Capitolul 1.  Emigrarea

      Vara se sfârşi repede, făcându-mă să visez mult la iarna trecută, cu drumul ,,Către faţa nevăzută a New York-ului”, şi la acei insulari primitori care mă ţinuseră pe bătătura lor din decembrie până-n martie anul acesta. Dar gândul că restul găştii se afla acum la New York şi mânca mititei româneşti cumpăraţi cu valută mă făcea să-mi zgârii ochii că nu urcasem şi eu pe vaporul de plastic, după ultima noapte petrecută în junglă. Dar aceasta este tinereţea cu nebuniile ei, şi ,,nebun zici, viteaz zici”, aşa că nu mă descurajai, gândind că imaginaţia e mare, iar o dată tot am s-ajung în America-ţara minunilor, ca să mă chinui şi eu – cum îmi prezisese Duda, mica sârboaică.

Acum însă nu mai era iarnă sau vară, pentru că 10 septembrie este toamna, o toamnă pe care o priveam prin geamul avionului ce se îndepărta de Otopeni, luând-o către Paris. Urmării atent drumurile, câmpurile, satele şi orăşelele noastre, iar lacrimi calde îmi umplură ochii, făcându-mă să întrevăd ca prin ceaţă crestele Bucegilor care urmau să treacă pe sub noi. Un nod în gât mi se puse şi, cu faţa întoarsă către geamul avionului pentru a-mi ascunde lacrimile ce nu vroiau să se oprească, privii potecile platoului Bucegi, pe care le călcasem de multe ori. Mă întrebai în acelaşi timp de ce eu sau alţii trebuie să ne părăsim ţara noastră frumoasă şi bogată... Cine ne goneşte de pe aceste meleaguri, dar mai ales care este atracţia dincolo de ocean? Răspunsul nu veni, întrucât urmară alţi munţi, cu alte poteci ştiute, apoi Oltul, Mureşul şi Apusenii, ca în final avionul să se piardă deasupra norilor, păstrându-mi imprimată pe retină doar imaginea ţării mele, până aproape de Paris.

Parisul urma să fie pentru mine un fel de Madrid, adică un oraş pe care, din lipsa timpului şi a vizei, trebuia să-l văd abia la revenirea a doua oară, dar de mână cu fata iubită, dacă asta se va întâmpla vreodată. La Paris, durata dintre cele două avioane n-a mai fost ca la Madrid, adică de trei zile, ci pur şi simplu douăzeci de minute. Cu frica românului umblat cu fofârlica prin ambasade, apucai emoţionat geanta mea de mână şi-o pornii către uşa avionului, urmându-i pe ceilalţi călători, care nu se grăbeau, semn că nu mergeau în Canada, ca mine. La ieşirea din burduful ce lega avionul de aeroport, exact când speram să văd Parisul în fuga celor câtorva minute, un ofiţer, cu o pancartă pe care erau scrise două nume, mă strigă. Pentru că răspunsei numelui, mă trase dintre călătorii care nici nu se sinchiseau. Rămas mut şi ţeapăn de frică, încercai să înţeleg celălalt nume pe care-l pronunţa, şi nici în ruptul capului nu pricepui că era al altui român, întrucât Avădanei suna în franceză cu totul altfel. Ofiţerul mă eliberă, lăsându-mă singur, şi dispăru în burta avionului, nu înainte de a-mi face semn, printr-un limbaj internaţional, să rămân pe loc. Minutele, cele câteva minute scurse până când reapăru mi se părură şi lungi şi scurte, neştiind unde aş putea fugi. Teama care mi se cuibărise în oase ştiindu-mă cu musca pe căciulă privind obţinerea vizei canadiene mă făcea să nu mai pot raţiona. Dar bruma de gândire pe care încercam s-o scot din creier se evaporă brusc, atunci când zării cealaltă ,,persona non-grata” adusă din avion, care arăta mai degrabă a prinţesă arabă. Trupul zvelt, de-o rară frumuseţe, ochii albaştri care străluceau pe faţa-i bronzată, rochia albă croşetată ce cădea până la pământ, părul lung castaniu din care două codiţe împletite se răsuceau în jurul capului ca o coroniţă, mă ameţise chiar şi pe mine, făcându-mă să uit pentru câteva secunde de unde veneam şi-ncotro doream să merg. Uitai chiar şi de ofiţerul care, năucit şi el, ne făcu semn în mare grabă să-l urmăm către parter.

Docil, cu auzul încordat la maximum pentru a intui atât spusele francezului, cât şi bolboroselile în germană ale fetei, îi urmai pe cei doi, coborând treptele spiralate. Mă gândii că acestea sunt poate ultimele momente în libertate, având să urmeze multe ore de interogatoriu obositor, pentru a scoate de la mine secretul obţinerii mult-râvnitei vize canadiene. Scările ce duceau la parter se terminară. Ieşiţi afară spre pistele de zbor, ofiţerul ne conduse în şi mai mare grabă la un microbuz ce aştepta şi care demară cu noi. Broboane grele de transpiraţie îmi umplură faţa şi, printre pleoapele umede, urmării decolarea avioanelor, gândindu-mă la libertate, la munţii noştri după care eu lăcrimasem, uitând complet destinaţia înspre care tânjisem atât de mult. Privii mut clădirea din care ieşisem şi, inconştient, bolborosii doar ca pentru mine: ,,Doamne, ajută-mă!”

– Vorbiţi româneşte? – mă întrebă frumoasa prinţesă arabă.

– Da! Vorbesc româneşte! – răspunsei, crezând în prima clipă că nu aud bine.  

– Unde ne duce ăsta? – spuse fata, vădit speriată. Nu am făcut nimic rău până acum!

– Sunteţi româncă? – întrebai mirat, privindu-i ochii frumoşi.

– Româncă, da! Rămăsesem în avion. Nu ştiam că trebuie să cobor! Credeam că merge direct în Canada. Nimeni nu mi-a spus să cobor. Este prima dată când merg cu avionul, şi nu cred să fi făcut ceva grav!

– Ştiţi franţuzeşte? – o mai chestionai.

– Nu! Ştiu doar puţină germană! – răspunse, după care se aşternu liniştea, fiecare privind prin geamuri în direcţia de mers a microbuzului... O direcţie parcă fără sens.

După o cursă de zece minute, timp în care traversarăm câteva piste, microbuzul opri în faţa altei intrări, unde coborârăm. Cu un simplu gest, ofiţerul ne invită să-l urmăm, controlându-şi mereu ceasul. Privind speriat uşa ce se deschise automat, păşii înăuntru ca luat pe sus, dar nu înainte de-a mai arunca o scurtă privire înapoi, în speranţa că mă pot evapora. Brusc, uşa se închise de parcă cineva ar fi programat scenariul şi, trezindu-mă în interiorul aeroportului, continuai să urc, urmându-i pe cei doi. Gâfâind, fata îşi domoli mersul. Încetinii şi eu, nedorind s-o iau înainte. Cu voce întretăiată, o rugai să afle motivul arestării, sperând că germana ei va fi mai pe înţeles decât româna mea.

– Am întrebat acest lucru când a venit în avion, dar nu înţelege germana sau nu ştiu eu să mă exprim! Dar am să mai încerc. Uite că ne aşteaptă cu uşa deschisă! Hai să ne grăbim – răspunse fata.

Mobilizaţi, mărirăm pasul, ajungând sus mai repede decât am fi dorit. Pătrunserăm astfel în interiorul unei mari săli, pline cu lume care aştepta. Înainte ca fata să poată rosti ceva, ne trezirăm traşi pe lângă şirul de oameni către o altă încăpere şi predaţi altui ofiţer, care controla paşapoartele. Total dezorientaţi, încercarăm să prindem curaj, bucurându-ne de cunoştinţă, sperând că nu vom fi despărţiţi la interogatoriu. Cele câteva persoane care se aflau la verificat îşi primiră documentele – şi astfel urmă la control fata. Aşadar, avusei timp să analizez intenţiile ofiţerului, intuind ce urmărea, rămânând câteva secunde îngândurat, pe măsură ce paşaportul ei era întors pe toate feţele. Grănicerul cerceta poza, apoi studia capsa cu ajutorul căreia era prinsă de pagină, dar mai ales viza pentru Canada, părând nemulţumit. Privi chipul fetei... Apoi, atent, poza alb-negru din paşaport. Tensiunea crescu, pe măsură ce ofiţerul presa fotografia parcă vrând s-o distrugă. În disperare, fata reacţionă întrebându-l despre motivul arestării. Dar individul îşi continuă treaba şi, după ce termină, îi răspunse:

– La escalele foarte scurte, Air France încearcă transbordarea cât mai rapidă a celor întârziaţi!

Zâmbetul ofiţerului şi lămuririle date fetei mă înviorară, iar dorul de ducă spre America-ţara minunilor mi se amplifică, uitând instantaneu de Carpaţi şi libertatea aparent pierdută, de faptul că mă simţeam cu musca pe căciulă privind obţinerea vizei... De multe alte trucuri pe care urma probabil să le fac pentru a ajunge pe pământul făgăduinţei. Chiar devenii puţin obraznic atunci când recuperai paşaportul meu nou, cu poză color plastifiată, considerându-mă deodată occidental, şi nu unul care venea din estul Europei. Victorios, prinsei mâna fetei şi, ca doi îndrăgostiţi, pornirăm către avion, fericiţi că aveam să ajungem în sfârşit la cei dragi de peste ocean.

                          Capitolul 6.  Cunoştinţe vechi şi noi                           

Zilele şi chiar săptămânile treceau cu o viteză ameţitoare, precum vacanţa mare din anii copilăriei. Ajuns în cea de-a opta săptămână pe noul continent, prinsesem cheag, învăţând să circul chiar şi cu metroul, performanţă de invidiat, întrucât New York-ul nu este Bucureştiul... Începusem engleza la o şcoală din Brooklyn, motivând călătoria săptămânală... Iar coana Eleonora se îmbunase, aflând că sunt student. Deci, stu­dent fiind şi nu oriunde în lume, ci la New York, îmi crescură degrabă coarne. Având coarne mai mari de-acum, „boasa" pri­cepu că-n curând o să-mi iau tălpăşiţa. Nu eram chiar prost, spunea ea. Dar eu continuam să fac pe blegul. Aşa rezistai nebuniei acestei femei intrate la menopauză. Veneam la fabrică fără să-ntârzii, lucram docil, nu trăgeam chiulul decât în lipsa patroanei şi la final, obosit, plecam către şcoala de engleză pentru a dormi, însă nu iroseam total timpul, deoarece făcusem cunoştinţă cu alţi studenţi - români, spanioli, gabonezi sau togo-lezi. Aşa deprinsei şi primele englezisme ca: „stomach", „stop", „saxophonist". Intram în şcoală obosit şi plecam adormit, neînţelegând nimic din cele predate. Dar continuam studiul ca emigrantul silitor, pentru că la New York nu eşti privit ca un mol­dovean aterizat la Bucureşti. Aici, în privinţa comunicării, eram egali, deoarece toţi vorbeam limba străzii, adică o amestecătură prinsă de la alţii sau de la televizor. Cele două cuvinte simboli­ce, „shit" şi „fuck", nu le foloseam în public precum toţi ceilalţi, pentru că eu eram pudic.

Într-una din seri, întorcându-mă de la şcoală mai ostenit ca de obicei, nu observai că cineva îmi aţinea calea. Neatent, mă ciocnii de cel din faţă, speriindu-mă. Un incident ca acesta aici,la New York, este privit mult mai sever decât în Bucureşti. Dar chiar şi cu scuze, individul, insistent, mă reţinu, în vălmăşeala gândurilor, nu-l identificai pe loc.

- George! Salut! Ce bine-mi pare că te întâlnesc! - mi se adresă el, îmbrăţişându-mă. George, nu mă mai ţii minte? Sunt eu, Costel! Am fost amândoi în Caraibe!

Căutai către faţa obosită şi hainele văruite ale celui care mă oprise şi greu asociai pe Costeluş din Caraibe cu cel de-acum. Băiatul acela vesel, în ţinută de vacanţă şi bine bron­zat, care mă numise „patron german" pentru a-i impresiona pe băştinaşi, arăta acum a deţinut politic.

- Costele, tu eşti, măi? Nu te mai recunosc... de obosit ce sunt! - mă scuzai.

Eram realmente tare bucuroşi că ne revedeam tocmai aici, în America mult-visată de noi şi de toată lumea.

-  Măi Costele, nu-mi vine a crede că tu eşti! Ce bine arăţi!!! - îl minţii în stilul din America, unde toată lumea arăta bine, chiar şi morţii, atunci când era vorba de complimente. Măi băiete, uite că ne vedem la New York!!! Cum ai ajuns aici? Ce-au păţit ceilalţi? Părinţii lui Bogdan spun că aţi mai ajuns doar şase! Ce s-a întâmplat cu restul? - continuai ca o morişcă, dispărându-mi deodată oboseala.

- Las' că-ţi povestesc altă dată - schimbă Costeluş vorba, parcă pentru a ascunde ceva. Tu când ai aterizat? Ce fac Bogdan şi Oana? - mă interogă, pentru a devia şi mai mult dis­cuţia iniţială.

- Am deja două luni aici. Bogdan şi Oana sunt la Bucu­reşti - răspunsei, fără a divulga faptul că luna viitoare aveau să-mi calce pe urme.

- Cum ai venit? Ai obţinut viza americană? - întrebă.

- Da, bineînţeles! - minţii, şi nu greşeam prea mult, pentru că şi cea canadiană tot viză fusese.-Trebuie neapărat să ne mai întâlnim. Acum mă grăbesc. M-aşteaptă nevasta. M-am însurat! Să nu spui nimănui că eu am fost prin Caraibe - încheie Costel, luându-şi la revedere în fugă.

Rămăsei descumpănit de această despărţire pripită, dar nu disperai, bănuind că locuia în acelaşi cartier. Deci nu era greu să-l revăd. Doar timpii trebuiau sincronizaţi, aşa că privii la ceas, memorând ora când se întorcea acasă.

De soarta celor din Caraibe nu aflasem prea multe. Greu­tăţile vieţii, dorul şi grija celor rămaşi în ţară, disensiunile apărute brusc între mine şi soţie mă făcuseră să-i uit pe cei care-mi fuseseră tovarăşi la tropice. Dar întâlnirea cu Costel scoase din cufărul memoriei escapada şi eşecul din Republica Dominicană, începui astfel să fac mici investigaţii, având ca bază informaţiile rudelor. Prietenii de aici cunoşteau aventura, soţia mea le-o povestise. Pe de altă parte însă, doream să îngrop acea tristă experienţă, care nu-mi dădea o aureolă de om inteligent. Dar majoritatea celor veniţi înaintea mea tot aventurieri erau, ţinând cont că nu-i persecutase nimeni în ţară, aşa cum minţeau ei! Cu acest argument, ruşinea faţă de întâmplare se domoli şi-mi con-tinuai cercetările. Reuşii să obţin de la Lucian amănunte despre organizatorii cacealmalei din Caraibe prin care ar fi trebuit să ajungem în America. Aflai astfel noutăţi despre aşa-zişii preoţi Costea şi Radu, pe care plănuisem să-i chemăm la „judecata lui Dumnezeu"... Însă numai după ce şi prietenii mei rămaşi la Bucureşti ajungeau aici. Nu era înţelept să fac prea multe valuri înaintea sosirii lor la New York, trecerea frontierei canadiene fiind o aventură cu mare risc. Aşa că adunam informaţii la modul întâmplător, şi neprevăzută fu cea de-a doua întâlnire cu Costel. Prelungindu-se la o bere, lămurii secretomania acestui băiat.

- George, mai are rost să dezgropăm morţii, după ce-am ajuns aici? Eu m-am însurat cu o americancă... sau, mă rog,născută aici. Ea şi socrii nu ştiu despre Caraibe, pentru că le-am ascuns-o. Acum ar pica tare prost să dau în vileag ceva tăinuit anterior - începu el, scutindu-mă de chinul de a-l iscodi cu privire la soarta celor dispăruţi după aventura tropicală. George, ştiu mai puţine decât părinţii lui Bogdan şi nici nu doresc să-mi amintesc. Am venit aici pentru a începe o nouă viaţă, ca şi tine, de altfel. Hai să ne facem una nouă! - îmi închise el gura.

Îl înţelesei, şi i-am respectat dorinţa, nedivulgând implica­rea lui. Nu i-am mai pus niciodată întrebări, încercând pe cât posibil să ascund provenienţa prieteniei noastre, în rest, memo­ria mi se reactivase, aţâţată de situaţiile când trebuia să le rela­tez altora ce făcusem la tropice, asta pentru că istoriseam fru­mos. Şi, de ce povesteam, aventura părea tot mai nostimă. Se atenuase chiar şi ostilitatea faţă de popii travestiţi, iar prietenii mă invidiau că nu avuseseră ocazia să fie şi ei înşelaţi. La atâta muncă pe pământul făgăduinţei, nu mai spera nimeni într-o megavacanţă în Caraibe.

Mai trecură câteva zile şi cu prima ocazie când îi revăzui pe părinţii lui Bogdan le cerui amănunte despre preotul Radu, cu care susţineau că se întâlniseră. Aflai locaţia aşa-zisei bise­rici a acestuia... şi faptul că desfăşoară într-adevăr o activitate religioasă, spre deosebire de Costea, care devenise taximetrist. O parte din informaţii nu-mi erau noi, dar acum le completam din gura unor oameni părând serioşi. Stivuii amănuntele în cutia memoriei, altfel continuându-mi viaţa, adică munca.

Ajunserăm în noiembrie, când Dumnezeu începu să ne mai ajute, chiar dacă pe valută. Bogdan obţinuse viza canadiană şi avea să pornească pe aceeaşi rută ca mine. Sărbătorirăm evenimentul, comandând bere locală, c-avea apă multă... petrecând ca fraţii, cu toată duşmănia din zilele anterioare. Aşa devenii şi eu fericit, chiar dacă erau rudele altora cei care soseau. Luna noiembrie părea bună, nu doar datorită revederiiapropiate cu Bogdan, ci şi pentru că urma „Ziua Recunoştinţei", un fel de Crăciun, atât că se mânca numai curcan. Dar pentru mine bucuria acestei sărbători consta şi în aceea că urma să mergem la unchiul Toader, pe sub pielea căruia intrasem, însă atunci când aştepţi cu nerăbdare ceva, timpul trece greu.

La „ştrehăraie", coana Eleonora mirosise că voi spăla puti­na înaintea Crăciunului şi parcă turbase. Mă folosea la toate corvezile. Astfel, din ajutor, ajunsei muncitor, schimbându-se şi obiectul muncii. De la reparat maşini de tricotat, începui să repar acoperişul fabricii, iar apoi pe cel al casei coanei Eleonora. Aşa decurgea acel noiembrie, primul meu noiembrie în ţara tuturor posibilităţilor, pe când speram să merg în vizită la unchiul Toader.

Acesta locuia undeva între munţi, departe de New York. Călătoream cu maşina cumnatului, în spate, lângă soacră, pen­tru că vremurile când avusesem loc în faţă apuseseră. Mă uitam pe geam către ce-mi indica dânsa, minunându-ne împreună de câte lucruri ştia să-mi arate. Pendulam capul în dreapta sau stânga după cum îşi mişca ea arătătorul şi aproape ameţisem. Admiram munţii înalţi ca dealurile noastre, priveam câmpurile asemănătoare cu ale noastre, trebuind să mă mir pentru a-i face hatârul. Dacă reuşeai să o mulţumeşti, erai un om realizat. Dar cabana unchiului Toader nu s-a dovedit a fi aşa departe cum mi se spusese, pentru că nici munţii către care mergeam nu păreau munţi. Dar chiar dealuri fiind, erau pitoreşti, făcându-mă să mă îndrăgostesc imediat de ele, ca şi de căminul unchiului, pe care-l îndrăgiseră cumnatul, cumnata, soacra şi toţi cei care doreau o locuinţă pe degeaba.

Ajunserăm în casa mult-visată de toţi, fiind primiţi ca adevărate rude cu drepturi egale la moştenire. Unchiul Toader şi nevasta lui erau foarte ospitalieri de altfel, iar acest lucru aveam să-l simt în această scurtă vacanţă din prima până-n ultima zi. Ne puparăm şi ne îmbrăţişarăm, fără a mai ţine evidenţaintereselor, şi începurăm marea sărbătoare americană... Şi când spun mare, nu exagerez. Pachetele, pacheţelele, tot ce-i adusesem pentru a-i lua ochii şi minţile acestui unchi cumseca­de erau scoase ca la licitaţie. Nu-mi amintesc ce-i dăruisem eu, dar în niciun caz pulovere furate din „ştrehăraie", ca alte rude care lucrau la coana Eleonora. Şi oricum n-are importanţă, din moment ce nimeni n-a primit niciodată casa mult-râvnită. După mâncarea şi băutura consumate, ne împrietenirăm cu toţii, începurăm astfel a pune la cale venirea lui Bogdan şi a Oanei, amânată din motive „tehnice". Bogdan nu mai sosea în noiem­brie, ci în decembrie, iar Oana anul următor, prin ianuarie. Cu o asemenea întârziere, toate planurile se schimbau, pentru că, iniţial, şi Bogdan era trecut pe lista moştenitorilor. Dar acum, cu un singur pretendent, care era cumnatul, lucrurile se rezolvaseră, în aceste condiţii el prezida masa, stabilindu-se ca Toader cu nevasta să-i aştepte pe Bogdan şi Oana la Montreal. Lucrurile odată clarificate, ne puserăm din nou pe chefuit, nepărându-ne rău, pentru că această sărbătoare nu era decât o dată pe an, iar până la următoarea multe se puteau schimba, chiar şi-n rău. Primul „Thanksgiving" avea să rămână şi cel mai frumos, des-părţindu-mă de Toader şi mătuşa cu regretul că nu băusem tot ce adusesem, iar a doua zi devreme trebuia să fiu pe acoperişul coanei Eleonora.

Casa coanei Eleonora arsese cu un an în urmă. Acesta era şi motivul pentru care o repara, începuse cu acoperişul, deoare­ce aici, pe pământul făgăduinţei, toamna este cel mai bun ano­timp pentru aşa ceva. E uscat şi răcoare, în asemenea condiţii executai mai multe lucruri decât pe arşiţa şi umezeala verii. Puteai face plajă, uitându-te după avioanele care zburau, iar acoperişul era un loc excelent fiindcă acolo nu urca patroana. Deci, cam asta era situaţia. Dar revenind la casa şi la incendiulce-o distrusese, zvonurile spuneau că aranjase cu asigurările sau că unul dintre chiriaşi se răzbunase. A doua variantă părea mai aproape de adevăr, întrucât proprietăreasa era femeie rea.

Încercând să aflu mai multe, l-am descusut pe şeful meu, de altfel rudă cu „boasa". Dar n-am căpătat date precise, ci o mică poveste despre un bătrân care locuia în casă încă de pe vremea altui proprietar, perioadă în care însă coana Eleonora era „persecutat politic" la casieria din Braşov. Ea cumpărase casa cu vechiul locatar cu tot, iar bătrânul nu avea de gând să se mute, pentru că plătea chiria la o valoare stabilită cu mult în urmă. De aici apăruse conflictul dintre ei, fiecare planificând cum să-l distrugă pe celălalt. Ascultai cele spuse de şef şi, dorind informaţii suplimentare, îl convinsei să mergem în apar­tamentul moşneagului, cel mai prăjit, de altfel, în timp ce cobo­ram scările, aflai că bătrânul scăpase din incendiu, iar acum era instalat într-o altă clădire, în apropiere. Pe de altă parte, şeful susţinea că moşul ar fi fost plătit de proprietăreasa să pună focul, ajutând-o la încasarea banilor pe asigurare, şi numai aparenţa îl înfăţişa ca duşman. Astfel povestea se complica. Ajunserăm la apartament, unde după incendiu - conform celor susţinute de nepotul coanei Eleonora - pompierii scoseseră foarte multe jucării uzate, pesemne achiziţia chiriaşului din gunoaie, dar rămăsese o impresionantă colecţie de sticle goale, aruncate de către bătrân în spaţiul dintre pereţi, printr-o spărtură făcută anume. Comoara se topise în incendiu, rezultând un calup sticlos, foarte dur. Ascultai, şi gândul că ajunsesem în ţara tuturor posibilităţilor mă încuraja.

Toamna însă nu fu veşnică, aşa cum aş fi dorit eu. Încet, veni frigul, iar decembrie îşi făcu loc chiar şi pe acoperiş, tăin-du-mi cheful de privit la avioane, mai ales dimineaţa, când soa­rele era numai de decor. Grăbirăm lucrarea, spre satisfacţia patroanei, şi astfel ajunserăm la interior, unde ne aşteptau munţicu moloz şi grămezi de cenuşă. Mă consolai totuşi la ideea că înaintea Crăciunului voi scăpa, abandonând-o pe coana Eleonora.

Dar timpul trecea greu, chiar dacă viaţa se mai îmbuna când îl întâlneam, la câte o bere, pe Costel. Băutura îmi prindea bine. Uitam de necazuri, iar celălalt, de secretomanie. Aşa aflai despre Mihai cu fiul său, alţi camarazi din Caraibe, care ajun­seseră aici ca şi Costel. Notai numărul de telefon şi-i mulţumii. Dar în rest nu mai divulgă nimic, chiar dacă-l adăpam îndârjit cu bere. Nu ceda şi pace! Lăsându-l în plata lui, sperai că, întâlnindu-i pe ceilalţi doi, voi fi mai norocos, însă nici aceştia nu dezvăluiră ce se întâmplase pe vaporul de plastic sau unde erau cei care nu ajunseseră în America. Secret total, ca un jurământ! Oare de ce ţineau aventura din Caraibe învăluită în mister? De ce nu doreau să istorisească felul în care veniseră ei? Nu-mi puteam explica... Mai era sârboaica şi băieţii ei, însă nu ştiam unde locuiesc. Sigur, puteam da uitării povestea, atâta timp cât şi eu reuşisem să ajung aici, dar speram să recăpătăm de la preotul Radu banii pierduţi pe coclaurile tropicale. Plănuisem acest lucru chiar de la sosirea mea, însă mă lovisem de abilitatea lui. El susţinuse că toţi cei disciplinaţi pătrunseseră în America, mai puţin răzvrătiţii grupului, adică Oana, Bogdan şi cu mine. Prin urmare, nu căpătăm nimic îndărăt. Nici nu doream vâlvă până când Oana şi Bogdan nu ajungeau aici. La Bucureşti, când îmi propusesem darea în vileag a popilor newyorkezi care se ţineau de coţcării, mă gândisem că, din acel moment, nu mai pupam America. Avusesem chiar ocazia să-l înhaţ pe părintele Costea, dar până să mă hotărăsc, o ştersese. Lăsasem astfel totul pen­tru la New York- unde, iată, nu obţinusem nimic.

Se scurseră încă două săptămâni din decembrie, şi sosi Bogdan. Această revedere mai aduse o petrecere în gaşcanoastră de „persecutaţi politic". Prezenţa lui mă însufleţi. Nu mai eram ultimul venit, şi apoi, căpătai energie în duminicile lucrate „la grădini", unde participa acum toată familia întregită. Dar Crăciunul aduse şi zăpadă, obligându-ne să intrăm la hibernare. Aşadar, lăsai strânsul milionului de dolari pentru la primăvară, dacă avea să mă mai prindă aici. 

Capitolul 7. Oameni trişti, oameni fericiţi

 Se apropiau sărbătorile şi mai toţi oamenii erau fericiţi. Unii pentru că primeau cadouri, alţii că-i vizitau rudele, iar cei mai mulţi, că se termina anul, începând altul, cu speranţe noi. Bogdan, spre exemplu, era unul dintre fericiţi, deoarece anul următor îi sosea nevasta... Eu eram fericit că evadasem din bătătura coanei Eleonora, scăpând de nebuniile ei... Soţia mea, întrucât venisem eu... Soacră-mea, pentru că se descotorosise de socru-meu... Şi lista se poate lungi, mai ales că diversitatea fericirii e infinită. Dar pentru noi, fugarii României, motivul sau cine ajungea fericit nu avea însemnătate. Important era că de sărbători ne strângeam mai mulţi decât în anul anterior, aici, pe pământul făgăduinţei... Că la anul urma să fim încă mai numeroşi decât acum, şi tot aşa, până căram întreaga Românie, pentru a ne înfăptui planul. Cu un asemenea ţel, zilele din ajunul sărbătorilor treceau pe neobservate. Alergam în secret prin magazine după cadouri ieftine destinate rudelor sau le scoteam pe cele primite anul trecut, dar nefolosite, pregătindu-le cutii noi, cu intenţia de-a le da altora. Nu-i uitasem nici pe cei din ţară, cumpărându-le orice, pentru că ei acceptau orice. Treaba asta o începeam cu mult înaintea Crăciunului, fiind dificil să identifici vreun lucruşor pe care nu-l găsise ruda căreia trebuia să-i oferi şi tu ceva. Aşa că fiecare colinda prin locuri diferite, spionân-du-ne unii pe alţii sau descosându-ne la telefon, să vedem ce mai aflase unul despre celălalt. Printre aceste alergături, se mai ivea şi câte-o duminică liberă, când, sătui de fast-food şi bere cu apă, hotărâm să mergem la „Little Bucharest", simbolul nos­tru naţional de aici, din New York.„Little Bucharest" era un restaurant pe care mi-l închipui­sem foarte spaţios, ca un Bucureşti, chiar dacă ceva mai mic, adus aici pentru ca românii să nu uite capitala patriei natale. Cu această imagine pe retină, răspunsei invitaţiei, chiar dacă mer­sul în gaşcă era pentru mine ca mersul cu turma, pe care-l detestam, îmbrăcaţi ca de Paşte, pornirăm către locul cu prici­na, făcându-ne fiecare planul câţi mititei vom mânca, pentru a recupera toate lipsurile din ţară cauzate de comunism. Ajun­serăm astfel la cârciumă mai flămânzi decât fuseserăm vreodată în patrie, gândind că mititeii vor fi mari, foarte mari, pentru a le demonstra emigranţilor care este diferenţa dintre comunism şi capitalism.

Intrat în marele restaurant, sfios de parcă mă reîntorceam chiar la Bucureşti, căutai cu privirea un loc mai retras, uitân-du-mă de-a lungul sălii, în oglinda ce acoperea tot peretele, ne zărirăm pe noi, cele şapte mese goale şi dublura ospătarului. Numărând mesele din oglindă şi pe cele din restaurant, înţelesei că marele „Little Bucharest" avea doar şapte mese. Cu această descoperire, apreciai că şi comunitatea românilor se mărea doar îndreptând-o spre oglindă, că, altfel, era pierdută cu desă­vârşire în imensitatea acestei ţări. O amară tristeţe mă cuprinse, aducându-mi aminte de dictonul „român zici, viteaz zici", care mă îmbărbătase cât traversasem globul, şi realizând că numai cu aşa ceva nu ne puteam impune ca naţie.

Ne aşezarăm la una dintre mese şi, pentru că eram emi­granţi chiar şi-n „Little Bucharest", ramaserăm tăcuţi, aşteptând ca ospătarul să ne servească. Dar „Little Bucharest" vroia să continue tradiţia noastră de a-l face pe client să aştepte, fără ca acesta să-l înjure pe chelner decât atunci când răbdarea depă­şea orice limită. Aşa că lăsarăm la o parte pretenţiile privind mărimea mititeilor, uitând chiar şi de ce veniserăm. Începurăm astfel o discuţie despre vremurile din ţară când în cârciumi segăseau mititei şi lăutarii ne goneau dimineaţa spre slujbele asigurate pe viaţă.

Încet, marele „Little Bucharest" se umplu, încurajându-l pe patron să pună la fript mititeii procuraţi recent de la măcelăria apropiată. Dar aşteptarea şi speranţa sunt marile calităţi ale unui emigrant, pe care dacă nu le-ar avea s-ar întoarce în ţară chiar a doua zi. Timpul trecu repede, simţindu-ne mult mai aproape de patria natală pe care o părăsiserăm, pentru că povestirăm numai lucruri frumoase din România, despre toate vacanţele, cumetriile, petrecerile şi beţiile care acum ne lipseau. Veniră şi mititeii, câte trei pentru fiecare, dar traşi la scară redusă, apoi sosi berea, şi ne oprirăm aici înţelegând că preţul nu era după aceleaşi criterii de mărime. Dimpotrivă. Mâncarăm tot, cu mare patriotism, după care începu cearta referitor la plată, dar mai ales cât să lăsăm ciubuc. Această gâlceava, ce reflecta o prietenie ţigănească, ne ajută la digestie, scăpând de obişnuitele râgâieli ale cumnatului, care simbolizau că, în sfârşit, se simţea sătul şi deştept.

Plecarăm totuşi mulţumiţi şi cu intenţia să revenim, dacă restaurantul nu dădea faliment. Ieşiţi afară, grija zilei de mâine ne trezi din beţie, amintindu-ne deodată că înaintea Crăciunului se cuvenea să ţinem post. Dar ramaserăm optimişti că acest singur păcat ce trebuia iertat de Dumnezeu nu era cel mai grav. Astfel, fiecare ne îndreptarăm către casele noastre, mulţumiţi că România nu se afla departe, ci colea, la colţul străzii, în acest restaurant cu nume simbolic.

Primul Crăciun petrecut la New York veni şi el, dar fără guiţatul porcilor, ci doar auzindu-se multe cântece legate de această sărbătoare, difuzate peste tot. Străzile, pavoazate cu beculeţe, erau pline de oameni care alergau către magazinele golite, ale căror vitrine aşteptau marfă, semn că nu trebuia să te opreşti din cumpărături. Târguii printre ultimii cârnaţi româneştişi, mulţumit că o să miroasă a Crăciun şi la noi, începui a mă gândi la prima vizită în România. Pe drumul către casă, înotând prin forfota străzii, nu băgai de seamă că cineva mă striga.

- Domnul George, domnul George! - auzeam din ce în ce mai tare, semn că persoana încerca să mă ajungă.

Trezit din visare, mă oprii, căutând înapoi cu privirea.

- Domnul George, dumneavoastră sunteţi? - mă întrebă un puştan pe care încercai rapid să mi-l reamintesc.

- OM! Şerbane, tu eşti?! Scuză-mă, dar acum, iarna, toţi arătăm altfel decât în Caraibe - răspunsei, recunoscând o figură descinsă din peripeţiile tropicale.

- Domnul George! Cum aţi ajuns aici, pentru că din Caraibe plecaserăţi în România? - mă interogă el, vădit mirat.

- Măi băiatule, eu am venit cu avionul. Dar voi? Zvonuri nu prea optimiste vă dăduseră dispăruţi - îi replicai, bucuros şi stăpân pe mine.

- Domnul George! Dar când aţi sosit aici? - încercă el să scape de întrebarea mea.

- Şerbane, în Caraibe eram colegi, aşa că nu mă mai peria atât! Spune mai degrabă cum s-a terminat aventura aceea nebună, că o lume întreagă moare de curiozitate. Aţi supravieţuit toţi, ori v-au mâncat rechinii? - îl luai la descusut, fălindu-mă într-un fel că ajunsesem şi eu pe pământ american, dar surprins că întâlneam un presupus dispărut. Tu, Şerbane, eşti dintre cei despre care nu se mai ştia nimic! Când ai ajuns? - continuai fără a-l slăbi o clipă.

- Acum o săptămână - răspunse, ezitând.

- Măi! Voi aţi plecat din Caraibe în primăvară, iar acum e Crăciunul! Să nu-mi spui că aţi venit cu vaporul de plastic până aici şi că v-a luat atâta amar de vreme!

Urmă o scurtă pauză, timp în care băiatul părea a se chi­nui să formuleze ceva evaziv.- Am fost arestaţi! - răspunse el cu jumătate de gură.

- Arestaţi?! Eşti nebun?! - exclamai fără a mă controla. Şi de ce? Ai furat ceva? Nu-mi vine a crede! Şerbane, măi băiatule, tu eşti serios? Să plecaţi din Dominicană în ianuarie şi s-ajungeţi aici la Crăciun?... Hm... Când ne mai întâlnim? Dă-mi telefonul tău! - continuai, dornic să nu pierd ocazia de-a afla sfârşitul aventurii la care, până la un punct, fusesem părtaş.

- Domnul George, n-am telefon, dar mai trec pe-aici. Abia am sosit! -îmi replică, după care, stânjenit probabil de întrebări, îşi luă la revedere în grabă.

Îi urai fericire şi plecai mai departe îngândurat, imaginân-du-mi ce aş mai fi păţit eu continuând aventura din Caraibe. Cu siguranţă s-ar fi crezut că mi-am abandonat nevasta dacă ajun­geam în puşcăriile americane. Asta gândeam pe drum către casă, intuind peripeţiile acestor băieţi despre care nu ştiam încă mare lucru.

Moş Crăciun aşezase sub bradul împrejurul căruia ne adunaserăm cadouri împachetate în tone de ambalaj. La sem­nalul cumnatului, începurăm scormonitul după daruri. Inventa­riind cadourile, care în mod miraculos erau pe gusturile noastre, ne îmbrăţişarăm fără prejudecăţi. Chiar şi eu, posomorâtul fami­liei, mă arătai satisfăcut, neuitând însă aventura tropicală în care mă târâseră cei cu care petreceam acum. Sărutându-mi nevas­ta, gândii că acest circ va fi scurt. Dar vremea satisfacţiilor nu sosise, fiind deocamdată în stagiul suferinţelor. Băutura însă îmi anulă supărarea şi mă apucai să povestesc, la insistenţele unora, cum dormisem la tropice învelit în cojocul meu cu guler de astrahan, istorie care-i amuză pe toţi. Nu scăpai aşa uşor... Cu toate că le umpleam paharele pentru a-i potoli, mai degrabă îi întărâtam. Mă şicanau, punându-mi tot felul de întrebări, unele de-a dreptul incomode, legate de potenţialele mele aventuriamoroase, subiect care părea să-i excite. Oricât o coteam, tot acolo mă trăgeau, ca nişte obsedaţi. Le înşirai la repezeală tot ce credeam că nu-mi poate ofensa soţia, dar ei doreau lucruri concrete şi picante, nu abureli. Păreau că ştiu mai bine ca mine ce năzbâtii făcusem la tropice. Ajunsei chiar încurcat rău când cineva aminti de Duda, frumoasa sârboaică, cea care-mi încăl­zise sufletul pe plajele dominicane. Schimbai brusc tactica, prefăcându-mă mai curios decât ei şi învinuindu-i de imaginaţie bolnavă. Doream să descopăr cât adevăr şi câtă improvizaţie aveau în cap, pentru că Duda nu era o fată de uitat. Dar interlo­cutorii mei erau căliţi în hoţia vieţii. De fapt, nu mai pricepeam dacă glumeau sau urmăreau ceva anume. Trebuia să mă feresc mai ales de femeile casei, tare viclene şi trăgând cu urechea pe rând. Rezistai cu greu şireteniilor, fără a mi se limpezi ce anume ştiau şi ce doreau să afle. Treptat, pe măsură ce băutura îşi făcea efectul, revenirăm la discuţii legate de Crăciunul pentru care ne adunaserăm. Petrecerea s-a încheiat dimineaţă, unii dându-şi arama pe faţă, dar cu toţii regretând apropierea zilei următoare, care era lucrătoare.

Se zvonea că americanii munceau „ca nebunii", astfel expli-cându-se progresul acestei ţări. Aşa stând lucrurile, gândul la cea de-a doua zi a următorului an, când începeam slujba, îmi dădea frisoane. Emoţia că nu mai puteam folosi româna creştea, iar cele câteva englezisme învăţate la şcoală aveau darul mai curând să mă încurce. Din aceste considerente, întâmpinarea noului an nu venea cu linişte, căci urma să descopăr în viaţa emigrantului mai multă amărăciune decât în cea a „persecutatu­lui politic" din ţară. Dar nu era prima dată când emoţiile îmi dădeau târcoale. Mă consolai cu gândul că asta-i soarta, înce­pând să mă pregătesc pentru Revelion, care era altceva decât Crăciunul. Nu mai speram la cadouri chinezeşti, dar nici cu toaterudele nevestei prin preajmă. Tot era ceva, pentru că aveam câteva clipe intime în care puteam vorbi fără să audă soacra sau cumnata. Veni astfel ziua şi ora când plecarăm la Revelion. Transportaţi de cumnatul, care nu ratase ocazia să ne însoţeas­că, pornirăm către petrecere.

Aşezat pe scaun, priveam ameţit de luminile venite dinspre puzderia maşinilor, clădirilor sau ghirlandelor electrice atârnate în toţi pomii, pe toţi stâlpii ori podurile imensului oraş. Căutam cu ochii către aceste scântei, care, chiar albe fiind, te făceau să crezi că sunt colorate, că nu-i adevărat că te afli aici şi poţi vedea ceva ce părea ireal. Admiram de parcă ar fi fost ale mele, deoarece acum chiar erau şi ale mele. Priveam uitând de mine, pentru că ochii ieşiţi din orbite fugeau înaintea maşinii, alergând să înghită toate luminile ce făceau din acest mare oraş un miracol al lumii. New York-ul! Ce minunăţie!!! Câtă măreţie care se apropia, care se mărea, în care intram şi noi, pentru a mai pune câteva sclipiri între milioanele de stele ale grandioasei metropole.

                                    Capitolul 8. Oraşul care nu doarme niciodată

Era trei dimineaţa, în prima zi a anului, când încercam să ne mobilizăm pentru a pleca spre casele noastre. Restaurantul italienesc unde ne petreceam Revelionul era încă ticsit. Cei mai vechi pe aceste meleaguri şi care n-aveau frica zilei de mâine nu se sinchiseau. Sorbeau din pahare holbându-se la barmaniţă, care, dansând pe tejghea, dădea un adevărat spectacol, pentru că aici era America, unde se putea orice. Asistam şi eu, bucu-rându-mă din plin de libertatea pe care alţii, foarte mulţi, şi-o permiteau fără restricţii.

- Ce ţară, unde se poate chiar orice!!! - comentai, fără a fi luat în seamă.

Continuai să-i privesc pe acei caraghioşi, încercând să înţeleg mentalitatea de aici. Păream stângaci în multe şi chiar căutătura îmi era ca a unui copil, mai ales că studiam pe furiş picioarele fetei care se învârtea printre sticlele pline cu băuturi, aşezate chiar de ea. Cu un ochi la soţie şi celălalt spre pulpele tinerei, mă întrebam dacă nu cumva o zărisem prin Caraibe, pentru că se ondula extrem de frumos. Doar acolo mai întâlni­sem dansatori care nu se sfiau să facă orice gest, cât de ridicol. Dar barmaniţă îi întrecea pe toţi, pentru că nu răsturna nimic, cu toată complexitatea mişcărilor. Se rotea preparând totodată coc­teiluri pentru clienţi, în majoritate bărbaţi fugiţi de la mesele unde nevestele le tocaseră nervii, îmi luai inima-n dinţi şi, moti­vând o sete teribilă, îmi lăsai soţia lângă rude, plecând să admir mai de-aproape. Nu mai văzusem până atunci pe nimeni dan­sând pe tejghea în picioarele goale, iar acest fapt mă atrăgea ca un magnet. Ce-i drept, gâturile întinse ale altor bărbaţi la fel de curioşi blocau perspectiva. Chiar muream de curiozitate sădescopăr cum îşi strecura picioarele printre sticle şi pahare, toate pline. Cu greu străbătui gloata din faţa mea. Dar pentru că invocasem motivul setei, trebuia să ajung cu orice preţ în faţă. Aşteptai până ce altul părăsi tejgheaua şi mă instalai fericit. Ba chiar uitai că a doua zi începeam lucrul la americani, unde tre­buia să fiu odihnit. Cum nu-mi mai păsa de nimic, admisei că meritase să emigrez, cel puţin pe moment. Primii băutura, recu­noscând măiestria acelei fete în sucirea minţilor de bărbaţi. Licoarea tropicală îmi alunecă lin pe gât, amintindu-mi de vremurile din Caraibe, pe care acum le socoteam bune de pus la rană. Privii corpul dansatoarei de parcă ar fi fost pe plajele dominicane din timpuri nu prea îndepărtate, admirându-l. Ce vremuri!!! într-adevăr, ce perioadă fusese aceea, doar cu un Revelion în urmă, când mă scăldam la miez de noapte în apa caldă a Mării Caraibelor! „Radiografiai" din nou pielea catifelată a barmaniţei, colorată poate la o lampă cu ultraviolete, şi-mi reveni în memorie tenul perfect bronzat al sârboaicei, blonda cu nume de fruct care fusese cât pe ce să-mi sucească minţile... Duda, care poate se afla la New York şi căreia îi simţisem fierbinţeala trupului în serile când şezusem pe nisipul domini­can. Priveam la fata de pe tejghea ce ne ameţise şi parcă derulam momentele petrecute în compania micuţei sârboaice, plimbându-ne în miez de noapte pe malul Mării Caraibelor. Trăsei concluzia că puteam emigra oriunde, doar femei drăguţe să se găsească!

Veselia ce tindea să se domolească odată cu trecerea în noul an reînvia acum mai energic, graţie acestei dansatoare talentate care făcea ravagii printre bărbaţii ce-şi uitaseră neves­tele pe la mese. Fiecare dans aducea dolari azvârliţi pe tejghea, răsplătindu-i osteneala, dar mai ales farmecele şi ocheadele împărţite tuturor, fără excepţie. Trecuse vreo oră de când o tot sorbeam din ochi, uitând că nu venisem singur la petrecere. Măhotărâi într-un final să las locul altuia mai lacom şi, întorcân-du-mă la masă, îi zâmbii soţiei de parcă tocmai primisem ceva în dar. Spectacolul îmi făcuse bine, împrospătându-mi secretele pe care aveam să le divulg mulţi ani mai târziu, atunci când nu ar mai fi riscat să rănească pe nimeni. Ne hotărârăm să ple­căm, întrucât mâine era ziua când eu începeam munca la ame­ricani. Era suficient cât petrecuserăm şi, chiar să fi continuat Revelionul săptămâna viitoare, nu cred că am mai fi revenit.

Ieşiţi afară, ne suirăm în maşină învioraţi de aerul dimineţii. Manhattanul, această vestită insulă a New York-ului, nu adormi­se. Oraşul era ca o bandă rulantă, pe care urcarăm şi noi după alţii, iar în spatele nostru veniră alte maşini, formând un şir mişcător nesfârşit. Urmărind coloana care se despărţi precum şinele unui tren la macaz, traversarăm unul dintre podurile ce uneau insulele oraşului, în urma noastră, zeci de construcţii ale căror vârfuri se pierdeau în nori compuneau un tablou compli­cat. Piramide, cilindri, paralelipipede, clădiri de toate formele şi mărimile, îngrămădite aparent fără nicio regulă, creau imaginea acestei metropole, iar strălucirea milioanelor de lămpi îţi tăia răsuflarea. Priveam acest tablou unic pe care-l contura oraşul noaptea, întrebându-mă de ce aici era atâta risipă de lumină, de măreţie şi fantezie arhitecturală, iar la noi, atâta micime şi modestie... De ce noi, românii, ne mulţumim cu mai nimic pe bătătura noastră, iar aici, în această ţară a străinilor, mişcarea şi creaţia nu încetează niciodată. Priveam străzile la acea oră a dimineţii, când oamenii ar fi trebuit să se odihnească, impresio­nat de pulsul rapid al vieţii în care totul era numai mişcare. „Oraşul care nu doarme niciodată" era sintagma ce definea exact neastâmpărul vieţii de aici, dorinţa de utilizare maximă a zilei, într-adevăr, NewYork-ul nu dormea.

Ajunserăm pe celălalt mal, de unde ni se dezvăluia contu­rul oraşului pe fundalul unui cer luminat dinspre alte localităţi,mai îndepărtate, strălucitoare şi ele, parcă în dorinţa de întrece­re cu New York-ul. Dar această metropolă nu putea fi depăşită în scânteiere, grandoare sau mişcare. Mii de luminiţe ce lăsau dâre colorate pe şoselele încâlcite unele printre altele amplifi­cau ritmul vieţii.

Lent, această sclipitoare stea rămase în urmă, iar eu, cu vederea ameţită, mă răsucii către direcţia în care mergeam, întâmpinând un soare ieşind din apa Oceanului Atlantic. Deo­dată, câteva întrebări mă copleşiră, amintindu-mi dimineţile în care aşteptam răsăritul pe plajele dominicane alături de Duda. Se afla oare această fată în New York? O voi regăsi? Grele întrebări, ce mă frământau odată ajuns pe acest pământ, unde, surprinzător, eşecul din Caraibe se transformase într-o poveste de dragoste. Şi, într-adevăr, poate că aşa fusese! însă pentru că timpul nu mai putea fi dat înapoi, ce mai rămânea? Nimic, decât să-mi urmez destinul. Iar viitorul meu, ghicit de sârboaică, părea sumbru şi întortocheat, lucru ce mă speria. Dacă ea nu intuise corect? Dar dacă urma să fie aşa cum mi-l prezisese? Tare aş fi dorit să o văd pe acea fată numai şi pentru câteva clipe. Cum puteam totuşi s-o descopăr singur într-un oraş atât de mare ca acesta? Cei câţiva băieţi contactaţi, care făcuseră parte din grup, nu scoseseră o vorbă. Nici măcar nu ştiam unde se afla Duda. Dacă ea nu ajunsese în New York, aşa cum se zvonise? Nimeni dintre cei cunoscuţi n-o zărise pe străzile oraşului! Nici nu mai ştiam din ce trăsesem concluzia că sosise aici...

Amintirile mi se învălmăşeau în cap pe măsura apropierii de ţărmul Atlanticului, ameţit de soarele orbitor ieşit dintre valuri. Chiar şi aventura din Caraibe, cu frumoasa idilă, se îndepăr­ta. Parcă nu se derulase în anul abia încheiat, ci era undeva, departe în timp... Sau doar în închipuirea mea. Oare fusese reală acea nebunească aventură de mai multe luni, traversând atâtea ţări? Nu-mi venea a crede, văzându-mă acum, aici. Cepoveste ciudată, tristă, veselă, amoroasă în acelaşi timp! Va fi oare ultima? Cum va arăta noua mea viaţă în această ţară? Probabil numai Duda putea să-mi reconfirme cele ghicite de ea. Trebuia neapărat să o caut, fie şi numai pentru asta. Mă con­centrai către peisajul exterior, la străzile cu trecători, sperând să o pot zări - singurul lucru la îndemână care nu cerea decât răbdare sau noroc. Dar vedeam numai figuri necunoscute... Oameni de toate naţionalităţile, îmbrăcaţi după cum le trăsnise prin cap, de parcă n-ar fi fost Anul Nou, şi zâmbitori mai ales atunci când te uitai către ei. Încercai să-mi ascund frământările faţă de soţie şi celelalte două rude, sperând că tenacitatea mea o va descoperi cumva pe sârboaică, lămurind misterul dispariţiei unora din grupul cu care fusesem în Caraibe. Dar acest oraş părea mai mare decât mi-l imaginasem, iar faptul că era format din insule şi dintr-o parte continentală îmi zădărnicea speranţele. Mă şi gândeam cât timp va dura până voi putea să circul singur cu maşina, orientându-mă în acest spaţiu mărginit de ape, tra­versând poduri ce te speriau prin înălţimea sau lungimea lor. Desigur că lunile în care trăisem oarecum naufragiat pe insula Espanola mă căliseră în lupta cu necunoscutul, cu o limbă total străină, dar acel spaţiu înconjurat de apele Mării Caraibelor nu se compara cu New York-ul. Oraşul acesta era un tărâm greu de imaginat, obligându-te să te concentrezi la tot pasul pentru a înţelege de ce este aşa şi nu cum crezuseşi. Reguli de existenţă, după logici pe care iniţial le consideraseşi trăsnite, te dezarmau prin simplitate şi eficienţă, ceva ce numai la americani era posi­bil. Toate teoriile despre noi, europenii, cu care mă îndoctrina­sem în şcolile noastre comuniste, se evaporau din capul meu, lăsându-l gol, numai bun pentru a fi umplut cu nebuniile de aici. Încercam să pricep de ce noi, cei veniţi recent, ne luam după americani şi nu invers, pentru că, aparent, păream mai deştepţi, mai manieraţi, mai eleganţi... Pentru ce americanii nu sesimţeau ofensaţi sau invidioşi pe obiceiurile noastre de oameni bine-crescuţi, cu care ne lăudam şi chiar ne mândream?... Erau întrebări la care nu găseam răspuns, pentru că veneau altele să le lămurească parcă pe cele dinainte, sau poate să le anuleze, deoarece percepţia despre lume şi viaţă căpăta alte valenţe. Aproape că nu mă mai interesa persoana mea, individualismul meu nativ, moştenit de la un popor cu vechime romanică, egoism care nu ştiu cui făcuse bine, dar mie nu, şi nici altora dintre cei rămaşi în ţară, care o duceau din ce în ce mai greu, devenind tot mai răi. Bunătatea de aici, onestitatea, înţelegerea că nimic nu este perfect mă răscoleau, mă ameţeau, mă făceau să mă simt mic şi prost, cum de fapt şi eram. Pielea mea albă, cu care mă mândrisem la tropice, devenise invizibilă, eu însumi dorind să ajung nevăzut, pentru a-mi ascunde pretenţiile de european. Ba chiar mă simţeam fără rost...

Privii în continuare străzile cu forfota lor, neînţelegând sen­sul agitaţiei într-o ţară unde treburile mergeau ca unse, mai ales că era dimineaţa devreme, în prima zi a noului an. Dar poate acesta era secretul uşurinţei cu care mergeau treburile aici, pentru că altfel nu se justifica mulţimea comercianţilor care aranjau magazinele cu produse proaspete, de parcă ar fi venit iar Crăciunul... Sau a lucrătorilor salubrităţii, care încărcau obiectele casnice abandonate, bune pentru trimis celor din ţară, dacă n-arfi existat oceanul de lângă noi.

Ajunserăm în sfârşit pe plaja din sudul insulei, acolo unde obiceiul îi chema pe localnici la o promenadă în prima zi a anu­lui, chiar iarnă fiind. Era prima mea ieşire la Atlantic, aici, în New York, căci uitasem pentru o vreme că ne aflam într-un loc încon­jurat de multă apă. Ne alăturarăm celor care păşeau pe faleză şi, chiar dacă eram obosit după o noapte nedormită, aerul sărat al oceanului mă învioră. Memoria mi se reordonă din învălmă­şeala anterioară, putând să reiau firul întrebărilor ce măfrământaseră până atunci. Urmărind figurile oamenilor care pri­veau Atlanticul, le intuiam dorinţa de-a aduce mai aproape Europa, Asia sau Africa, unde se aflau neamurile lor. Dar, pen­tru că oceanul nu se micşora, rămâneau doar speranţele că într-o zi rudele vor fi aici, ori graniţele fi-vor desfiinţate. Continuai mersul în ritmul celorlalţi, rememorând câte frontiere trecusem până să ajung la New York şi îmi îndreptai privirea, lăsând oceanul acolo unde era. Departe, către vest, soarele lumina Manhattanul, iar clădirile, cu formele lor extravagante, aruncau scântei. Gemenii, cele două turnuri, erau ca de foc. Cu faţadele lor din sticlă argintie, se săltau peste toate celelalte construcţii ca două girafe, în stânga, la intrarea dinspre ocean, Statuia Libertăţii, cu faţa îndreptată către noi, stătea ca un simbol. Privii lacom, nevenindu-mi a crede că mă aflam nu departe de emble­ma libertăţii, acel teritoriu visat de toţi, dar unde numai cute­zătorii ajung, iar efortul, riscurile sau timpul irosit nu mai au importanţă. 

                                       Capitolul 9. Job la americani

Prima noapte a noului an a fost scurtă, ca şi cele anteri­oare. Dormisem buştean, dar cu frica zilei de mâine, pentru că începeam lucrul la americani, iar zvonurile nu sunau prea încu­rajator. Se spunea că trebuie să munceşti „ca nebunul". Dar nu asta mă speria, ci faptul că ştiam prea puţin limba. La coana Eleonora mai păcălisem situaţia, că, de, lucrasem pentru români. Dar la noul job plata era de trei ori mai mare şi, ca să produci de trei ori mai mult, trebuia să-nţelegi de trei ori mai repede ce ţi se cerea. Având însă bărbăţia celui care dormise în jungla tropicală pentru a ajunge cu orice preţ pe pământul făgăduinţei, continuai vitejeşte mersul către locul de întâlnire cu noul boş. Memorasem bine adresa, iar faptul că străzile aveau cifre pe post de nume îmi uşura sarcina. Ajunsesem în Strada 50, iar până la 54, colţ cu Bulevardul 2, nu mai era mult. Mă şi miram de ce Bucureştiul n-are aceeaşi şmecherie, care i-ar fi ajutat pe moldovenii emigranţi la găsirea unei adrese. Dar îmi văzui de drum, bucurându-mă că plecasem din nebunia naţională. Traversai una câte una intersecţiile rămase şi, pentru că ieşiră la socoteală, ajunsei exact în locul cu pricina mai devreme decât îmi planificasem.

Cerul nu se luminase încă. Fiindcă mai aveam o oră, valo­rificai timpul în sensul românesc al cuvântului, adică trăgând cu ochiul în dreapta şi-n stânga, pentru a reţine cât mai multe. Holul clădirii care fusese preferată de boş pentru întâlnire era decorat ca un pom de Crăciun lăsat în văzul tuturor, dar nepăzit de nimeni. Beculeţe colorate, globuri din sticlă şi jucării ieftine, toate numai bune de furat, atârnau în bradul artificial, bun şi el de şterpelit dacă ar fi fost la Bucureşti. Dar pentru că nu eram înpatrie, nu mă atinsei de nimic, întrebându-mă câţi dintre com­patrioţi ar fi ratat ocazia, ca mine. Continuai să admir simbolul Crăciunului, studiind cu atenţie cutiile aşezate lângă brad, în intenţia de a le ghici conţinutul. Nu mă aşteptam să fie goale, dar nici să conţină ceva valoros, întrucât administratorul clădirii era tot român, după cum îmi spusese boşul american. De hoţie nu mă molipsisem niciodată, dar de curiozitate, da. Mă mâncau palmele, de parcă acesta ar fi fost motivul venirii mele acolo, să descopăr ce se afla în pachete, şi încercam să alung ispita concentrându-mă la aşteptarea boşului. Dar americanul întârzia, obligându-mă să-mi suprasolicit nervii. Astfel, inventariai toate punctele negre ale tavanului sau pereţilor, uşilor sau ferestre­lor... Apoi urmară crăpăturile, găurile, şi sfârşii cu bradul de Crăciun. Făcui circuitul acesta luând-o invers, în diagonală, pe sărite, sau cu ochii închişi, să văd unde ajung când îi deschid, şi aşa trecu timpul mai repede până ce apăru boşul.

- Good morning! - zise el, intrând pe uşă chiar ca un boş.

- Good morning! - răspunsei, mirat de subita apariţie. -Tu eşti George? - întrebă, uimindu-mă că vorbeşte româ­neşte, lucru pe care nu-l sesizasem la ultimul contact telefonic.

- Da! - mă bâlbâii, de parcă nu pricepeam româneşte.

- Ştii engleză? - mă descusu boşul, iar eu mă fâstâcii şi mai mult.

- Ştiu ceva! - răspunsei, cu o întârziere ce trăda altă realitate.

- Hm... O să-ţi fie greu în America. Fără limba engleză eşti ca şi mort.

- Dumneavoastră înţelegeţi româneşte? - bolborosii eu, complet derutat.

- Da, pentru că sunt român, şi nu-mi mai vorbi cu dumnea­voastră! Boşul tot n-o să priceapă - replică cel din faţa mea, un individ blond cu alură de neamţ, care îmi dăduse impresia că el ar fi boşul. Eu sunt „super-ul" acestui bloc! Adică administratorul!Ştiam că ai să vii. Am fost înştiinţat. Boşul tău a fost şi al meu până să ajung „super". Este un om foarte cumsecade, asta dacă eşti serios şi nu „muhaia", ca alţi români - continuă blondul, bătându-mă tovărăşeşte pe umăr.

Îi întinsei mâna cu intenţia de-a da noroc, dorind să mă bag pe sub pielea compatriotului, dar rămăsei nebăgat în seamă. Abţinându-mă de la vreun comentariu, îi zâmbii ca unui mare salvator şi compensai înjurând în gând naţia noastră ţigănească de origine latină. Lăsând mâna în jos, sperai să plece el primul, pentru a nu mă descuraja şi a părăsi eu locul, ratându-mi încă o dată startul către milionul de dolari. Aştep­tasem o lună jobul la american, şi ar fi fost curată nebunie să renunţ acum, revenind în atelierele coanei Eleonora. Ar fi fost ca întoarcerea din Caraibe, ba chiar mai rău, întrucât intrasem de-acum în colimatorul rudelor vitrege, care doreau să mă per­secute cât mai rafinat, împungându-mă prin punctele sensibile. Eram pe teritoriul lor şi doar fuga în ţară m-ar fi scăpat, dar la aşa ceva nu mă mai gândeam, înghiţisem o dată hapul nostalgi­ei după bălăriile noastre şi mi-ar fi fost imposibil să mai calc prin Bucureşti. Aşa că rămăsei pe loc. M-a salvat sosirea adevă­ratului boş, un bărbat cu tenul deschis la culoare şi ochii albaştri pătrunzători, care întinse mâna direct către mine.

- Hi! - pronunţă americanul.

- Hi, Denis! - răspunsei, strângându-i mâna şi zâmbindu-i prieteneşte.

- Să mergem! - zise boşul, în engleză, şi mă trase după el, pentru a-mi uşura înţelegerea celor rostite.

Îl urmai conştiincios, luându-mi rămas-bun de la „super", hotărât să nu mai calc pe-acolo nici chiar invitat.

Odată ieşiţi afară, ne îndreptarăm în direcţia descrescătoare a străzilor şi, pentru că nu mai fusesem prin aceste locuri, mă comportai ca un copil care e târât dimineaţa la grădiniţă, adicămersei fără să scot o vorbă. Nici nu prea ştiam cum să folosesc micul meu dicţionar cu „americanisme", vârâte în cap mai mult cu de-a sila. Profitând de faptul că boşul nu părea să aibă chef de vorbă, încercai să-mi imaginez sediul unde se va desfăşura noul job, biroul patronului adică, şi ce trebuia să fac eu sau mulţimea de angajaţi... Cum voi învăţa engleza lucrând doar printre americani... Ori promovarea în funcţie mai repede decât mă avansase coana Eleonora... Dădui frâu liber fanteziei, stabi­lind scenariul zilei cu o precizie ce avea să mă lase mască până şi pe mine. Parcurserăm o distanţă bună, fără să înţeleg de ce mergeam pe jos aici, în ţara maşinilor, dar nu acordai atenţie acestui amănunt, ocupat fiind cu anticiparea viitorului. Mă simţeam foarte emoţionat deoarece fusesem preluat direct de patronul unei mari companii americane... Şi mergeam alături pe stradă ca doi vechi prieteni! Ce mai, mă socoteam un om noro­cos! Acum nu-i mai purtam pică defel cumnatului mare, fost mic, cel care îmi găsise jobul. Începusem chiar a visa ce voi face cu milionul de dolari preconizat să vină din direcţia în care ne îndreptam.

Deodată ne oprirăm. Ajunseserăm la o gură de metrou, iar aici înţelesei că boşul mai aştepta pe cineva, pentru că privi în toate părţile şi se porni să înjure.

- Fuck! - pronunţă el într-o engleză perfectă, rotindu-se ca un girofar.

Mă răsucii şi eu, sperând să-l pot ajuta, dar nu descoperii nimic. Eram doar noi doi şi câţiva gunoieri, pe care nu-i deranja însă prezenţa noastră, ci mormanele de panglici colorate, jobe­nuri sau şepci din hârtie rămase după Revelion, ce nu mai încăpuseră în tomberoanele pline ochi. Altfel, nu zării pe nimeni care să-mi dea impresia că ar avea vreo legătură cu preconiza­tul meu job. Nici boşul nu descoperi ceva şi se porni iar să înju­re. Mă trăsei mai la o parte, înţelegând că începea să miroasă aghinion chiar şi pentru el, dar nu mă speriai. Rămăsei în aştep­tare, să văd deznodământul, indiferent care anume.

Nu avusei timp de vreo decizie, întrucât Denis mă luă de braţ, pornind în jos către metrou. După o scurtă călătorie şi muţenie din ambele părţi, ieşirăm din nou la suprafaţă, într-o cu totul altă zonă. Nu ştiam pe unde sunt, dacă o să mai recunosc drumul către casă, iar de job ori milionul de dolari uitasem com­plet, încercam să mă orientez din fugă, fiindcă boşul se grăbea, pentru a reţine măcar calea de întoarcere spre metrou. Denis o luă de-a dreptul, ca la Bucureşti, târându-mă printre clădiri asemănătoare, pe străzi cu oameni şi maşini ieşite ca din pă­mânt. Ameţit de această forfotă, nu îmi mai păsa ce avea să se întâmple.

În sfârşit, părea că ne apropiem de adresă, pentru că Denis începu a cerceta cu privirea numerele imobilelor, încetinind, intră brusc într-un bloc, unde îl salută pe portar, îi şopti ceva, iar apoi, zâmbitor, mă trase în ascensorul ce ne duse la etajul cinci­zeci, la sediul firmei. Ieşiţi din lift, ne oprirăm la uşa cu numărul 501 şi el descuie, făcându-mi semn să intru primul. Rămânând pe loc şi cedându-i întâietatea, câştigai simpatia acestui om, care se dovedi un gentleman veritabil. El avea să rămână singu­rul meu boş cu adevărat american.

- Georgie, aici este jobul tău. Vei lucra toată ziua! - reuşii să deduc numai după ce îmi arătă şi cu mâna, chiar dacă pro­nunţase rar şi răspicat.

Accentul lui nu semăna cu cel din cartierul nostru, unde engleza se corcise cu româna, sârba, poloneza sau rusa. Accentul lui era ca de la BBC, rar, elegant, pronunţând cuvintele cu buzele arcuite. Fiindcă observase că nu înţeleg mare lucru, îmi arătă, zâmbind relaxat, tot ce trebuia să fac, dând la o parte hârtiile care acoperiseră mobilierul apartamentului proaspătzugrăvit. Maldărele cu planşe făcute sul mă îndreptăţeau să cred că era biroul unui arhitect ori o casă de modă, dacă nu cumva o croitorie sau mai degrabă un depozit, întrucât lucrurile erau ca într-un bazar. Ghicii că trebuie ordonate, dar după ce şeful mă atenţiona dându-mi peste mână, realizai că poate tre­buie şters praful... Când îşi pierdu răbdarea constatând că nu înţelegeam chiar nimic, mă duse în bucătărie, unde se apucă să lustruiască faianţa, începui să curăţ şi eu, aşa că boşul mă lăsă în acel apartament, iar el plecă, zăvorându-mă înăuntru.

Îmi continuai treaba, în speranţa că la un moment dat o să revină. Apăru însă după o vreme băiatul lui, pe care, fiind prea tânăr pentru o asemenea răspundere, nu-l mai tratai ca şef. De altfel, curăţasem faianţa perfect, încât el putu remarca uşor imperfecţiunea cu care fusese aplicată pe perete.