Născut  la  Bucureşti  în  1941,  absolvent  al  Institutului  de Arhitectură   Ion   Mincu   şi   doctor   în   Teoria   Arhitecturii, Gheorghe Săsărman s-a stabilit în Germania în 1983. Este autorul mai multor volume de proză (printre ele: Cuadratura cercului, 2000, Cupa de cucută, Sud contra nord) şi piese de teatru (Farul, Deus ex machina). Laureat a două premii internaţionale, Gheorghe Săsărman este Preşedinte de Onoare al Ligii Asociaţiilor Româno-Germane din Germania.

 DORUL  (Din publicaţia CONEXIUNI nr. 2, aprilie 2005)

Ca  de  obicei,  reveni  de  la  sine  la  realitatea  cenuşie  a  încă  unei  zile,  cu câteva secunde înainte de a fi sunat ceasul. Ura acel semnal, asociat în mintea lui, prin nu se ştie ce înlănţuire de idei, cu două versuri din Noaptea de Mai a lui Topârceanu: ai da nebun cu calapodul / în rânduiala asta crudă... Crudă era,  într-adevăr,  rânduiala  care-l  silea  să  se  scoale  în  zilele  de  lucru  la  şase dimineaţa, şi tare ar mai fi pus mâna, nebun, pe calapod – o, cum ai răscula norodul  /  „sărmana plebe care-asudă”...  Atâta doar că  el  nu  era  un  sărman cizmar, asta pe lângă faptul că, altfel decât în cunoscuta baladă veselă şi tristă, nici nu se afla pe punctul să adoarmă (cu fruntea-n mână răzimată) ci, tocmai dimpotrivă, trebuia să se smulgă din îmbrăţişarea lascivă a ultimei  reverii şi, părăsind  aşternutul          călduţ,  să         se                arunce        în           vâltoarea             abrutizantă       a stereotipurilor cotidiene. Mai asocia semnalul deşteptătorului, tot în neostoită ură,  şi  cu  sirena  unei  fabrici,  alt  anacronism,  amintindu-i  fără  greş  de  acel bunic de pomină, suflet de artist, care renunţase la un post de maistru ebenist în uzină  pentru  că,  zicea  el,  nu  suporta  să-i  sune  lui  duda.  Era  aşadar  încântat când,   poate   printr-un   reflex   condiţionat   al   propriului   său   ceas   interior, deschidea ochii la ţanc, cu puţin înainte de declanşarea semnalului, şi apuca să blocheze, cu bolnăvicioasă satisfacţie, cârâitul isteric al  acelui clapon digital. Răzbunarea  venea,  implacabil,  la  sfârşit  de  săptămână,  când  se  trezea,  în virtutea inerţiei, la aceeaşi oră scandaloasă – şi când pentru nimic în lume nu reuşea să mai aţipească, oricât ar fi zăbovit sub plapumă, cu pleoape lipite şi rulouri lăsate.

Încă  din  copilărie  îl  fascinaseră  ceasornicele  de  tot  soiul,  cele  mai  multe stricate,   de   care   era   plină   casa   părintească.   Într-o   adolescenţă   timpurie încercase  pe  ascuns  să  le  repare,  încântat  nevoie  mare  când  reuşea  să  le demonteze şi intrând pur şi simplu în panică atunci când constata, pe parcursul unei  recompuneri  migăloase,  că,  în  pofida  tuturor  permutărilor  imaginabile, câtorva  rotiţe  dinţate  –  mereu  altora,  la  fiecare  reluare  a  ciclului  –  îi  era  cu neputinţă  să  le  mai  găsească  rostul.  Şi  mai  prost  stătea  situaţia  în  privinţa arcurilor care, odată scăpate de sub control, nu se mai lăsau înduplecate să-şi reia forma iniţială de spirală compactă. Rezistase cu greu tentaţiei repetate de a se îndeletnici mai îndeaproape cu cele două sau trei ceasuri dotate cu maşinării muzicale,  defecte  şi  ele,  care  ar  fi  avut  menirea  să  marcheze  trecerea  orelor prin derularea unor secvenţe melodioase, produse prin rotirea în răspăr a unui cilindru ţepos peste dinţii fini, ca de pieptene, de la extremitatea unei plăcuţe de alamă. Lumea aceea mecanică, pe jumătate lovită de invaliditate dar supusă încă   unor   legi   neîndurătoare,  îi   marcase   pe   nesimţite   anii   începuturilor, învăţându-l  să-şi  stăpânească  pornirile  şi  obişnuindu-l  încă  de  pe  atunci  cu ideea, greu de rumegat altminteri, a neîmplinirii.

Se  asigură  încă  o  dată  că  blocase  într-adevăr  deşteptătorul  şi,  după  ce aruncă în treacăt o privire spre faţa soaţei sale, care părea a surâde prin vis unui înger,  se  deplasă  agale,  în  halat  şi  papuci,  la  baie.  Se  opri  în  faţa  oglinzii, examinându-şi  cu  o  căutătură  sceptică  faţa  încă  boţită  de  somn,  pleoapele căzute, pungile de sub ochi, cutele care-i brăzdau fruntea. Nu mai era de mult o noutate  faptul  că  figura  lui  îşi  pierduse  prospeţimea,  şi  totuşi  se  pomenea uneori  întrebându-se  când  anume  să  se  fi  petrecut  cu  el  acea  schimbare ireversibilă,  numită  în  mod  curent  îmbătrânire.  Intuise  că  îmbătrânirea,  un proces  insidios,  neînduplecat,  pornit  chiar  înainte  de  naştere  şi  încheiat  doar odată  cu  ultima  bătaie  a  inimii,  evoluează  totuşi  în  salturi,  despărţite  prin intervale de aparentă stagnare, când nu are loc nici o modificare perceptibilă, cel puţin din exterior. Cândva avusese loc un asemenea salt, şi îl irita gândul ca tocmai el, cel în cauză, să nu fi prins de veste – ori poate că schimbarea era încă pe cale să se săvârşească, motiv ca abia acum să-şi fi dat seama. Chiar şi această  preocupare  de-a  dreptul  suspectă  pentru  înfăţişarea  proprie,  pe  care nu-şi amintea să şi-o fi surprins altădată, era desigur un semn clar de... Gândul i se opri în gol, senilizare era poate prea mult spus, exagerările nu-i puteau fi de nici un folos.

Să n-o iau în tragic, îşi zise el cu un rest de detaşare autoironică, în timp ce îşi săpunea barba, crescută peste noapte. În urechea internă, ori poate numai în circuitele  neuronale  ale  cortexului  auditiv,  i  se  înfiripă  o  suită  de  sunete oarecum  cunoscută.  O  vreme  nici  nu  o  luă  în  seamă,  concentrat  asupra bărbieritului, operaţie care, în ciuda unei îndelungate rutine, se solda nu o dată

cu crestături şi sângerări neplăcute, atunci când lama era fie prea nouă, fie prea veche. Pe neobservate, însă, motivul  muzical  i se impregna în fibre, stârnind reverberaţii  care  se  revărsau  intermitent  peste  pragul  controlat  de  atenţie.  Îşi ţuguie buzele şi începu să fluiere, obsedat de melodia care i se răsucea în creier ca un vierme exotic – un cântec tărăgănat, răsărit te miri de unde, pe un text din care părea să-şi mai amintească doar două versuri: sânge rău de ce mi-aş face / şi pe cine să mă mânii...

Se  opri  din  bărbierit  şi  se  abandonă  cu  totul  fluieratului,  privindu-se,  ca hipnotizat, în oglindă. Nu era o simplă toană, ci  o pornire irezistibilă, venită parcă        din                        străfundurile            insondabile        ale            subconştientului,     deopotrivă acaparatoare şi incendiară. Nu se ştiuse în stare de atâta măiestrie, fluiera cu o patimă aproape dureroasă, scotea sunete ca de nai  prin care ar fi trecut  când crivăţul, când austrul, când zefirul. Textul propriu-zis nu avea nici o relevanţă, poate că de fapt nici nu se potriveau acele versuri ci altele, motivul muzical era totul,  melodia  aceea  melancolică,  tânguitoare,  care  îi  răscolise  sufletul,  de parcă de ani şi ani de zile o jale nespusă ar fi pândit un prilej ca să izbucnească.

Oare să fi fost dorul?

În  urmă  cu  două  decenii,  înainte  de  a  se  fi  decis  el  însuşi  să  plece  în pribegie, un prieten care tocmai făcuse cerere de emigrare şi-a adus la birou, într-un borcan cu apă, o ramură de salcie plină de mâţişori abia îmbobociţi. Aşa vei fi şi tu printre străini, ar fi vrut să-i spună după câteva zile, când din scoarţa fragedă se iviră fire palide, translucide, ca ale unei mustăţi anemice, vei fi ca nuiaua aceasta desprinsă de trunchi, văduvită de legătura cu glia, încercând zadarnic  să  prindă  rădăcini  într-un  mediu  ostil,  aseptic.  Când  mai  apoi,  la rândul  lui,  îşi  luase  lumea  în  cap,  o  făcuse  fără  prea  multe  iluzii  şi  fără  să privească   în   urmă.   Imaginea   acelei   crengi   rupte,   abandonate   unui   fluid neprielnic, pe care şi-ar fi putut-o dedica sieşi, îi pierise cu totul din minte.

Douăzeci de ani trăsese la edec fără şovăire, fără a pierde o clipă din priviri ţinta  pe  care  şi-o  fixase.  Între  timp  copiii  crescuseră,  îşi  găsiseră  un  făgaş propriu, transplantarea lor în pământ străin putând fi socotită, fără exagerare, o adevărată izbândă. La întrebarea dacă fusese vreodată încercat de regrete ridica din umeri, de fapt nu şi-o pusese nicicând cu toată gravitatea, iar altora nu le datora răspuns. Credincios unei străvechi zicale orientale, după care şi drumul de o mie de paşi începe tot numai cu un pas, îşi cântărea de fiecare dată doar pasul  imediat  următor,  convins  că  poteca  îl  va  purta  în  cele  din  urmă  spre culme. Şi iată că ţelul nu mai era departe, dacă ar fi întins mâna l-ar fi putut atinge, dar nu era în firea lui să se grăbească, să forţeze mâna destinului, toate la timpul lor. Un amurg al vieţii scutit de spectrul mizeriei materiale, odraslele trecute cu bine printre capcanele excesului de libertate, ce altceva şi-ar mai fi putut  dori?  La  drept  vorbind,  se  putea  socoti  pe  deplin  integrat  în  noua  lui patrie, căreia nici prin cap nu i-ar fi trecut să-i întoarcă vreodată spatele.

Iar  acum,  pe  nepusă  masă,  această  izbucnire  pustiitoare,  ca  o  vâlvătaie stârnită  din  senin.  Să  fi  fost  oare  acesta  mult  temutul  dor  fără  leac  al desţăratului?  Dor  de  ce?  Alţii  vor  fi  purtat  în  suflet  o  imagine  idealizată  – meleaguri natale, casă părintească, uliţă a copilăriei. Alţii măcar vor fi ştiut ce lingoare  le  seca  sufletul.  Orăşean,  el  se  născuse  însă  în  plin  refugiu,  într-un spital  mai  apoi  demolat,  într-o  familie  silită  de  logica  răboiului  să-şi  tot schimbe  domiciliul  şi  chiar  urbea,  într-o  pribegie  perpetuă.  Singurul  spaţiu concret pe care l-ar fi putut asocia cu amintirea unei vârste a candorii era curtea plină de pomi a unei căsuţe amărâte, sortite, împreună cu toată strada, să facă loc  unui  banal  cartier  de  blocuri.  Nimic  statornic,  de  care  să  se  simtă  legat pentru  veşnicie,  nici  unul  dintre  arhetipurile  care  să-l  cheme  nostalgic  spre obârşii,  pe  care  să  le  identifice  cu  ţara  de  baştină,  cu  patria,  cu  vatra strămoşească. Era înclinat să se socotească mai curând un cetăţean al lumii, un cosmopolit, un apatrid sau, poate mai exact, un locuitor pierdut în anonimat al satului global. Şi chiar dacă nu era an să nu întreprindă măcar o călătorie prin ţară, nu-şi amintea să fi simţit la trecerea frontierei altă emoţie decât aceea a apropiatei revederi cu rudele sau cu prietenii de odinioară.

De unde, atunci, sfâşierea aceasta mistuitoare? Să fi fost doar neputinţa de a-şi recunoaşte rădăcinile? Îi veniră în minte toate ceasornicele stricate pe care se  silise  cândva,  fără succes,  să le  meşterească, rotiţele  dinţate  şi  arcurile  pe care nu mai izbutea să le potrivească la locul lor, tamburii ţintaţi care refuzau să pună lamelele arămii la treabă, spre a le smulge cu icneli şi cu vaiet armonii mecanice de perpetuum mobile. Neînstare să găsească un nume potrivit pentru durerea  lui,  îşi  vărsă  tot  oful  în  arpegii  fluierate  cu  patos,  faţă  în  faţă  cu propriu-i  chip  răsfrânt  în  luciul  rece  al  oglinzii.  Era  ca  şi  cum,  adus  la disperare,  el  chiar  în  cântec  şi-ar  fi  căutat  identitatea  pierdută,  în  sunetele acelui  bocet  pe  care  buzele  îl  modulau cu  tot  mai  multă  simţire,  pe când  un vers singular prindea contur în mintea lui golită de orice gând: cine iubeşte şi lasă...

München, 19 februarie 2004