 |
Ionuţ Caragea, născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa, este un scriitor român din diaspora, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi. Este poet, prozator de ficţiune, critic, editor, autor de aforisme şi promotor literar. Din 2003 trăieşte în Montréal, Canada şi este cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec. În calitate de director al editurii ASLRQ, realizează în 2009, împreună cu Adrian Erbiceanu şi Dumitru Scorţanu, prima antologie a scriitorilor români din provincia Québec, o lucrare de referinţă din literatura diasporei. A fost numit ''Poetul născut pe Google'', după numele celui de-al doilea volum publicat în 2007. În proza de ficţiune şi în traducerile poetice foloseşte şi pseudonimul ''Snowdon King''.
|
Poeme pentru Nicoleta (din volumul în pregătire "Rugă ultimului poem") (Conexiuni, nr. 83, februarie 2012)
|
Azi nu-i voi da cu piciorul fericirii azi nu-i voi da cu piciorul fericirii este prea frumoasă prea sinceră îmi seamănă prea mult în gândire şi gesturi nu mi-a greşit cu nimic m-a iubit aşa cum sunt a vrut să fie doar a mea şi atât îmi strâng fericirea la piept îi ascult vorbele calde şi inima ei cum bate numai şi numai pentru mine îmi ajunge cât am fost pasăre călătoare cu lacrimi de soare însingurat în apus iubind fericirea am înblânzit până şi moartea pisica neagră ce împinge ghemul de lână albastră prin univers azi nu-i voi da cu piciorul fericirii nici mâine nici poimâine nicicând
N-aş vrea să ştii n-aş vrea să ştii ce este acum în sufletul meu o lacrimă este de ajuns să distrugă un castel de nisip n-aş vrea să ştii că icar este zborul
frântprescurtat al primului meu arhetip am renunţat la tot pentru tine n-am în bagaje decât dor de iubire şi nişte bandajehârtii am renunţat la o lume mai bună întorcându-mi obrazul celor care vor scuipa şi repetat vor lovi n-aş vrea să ştii că îmi pot pierde puterea de a lupta de a crede şi de a trăi n-aş vrea să ştii şi totuşi îţi spun toate acestea nu sunt omul de piatră
sau prefăcutul care te poate minţi
Din prea multă iubire
ieri o femeie mi-a spus că am două defecte îndeajuns cât să rupă vraja unui cântec sau a unei poveşti dintr-o dată mi-am dat seama că am numeroase defecte de care uiţi atunci când eşti iubit şi iubeşti
întrebările au început să curgă să curgă de ce sunt aşa şi nu altfel? oare toţi gândesc la fel despre mine? oare trebuie să mă schimb pentru a fi pe placul cuiva? oare ce este rău şi ce este bine? m-am întrebat şi m-am tot întrebat ceva a început să mă doară ceva a început să plângă-n surdină singurătatea începuse să nască monştri la capătul tunelului pâlpâia o lumină primul meu defect era că sunt om şi iubesc al doilea că iubesc prea mult şi trăiesc
Moment de admiraţie în faţa frumuseţii chiar dacă timpul se strecoară ca un hoţ viclean printre oameni furând zâmbete şi fericire tu vei rămâne mereu în sufletul meu ca o adiere de mare într-o livadă de portocali înfloriţi chiar dacă timpul şterge cu nori toate drumurile cerului tu vei rămâne mereu firul invizibil pe care sufletul meu urcă precum un paing să-şi coasă pânza în colţul lunii chiar dacă timpul mă priveşte cu ochi de piatră şi îmi cere cu dobândă uitarea pentru fiecare moment de admiraţie în faţa frumuseţii tale tu vei rămâne mereu odiseea mea interioară şi rugăciunea eternă de mulţumire
|
Harachiri cu săgeata lui Cupidon
toate drumurile duc la tine acesta este destinul şi totuşi mulţi au spus că este prea frumos pentru a fi adevărat astfel apar primele întrebări primele supoziţii şi nu mai sunt sigur dacă totul este o minciună inventată de alţii sau de propria mea îndoială aduceţi-mi o dovadă un cuvânt orice aş vrea să ştiu pe cine trebuie să ucid cu sânge rece să mă eliberez de spaima eşecului inima strigă se bate cu pumnii în piept îşi rupe cămaşa îşi face harachiri cu săgeata lui Cupidon inima asta îmi aparţine sau este o pasăre care a migrat din paradisul placentei în infernul cald al cărnii mele irepetabile mamă de ce m-ai născut înainte de sfârşitul tuturor dorinţelor poate că un test va face diferenţa mi-am spus să fiu altcineva să fiu glacial să privesc totul din exterior ca un judecător dar testele sunt menite să distrugă încrederea iubirea nu are nevoie de teste ci de fapte şi singurul lucru care ne ţine împreună este că tu eşti patria cuvintelor mele şi dorinţa pe care mi-am pus-o cândva să exişti draga mea Nicoleta Dumnezeu ne dă dar nu ne bagă şi-n sac în care sac mă întreb în cel al lacrimilor nu sunt decât suferinţe în buzunare doar chei de deschis uşile bordelului cotidian iubirea este un sac fără fund în care ne aruncăm speranţele ca pe nişte haine murdare sperând mai apoi să ne crească pene de înger să fim fericiţi fredonând cântece de amăgit nemurirea
eu am ales sa fiu poet
modelându-mi cuvintele sincere
pe sufletul celor care mai cred în
miracole
fără să cer nimănui nimic în
schimb
în lumea în
care trăiesc dezinteresul
şi tăcerea ruinează prezentul
ferice de cei ce sunt profeţi
în această lume de orbi
ferice de cei ce depăşesc bariera
propriului eu şi cred
în înţelepciunea de pe urmă să fim ca ei
Patria în care mă întorc fără să fie mai mare de un chip de om patria în care mă întorc este pământul făgăduinţei apa vie şi izvorul tuturor raţiunilor umane Sfinxul a clipit şi am înţeles că sunt Sfinxul un monstru obligat să-şi părăsească propriul mit atras de cea mai mare enigmă vorbesc cu patria în gând şi zâmbetul ei dă în spic peste mări şi ţări patria în care mă întorc este femeia pe care o iubesc
|
Colaj poetic: Îngeri în lumea tenebrelor (Conexiuni, nr. 71, februarie 2011)
|
Mâncătorii de visuri Trăim într-o lume de minuni banale în care răul devine credinţa cea mai de preţ şi te întrebi de ce strig?
Trezeşte-te copile de nisip, îţi dăruiesc suflet de cuarţ făurit de inima mea, încă nestinsă de vânturile dorului!
Te-aştept la statuia ce-şi plânge speranţa în fântâna dorinţelor, numai acolo oamenii sunt fără măşti, o mie de ochi nemişcaţi în o mie şi una de nopţi.
Mă rog pentru picăturile de ploaie rătăcite pe dunele albastre, rămăşiţe uscate de mirodenie pământie ascund seminţe însetate de iubire.
În depărtare aud cântecul fantomatic al nibelungilor, Odin încă-şi mai cheamă bravii luptători. Bătrâne, viermii ne surpă vieţile, suntem marionetele războiului in vitro, sclavii propriului nostru coşmar.
Azi curcubeul este ucis de zeul smog, Valhalla a fost înghiţită de mâncătorii de visuri ce-şi slăvesc prezentul putred pe aleea celebrităţilor, alte stele răsar, cerul îl ating cu mâna zeii de râncedă carne.
Trăim într-o lume de minuni banale în care binele este privit cu răutate şi dispreţ şi te întrebi de ce n-adorm? Mâine o să-l clonăm pe Iisus, îl vom ucide a doua oară, cu nepăsare, cu ignoranţă, cu sânge rece, îl vom îngropa de viu, astfel nu ne va mai orbi lumina de Paşte.
Poimâine vom inventa maşina timpului, vom fugi în viitorul extatic, acolo unde clepsidrele sunt goale.
Îmi vine să mă arunc cu braţele deschise în somnul adânc, dar mâncătorii de visuri mă opresc şi scriu.
Vânzătorii de iluzii trăim într-o lume plină de adevăruri chinuitoare în care singura-alinare este o fiolă de morfină iubita mea seringă înţeapă înc-o dată-n venă mi-au ajuns bătăile inimii un stereotip de pickhammere
lacrimile sufletului învelite într-un ambalaj de cuvinte îţi sărută tălpile poate vei prinde aripi trezeşte-te copile vin mamele călătoare purtând în ciocul lor un nou născut micul Mesia adus de Sfânta Barză
plouă cu soare toate speranţele vor înmuguri îmi plac culorile curcubeului şi ochii tăi verzi până când vine toamna şi cade prima brumă pe straturi de-amintiri privirile mă-ngheaţă
să nu crezi niciodată în Moş Crăciun un tip lunatic ca şi îndrăgostitul ce-a visat în nopţi cu lună plină la lunile de miere
stau şi mă întreb de ce mi-au dat din biberon lapte praf vacile astea ce şi-au dorit să fie libere de turmă oare câţi oameni sunt sufocaţi zilnic de un prezervativ?
îmi plac filmele sunt atât de reale iar au scris în ziar o minciună tirajele cresc îmi plac povestirile de dragoste şi totul despre sex personajele nu se plictisesc niciodată te ţin cu sufletul la gură ca-ntâiul deget din care ne-am hrănit singura realitate din universul acesta circumscris
Babylon tragedia veritabilă a omului contemporan este discreditarea tragicului prin indiferenţă veritabilă de asemenea este combinaţia dintre nevoie şi insuficienţă soluţia mereu omnipotentă este virulenţa în ecuaţia determinismului valenţa creează nonvalori căutătorii de comori descoperă incompetenţa
certitudinea infailibilă a sufletelor noastre ruginite este colecţia de vise necitite preludiul este salvarea unei lumi inerte doar morţile sunt certe şi grăbite
incoerent omul se zbate în angoasa cuaternară evoluţia pe scara degradării este inerentă relativitatea ne înconjoară doar decăderea-i soluţia stringentă
ne contemplăm perfecţiunea în oglinzi opace şi răsărim cu toţii după ploaie în cursa vieţii umbra ne întrece în spate nu rămân decât gunoaie
ne căţărăm pe vârfuri de iluzii păşim pe trepte de noroi ne pierdem vieţile-n confuzii noi am uitat cum să murim eroi
tot ce-am rămas sunt frunze şi strigoi
Colocataire avec Satan înconjurat de libertate iubeşti nespus jungla omului contemporan inflaţie de sentimente trupuri abrutizate colocataire avec Satan
drogurile se legalizează filmele porno se recomandă curioşilor copii lăsaţi în creşe la mai puţin de un an sacrificiul de Paşte, un gest inuman colocataire avec Satan
il faut toujours vivre sans avoir des réticences il faut mélanger le plaisir avec l`abondance biblia carte sfântă se reciclează trăim după legea zeului ban colocataire avec Satan
trupurile noastre case de toleranţă Dumnezeu scârbit de tot ce se-ntâmplă închide ochii cerşeşte la colţ de stradă un ban dragostea ni se pare corvoadă vinde-ţi sufletul munca este în van colocataire avec Satan
Îngeri mincinoşi au murit cuvintele hoituri stau întinse la marginea drumului plouă sufletul resemnat aşteaptă finalul viaţa îşi leapădă karma ca o piele de şarpe să crezi în metamorfoze să crezi adevăruri spuse de dragul minciunii
să fii cu totul alt om pe jumătate străin pe jumătate de pe altă planetă să huruire ceva în tine ca o moară stricată inima să-şi achite nota de plată şi cine semnează umbra ţi-e martor şi cine semnează să vină îngerii de vată de zahăr să vină îngerii de zăpadă să vină îngerii pur sânge diluat în agheasmă |
Îngeri cu maturizare forţată până la urmă tot la aceleaşi compromisuri ajungem îngeri cu maturizare forţată rătăcind prin lumi virtuale în căutarea unui dram de tandreţe fericirea o lacrimă prohibită de zei
gesturi mecanice impozit pe cuvinte spuse din inimă chirie pentru lumea pe care-o ducem în spate nu mai contează nimic doar legea şi ordinea chiar dacă sufletul nostru venetic cerşeşte în haosul cărnii
ne ascundem speriaţi visăm cu deşteptătorul la tâmplă jurnal personal cu tristeţi şi angoase
până la urmă...
Lumea tenebrelor Tenebrele Marea problemă a acestei planete O lume invizibilă Care se mişcă impredictibil şi constant În jurul nostru Este blestemul unei generaţii Menită să închidă porţi Tenebre încăpăţânate să tragă cu dinţii De copilul din noi De bărbatul copil de femeia copil De îngerul care comite adulter Suntem studiul continuu Al disecţiei pe propriul creier Sub protecţia unei iubiri iluzorii Avem un discipol în fiecare dintre noi Eul raportat la celălalt Eu Mergând pe firul fragil dintre viaţa închipuită Şi viaţa pe care-o visăm infinită Un destin între credinţă şi negarea totală Dumnezeu un pretext al existenţei Tenebrele o manifestare directă A urii de a nu şti cine suntem
Conspiraţia îngerilor în jungla cuvintelor mai întâi am învăţat să fiu OM dar ca orice naiv visam să mă ia cerul sub aripa sa albastră să fiu pasăre sau nor aşa încât mai târziu am încercat să zbor şi m-am lovit cu fruntea de lespezile negre semnez certificat de înger chior
am trăit o viaţă în copaci din beton de cald îmi ţine o casă de lemn în care îmbătrânesc oasele
cât de moale este cerul sub tălpile goale iar acolo sus departe negrul pământului pluteşte deasupra frunţii mele stele sunt lacrimile sfinţilor condamnaţi la tăcere
doar visurile sunt din sânge şi carne vieţile sunt mistere în această conspiraţie a îngerilor doar curcubeul este brâul lui Dumnezeu care strânge suflete între lumină şi întuneric
nu mi-am imaginat niciodată umbrele îngeri păzitori îndreptându-ne paşii spre lumea în care ne-am născut morţi şi-n care ne întoarcem căutători de fericire
nu mi-am imaginat niciodată Soarele un călău cu lacrimi de crocodil care-şi ascute dinţii pe retina îndrăgostiţilor la malul unei mări plină de culoarea ochilor mei
Abdicarea lui Dumnezeu o întreagă birocraţie până la cerul tău, Doamne... ...cozile sunt lungi, aşteptăm cuminţi să ne vină rândul certificate de naştere, de căsătorie, de deces rugăciunea spusă în fiecare seară crucea înainte de masă, slujba de duminică spovedania, să ni se ierte cele mai grele păcate erau vremuri când era mai ieftin să mori, Doamne şi mai simplu toate pomelnicele astea nu mai ajung gropile trebuie să le umplem cu aur o întreagă birocraţie până la cerul tău, Doamne aşa că iau cuvântul în mâini şi lupt ca un erou pe frontul suferinţei pentru eradicarea fărădelegilor sfinte strâng semnăturile oamenilor nefericiţi şi îţi cer, Doamne să abdici de la tronul împărăţiei tale manifeste, peste tot manifeste vrem alegeri libere revoluţia a fost înfrântă prin ignorare aşteptăm cuminţi să ne vină rândul nu există alternativă mai bună decât mila
Eutanasia îngerului meu sunt plămădit din carnea lui Eros şi sângele lui Bachus priviţi-mi îngerul intrat în stare de ebrietate fantomă alimentată de singurătate în colivia oaselor este închisă o inimă ce bate la poartă fără nici un răspuns inima este şi vie şi moartă pe jumătate înşelată de propriul ecou
te simt dincolo de imaginaţie dar mă aflu într-un timp fără spaţiu şi într-un spaţiu acronic (i se mai spune gaură neagră şi vreau să atrag toată materia ta) secundele dansează streaptease în faţa plăcerilor carnale cerşesc infinitului începutul sfârşitului vreau să fiu Om aşa cum simt eu Omul să trăiesc printre culori şi nu printre cuvinte născute din euforia de visuri şi speranţe alb-negru
palmele astea ar fi trebuit să fie porţi către alte vieţi degetele astea menghină ar fi trebuit să fie aripi sau muguri celulele mele sunt spori care vor parazita universul ce mică-i lumea când te cuprinde colapsul iubirii prăbuşirea tuturor dumnezeilor în caverna omului primitiv
cerul capotează toate stelele rămân plate pe o stradă pe care-am fost celebri sfinţii au chipul cioplit în marmura neagră şi rece eu mă închin la nişte rămăşite din lut seamănă cu nişte figurine cu sânii tăi aduc şi cu buzele tale (unde eşti coloana mea vertebrală este infinită şi plină de sevă) îmi pot creşte frunze pe fruntea Lunii sau rădăcini în inima Pământului pot fi vântul sau gândul şi-n lacrimă te pot scălda să fii nemuritoare
aminteşte-ţi ce am simţit îngerul meu cea mai frumoasă clipă de sinceritate săgetându-mi sufletul dezvelit de iertare un copil surghiunit într-o colivie de vise erotice condamnat la dorinţă mai exist? |
Poezii
|
Donator universal pe tine Iisuse nu te-am întrebat niciodată ce grupă sanguină ai? tu cel care ne îmbeţi pe toţi iar noi te mai lungim cu apă în loc să te cinstim cu rugăciuni şi dreptate şi te mai întreb şi pe tine înger păzitor şi tălmaci ce limbă vorbesc oamenii după ce trec de cârmaci? până la cer sunt doar sfinţii cu limbi ascuţite şi mulţi credincioşi numărându-şi arginţii eu cred Iisuse că tu eşti zero infinit
Strigătul mut strigătul meu
Viceversa mă zbat între marginile aceluiaşi vis lăsat în izbeliştea timpului şi sper să aflu valoarea vieţii cu mai multe necunoscute mizând pe dreptatea unei iubiri începute cu stângul
mă zbat între marginile aceluiaşi timp lăsat în izbeliştea visului şi sper să aflu valoarea unei necunoscute cu mai multe vieţi mizând pe stângăcia unei iubiri începute cu dreptul
oricât m-aş zbate între marginile acestei lumi dintre lumi între marginile acestui vis dintre vise între marginile acestui timp dintre timpuri nu voi afla niciodată calea care mijloceşte drumul către inima ta
asta pentru că singurul adevăr care mi se permite este stângăcia inimii şi dreptatea crucii |
Supravieţuim jocului timpului… nu-i tremură niciodată mâinile îşi plimbă încet bisturiul pe feţele noastre ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa numai mie îmi tremură mâinile când încerc să mă rad îmi zic mereu astăzi trebuie să fiu mai frumos poate mă întâlnesc cu sublimul mă îmbrac cu acelaşi costum de haine pe care îl port de-o viaţă cuvântul meu merg pe stradă râzând poate că mă voi pierde în această forfotă şi timpul mă va scăpa din privire însă oamenii se întorc la casele lor rămân singur în faţa destinului mâinile-mi tremură iubire supravieţuiesc jocului în care lumea se-ascunde după fiecare apus mâinile-mi tremură închinăciune către tine cel care m-a învăţat să trăiesc după regula că totul se reduce la unul şi acelaşi costum de haine în care mă nasc în care trăiesc în care mor
Fără carnet eu conduc lumea nu lumea mă conduce pe mine... însă cum poţi conduce lumea fără carnet de şofer? în oraşul tău nu sunt taxiuri, iubito doar un beţiv rătăcind pe o stradă mustind de iubire am valizele pline cu poeme pentru lumea cealaltă asta e crucea pe care mi-o duc cu-ndârjire inima îmi tresaltă mă priveşti cu ochii aceia tulburător de căprui aş vrea să fiu Michelangelo ridicându-ţi statui aş vrea să fiu Iisus şi să-ţi plâng la picioare dar tu Magdalena eşti o femeie în floare cuvântul te ofileşte lacrima nu-ţi ţine de sete sunt un profet anonim şi mă port fără plete am valizele pline cu poeme pentru lumea cealaltă în oraşul tău nu sunt taxiuri, iubito doar trenuri care spre tine se-ndreaptă şi pleacă lăsând în urmă tăcutele şine privindu-se rece
|