / nebun – năzuind înapoi – la sânul / răcoros al mamei sale” (pag. 39). Refuză „neliniştea”, „zgomotul forjării destinelor” şi îşi acceptă condiţia umană. Dar să nu credem că acceptul este rezultatul unui dialog umil cu Divinitatea. Nu în această etapă.

În partea a doua a volumului, glasurile, gesturile şi tăcerile poetului se îndreaptă către revoltă. Din „Bolşevismul cosmic” (pag. 61) se-aud „Bâlbâielile divine” (pag. 66!!!): „Dumnezeu e trist – trist şi dând / impresia – din pricina norilor – a vizibilităţii / limitate – că ar fi şi meschin: un Dumnezeu supărat / îşi ia pseudonimul „Satana” – dar / n-au rost investigaţii / onomastice – în casa celui care / şi-a luat vacanţă în / muntele Sinai”. Omnipotentul, atotştiutorul, „a avut profesori – tot atâţia câţi / oameni a creat: fiecare om / este întruchiparea nemulţumirii / divine – de  a afla – atât de / strâmb şi / puţin”.

În poemul „Vrăjmăşie mocnind” (pag. 69), poetul mărturiseşte că „nu mai sunt tânăr de mult: Dumnezeu / mă şantajează cu / suferinţele – ca să-L / privesc în ochi...”.  Evident, nu despre adevăratul sens al cuvântului şantaj vrea să ne vorbească Adrian Botez, pentru că marele creator nu este responsabil pentru nefericirea noastră. Nu el trebuie să fie ţinta protestului şi a înverşunării. Numai o persoană cu inima curată îl poate înţelege pe Dumnezeu şi îi poate înţelege căile SALE. Poezia, în cazul nostru, este o formă de purificare prin ardere, atât cât îi este permis poetului să ardă înspre fireasca sumisiune, prin descântec de cuvinte, în partea a treia a volumului, sau prin apocaliptice lovituri până la sânge, în partea a patra.

Spune autorul în „Cartea Apocalipsei”: „vine vremea când / nu-L mai suporţi nici pe / Dumnezeu  – ca / Maestru...” (Mane, Tekel, Fares – „Numărat, Cântărit, Împărţit” – pag. 123). Dar ce s-ar întâmpla dacă... Dumnezeu, plictisit de atâta tânguire, nu ne-ar mai suporta pe noi, ca ucenici, şi ne-ar lăsa pe mâna profesorului distrat, TIMPUL, fără niciun indiciu, fără nicio revelaţie?

Totuşi, să nu ne facem o impresie greşită despre creştinismul poetului, contradicţiile şi revolta din volum fac parte din parcursul firesc al căutării şi cunoaşterii. Poeţii sunt fiinţe nonconformiste şi extremiste care zboară spre înălţimi primejdioase ca nişte Icari, coboară precum luceferii blânzi şi sfârşesc, nu de puţine ori, în Infernul lui Dante. În cazul nostru, Poetul, atât de încercat de forţele luciferice, încearcă să-şi ridice spiritul cât mai sus prin intermediul proiecţiei sale în universul astral. Astfel, îl "invită" pe OM să arunce o "privire" inţiatică spre adevărurile absolute ale Dumnezeului Paradiziac: Voinţa, în chip de călăuză  – Spiritele Voinţei (Tronurile) – pag. 127, ordinea ca  disciplină celestă : Spiritele Ordinii (Heruvimii) – pag. 130, iubirea ca şi cerc al infinitului  – Spiritele Iubirii (Serafimii) – pag. 132 –  şi visul ca “ răzoare de lumini” (Preludii hiperboreene – pag. 134).

21 ianuarie, 2011, Montréal 

Volumul bilingv Scrum/Cendre conţine 48 de poezii ce poartă semnătura poetului Ştefan Doru Dăncuş. Versiunea în limba franceză aparţine poetei şi traducătoarei Hermine Cîmpean. Cartea a fost publicată în anul 2010 la Editura Grinta din Cluj-Napoca.

Ştefan Doru Dăncuş distruge pedantismul şi ipocrizia, trezind protestul şi nevoia de adevăr în fiecare cititor. Poezia sa are sciziuni optzeciste, precum revolta omului singur printre semeni şi cărţi (v. Daniel Corbu – „Manualul bunului singuratic”), dar are şi vibraţii transmoderniste prin care atinge dimensiunile metafizicului şi ale revelaţiei de pe vârful bornelor kilometrice ale cotidianului în care „iadul e pe pământ / iadul e curbura literei în care mă ascundeam deunăzi / iadul este ziua dumneavoastră în care mergeţi la serviciu / noaptea în care vă împreunaţi din obişnuinţă” (pag. 34).

Poetul se află în faţa maşinii de scris şi împuşcă indiferenţa cu litere de foc. V de la Vers poate însemna şi V for Vendetta, celebra carte a lui Alan Moore. Ştefan Doru Dăncuş se răzbună pe condiţiile sociale, pe sistem, chiar dacă îşi preţuieşte limba şi ţara. Nostalgicul este dur, prezentul este şi mai dur, iar viitorul este scrum de cuvinte. Poetul este un Prometeu dezlănţuit care a furat poemele din bibliotecile cerului şi a dăruit umanităţii focul inimii sale. Nu are timp de filozofie şi nu este un virtuos al metaforei. Nu umblă şi nu caută sensuri. Mesajul său este direct şi loveşte acolo unde doare mai tare, nelăsând prea multe posibilităţi cititorului de a da înapoi sau de a interpreta. Cuvintele sale au tendinţa să invadeze spaţiul intim şi să subjuge. Practic, autorul, luptătorul, soldatul îşi caută disperat camarazi de suflet şi de arme. Mai mulţi decât cei din „cazarma” sa, femeia pe care o iubeşte şi copilul pe care îl ţine în braţe.

Nu ştim dacă mesajul în limba franceză va avea impact. Prea puţine popoare înţeleg cu adevărat ce se întâmplă în microuniversul celor care au o limbă, o istorie şi o cultură care nu prea stârnesc interesul. Pentru cei mai mulţi nu suntem decât obiecte de studiu şi experimente în laboratoarele superficialităţii. Dar Ştefan Doru Dăncuş îşi face datoria de bun cetăţean al patriei şi al planetei. Contribuie prin toate forţele sale la promovarea valorilor româneşti, atât ca scriitor cât şi ca director al revistei Singur şi al sitului Internet cu acelaşi nume.

Poetul nu este dogmatic, chiar dacă invocă numele lui Dumnezeu de nenumărate ori, însă fără a-l impune. Paradoxul este atunci când „bătaia aripilor de înger nu face doi bani” (pag. 8), când „merge prin pustiu şi află că biblia e acum pe situri” (pag. 76). Îşi cunoaşte rolul şi dimensiunea cosmogonică, de aceea consideră că ceea ce spune poate că „nu e mai mare decât o furnică” (pag. 10).

Povestea sa este aceea a unui profet izgonit din propria cetate. Uneori chiar trebuie „să o spună prin baruri” (pag. 12). „Aproape că (EL) este asfaltul pe care tinerii poeţi calcă trufaşi” (pag. 20). Dar acceptă această umilinţă şi de multe ori colindă lumea sub talpa unui pantof..., cu „limbile omenirii înşurubate în inimă” (pag. 24).

Unul dintre cele mai triste şi tragice poeme este acela al căderii în propria inimă (pag. 30). Pe undeva chiar bacoviană această apocalipsă sentimentală: „Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură.” (George Bacovia – “Sonet”). Vom posta integral acest poem, pentru o mai bună evidenţiere: „am început să cad în inima mea / e dureros domnilor / nu poate o inimă să încapă un trup de om / unii spun că am băut şi am fumat prea mult / că prea multă cafea pentru creier / nişte prieteni m-au părăsit / alţii m-au duşmănit în epoca asta literară / e dureros domnilor să stai în inima-ţi / să-i asculţi tot mai tragicele bătălii cu aerul / să plângi pentru viitorul ei ambiguu / pentru clipa în care aerul învins / va părăsi definitiv câmpul de bătaie / e cumplit oameni buni să ţipi ca un copil / în pântecele mamei că vrei afară / că ai cărţi frumoase de scris / că ai de cântat melodii inexplicabile deocamdată / că ai de arătat lumii înconjurătoare / câteva sculpturi nemaivăzute etc. / oameni buni într-una din încăperile / inimii mele plâng pentru voi / nu voi şti niciodată cui vă las.”   

Evident, protestul poetului se îndreaptă şi împotriva regimului ceauşist şi împotriva şefilor literaturii române. Ar fi avut de ales între a-şi vinde sufletul şi a rămâne un ghimpe între coastele acestora. Dar, conştient, el ştie că „nu te poţi pune contra acestora / îţi vor supravieţui / vor face din cuvintele tale aliment nutritiv pentru ei / şi copiii lor” (pag. 32). Aşa că face tot ce se poate face, „public în reviste scot cărţi de poezii şi de proză / merg la TV şi la radio / mă arăt prin locuri prin care trebuie să fiu văzut / pentru ei, cei care mă vor vinde” (pag. 32).

Atât de multă suferinţă în poezia lui Ştefan Doru Dăncuş! „Dumnezeu nu îndrăznea să se apropie de suferinţa aceea”. (pag. 78). Printre gânduri şi printre versuri încercăm să-i reamintim poetului că „Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută singuri” (v. Benjamin Franklin) şi că „Dumnezeu este singurătatea oamenilor” (v. Sartre). Dar   replica nu întârzie să apară: „nimeni nu mai e cum trebuie cu toţii sunt reci / calorifere / gheţuri fără vremuri prin metropolele lor stinse” (pag. 86). Trist dar evocator. Lumea se schimbă şi poeţii rămân ca nişte fosile ale iubirii. Trebuie să fie atenţi, trebuie să umble şi ei cu „duhul îngheţat” pentru a nu fi judecaţi şi condamnaţi la singurătate.

Ştefan Doru Dăncuş plăteşte un tribut greu, al celui care ŞTIE. Pentru el iubirea capătă alte conotaţii, mult mai intime, mult mai profunde. Chiar dacă fondul liric este unul cotidian, plin de traume sociale şi psihice, poetul are vocaţie şi misiune spirituală. El nu se leapădă de credinţa sa şi nu se leapădă nici de oameni. S-a întors dintr-o lungă călătorie, marcată de purificări, de arderi intense, şi ne-a oferit acest volum superb de poezii pe care vi-l recomandăm spre citire.

Montreal,  21 octombrie 2010

            Volumul „Contrasecunde” al Iuliei Pană, apărut la editura Brumar în anul 2008, cuprinde patruzeci şi două de poeme scrise cu dezinvoltură şi sinceritate debordantă. Faptul că autoarea nu pune accent pe metaforă şi poetizează direct, lăsând cuvântul să se manifeste liber în spaţiul dintre bătăile inimii, „ca un cântec al sângelui” (pag. 27), îi aduce un considerabil câştig. De fapt... „poemele bat din picioare poruncesc să fie scrise” (pag. 20), amintindu-ne de „poemul care se scrie singur” (Vişniec) sau de „contemplaţiile” lui Hugo vizavi de cuvânt, logosul lui Dumnezeu. 

            Naşterea, frica sunt coordonatele poeziilor din introducerea volumului: „E prea noapte” (pag. 5), „Buhuhu” (pag. 6), „Din mâinile tale curg mici râuri de purpură” (pag. 7). Astfel, „Ce poţi face într-o dimineaţă începută prost?” („Infrared”, pag. 8). Aceasta este întrebarea la care poeta încearcă să găsească răspunsul, chiar dacă „noaptea leneşă... te-a abandonat / lentoarea ei, e acum în tine, în venele tale...” („E o noapte leneşă ce se întinde pe canapea”, pag. 9). Un eros feminin, mai puţin pronunţat dar la fel de sugestiv, îl întâlneam şi în poezia Ioanei Florea, în care „noaptea cea mai frumoasă e în trupul femeii / şi nicăieri altundeva”.

            Schimbarea şi transformarea gesturilor (sau hormonilor) în cuvinte încep o dată cu „dimineţile calde, plăcute” („Împotriva tuturor – împotriva poeziei mele”, pag. 11; „Frunze dulci de mescalină”, pag. 13), când, „într-o zi însorită plină de întrebări” (pag. 15), „timpul îşi face de cap cu vieţile noastre”.  Contrasecunde, contratimp, poezia, „ca o poveste din budoar” (pag.17), este produsul dorinţelor, fantasmelor şi nicidecum al disimulării erotice.

            Lumina se doreşte să aibă efect purificator („Astăzi s-a luminat”, pag. 21), dar este şi martor atent al iubirii („Lumina”, pag. 51). Mai apoi, chiar dacă poeta îşi manifestă atitudinea uşor misandrină şi deloc mizericordioasă faţă de timp („Bărbatul meu timp”, pag. 26), iubirea ei pleacă „Direct din inimă” (pag. 32), o oferă aceluiaşi timp, „deşi el a mâncat din ea o bucată / ca dintr-o prăjitură” („Ştii unde am pus iubirea?”, pag. 41), luptându-se din nou să o primească înapoi întreagă. Şi „ce mărunte sunt toate lucrurile faţă de dragostea mea” (pag. 46), mărturiseşte poeta, înnobilând sacrificiul, renunţarea la sine, sentimente răsplătite deseori „cu un simplu pa pa”. Singura afacere profitabilă ar fi să vândă „Lacrimi la kilogram” (pag. 58) dar ea alege să scrie despre „cum simţi viaţa trecând prin tine cum timpul se / joacă cu tine / şi cu bucăţica ta de rol / să scrii scrisul tău.” („Să scrii”, pag. 59).

            Două poeme ne-au reţinut atenţia în mod deosebit. Din „Omul – luni” (pag.53) extragem o superbă reflexie cu privire la importanţa lucrurilor şi a fiinţelor care ne înconjoară şi cărora ar trebui să le acordăm mai multă atenţie: „toate zilele astea stupid botezate, luni, marţi, miercuri... / De ce nu le numerotăm sau de ce nu le dăm nume de / păsări de flori sau / de oameni”. În poemul „Alte albii alte culcuşuri” (pag. 40), poeta experimentează trecerea prin culoarul numit existenţă, cu, „escapade adânci în tuneluri săpate misterios şi / periculos, în alte albii / în alte culcuşuri...”   

            Ceea ce o deosebeşte pe Iulia Pană de multe dintre poetele contemporane este detaşarea de condiţiile sociale, refuzul metaforei preţioase, lipsa elementelor decorative sau a cadrului naturii. Este un lirism ce pune accent pe senzaţia inimii, a firicelului de sânge, a cărnii şi a pielii cu toţi porii deschişi. O poezie pe care orice om o poate adapta necesităţii de cunoaştere, de explorare, plecând de la instinctul primar. Aici este rolul pozitiv pe care creaţia îl poate avea în impactul cu cititorul, de a-l determina să-şi depăşească pasiva condiţie a celui ce se teme de sine şi de artă.

            Concluzionând, în lupta nedreaptă cu timpul, cuvântul este singura armă prin care poetul poate riposta. Volumul „Contrasecunde” este al unei autoare ce demonstrează curaj şi vitalitate, ceea ce ne determină să pariem „cu ochii închişi” pe viitorul său literar. 

21 august 2010

         Majoritatea românilor din România trăiesc cu impresia că emigranţii sunt un fel de dezertori aflaţi într-o goană nebună după avuţie. Că nu le mai pasă de locul unde s-au născut şi că s-au înstrăinat complet de patria mamă. Se uită că, de fapt, cei mai importanţi oameni de cultură români au trăit afară, au murit afară, au promovat cu dragoste şi dăruire ceea ce avem mai bun ca naţie. Imaginea României se datorează în mare parte unor personalităţi precum Cioran, Eliade, Brâncuşi, Enescu şi multor altora.

Desigur, în cazul majorităţii emigranţilor, recunoaşterea a venit numai după ce străinii au evidenţiat meritele şi calităţile unor oameni de geniu. Să spunem lucrurilor pe nume. Mai avem mult de învăţat despre cum să ne preţuim valorile. Iar dacă vine vorba de cultură... abia aşteptăm să dărâmăm statuile simbolurilor noastre, căutând identităţi de împrumut prin zonele obscure ale libertăţii. Cine este de vină pentru toate astea? Anii de comunism sau democraţia prost înţeleasă în care ne-am bătut joc de valorile incontestabile? Anii de sărăcie şi tupeu verbal în care ne-am ascuţit umorul jalnic pentru a înjunghia perfidia la paştele cailor? Să-i întrebăm pe tineri ce ştiu despre valorile româneşti. Să-i întrebăm, cu ce se mândresc ei în faţa străinilor?

George Tăutan-Cermeianu, locuitor de peste două decenii în diaspora canadiană, pe teritoriul insulei Bizard, la o oră de mers cu maşina de Montréal, se luptă cu morile de vânt. „Ţepeş Vodă”, volum apărut iniţial în limba franceză, la editura purtând numele autorului, vine să zdruncine din temelii preconcepţiile celor care cred că România este un popor de vampiri care îşi arată colţii doar când „foametea” îi împinge la consumul de sânge. Eşti român? Arată-ţi colţii! Gluma e glumă dar unii chiar cred în vrăjitoriile scriitorului irlandez, Bram Stoker. Cel care împrumuta caracterul criminalei Elisabeth Bathory pentru a inventa un monstru capabil să trăiască la răcoarea sicriului său umbros, aşteptând sosirea nopţii pentru a înţepa jugulara tinerelor fete cu rochii transparente...!

Vlad Ţepeş, un monument al istoriei româneşti, un adversar de temut al Imperiului Otoman şi un apărător magnific al creştinităţii, s-a bătut toată viaţa sa pentru un petec de libertate şi o cauză nobilă. George Tăutan-Cermeianu se transpune cu dibăcie în pielea acestui personaj de legendă pentru a ne prezenta o tragedie umană. Vlad Ţepeş apare ca un suflet nobil, plin de sensibilitate. Un copil exilat cu forţa la Poartă Otomană, trăindu-şi adolescenţa alături de prietenul său şi viitorul duşman de moarte, Mahomed al II-lea. Un tânăr îndrăgostit căruia i se interzice să-şi împlinească destinul alături de „Curcubeul” ochilor săi, frumoasa armeniană, Gök Kuşagi. Un familist care este neputincios în faţa convertirii fratelui său mai mic, naivul Radu cel Frumos. Un copil exilat ce află pierderea tatălui său şi a fratelui mai mare, Mircea, ucişi mişeleşte de Vladislav al II-lea. Un iubitor al naturii şi al plaiurilor mitice româneşti. Îndrăgostit de pădure, de munţi, de izvoare şi de bătrâna Dunăre. Un adolescent călit în instrucţii dure, un poliglot şi un luptător desăvârşit. Un strateg neîntrecut şi un geniu al situaţiilor imposibile. Turcii l-au botezat Kazikli (Ţepeş), după o noapte în care 35.000 de-ai lor şi-au pierdut viaţa omorându-se unii pe alţii, într-o confuzie generală în care valahii au purtat straie turceşti. Dar agresorii au fost mereu la sud de Dunăre. Şi tot turcii au fost cei care l-au inspirat pe domnitorul valah cu trasul în ţeapă. Vlad Ţepeş s-a folosit de psihologia adversarului pentru a-i reîntoarce înzecit teroarea!

Încă o calitate remarcabilă a lui Vlad-Ţepeş, cel care moşteneşte numele tatălui său, membru al Ordinului Dragonul, a fost respectul pentru Coran, chiar dacă această carte sfântă cade în mâna unor sultani avizi de putere ce interpretau cuvântul lui Allah în favoarea propriilor interese cuceritoare şi meschine. Chiar şi în anii de detenţie cruntă de la Vişegrad, în care Matei Corvin încerca să-l convertească la catolicism, Vlad Ţepeş vorbeşte despre aspectele pozitive ale Coranului. Lucru pe care, chiar şi unealta lui Matei Corvin şi a Papei, părintele Bartolini, este nevoit să-l recunoască. În ciuda acestui respect pentru „Dumnezeul Universal”, domnitorul valah refuză pentru mai mulţi ani renunţarea la ortodoxism şi convertirea la catolicism, chiar dacă dincolo de ziduri îl aşteptau copiii săi, Mihnea şi Vlad, alături de scumpa sa soţie, Maria. Cu ei a trăit şi avea să trăiască cele mai minunate clipe ale existenţei sale. Chiar dacă a avut mai multe iubiri, amintindu-le pe Cornelia şi Gök Kuşagi, dragostea sa pentru Maria i-a dat forţa şi curajul de a reveni la viaţa de familie şi, mai mult de atât, de a recuceri tronul Valahiei. Vlad Ţepeş a trăit erosul perfect şi a fost un tată model, în ciuda anilor de detenţie şi a luptelor care l-au ţinut departe de copii pentru o perioadă lungă de timp. Marele său regret a fost drama lui Radu cel Frumos, fratele său mai mic ce a fost impus ca domnitor de către Mahomed al II-lea în Ţara Românescă. Un conflict interior pentru Vlad Ţepeş ce are ca deznodământ uciderea lui Radu cel Frumos într-una din bătăliile pe care turcii le purtau împotriva lui Ştefan cel Mare, la Vodnău.   

Vlad Ţepeş a fost iubit de popor, de omul simplu, de ţărani şi de soldaţi. Dar minţile viclene ale boierilor şi ale pretinşilor prieteni i-au lăsat un gol imens în suflet. Singurul care nu l-a trădat niciodată a fost Ştefan cel Mare, cel mai bun prieten al său şi camarad de luptă împotriva turcilor. Domnitorul moldav l-a ajutat la recucerirea tronului Valahiei pentru ultima oară. Instalat la Bucureşti pentru o scurtă perioadă, Vlad Ţepeş piere într-o bătălie eroică pentru apărarea tronului, în care, alături de cei mai fideli cavalerişti împrumutaţi de Ştefan cel Mare, îşi varsă sângele pe glia străbună.

George Tăutan-Cermeianu este o enciclopedie vie şi un apărător al adevărului istoric. Volumul „Ţepeş Vodă” este şi va fi una dintre cărţile de referinţă ale românilor şi francofonilor din America de Nord în ceea ce priveşte personalitatea şi imaginea lui Vlad Ţepeş.

 22 mai, 2010                        

           Din păcate, datorită situaţiei în care se găseşte literatura românească, mai multe dintre debuturile promiţătoare în poezie ajung să fie date repede uitării, creaţii de certă valoare pierzându-şi urma, fără să aibă ocazia de a testa masa largă de cititori. Asta în timp ce la unele edituri destul de cunoscute, înconjurate de reviste şi critici la comandă, continuă să fie publicate cărţi penibile ce reuşesc în scurt timp să câştige premii bombastice şi mai apoi să invadeze librăriile. Chiar dacă după câteva generaţii se vor cerne şi aceste valori false, trebuie să aşteptăm uneori prea mult pentru a descoperi un autor care să merite cu adevărat să fie apreciat.

            Foarte mulţi scriitori se zbat, în aceste condiţii, să găsească un sponsor şi o editură care să le publice, pe gratis sau la un preţ avantajos, manuscrisul de debut. Este foarte greu să ieşi din anonimat, darămite să ajungi să ai o carieră de scriitor profesionist.

            Criticii, dintre cei care au mai rămas oneşti şi preocupaţi cu adevărat de poezie, ori nu au timp, ori sunt prea plictisiţi de câte cărţi proaste au citit, ori se dedică unor studii şi creaţii care să le aducă un beneficiu mai mult decât moral.

            Ar mai fi ca soluţie şi concursurile pentru debutanţi, dar şi acolo, fără să ne mire, avem de-a face cu tot felul de aranjamente. Toate lucrurile astea se ştiu şi se tace pentru că, dacă o iei pe firul ariadnic al onestităţii, fiecare este legat cu ceva de altcineva, iar dacă ajungi, doamne fereşte!, să spui ceea ce crezi... te trezeşti că nu mai poţi publica decât în revista proprie întrucât prin altele nu se mai găseşte spaţiu.

            Prin volumul „Mareea sufletului”, publicat la editura Anamarol în anul 2006, Camelia Petre şi-a demonstrat talentul şi răbdarea. Un debut la 32 de ani cu o poezie în care se îmbină armonios experienţa acumulată şi căutările specifice femeii ce se află în faţa unor noi provocări şi a unei alte interpretări a feminităţii în şi prin cuvinte.

            Dar dincolo de sensibilitate, singurătate, melancolie (evidenţiate în „Cuvântul înainte” de către Daniela Stănescu), se simte şi un filon aforistic, al femeii-poet ce caută esenţa lucrurilor care o definesc. Poezia „aproape că se citeşte pe sine” (o paralelă vişnieciană) iar „cuvintele sunt asemenea pruncilor desculţi care se rostogolesc prin muşchiul cald al ierbii” (Capuccino cu dragoste, pagina 8).

            Prin periplul tematic vom reţine „privirea”, „care îşi pune amprenta pe mai multe suprafeţe deodată” (Linia, pagina 12); „frumuseţea”, „care ştie cel mai bine cum se îmbălsămează iubirile în tăceri” (Frumuseţea nu se vede, pagina 14); „pământul”, „această liană agăţată de timp” şi „omul”, „această oglindă nici lut şi nici apă” (Această oglindă, pagina 37); „poeţii”, „care nu ar trebui să fie atinşi de pleoapa celor care îi citesc” (Aură de poet, pagina 50); „vârsta”, „care se aseamănă cu un nor de praf asfinţit peste cer” (Asemănare, pagina 62); „moartea”, „care este mai aproape de mine decât aş fi putut fi eu vreodată de ea” (Cândva, pagina 70).

            Numai şi după aceste citate putem trage concluzia că poeta are un bogat arsenal de metafore bine alese, fără să încerce să epateze sau să împodobească versul cu tot felul de preţiozităţi. Se observă atât delicateţea cât şi forţa expresiilor, calităţi remarcate şi de Sorin Teodoriu pe coperta a IV-a, iar această versificare este absolut firească.

            Frecventând un atelier literar (www.poezie.ro) în care foarte multe valori dispar datorită influenţelor şi comentariilor lipsite de verticalitate, Camelia Petre ştie cât de uşor „îşi poate pierde poemul urma”. Printre mii de autori devii un nume nesemnificativ, „poemul traversează strada” (în agonie aş completa eu) „în buzunarul găurit al unui cerşetor nătâng” (Poemul îşi pierde urma, pagina 53). Poemul devine „încărunţit”, „sociabil”, „blând” (Cafeneaua, pagina 46) sau devine „cumsecade”, „anonim” (o uşoară tentă de ironie în poezia Cumsecade, pagina 48). 

            Dar autoarea, optimistă, mai speră ca poemul să renască din cenuşă ca pasărea „Fenix” (pagina 59), pentru că „poezia este fără vârstă” (pagina 74), indiferent dacă „poeţii nu ar trebui să fie vreodată auziţi” (Aură de poet, pagina 50).

            Poate că singurul poem care nu îşi găseşte loc cu adevărat în volum este „(des)Cântec de adormit copii” (pagina 41). Autoarea ar fi putut să alcătuiască, dacă dorea, o carte pe tematica respectivă. Însă, în cazul de faţă, un astfel de poem poate aduce câteva puncte în minus...

            Concluzionând, avem de-a face cu un volum valoros, prea uşor trecut cu vederea, un adevăr care oricum nu îi deranjează pe mulţi. După cum menţionează poeta în poezia „Linia” (pagina 14), „adevărul face ca adevărul să fie o iluzie... tu, întors cu faţa la oglindă aştepţi”. Iar mie, ca cititor, această aşteptare mi-a confirmat că poezia are forţe miraculoase şi va ajunge mereu la cel care are cel mai mult nevoie de ea. 

24-03-2010