A mai trecut un an. Sfintele Sarbatori ale Nasterii Mantuitorului s-au dus si ele, iar casetele cu colinde pe care le pastram ca pe o comoara si-au reluat locul in sertarul in care tinem cele mai de pret amintiri legate de meleagurile unde am vazut lumina soarelui si am lasat fiecare cate o particica din fiinta noastra.

Ne-am amintit cu nostalgie atmosfera care plutea in familie in perioada Sarbatorilor de Iarna si de frumoasele traditii folclorice transmise din generatie in generatie. Incepand cu seara de Ajun a Craciunului pana dupa Anul Nou, Boboteaza si Sfantul Ion, ascultam cu emotie "O! Ce veste minunata", "Steaua sus rasare", "Plugusorul", "Sorcova" si alte colinde, traind efectiv si afectiv bucuria colindatorilor care ne aduceau un strop de fericire in case. Era apoi mirosul cozonacilor din cuptor cu aroma de vanilie, portocale si rom, al sarmalelor care fierbeau pe foc, ligheanul plin cu carnati poaspeti din carne de porc si buchetul vinului de tamaioasa ce umplea casa de arome. Dar mai presus de toate aceste bunatati specifice Sarbatorii Nasterii Mantuitorului era prezenta atotcuprinzatoare a mamei care da un farmec deosebit acelor momente pe care nu le vom uita niciodata, asa cum niciodata nu vom uita imaginea ei ce a ramas ca o icoana in amintirile noastre. Caldura privirilor cu care ne invaluia pe toti ne incalzea sufletele inocente in anii aceia in care vicisitudinile vietii nu ne spulberasera visele curate ale copilariei.

Zapezile de odinioara s-au spulberat. Anii au zburat pe nesimtite impreuna cu noianul lor de bucurii, iar furtunile care s-au dezlantuit dupa marea Conflagratie Mondiala ne-au risipit prin toate colturile lumii. Viscole mari s-au abatut asupra tarii noastre, fiind damnati sa suportam consecintele unei istorii nedrepte si ale intelegerilor de culise dintre Puterile invingatoare in cel de al Doilea Razboi Mondial. Asezati de soartă la răspântia vânturilor aspre de la rasarit si de la apus, in calea intereselor marilor imperii care trasau harta Europei dupa bunul lor plac, nu am cunoscut de-alungul zbuciumatei noastre istorii clipe prea lungi de liniste si pace. Stramosii nostri si-au cules adesea rodul ogoarelor cu palosul si scutul asezate pe brazdă, alaturi de cutitul plugului, şi nu o data au gasit refugiu in adâncul codrilor, atunci cand hoardele navalitorilor ne invadau tara parjolind totul in calea lor. Dupa furtunile pustiitoare care s-au abatut in nenumarate randuri asupra asezarilor noastre ne-am ingropat mortii, dand slava lui Dumnezeu Cel Atotputernic care ne-a ocrotit dintotdeauna ajutandu-ne sa ne pastram identitatea si fiinta nationala. Ne-am sters lacrimile cu mâini bătucite de muncă, ne-am refacut fortele decimate în luptele care nu mai conteneau, şi am pornit sa ne reconstruim iarasi si iarasi vetrele, ca în balada Mesterului Manole. Temelia statului modern de astazi a fost plamadita cu râuri de lacrimi si sudoare, neexistand familie care sa nu fi dat o jertfă în lupta pentru existenta neamului. In vâltoarea agitata a vremurilor nu ne-am pierdut insa niciodata credinta în Dumnezeu, nici dragostea de neam si Ţară.Am ramas neclintiti in bataia vanturilor si a urgiilor precum Carpatii, iar navalitorii "cum venira se facura toti o apa si-un pamant", plamaditi in glia care i-a primit, pe toti deopotriva, langa martirii nostri din veac.

In momentele dramatice ale istoriei, cand a planat deasupra tarii noastre pericolul de a fi spulberati de pe harta, au aparut barbati predestinati care au reusit sa schimbe cursul evenimentelor. Fara acesti ilustri conducatori de oaste poate ca astazi harta Europei ar fi mentionat in locul tarii noastre niste provincii ale imperiilor cu care soarta ne-a învecinat. Dupa fiecare parjol am renascut din propria cenusa si am cladit altare pentru a-L preamări pe Bunul Dumnezeu care ne-a ocrotit la vremuri de restriste.

Cand lucrurile s-au asezat in matca lor la sfarsitul celei de a doua conflagratii mondiale, au venit insa unii intrupati din negura vremurior, care ne-au falsificat istoria, ne-au daramat locasurile de Cult, incercand sa ne sadeasca in suflet ura generata de conceptiile ateismului materialist. Ei au iesit însă din istorie, amintirea acelor vremuri ramanand ca un vis urat in constiinta noastra. Dupa Revolutia din Decembrie ne-am trezit ca niste pelerini rataciti in desert dupa un drum lung care a durat peste o jumatate de secol, nutrind speranta ca vom iesi din tunelul in care am orbecait atata amar de vreme si vom regasi drumul spre libertate si democratie. In convulsiunile sangeroaselor evenimente de atunci multi şi-au parasit locurile de bastina, cautand alte meleaguri cu un alt climat de toleranta si respect pentru demnitatea fiinei umane. Pretutindeni insa ne-am manifestat atasamentul pentru Democratie, credinta in Dumnezeu si Adevar, deziderate pentru care multi dintre noi am platit cu pretul libertatii atunci cand vantul nu ne imprastiase prin toate colturile lumii.

Purtam si acum stigmatul vicisitudinilor in care ne-am scaldat o jumatate de secol de vacuum spiritual. Ranile sufletesti ni s-au cicatrizat, dar au lasat urme adanci in constiinta noastra, incat mai tresarim uneori in somn datorita cosmarelor care ne-au tulburat cei mai frumosi ani ai tineretii. De aici din exil am luptat cu pana pentru ideea de reforma.

O reforma adevarata care trebuia sa inceapa cu procesul factorilor vinovati de crearea celui mai inuman univers concentrationar din Europa, in care au pierit elitele neamului romanesc. O reforma in care sa dispara toti cei care au facut parte din aparatul de partid, si cadrele odiosului serviciu al securitatii statului. Stim ca nu este usor de realizat tranzitia spre starea de normalitate si ca iesirea din labirint implica multe sacrificii dureroase. Unii abia le mai pot suporta, in timp ce altii nu vor mai apuca vremuri mai bune. Pentru aceasta trebuie daramat un intreg esafodaj pe care s-a cladit o societate lipsita de cele mai elementare drepturi si libertati, iar privilegiatii vechiului regim aciuiti in structuri de tip mafiot vor trebui sa se adapteze regulilor unei societati cladite pe principiile democratice ale Statului de Drept si pe respectul demnitatii omului. Cei care am trecut prin purgatoriul universului concentrationar si am supravietuit purtand stigmatul de prizonieri de constiinta, predam acum stafeta tinerei generatii care trebuie sa cunoasca insa adevarul, tot adevarul, pentru ca niciodata sa nu se mai poata repeta silnicii ca acelea petrecute in istoria recenta a patriei noastre. Cu sufletele lor neintinate de jocurile imunde ale politicii, tinerii trebuie sa transmită generatiilor viitoare mesajul de libertate al celor care si-au petrecut cei mai frumosi ani ai vietii in umbra celulelor sau in lagarele de exterminare, vinovati de faptul ca au luptat pentru propasirea neamului nostru. Atunci, cand aceste generatii vor accede in cele mai importante functii social-politice, se va putea spune ca tara noastra a iesit din tunelul intunecat in care a fost tarata atata amar de vreme.

P.S. Cu acest articol autorul îşi ia rămas bun de la cititorii revistei "Conexiuni", colaborarea lui urmând să înceteze. Motivul este vârsta înaintată şi oboseala acumulată timp de peste 15 ani de colaborări la o mulţime de publicaţii de pe contientul nord-american. Vine întotdeauna o zi în care trebuie să ştii să te retragi şi să te pregăteşti sufleteşte pentru "marea călătorie" care urmează în mod inevitabil.  
 

LA MULŢI ANI!, cu împlinirea tuturor dorinţelor, inclusiv aceea de a edita revista “Conexiuni”, care este atât de frumoasă.

George GEORGESCU

Politica expansionista a imperiului habsburgic a dus la subjugarea de-a lungul istoriei a numeroase popoare, pe care a incercat sa le asimileze prin distrugerea identitatii lor nationale. In toamna anului 1918 insa, in urma infrangerilor militare pe toate fronturile de lupta, acest imperiu bicefal s-a destramat.

La declansarea primei conflagratii mondiale tara noastra se afla practic strivita intre cele doua mari imperii, Rusia in Rasarit si Austro-Ungaria sprijinita de Germania in Apus, in sud fiind amenintata de Bulgaria si Imperiul Otoman, aliate prin tratate militare cu Germania. Dupa ce si-a pastrat neutralitatea timp de 2 ani, Romania s-a alaturat Puterilor Antantei, obtinand din partea lor promisiunea implinirii visului de secole al unirii cu teritoriile aflate sub ocupatie straina.

Primul Razboi Mondial s-a declansat la data de 28 iulie 1914, dupa ce imperiul Austro-Ungar a declarat razboi Serbiei in urma asasinarii la Saraievo a printului lor mostenitor, arhiducele Franz Ferdinand, de catre studentul sarb Gavrilo Princip, razboi care avea sa se extinda apoi la scara mondiala. In fata cererilor tot mai insistente ale celor doua parti combatante, Puterile Antantei (Franta, Marea Britanie, Statele Unite, Italia si Rusia) si Puterile Centrale (Germania, Imp.Austro-Ungar, Imp.Otoman si Bulgatia) de a intra in razboi de partea lor, Consiliul de Coroana al Romaniei intrunit la Sinaia la data de 3 August 1914 a hotarat ramanerea tarii noastre in "espectativa armata", adica neutralitate cu alerta maxima. Primul ministru al Romaniei Ion I.C.Bratianu a respins presiunile Germaniei de a intra in razboi alaturi de Puterile Centrale, iar Regele Ferdinand, avand alaturi pe inteleapta Regina Maria, a adoptat o pozitie in conformitate cu aspiratiile poporului roman. El a conditionat insa intrarea trupelor noastre in lupta alaturi de Puterile Antantei de recunoasterea drepturilor noastre sacre asupra stravechiului pamant al Transilvaniei. Astfel, la data de 17 August 1916 s-a semnat intre Romania si Puterile Aliate o Conventie Politica si Militara, iar in ziua de 27 a aceleiasi luni s-a decretat mobilizare generala, transmitandu-se Austro-Ungariei declaratia de razboi.

Trupele romane au trecut Carpatii eliberand primele orase transilvane, dar, dupa primele succese repurtate in lupta, situatia conjuncturala ne-a devenit complet nefavorabila, Romania ramanand practic singura in mijlocul furtunii care se dezlantuise. Victoriile fulgeratoare ale trupelor romane au determinat Comandamentul german sa declanseze un atac masiv la Dunare, impreuna cu aliatii lor bulgari si turci, pentru a evita o infrangere zdrobitoare in Transilvania si a opri iaintarea trupelor noastre. In acele momente armata romana s-a vazut obligata sa faca fata atacurilor simultane a cinci tari, Austria, Ungaria, Germania, Bulgaria si Turcia. Dupa infrangerea de la Turtucaia, Comandamentul Roman a decis retragerea in defensiva pe linia protectoare a muntilor, trupele romane asigurand replierea in Moldova a Statului lor Major sub comanda generalului Eremia Grigorescu, care a declarat la Oituz: "Pe aici nu se trece!" Retragerea in Moldova s-a realizat insa in conditii deosebit de vitrege. Lipsurile de tot felul, frigul si mizeria au creat conditii tifosului exantematic care a facut 12.000 de victime in randul populatiei civile si al armatei.. Conducand "Crucea Rosie Romana", Regina Maria a dat dovada de un deosebit devotament, aducand prin prezenta ei alinare celor suferinzi care au purtat-o in suflet tot restul vietii. Repliate pe linia Marasesti-Marasti-Oituz, trupele romane au reusit prin fapte de arme care au intrat in legenda sa opreasca ofensiva germana pe frontul Focsani-Namoloasa-Galati, asteptand apoi ajutorul in tehnica de lupta prevazut in Acordul incheiat cu Puterile Aliate. In luptele de la Marasesti fortele agresoare germane au avut de trei ori mai multe pierderi decat trupele noastre. Dupa victorie, generalul Eemia Grigorescu adresandu-se ostasilor romani a declarat:"Marasestii au fost mormantul iluziilor germane", iar generalul francez Joffre a decorat acest oras erou cu "Crucea de razboi". In ziua de 24 iulie 1917 generalul francez Berthelot a sosit in funtea unei misiuni militare aducand un transport de munitii si amament nou. Cu potentialul de lupta si moralul refacut, armata romana a spart frontul de lupta german eliberand o mare parte din teritoriul ocupat. In legatura cu acele memorabile lupte, iata ce declara intr-un raport oficial generalul german Kurt von Morgen, referitor la eroismul armatelor noastre: "Rezistenta romanilor a fost neobisnuit de darza si s-a manifestat prin 61 de contraatacuri in decurs de 14 zile. Ele au condus lupta la baioneta, care ne-a pricinuit pierderi considerabile". Aliatii nemtilor, bulgarii, au fost infranti in Macedonia de comandantul trupelor aliate din peninsula balcanica gen. Franchet d’Esperay, victorie care a dus la capitluarea Bulgariei si Turciei, in timp ce armata austro-ungara in totala descompunere era lichidata pe frontul italian, iar cea germana fiind obligata sa ceara incetarea luptelor si incheierea unui Armistitiu, care a fost semnat la data de 11 noiembrie 1917.

Regele Ferdinand a decretat atunci o noua mobilizare generala, dand un ulimatum de 24 de ore trupelor de ocupatie germane sa paraseasca tara. Intr-un elan de nestavilit, in noaptea de 10 noiembrie 1918 trupele romane au trecut din nou Carpatii inaintand victorioase pana in capitala Ungariei, Budapesta. In timp ce armata romana elibera orasele transilvane, Consiliul National Roman Central din Transilvnia trimitea un ultimaum guvernulu maghiar, caruia ii aducea la cunostinta ca: "in virtutea dreptului la libera dispozitiune a neamurilor, va prelua guvernarea in toate teritoriile locuite de romani, pe care le declara separate de Austro-Ungaria, formand acum cu ROMANIA un stat unic si independent".

Astfel, dupa o ocupatie de cateva sute de ani in care s-a incercat deznationalizarea totala a populatiei de origine romana, ignorata in propria ei tara, acestia au decis scuturarea jugului asupririi si au hotarat desfacerea totala de Ungaria. Consiliul Central Roman a trecut imediat la actiune convocand pentru data de 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, unde avusese loc martiriul lui Horea si Closca si intrarea triumfala a primului unificator Mihai Viteazul, o Adunare Nationala a reprezentanilor tuturor romanilor din Transilvania si tara ungureasca. Peste o suta de mii de participanti au sosit din cele mai indepartate colturi ale tarii, alaturandu-se delegatilor sectiilor de votare. Gh. Pop de Basesti fusese numit presedinte al tuturor delegatilor, iar Vasile Goldis fusese insarcinat cu citirea "Hotararii de Unire". Iata cum suna acest valoros document istoric: "Articol prim al Hotararii Adunarii Nationale, decreteaza unirea acestor romani si a tuturor teritoriilor locuite de dansii cu Romania". Rezolutia Unirii care a fost citita de Vasile Goldis suna astfel :"Adunarea Nationala a tuturor romanilor din Transilvania, Banat si Tara Ungureasca, adunati prin reprezentii lor indreptatiti la Alba-Iulia in ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decreteaza unirea acelor romani si a tuturor teritoriilor locuite de dansii cu Romania. Adunarea proclama indeosebi dreptul inalienabil al natiunii romane la intreg Banatul, cuprins intre raurile Mures, Tisa si Dunare". A luat apoi cuvantul Iuliu Maniu care, in cuvinte emotionante a aratat ca: "Unirea tuturor romanilor intr-un singur Regat si intr-un nedespartit Stat este nu numai un ideal sfant, ci este si un drept indiscutabil al nostru in baza fiintei noastre nationale" .

Iata acum continutul penultimelor doua aliniate din acea "Rezolutiune" .

VII. Adunarea Nationala cu smerenie se inchina inaintea memoriei acelor bravi romani, care in acest razboi si-au varsat sangele pentru infaptuirea idealului nostru murind pentru libertatea si unitatea natiunii romane". VIII. Adunarea Nationala da expresiune multumirei si admiratiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin stralucitele lupte purtate cu cerbicie impotriva unui dusman pregatit de multe decenii pentru razboi, au scapat civilizatiunea din ghiarele barbariei". Presedintele Adunarii, Gheorghe Pop de Basesti a supus apoi aprobarii Rezolutia prezentata, care a fost aprobata in unanimitate.

Era 1 Decembrie 1918. Marea Unire se infaptuise prin vointa neclintita a poporului roman. In timp ce la Alba Iulia se desfasura Marea Adunare Nationala a Romanilor, care urma sa consfinteasca realipirea pamantului sfant al Transilvaniei la Patria mama, armatele romane victorioase intrau in Bucuresti avandu-l in frunte pe regele Ferdinand-Intregitorul. La acel mars triumfal lipseau din pacate marii disparuti in luptele de reintregire a neamului: gen. Eremia Grigorescu cazut in luptele de la Oituz, gen. Dragalina cazut in inclestarea din defileul Otului, gen. Praporgescu cazut in luptele de pe Valea Oltului, gen. Scarisoreanu cazut in luptele din Dobrogea, col. Poenaru-Bordea si slt. Eaterina Teodoroiu "eroina de la Jiu" cazuti in inclestarile de la Marasesti, col. Dubois cazut pe Arges, loc.Henry Jean cazut la Varnita, cap. Vernay cazut la Marasesti si gen. Laffont decedat la Iasi, alaturi de multi alti eroi cunoscuti sau necunoscuti care s-au infratit pe veci in glia stramosilor din veac.  Pierderile romane au fost de peste 250.000 de morti si peste 200.000 de raniti si disparuti.

Intr-un cadru deosebit de emotionant, la 27 Decembrie 1918 Regele Ferdinand a primit la Bucuresti Actul Unirii. Cu acest prilej, conducatorul delegatilor Consiliului National Roman din Tansilvania Vasile Goldis, declara: "Prin aceasta unire s-a implinit visul de o mie de ani al neamului romanesc: unirea intr-un singur stat al tuturor romanilor". A doua zi, la 28 decembrie 1918, Suveranul, care se identificase cu interesele nationale ale poporului roman, a declarat:" In numele romanilor din Vechiul Regat, din Basarabia si Bucovina, astazi uniti, cu profunda recunostinta primesc hotarararea fratilor nostri de peste Carpati de a savarsi unitatea tuturor romanilor si declar pe vecie unite la Regatul Roman toate tinuturile locuite de romani, de la Tisa pana la Nistru" .

Bibliografie: Istoria Romaniei

Nasterea Celui care avea sa schimbe fata lumii a fost prevestita cu multe secole inainte prin zeci de profetii care s-au implinit in totalitate, incepand cu locul Nasterii Mantuitorului, viata fara prihana pe care a dus-o, minunile savarsite, patimile indurate, moartea si Invierea Lui.

Profetul Isaia care a trait in Secolul 8 inainte de Christos, a fost primul care a proorocit venirea lui Mesia (7.14): "Iata Fecioara va primi in pantece si va da nastere unui Fiu pe care il va numi Emanuel" (in ebraica Immanu’ el) "Dumnezeu este cu noi" nume simbolic, acordat unui descendent din semitia lui David, pe care avea sa-L nasca o Fecioara. "Ca un pastor spune el va pastori turmele sale, va lua mieii in brate si ii va incalzi la san" (40).

Proorocul Miheia a localizat cu cateva secole inainte de nasterea Lui locul intruparii: "Si tu Betleeme, desi esti mic intre miile regatului Iuda, din tine va iesi Stapanitor peste Israel, iar obarsia Lui este dintru inceput, din zilele vesniciei". 393 (5.1) Betleem, (Beth Lahem in ebraica), ce se traduce prin "Casa Painii", este orasul in care moabita Ruth, o femee de alt neam decat cel israelit, a fost luata in casatorie de Boaz, creand o noua dinastie, nepotul ei David fiind uns rege de catre judele Samuel in orasul Betleem. De atunci acest oras este considerat a fi simbolul dinastiei Davidiene.

La randul lui profetul Ieremia a proorocit venirea lui Mesia, "un descendent al lui David, care va fi un exemplu de adevar si dreptate" precum si intoarcerea poporului evreu din captivitate. Acest lucru se petrecea in anul 585 (ICh) cand orasul Ierusalim era asediat de ostile lui Nabucodonosor, Templul, pradat si distrus, iar poporul evreu dus in cea mai umilitoare dintre robiile pe care le-a indurat de-a lungul existentei sale.

Si ultimul lor profet de dinaintea intruparii Mantuitorului, Maleahi, spune:          "Iata, El vine!".

Pentru a intelege momentul astral in care Iisus a venit sa mantuiasca omenirea, este necesar un scurt istoric al regiunii in care s-a intrupat. Pe teritoriul Palestinei s-au asezat inca din mileniul 4 inaintea Erei Crestine unele triburi semitice, apoi in mileniul 2 filistenii, moabitii si evreii. In secolul 10, statul care se crease s-a divizat in doua regate, Israel, cucerit in anul 722 de asirieni si Iudeea, cucerita in anul 586 de Babilonieni. A urmat ocupatia persilor in secolul 4, a macedonienilor in secolul 3 si a romanilor in anul 63. Dupa moartea lui Alexandru cel Mare, care cucerise in anul 323 (ICh) Ierusalimul si Samaria, Palestina devenise o tara desmembrata intre dinastia Seleucizilor sirieni si a Lagizilor egipteni.

In anul 63, generalul Cneius Pompeius Magnus cucereste Ierusalimul dupa un asediu de 3 luni, Palestina trecand sub ocupatie romana, iar in anul 37 Marc-Antoniu il instaleaza pe Irod cel Mare suveran al Iudeii. Datorita cruzimilor manifestate de acest tiran lipsit de scrupul, poporul ebreu a dorit mai mult ca oricand venirea lui Mesia care sa il elibereze de sub ocupatia romana, sa il scape de un rege crud si sa redea gloria de altadata a Israelului. Intr-o lume ce semana cu o jungle, in care hotia, minciuna si desfraul erau la ele acasa, unde popoare intregi erau transformate in armate de sclavi, prizonierii torturati si ucisi prin metode pline de cruzime, jupuiti de vii, crucificati, orbiti cu sulita, trasi cu sfori de buzele perforate, arsi de vii, etc *), in care omul nu cunostea sentimentul dragostei fata de aproapele sau, compasiunea si iertarea, Dumnezeu a hotarat sa trimita pe pamant pe Cel menit sa mantuiasca omenirea.

Daca locul nasterii lui Iisus Christos se cunoaste cu certitudiine, in jurul datei intrupariii Sale s-au iscat multe controverse intre istorici, astronomi si cercetatori ai Bisericii, cele mai aproape de realitate fiind informatiile furnizate de astronomi si de evanghelistii care au trait in preajma Mantuitorului. Toate datele obtinute alcatuiesc argumente deosebit de puternice care sustin evenimentul astral al Nasterii, precum si viata si faptele Mantuitorului.

Argumentul Astronomic. Astronomul francez Eustache Le Noble a scris in anul 1693 o "Dizertatie cronologica si istorica" cu privire la anul nasterii lui Iisus Christos, reluand teoria marilor conjunctii anuntate de Kepler, care stabilise ca conjunctia planetelor Jupiter, Saturn si Marte din anul 1603 in urma careia s-a adaugat o noua stea, a avut loc si in anul 747 al erei romane, fenomenul repetandu-se ciclic. Kepler a precizat ca dupa un an de la aceasta conjunctie a aparut steaua, iar dupa inca un au venit Magii, deci anul nasterii lui Iisus Christos este, dupa el, anul 750 de la intemeierea Romei, cum obisnuiau locuitorii acestui imperiu sa socoteasca timpul, anul numarul 1 fiind anno urbis.

In ceea ce priveste "steaua vizibila in tot Orientul", un fenomen astronomic deosebit de rar, aceasta a fost tripla conjunctie a planetelor Jupiter, Saturn si Marte care a avut loc in Constelatia Pestilor. Aceste planete au stat cateva saptamani aliniate, atingand apogeul luminozitatii in jurul datei de 15 decembrie, ca o supernova de mare magnitudine. "Semnul zodiacal al pestilor si planeta Jupiter anuntand nasterea unui Rege, au avut fara indoiala o semnificatie deosebita pentru astronomii acelei epoci", scrie G.Messadier. "Atunci Magii, ascultandu-l pe regele Irod au plecat, iar steaua pe care o vazusera in Rasarit mergea inaintea lor, pana ce s-a asezat pe locul unde era Pruncul". (Matei, 2.9)

Argumentul istoric. In timpul intruparii Mantuitorului romanii datau evenimentele plecand de la anul fondarii Romei, considerat anno urbis nr.1. Incepand cu anul 56 (I.Hr) functiona calendarul Iulian dupa numele lui Iuliu Cezar, in care se stabilise prima zi a anului la intai ianuarie. Tinand cont de datele calendarului Iulian, Dennis LePetit a stabilit data nasterii Mantuitorului la 25 decembrie anno urbis 754, an care mai apoi a devenit primul an al Erei Crestine. Istoricul evreu Iulius Flavius care a trait in Secolul 1, afirma insa ca regele Iudeii Irod cel Mare a murit in anul 750. El mentioneaza in cartea "Antichitati Evreesti" recensamantul ordonat de guvernatorul Quirinius in anul 6 al Erei Crestine. De asemenea, Sf.Evanghelist Matei (2.1) scrie ca Irod a murit la putin timp dupa nasterea lui Iisus, ceea ce inseamna ca Mantuitorul s-a nascut in jurul anului 750 si nu in anul 754, dupa calendarul roman. "In aceasta perioada Cezar Augustus a emis un decret pentru a se face un recensamant al populatiei in tot imperiul roman. Guvernator al Siriei era in acei ani Quirinius (care anexase Iudeea la imperiul roman). Intrucat fiecare locuitor trebuia sa se recenzeze in orasul de origine, Iosif impreuna cu Fecioara Maria, care era insarcinata, au plecat spre Betleem, intrucat el si familia lui erau originari din acel oras, fiind descendenti din David" (Luca 2, 1-5). Istoricul evreu Iosif Flavius (Ben Mathias), afirma ca acest recensamant a avut loc in anul 6 al Erei Crestine, in timp ce sfintii evanghelisti Luca si Matei spun ca Iisus s-a nascut in timpul regelui Irod Cel Mare, care a murit in anul 4 inaintea Nasterii Mantuitorului. Exista deci o neconcordanta de 10 ani intre cele doua surse, ceea ce nu este de neinteles tinand cont de faptul ca istoricul evreu a trait putin mai tarziu, aproximativ intre anii 37 si 100 dupa Christos. Acelasi istoric scrie in "Antichitati evreesti" (XVIII,63-67): "In aceasta epoca a trait Iisus, un om exceptional care a infaptuit lucruri miraculoase. El a castigat multi adepti printre evrei si printre greci. Datorita denuntului notabilitatilor noastre, Pilat l-a condamnat la crucificare, dar el a aparut a 3-a zi viu, asa cum au proorocit profetii".

Ceea ce este insa deosebit de important pentru confirmarea existentei lui Iisus, intrucat s-au gasit unii care au afirmat ca El nu a fost decat un personaj legendar, sunt cele cateva documente oficiale care constituie argumente irefutabile.

Astfel, intr-o nota administrativa, (Scr. X,96) Gaius Plinius Secundus (Pliniu Cel Tanar), guvernator al Bitiniei, comunica imparatului in anul 112 cateva din problemele pe care le intampina, printre care criza agricola creata de faptul ca templele s-au golit, nemaifiind cumparatori de animale pentru sacrificiu, conform informatorilor evrei ai lui Pliniu, datorita crestinilor care alcatuiesc o societate secreta, neloiali imperiului roman. Guvernatorul ii cere imparatului instructiuni in legatura cu acesti crestini denuntati intr-o scrisoare anonima pe care o primise. "Ei se reunesc la date fixe inainte de ivirea zorilor, cantand un imn dedicat lui Christ ca Dumnezeu", ii scrie el imparatului Traian, care ii raspunde sa nu ia in consideratie denunturile anonime, dar sa-i pedepseasca pe cei care afirma cu obstinatie ca sunt crestini. Si alte surse demne de incredere vorbesc despre existenta lui Iisus. Astfel, in anul 115 istoricul latin Publius Cornelius Tacitus scrie in "Annale" ca Neron, banuit a fi incendiatorul Romei in anul 64, a dat ordin ca crestinii sa fie torturati pentru a marturisi ca ei sunt autorii si apoi ucisi. "Numele crestinilor, scrie Tacitus, vine de la Christ, care, sub principatul lui Tiberius a fost condamnat la moarte de procuratorul Pontius Pilatus". Filozoful grec Filon din Alexandria (Filon-Iudeul, 25 ICh-40 DCh) atribuie lui Pilat violente, cruzimi si executii fara judecati prealabile. El a fost de altfel revocat in anul 36 de catre legatul Siriei Vitelius si trimis la Roma pentru a justifica in fata imparatului inabusirea in sange a unei manifestatii samaritene. Caligula l-a condamnat la moarte sau la exil (istoricii sunt impartiti in aceasta privinta), Pilat disparand astfel din istorie purtand stigmatul lasitatii cu care l-a abandonat pe Iisus dandu-L pe mana fariseilor si saducheilor care strigau cuprinsi de ura, "Rastigneste-L".

Argumentul teologic. Coranul, cartea sfanta a musulmanilor, scrie in versetele18-21: "Iisus a fost creat prin vointa Spiritului Divin", iar la Cap. 4, versetele 164-169: "Mesia, Iisus fiul Mariei, este Apostolul lui Dumnezeu si al vointei Sale, pe care El L-a asezat in pantecele Mariei. Este un Spirit venit de la Dumnezeu". Si Cartea sfanta a evreilor, Talmudul, confirma existenta si caracterul general al lui Iisus, in multe din primele povestiri ale acestei carti. (Joseph Klausner).

Astazi, dupa implinirea a doua milenii de la momentul astral in care s-a intrupat Mantuitorul, se poate afirma cu certitudine ca, asa cum nu putem nega existenta Universului si a lui Dumnezeu ca principiu fundamental al existentei si al ordinei universale, nu putem pune sub semnul indoielii existenta lui Iisus Christos care s-a jertfit pe Sine pentru a aprinde in sufletele noastre flacara credintei cele adevarate spre mantuirea noastra. In constiintele celor rascoliti de angoase si incertitudini, cat si de teama in fata existentei lor in timp si spatiu, sau de neputinta de a intelege rolul si misiunea lui Iisus pe pamant, reverberatiile ignorantei lor sunt deosebit de profunde, cu consecinte dezastruoase pentru ei pe plan spiritual, deoarece nimic nu poate inlocui invataturile Mantuitorului. "Exista un gol in inima fiecarui om, pe care numai Dumnezeu il poate umple prin Fiul Sau, Iisus Christos". (Blaise Pascal).

*) Vezi ilustratiile bazoreliefurilor reproduse in "La civilisation assyro-babylonienne"- Paris 1922 si "La Mesopotanie", Paris 1923.

Dupa evenimentele regizate din decembrie‘89, pe scena politica a Romaniei au aparut ca ciupercile o sumedenie de formatiuni politice create cu scopul diminuarii sanselor partidelor istorice din perioada interbelica de a reveni pe scena politica a Romaniei.

Supravietuitorii Partidului National Taranesc au reusit totusi sa reconstituie acest partid sub conducerea "Seniorului" Corneliu Coposu, care reusise sa afilieze in clandestinitate partidul la Internationala Crestin-Democrata.

A fost reconstituit si Partidul National Liberal in care s-au pus mari sperante dupa rasturnarea dictaturii comuniste, dar acest partid a dezamagit profund electoratul, dovedindu-se a nu fi la inaltimea momentului istoric. Aceasta formatiune politica a avut tot timpul o atitudine ambigua, purtand amprenta duplicitatii imprimate de unii dintre liderii ei, precum Guta Tatarascu in perioada instaurarii comunismului, cu care a colaborat, Radu Campeanu dupa asa zisa revolutie, si mai recent Calin Popescu Tariceanu, cel mai duplicitar dintre toti sefii acestui partid istoric, care a realizat o serie de compomisuri cu partidele din stanga esicherului politic, votand in Parlament cot la cot cu formatiunile de sorginte comunista carora le-a sustiut politica populista., ceea ce a antrenat tara intr-o criza sociala si financiara nemaiintalnita in perioada postdecembrista. Daca Partidul National Liberal a dat o pleiada de barbati de Stat care au condus stralucit destinele tarii in momentele de cumpana ale istoriei noastre, dupa evenimentele din Decembrie acest partid nu a mai fost condus cu aceeasi clarviziune, in el aciuindu-se o multime de afaceristi, indivizi aroganti si infatuati, care au dat dovada de diletantism cras si incompetenta, compromitand ideile nobile ale Bratienilor.

Recitind opera politica a marelui Eminescu aparuta sub forma unor editoriale in ziarul de nuanta conservatoare " Timpul" unde era redactor-sef, se poate constata viggoarea cu care a combatut demagogia si coruptia ce domneau in sanul partidului liberal. Ceea ce frapeaza enorm pe cititorul de astazi al publicisticii lui Eminescu, este similitudinea izbitoare dintre naravurile reprezentantilor acelui partid aflat la putere in epoca respectiva si al celor din partidul Liberal din zilele noastre. Exemplele selectate vin sa confirme sintagma : coruptie, incompetenta si abuz de putere. "Traim intr-o tara ciudata, scrie Eminescu in ziarul Timpul la data de 16 mai 1881 si nu e zi in care sa nu putem repeta, cand cu mahnire, cand cu indignare : ca la noi la nimeni! Multe am vazut, multe am indurat de cand avem fericirea sa vedem la carma tarii pe oamenii marelui partid (liberal, nn) care promiteau sa aduca in aceasta tara mult incercata Domnie a Virtutii. Acei oameni atat de mult s-au obisnuit a striga ca ei sunt tara si numai ei incat in cele din urma au inceput s-o creada si, cautand imaginea natiunii in acea oglinda mincinoasa in care nu se vad decat diurne, ghesefturi, recompense, misiuni, cumul, etc., striga cu mirare: In tara asta nu sunt oameni cinstiti!" In ziarul "Timpul" din 2 decembrie 1881 Eminescu este atat de actual incat citindu-i editorialul ai putea crede ca a anticipat fapte ce se petrec in zilele noastre: "Cunoastem de mult colosalele preparative, scrie el, ce se fac in vederea campaniei electorale. Dupa cate stim, ele vor intrece cu mult tot ce tara a avut ocaziunea sa vada in trecut in aceasta materie. Nu credem totusi ca cutezanta oamenilor de la putere sa mearga pana la a dezonora Justitia, facand-o unealta de partid si servindu-se de dansa in alegeri spre a oprima vointa si constiinta alegatorilor".

Aservirea Justitiei poate nu a fost posibila in timpul lui Eminescu la scara la care aceasta Institutie a Statului de Drept a fost aservita partidului condus de tandemul Iliescu-Natase, cand am asistat la un spectacol dezonorant in care multi slujitori ai Zeitei Dreptatii s-au transformat in lachei ai puterii careia i-au aparat cu exces de zel interesele.

Tariceanu nu a putut realiza aservirea justitiei, dar a reusit sa-i blocheze drumul spre reforma, reforma ce ar fi dus la epurarea deplina a societatii romane. Referitor la viteza cu care reprezentantii partidului liberal au votat intr-o singura seara 5 proiecte de legi, Eminescu scrie in ziarul "Timpul" la data de 27 martie 1879 : " orice expresii am intrebuinta, daca am numi-o bufonerie constitutionala sau panglicarie prlamentara, orice vorba am intrebuinta ea n-ar fi indestul de tare pentru a infiera aceasta extrema usurinta, care nu credem sa fi avand seaman in analele nici unui parlament de pe fata pamantului". Calin Popescu Tariceanu nu a avut nevoie sa treaca prin Parlament anumite proiecte de legi intrucat a preluat de la precedesorul lui, Adrian Nastase, o metoda mult mai sigura si mai eficace: Ordonantele de urgenta emise de guvernul liberal de la putere.. "Am vorbit atat de mult de partidul rosu de guvernamant (liberal, nn) si de inividualitatile care-l compun incat marturisim ca uneori simtim ca ne-a sleit dictionarul si nu mai aflam expresii care sa-nsemneze intr-un chip nou coruptiunea adanca ce s-a-nradacinat in acest partid. Osteneste in adevar cineva descriind tot aceleasi naturi care considera avutul public si interesele tarii ca pe o mina buna de exploatat". (Timpul, 13 iunie 1881). Acelasi sentiment il incearca si pe analistul politic de azi care este pe cale a epuiza toata gama de epitete la adresa PNL, vazand halul in care a adus tara acest partid oportunist.

Daca Eminescu ar fi trait in zilele noastre si ar fi fost martor al marilor abuzuri la care se dedau asa zisii "oligarhi" care sustin financiar partidul liberal si pe cele cu care a semnat alianta pentru destituirea presedintelui Basescu, ar fi ramas fara replica. "O spunem drept ca lipsa pana si a unei umbre de sentiment de pudoare, care e comun atat celor mai multi dintre oameni precum si sentimentul machiavelic al guvernului, nu ne mai revolta. Ne-am obisnuit atat de bine cu dansul, am patruns atat de bine toata reteaua aceasta de expediente si de cugetare perversa incat nu ne mai mira nimic, nu ne mai revolta nimic. Pe de alta parte suntem siguri ca o lupta in infinit cu adevarul nu e cu putinta. Haosul adevarat care exista in finante, deficitul adevaat, criza adevarata, cu toate ca recolta noastra e buna, apasarea adevarata pe care o exercita un sistem al ineptiei si al minciunii asupra populatiilor cata sa se infunde mai curand ori mai tarziu....Deplangem de pe acum mana de oameni pe care situatia-i va sili sa ia asupra-le trista mostenire a acestei secte de speculanti ai ntereselor publice si de comedianti politici". (Timpul, 19 oct.1880). Intadevar, noul guvern care va fi instalat dupa alegeri va avea o misiune dintre cele mai dificile de a restabili increderea populatiei in Institutiile Statului de Drept. "Acum cateva zile d.ministru al finantelor anunta saracia, foametea care domnesc in tara; in fiecare zi vedem sosind in capitala, spre a cersi din usa in usa, tarani vestejiti la fata si incovoiati de mizerie, care spun ca de o zi sau doua n-au mancat si cu toate acestea, senatul a votat recompensa minima a presedintelui Camerei. Trist spectacol pentru o tara care vede ca un partid fara scrupul si fara nici un control, tocmai in timpuri de mare lipsa, de foamete, imparte cu darnicie banii publici favoritilor sai", scrie Eminescu in "Timpul" la 4 aprilie 1880. Folosind aceleasi metode, parlamentarii din zilele noastre si-au votat fara pic de rusine pensii aproape duble decat ale celorlalti muritori de rand, iar salariile directorilor unor regii guvernamentale sunt de ordinul zecilor de mii de euro, in timp ce sute de oameni mor anual de foame si frig, iar nou nascutii sunt aruncati la pubela, pe camp, sau abandonati in maternitate din cauza lipsurilor materiale. "Noroc ca poporul nostru e intelept, caci rar se va gasi un popor mai rabdator decat al nostru. Dar si rabdarea lui cata sa fi avand o margine". (Timpul, 10 iunie 1879) . Speram ca la alegerile viitoare rabdarea alegatorilor care au fost pusi la grea incercare in ultimii ani sa se manifeste printr-un vot care sa elimine coruptii din viata publica a Roamaniei.

"Este de netagaduit astazi ca atmosfera politica a tarii are trebuinta sa fie purificata de miasmele pestilentiale ce o apasa; moralitate este cuvantul ce se afla pe buzele tuturor. Moralitate in alegeri, moralitate in administratie, moralitate in Justitie, iata trebuintele imperioase ale momentului. In fata chivernisitilor si a imbogatitilor zilei, opozitia de toate nuantele, unita asupra acestui program comun, va fi sigura de triumful ei ". (Timpul, 20 noiembrie 1882).

Si atunci, ca si acum, electoratul era dezbinat datorita scenariilor si diversiunilor celor care detineau parghiile puterii, astfel ca epurarea morala a societatii ce purta si inca mai poarta pecetea mentalitatilor fanariote, nu a putut fi pusa in aplicare. Este trist sa constati ca dupa 120 de ani pe malurile Dambovitei coruptia este inca in floare, luand proportii nemiintalnite pe melegaurile noas tre. "Cand sunt rosii la putere (scrie Eminescu la data de 3 iunie 1879) adminitratia intreaga s-a impanzit cu fel de fel de Mihailesti si numai pe ici pe colo Justitia descopera cate ceva ca din intamplare, pe cand daca procedura ar fi sistematica si energica, nu stiu zau daca marele partid national-liberal n-ar trebui sa se bucure, aproape fara exceptie, de umbra blagoslovita a Vacarestilor. Se poate constata ca textul de mai sus se potriveste de minune catorva partide de la noi, in care Mihailestii, Patricienii, Voiculestii, Remesii, Pacurarii si alti asa zisi "baroni" sau "oligarhi", misuna precum vulturii in jurul prazii, sfidand prin opulenta vietii de nabab pe care o duc cat si prin insolenta specifica ciocoilor. "Noi pe oamenii de la guvern nu-i credem pe atat de rai patrioti pe cat sunt de usori, nu atat de usori pe cat sunt de meschini si nu atat de meschini pe cat sunt de lasi. Stim foarte bine ca nu au avut nevoie de glasul opozitiei pentru a zice nu, caci opozitia nu a deschis gura si a tacut ca pestele pentru ca e prea putin numeroasa. (Timpul, 16 aprilie 1888). Asemanarea cu situatia socio-politica din zilele noastre este menita a demonstra ca nimeni nu a invatat niciodata nimic din istorie."Iata dar starea fericita de lucruri laudata de organele guvernului: bugetul cheltuielilor Statului se urca, importul din strainatate se urca, mortalitatea urca, dar scad veniturile, scade exportul, scade populatia, scad scolile , populatia emigreaza". (Timpul, 9 iulie 1880). Cata similitudine cu situatia catastrofala din zilele noastre cand au emigrat peste doua milioane de oameni, care si-au cautat pe alte meleaguri o sursa mai sigura de existenta. Am putea spune ca nimic nu s-a schimbat, problemele sunt aceleasi, doar actorii sunt altii, mai lacomi si mai perfizi. "Ceea ce ne preocupa pe noi mai mult este invatamantul ce l-am putea culege si de astadata despre caderea treptata a nivelului moral si despre tortura la care este expusa constiinta alegatorului, invatamant care nu face decat sa intareasca in noi convingerea ca masina guvernamentala dispune de un arsenal din cele mai complete si mai perfectionate pentru a incatusa vointa alegatorului, pentru a nimici neatarnarea lui, pentru a face dintr-o alegere o adevarata parodie". (Timpul, 8 martie 1880). Manipularea alegatorului de acum se face prin mijloace mult mai sofisticate precum presa, radio si posturile de televiziune aflate in slujba marilor "moguli".

"Nu mai avem curajul de a inregistra toate plangerile in contra administratiunii destrabalate care ne vin din toate partile. Suntem mai aproape de adevar cand vom afirma ca in realitate nu mai exista administratiune, ca judetele sunt abandonate cu desavarsire in exploatarea a vreo cativa deputati sateliti ai guvernului, care la randul lor permit guvernului sa exploateze tara la o scara mai mare. Da-mi sa-ti dau - iata morala guvernantilor de astazi". (Timpul, 29 martie 1880). Este uimitoare analogia cu politica "bani pentru partid" pe care o practica cu nonsalanta partidele care au transformat coruptia intr-o adevarata profesiune de credinta, lasand tara la discretia noilor ciocoi care si-au creat adevarate feude in teritoriu unde domnesc dupa bunul lor plac.

"Ca orator, d.prim-ministru (liberal,nn) are talent deosebit si rar, oricat ar fi dealtminteri lumea plina de toate soiurile de indivizi rai, perversi si fara nici un respect de adevar. D-sa, ce e drept, nu are logica, nu are argumnentatie, nu are claritate decat in niste doze foarte neinsemnate; are insa, cand e vorba sa arunce un neadevar sau sa insinueze intr-un chip calomnios un sange rece care trebuie sa scarbeasca pana la disoperare pe o natura onesta si sa umple de admiratie chiar naturile cele mai catilinare ce-i compun aparatul d-sale parlamentar". (Timpul, 18 ian,i880). Orice aseanare cu actualul prim ministru este cu totul intamplatoare. "Avem atatea de imputat guvernului rosu, (liberal,nn) atatea falsificari, atatea calomnii aruncate asupra noastra (a partidului Conservator din opozitie nn), atata lipsa de simt al dreptatii incat adeseori ne lipseau cuvintele si proprii si figurate, pentru a consemna putreziciunea bizantina ce-au raspandit-o oamenii acestia asupra tarii, ne lipseau locutiunile pentru a reduce la adevarata lor expresie zadarnica logomanie cu care ametesc publicul roman si falsifica bunul lui simt atat de vestit odata, ametind o natie intreaga". (Timpul, 18 aprilie 1879). Se pare ca "putrzicunea bizantina" la care se referea Eminescu in causticul sau editorial s-a perpetuat si a luat proportii nemaiintalnite pe meleagurile noastre. "A sosit momentul mare in care apa se limpezeste si gunoaiele pe care le purta vijelia trecatoare sunt aruncate la mal sau cad la fund; a sosit momentul in care nulitatea, incapacitatea, coruptia si venalitatea trebuie sa reintre in intunericul din care au iesit". (Timpul, 30 sept. 1878). Este ceea ce dorim si noi, cei care mai pastram speranta in purificarea morala a societatii, actiune care poate fi dusa la implinire cu ocazia alegerilor de care ne desparte putin timp.

Exista in viata noastra intamplari ce par a fi determinate de jocul hazardului, de actiunea unor factori imprevizibili sau de anumite situatii conjuncturale, ca o rezultanta a concursurilor de imprejurari. In realitate ele sunt opera destinului inexorabil care dirijeaza toate actiunile noastre, conducandu-le spre un final inevitabil. Uneori deznodamantul acestor situatii este neindurator, cum a fost in cazul slt.aviator Theodor Lisaniuc, care si-a frant aripile in locul camaradului sau de arme, lt. aviator Florian Buchiu, ale carui amintiri au stat la baza acestui remember.

Capitularea neconditionata a Romaniei la 23 August 1944, cunoscuta sub eufemismul "Armistitiu", a avut consecinte dezastruoase pentru tara noastra. Armata romana din Moldova a primit ordinul de a inceta luptele, hoardele armatei rosii patrunzand in tara fara a intampina nici cea mai mica rezistenta, dupa care au urmat o serie de jafuri, violuri si crime. Rusii s-au comportat in Romania ca intr-o tara ocupata, ucigand, jefuind si furand tot ce se putea fura, chiar si ceasurile de la mana oamenilor, pe care nu le vazusera in "raiul" lor bolsevic. "Davai cias" era cuvantul la ordinea zilei, astfel incat oamenii se fereau sa mai iasa chiar si ziua din casele lor, deoarece riscau sa fie pradati sau impuscati in plina strada.

Dupa incetarea ostilitatilor rusii au incalcat cu cinism acordurile incheiate, luand prizonieri peste 150 de mii de ostasi, subofiteri si ofiteri ai armatei noastre, dintre care peste 40 de mii au fost deportati in lagarul de la Balti, impreuna cu circa zece mii de militari germani, unguri, italieni si slovaci. Neavand posibilitatea de a-i alimenta, rusii i-au impuscat pe toti, aruncandu-i in gropi comune. Pe acel loc a fost ridicat mai tarziu un monument in amintirea macelului care aminteste crimele de la Katyn unde a fost asasinata de KGB floarea armatei poloneze. Restul prizonierilor romani au luat drumul Siberiei si al lagarelor mortii din Asia Centrala, raspandite in vastul teritoriu al gulagului rusesc pana la Vladivostok.

In acest timp Aviatia Romana care era angajata in luptele pentru eliberarea Transilvaniei de nord a primit ordinul de a schimba semnele de identificare de pe fuselajul si aripile avioanelor, semnul crucii tricolore cu litera "M" la fiecare capat fiind inlocuite cu un cerc tricolor avand in centru steaua cu cinci colturi. Cu toate acestea avioanele romane erau doborte sau incendiate la sol de rusi, care aveau o ura viscerala impotriva aviatiei noastre care le daduse cateva lectii de inalta maestrie in arta pilotajului, atat in luptele aeriene cat si in bombardamentele obiectivelor terestre.

Escadrila 113 se afla cantonata in acele zile fierbinti pe aerodromul improvizat de la marginea padurii Coanda, langa comuna Produlesti, gara Matasari, aflandu-se la dispozitia Statului Major al Aerului care era dispersat in orasul Titu. In asteptarea ordinului de plecare in misiune cativa aviatori jucau remy la o masa in jurul careia se aflau lt.aviator Florian Buchiu, slt. aviator Theodor Lisaniuc, adj. sef aviator Ion Moise si serg. aviator Francois Hillerin. Jocul era anost si lancezea deoarece toti erau cu gandurile la camarazii lor plecati in misiuni deosebit de riscante inca din zorii acelei zile de la sfarsitul lunii septembrie 1944. Printre cei plecati se aflau lt.av. Ionica Voiculescu, sergentii aviatori Dumitru Istrate, Ionescu Vasile si cel mai tanar dintre toti, Nicolae Crivat. In jurul orelor 10 dimineata comandantul Escadrilei 113 cpt. aviator Ion Goranescu s-a intors de la Statul Major al Aerului avand in mana un plic mare de culoare galbena, plin de sigilii. Acest ofiter rezervist care a condus Escadrila de la inceputul razboiului pe toata perioada luptelor, era cu cativa ani mai in varsta decat ceilalti aviatori, dar era iubit pentru intelepciunea manifestata cu diverse prilejuri, pentru dragostea fata de intreaga Escadrila si nu in ultimul rand pentru intelegerea aratata fiecarui component al Escadrilei compusa din piloti, tehnicieni, mecanici, servanti de bord si ostasi in termen. Era un adevarat catalizator al energiilor tinerilor aviatori, in jurul lui Escadrila fiind strans unita ca un monolit. Apropiindu-se de lt. Buchiu, care era cel mai mare in grad, i-a spus, aratandu-i plicul pe care il tinea in mana: "Zbori imediat la Craiova si predai acest document Sefului Statului Major al Armatelor Terestre Romane. Fa-ti foaia de misiune si adu-o la mine la semnat."

Exista momente in viata cand o vointa mai puternica decat a noastra ne determina sa luam unele hotarari care ne vor schimba radical cursul existentei. Asa s-a intamplat in acel moment cand slt.Theodor Lisaniuc s-a ridicat de la masa si apropiindu-se de lt. Florian Buchiu i-a spus : "Te rog sa ma lasi sa zbor in locul tau la Craiova unde locuiesc, deoarece sotia mea a nascut acum cateva zile un baiat si as vrea sa-i imbratisez". Cu aceste cuvinte slt. Lisaniuc si-a semnat sentinta, urmandu-si necrutatorul destin scris in stele. "Desigur draga prietene, i-a raspuns lt.Buchiu. In primul rand da-mi voie sa te felicit pentru noul tau nascut, ai acordul meu pentru schimbare, dar avem nevoie de aprobarea comandantului". Cpt. Goranescu a semnat foaia de zbor, dandu-i cateva sfaturi lui Lisaniuc: "Fii atent deoarece misiunea aceasta este foarte importanta. Ai in total trei zile pentru a o indeplini si pentru a-ti vedea mostenitorul". Fericit ca un copil care a primit cadou jucaria preferata, Lisaniuc l-a imbratisat atat pe comandant cat si pe camaradul lui, Buchiu, dupa care si-a luat foaia misiunii de zbor, a imbracat salopeta de pilot, a luat casca si ochelarii si s-a urcat in "Fieslerul" care il astepta cu motorul pornit la capatul pistei. A decolat apoi fericit facand tuturor un semn prietenesc cu mana, plecand in ultima lui misiune , la capatul careia il astepta nu intalnirea cu familia, ci cea cu eternitatea.

Dupa plecarea slt. Theodor Lisaniuc, lt. Buchiu a decolat impreuna cu generalul aviator Garleanu pe o ruta lunga de inspectie a unitatilor de aviatie din Brasov, Buzau, Bacau, Roman, Iasi, Suceava si Botosani. Peste tot au intalnit atat in viata civila cat si in cadrul unitatilor militare inspectate oameni dezmagiti si timorati datorita comportarii trupelor rusesti care jefuiau, violau si sechestrau persoane cu o salbaticie rar intalnita. Dupa inapoierea din misiune, Lt Buchiu nici nu a apucat sa-si scoata costumul de zbor, cand furierul Escadrilei, serg. Ion Bratu ii spuse ca autoritatile militare din Craiova insista sa vorbeasca cu comandantul Escadrilei 113. Deoarece era singurul ofiter la acea ora pe aerodrom, a preluat receptorul si s-a prezentat conform uzantelor militare. La celalat capat al firului, Slt. Nicolae Pelin i-a raportat urmatoarele: " Astazi...orele...avionul "Fieslerstork" nr...aflandu-se pe pista de aterizare a fost doborat cu o rafala de mitraliera, pilotul avionului, slt. Theodor Livasiuc fiind omorat". La aflarea acestei vesti, lt. Buchiu a ramas pentru cateva minte fara glas. Mai tarziu, dupa cercetari pe care le-a facut, inclusiv la Ministerul Aerului si la Marele Stat Major, avea sa afle ca in urma anchetei unei comisii mixte romano-sovietice care a urmat, s-a stabilit ca doi ostasi rusi in stare avansata de ebrietate au pariat ca vor dobori primul avion care va ateriza din prima rafala de mitraliera. Pretul acestei marsavii era o sticla de vodca.

Dupa participarea activa la luptele pentru eliberarea Ardealului de nord, la data de 1 noiembrie 1944 Escadrila 113 a primit ordinul de a se prezenta la Baza, la Flotila nr.3 Aviatie-Informatie de la Buzau. A urmat apoi scoaterea unor Unitati de aviatie de pe linia frontului si dezarmarea avioanelor romanesti de vanatoare, bombardament si recunoastere. Acest ordin dat la indicatiile Comandamentului sovietic dezonora Armata Romana si in special Aviatia militara. Din acest motiv lt. Florian Buchiu a refuzat sa faca parte din Escadrilele aviatice care urmau sa insoteasca trupele romane si sa participe alaturi de cele rusesti in luptele din Ungaria si Cehoslovacia si in ziua de 11 noiembrie 1944, dupa 3 ani si patru luni de front, s-a prezentat la Seful Seviciului Mobilizarii caruia i-a cerut sa fie demobilizat, fiind rezervist.

"Te inteleg foarte bine, esti deceptionat si eu as face la fel, i-a raspuns cpt aviator Comanescu, dar nu pot deoarece sunt ofiter activ si trebuie sa raman la datorie". Luand ordinul de demobilizare, lt. Buchiu s-a indrepta spre dormitor pentru a-si face bagajele. Avea sufletul indurerat. Imaginea camarazilor sai care si-au frant aripile in marea inclestare a luptelor aeriene ii reveneau in minte, defiland prin fata lui ca la apelul de dinaintea plecarii in misiune, zambindu-i de dincolo de viata cu mana la cozorocul caschetei de aviator. Isi aminti de camarazii sai din Escadrila 113 care cazusera in misiuni de lupta si sufletul lui se umplu de tristete. Retrai momentele petrecute alaturi de ei si le revazu chipurile asa cum ii cunoscuse. Si-l reaminti pe Cpt.av. postmortem Alexandru Starcea care arsese in carlinga avionului sau, pe Adj.av. Tomac, pe Sergentul mitralior Constantinescu, cazuti in luptele aeriene, cat si pe Sergentul t.r. Trambitas impuscat in frunte langa el in luptele de la sol impotriva unui comando german. Isi mai aminti si de alti aviatori cazuti la datorie, precum adjutantul Theodor Negulici citat prin Ordin de Zi pe intreaga Aviatie si decorat cu Ordinul "Virtutea Aeronautica" clasa "Crucea de Aur cu Spade" pentru conducerea avionului sau de bombardament "Stukas"si aterizarea in bune conditii, desi fusese lovit de un glont care ii atinsese nervul optic si orbise pe loc. Fapta lui de eroism impresionse profund si fusese relatata pe larg intr-o cunoscuta revista de razboi germana. Isi mai aminti si de asul aviatiei de vanatoare romane, Comandorul postmortem Alexandru Serbanescu, cel care se angajase singur in lupta impotriva unei formatii de cateva sute de avioane americane de bombardament si se prabusise ca un vultur cu aripile frante pe un povarnis de stanca pe frumoasa Vale a Buzaului. Urcand in trenul care il aducea la Bucuresti, coplesit de amintiri, lt.Buchiu isi sterse discret o lacrima, cu gandul la toate intamplarile pe care le traise in anii petercuti alaturi de toti camarazii lui decedati in inclesarile cumplite ale razboiului.

Aceasta este povestea mortii Slt. aviator Theodor Lisaniuc, pe care autoritatile comuniste de atunci, aflate in slujba Moscovei, au ascuns-o. Sansa a fost insa ca unii dintre camarazii lui de arma au supravietuit, precum Comandoul av.(r) Florian Buchiu, decorat printre alte cu "Virtutea Aeronautica cu Spade" care si-a amintit unele fapte eroice din Epopeea Aviatiei Romane in cel de al Doilea Razboi Mondial in care trupele rusesti in drumul spre Berlin, cu kalasnicowul intr-o mana si cu sticla de vodca in cealalta au lasat in urma lor ruine, lacrimi si morminte, printre care a fost si cel al Slt.av. Theodor Lisaniuc, cazut jertfa pe altarul crudului zeu Marte, ucis de doi membri ai unei armate care a adus in Europa ciuma doctrinei comuniste .

P.S. De curand, bunul meu prieten si colaborator comandorul av. (r) Florian Buchiu a decolat int-un zbor fara intoarcere, pentru a-si intalni camaradul caruia i-a datorat viata, cat si pe ceilalti aviatori cazuti in inclestarile marei Conflagratii Mondiale, care a secerat fara mila floarea tineretului din tarile participante la acel cumplit macel.

            In caietele de memorii ale Episcopului  Iuliu  Hossu,  salvate  in urma unor dispute cu caracter succesoral, dar  care  au revenit in patrimoniul Bisericii si au vazut lumina  tiparului, inaltul prelat scrie ca planul unificarii  fortate a Bisericii Romane Unite cu cea Ortodoxa din Romania a fost initiat la Moscova si aplicat in tara noastra dupa modelul folosit de Stalin in Ucraina. Inaltul prelat mentioneaza cateva  fete bisericesti care l-au sprijinit pe Petru Groza sa puna in aplicare acest plan cu  consecinte dramatice, in frunte cu  Patriarhul comunist Justinian Marina,  care au venit la ei in detentie incercand  sa-i convinga sa se lepede de credinta lor stramoseasca.

            Hotararea abuziva a unificarii confesionale a dat nastere unei miscari de rezistenta in randul  prelatilor greco-catolici si al credinciosilor care se opuneau unificarii fortate a celor doua Biserici, sau cereau reinfiintarea Bisericii Unite. In urma acestor actiuni, autoritatile comuniste au luat masuri de represalii inscenand procese in care s-au pronuntat pedepse cu ani grei de inchisoare, opozantii fiind acuzati de “uneltire  contra  ordinei  sociale” si “manifestari ostile democratiei”. In  orasele din Transilvania unde  au existat  forme active de rezistenta  pedepsele au fost deosebit de severe. La Oradea a avut  loc procesul unul lot de 13 persoane acuzate de propaganda pentru reinfiintarea Cultului Greco-Catolic, in frunte cu rectorul Academiei Teologice Coriolan Tamaianu si Teodor Daraban care au fost condamnati la cate 25  ani de munca silnica.  Ceilalti  membri  ai  lotului primind  urmatoarele  pedepse: Virgil Maxim 20 de ani, Dumitru Muresan 20, Ioan Tautu 18, Eugen Foisor 18, Gheorghe Mangra 15, etc, tot lotul fiind condamnat si la cate 10 ani  degradare civica.  In procesul lotului  Pop din orasul Dej, Tribunalul Militar din capitala Transilvaniei  a  pronuntat urmatoarele sentinte : Preotii Traian Pop si Augustin Prundus la cate 9 ani  munca  silnica,  preotul  Ioan  Bal  8 ani, Damian Pop 7 ani, Ioan Sabau, Vasile Laurentiu si Ioan Micu la cate 5 ani, calugarita Maria Fekete 4 ani, etc.  In  acest moment Episcopul Iuliu Hossu a intuit  drama care se apropia  si  s-a adresat lui Petru Groza  intr-o audienta cu urmatoarele cuvinte “Ceea ce faceti faceti-o crestineste si romaneste!”.

            Parintele Vasile Aftenie este unul dintre episcopii care nu au acceptat copromisul propus de reprezentantii regimului comunist care i-au oferit titlul de Mitropolit al Bisericii Ortodoxe, cu conditia de a se  se lepada de credinta stramoseasca in care fusese  botezat si crescut. Neacceptand sa semneze acest pact care era in realitate un siretlic al lui Petru Groza,  a fost dat pe mana calailor tortionari ai  securitatii,  fiind  supus  unor torturi ce depasesc limitele  imaginatiei.  Dupa cum se mentioneaza in Buletinul Arhieparhiei de Alba-Iulia si Fagaras, in ziua  inmormantarii  lui cand   a fost adus cu duba in cel mai strict secret de la Jilava,  groparul Cimitirului Bellu-Catolic si cateva femei care se aflau acolo au ridicat capacul sicriului pentru a-i  aseza mainile pe piept conform traditiei crestinesti.  Acestia au descoperit urmele unor cumplite torturi pe fata si pe corpul lui. Barba ii fusese smulsa, iar bratele  erau desprinse din umar. Tinand cont  de faptul ca Episcopul Aftenie avea o constitutie atletica, ne putem inchipui la cate suplicii  a fost supus de catre calaii securitatii, care l-au schilodit  si mutilat cu un sadism ce aminteste de tribunalele inchizitoriale ale Evului Mediu. Un singur lucru nu i-au putut smulge, dragostea fata de Christos si de Biserica pe care a slujit-o cu credinta si zambetul senin cu care a trecut la cele vesnice.  

           Vasile Aftenie s-a nascut intr-un sat de langa Blaj la 14 Iunie 1899, urmand cursurile Facultatii de Teologie  din Bucuresti dupa terminarea liceului. Era inalt, blond, avea o constitutie atletica, o privire calda si un zambet care inspira incredere. Primind o bursa pentru Colegiul “Sf.Atanasie” a plecat la Roma de unde s-a intors dupa sase ani de studii cu titlul de doctor in Filosofie si Teologie.  Dupa numai o luna este numit profesor la Academia de Teologie din Blaj, apoi Protoop de Bucuresti si ulterior rector al Academiei Teologice din Blaj, de unde revine in Capitala in urma numirii sale in functia de Episcop Vicar.

            In luna Aprilie 1940 Sfantul Scaun i-a acordat titlul de Episcop titular de Ulpiana, indeplinind si functia de auxiliar al Mitropolitului Alexandru Nicolescu, care l-a numit Vicar General al Vicariatului Bucurestilor. Acest Vicariat  numara in acea perioada aproape o suta de mii de credinciosi, urmasi ai ardelenilor care se refugiasera in Tara in cea de a doua jumatate a Sec al XVIII-lea pentru a nu fi inrolati in armata  austro-ungara, numarul  lor  si  al parohiilor greco-catolice dublandu-se dupa Marea Unire dela 1918 si dupa anexarea Ardealului de Nord in urma dictatului de la Viena, cand foarte multi romani au trecut muntii refugiindu-se in “Regat”.

             Dupa instalarea la carma tarii a regimului comunist, demonstrand un act de mare curaj in plina teroare stalinista,  Parintele Aftenie a intrat in inchisoarea Vacaresti pentru  a-i incuraja pe detinutii politici de acolo. Printre  ei  se aflau generalul Aurel Aldea, gen.Eftimiu, col. Evolceanu, cpt.Mircea Criveanu, prof. Ion Vulcanescu si multi alti reprezentanti ai elitei intelectuale care erau aruncati in infernul dela Vacaresti unde avea sa moara si el in curand. Dupa oficiera unei Sfinte Liturghii, el i-a imbarbatat pe cei arestati cu urmatoarele cuvintele: “Biserica este alaturi de voi. Biserica se roaga pentru voi”.

              Episcopul  Aftenie s-a implicat in multe din problemele sociale cu care se confrunta populatia in acea perioada tulbure. La locuinta lui din Bucuresti din care a fost alungat de comunisti, gazduia in permanenta 5-6 studenti saraci si primea credinciosi de diferite confesiuni pe care ii indruma si le dadea sfaturi. A fost prezent in randul manifestantilor din fata Palatului Regal la 8 Noiembrie 1945,  precum  si la adunarea de la Ateneul Roman cand bucurestenii s-au adunat sa-l asculte pe Iuliu Maniu. Intr-o intalnire cu Liciniu Faina, in luna octombrie din anul 1948, i-a marturisit acestui prieten din copilarie: ”Vin vremuri grele  pentru  Biserica noastra, frate Liciniu. In curand voi fi arestat dar nu imi voi intina sufletul cu pacatul tradarii, chiar daca imi vor oferi lumea toata”.

                Intr-adevar, asa cum intuise, Episcopul Aftenie a fost arestat  la data de 28 Octombrie 1948 impreuna cu episcopii dr. Valeriu Traian Frentiu, dr. Iuliu Hossu, dr. Ioan Balan, dr. Alexandru Rusu si dr. Ioan Suciu, si internat  la Manastirea Caldarusani de langa Bucuresti, care fusese transformata intr-un lagar de detentie inconjurat cu retele de sarma ghimpata si paza militara. Acolo au mai fost adusi inca  28 de membri ai Clerului Superior  Greco-Catolic  care  refuzasera  convertirea  ceruta de autoritatile comuniste. Dupa cateva incercari nereusite de a-l determina sa-si renege confesiunea,  Episcopul Aftenie  a fost transferat in arestul ministerului de Interne in luna mai 1949, fiind  supus unor torturi bestiale. A trecut  la  cele vesnice la data de 10 mai 1950 in varsta de 51 de ani, dupa numai un an petrecut in inchisoarea Vacaresti. A fost inmormantat la Cimitirul Bellu Catolic, mormantul lui devenind un loc unde o multime de oameni vin in pelerinaj  pentru a se ruga si a-si marturisi necazurile, fiind incredintati ca Episcopul martir le va indeplini dorintele.

            In vizita ecumenica pe care Suveranul Pontif Ioan-Paul al II-lea a facut-o in Romania in luna mai 1999 la invitatia fostului presedinte Emil Constantinescu, a BOR si a Conferintei Episcopilor Catolici din Romania, inaltul prelat s-a rugat in genunchi la mormantul celor 3 episcopi greco-catolici, Vasile Aftenie, Ion Balan si Cardinalul Iuliu Hossu, precum si la mormantul Eroilor Revolutiei, in prezenta a catorva mii de credinciosi care au venit sa-l vada.

           Mormantul Episcopului Aftenie este strajuit acum de un monument funerar  ridicat de o familie de credinciosi a caror fata  a fost vindecata de paralizie in urma vizitelor si rugaciunilor la mormantul lui.

           Episcopul martir Vasile Aftenie, a carui canonizare este asteptata de toti credinciosii din Romania, s-a dus cu zambetul pe buze sa-i intalneasca  pe ceilalti episcopi martiri ai Bisericii Unite ucisi in inchisorile comuniste:  Tit-Liviu Chinezu,  Ioan Suciu  si  Valeriu Traian Frentiu ucisi in inchisoarea dela  Sighet,  Alexandru Rusu la Gherla, Ioan Balan la Jilava si Iuliu Hossu mort in lagarul de la  Caldarusani unde avea domiciliu fortat, dupa ce indurase ani grei de temnita.

            In Imparatia Cerurilor, acolo unde pasiunile, patimile si interesele politice nu se regasesc,  unde  discriminarile confesionale nu exista intrucat Dumnezeu este unic si are in  paza Sa pe toti credinciosii, ei s-au intalnit si s-au infratit cu sutele de slujitori ai altarului Bisericii Ortodoxe ucisi in universul concentrationar in obsedantul deceniu care a patat cu sange  istoria Romaniei moderne.                                  

            P.S. Citind cutremuratoarea poveste a martiriului acestui inalt Prelat, care a platit cu viata convingerile lui religioase alaturi de alte cateva sute de fete bisericesti si de mii de elite si valori  ale neamului nostru, iti pui firesc o intrebare: Cum este posibil ca unii reprezentanti ai aparatului de represiune ai regimului comunist sa declare cu nonsalanta in media  ca toate torturile si supliciile la care au fost supusi  cei considerati indezirabili pentru regimul communist, au fost savarsite in interesul  si binele Romaniei?  

La data de 7 iunie crt a avut loc la Targul de Carte din Bucuresti lansarea cartii istoricului Daniel Focşa initulata "ESCADRILA ALBĂ". Prefatata de Prof. Dr. Neagu Djuvara, aceasta "istorie subiectiva", cum este subintitulata de autor, vine sa completeze alte lucrari scrise pe aceasta tema, printre care "Amazoanele Cerului" de V. Firoiu, "Escadrila Albă (TheWhite Squadron"), scrisa de Cristian Craciunoiu si Jean Louis Roba, “Zece femei impotriva mortii" de Cristian Ionescu si altele. Din pacate, la 19 iulie, de Ziua Aviatiei, deosebit de interesanta si frumoasa lucrare a istoricului Daniel Focsa nu a mai putut fi prezentata, asa cum se stabilise anterior, din motive obscure pe care autorul nu a reusit sa le identifice.  

In aceasta carte este creionat succint portretul a trei dintre aviatoarele renumitei Escadrile Sanitare si anume, Nadia Russo-Bossie, Stela Hutan-Palade si Mariana Dragescu, stalpul de bolta al lucrarii, care i-a marturisit in cadrul unei intalniri: "M-ai descoperit prea tarziu", Dar, asa cum imi declara autorul intr-un mesaj electronic "mieux vaut plus tard que jamais". 

Cartea "Escadrila Alba" incepe cu relatarile acestei legende vii a Aviatiei Romane care, la varsta senectutii, isi deapana amintirile in cateva intalniri cu autorul. In anul 1935 a efectuat un zbor in urma caruia a obtinut breveul de pilot; intre anii 1935-38, isi aminteste cu precizie de parca ar fi fost ieri, a avut prilejul sa cunoasca personal cativa piloti francezi care devenisera celebri in urma luptelor aeriene purtate in inclestarile Primului Razboi Modial, precum Antoine de Saint-Exupery, autorul povestirii "Micul Print" care ne-a incantat adolescenta, comandantul renumitei Escadrile "Cygognes" colonelul Brocard si pe Rene Fonk. Mariana Dragescu si-a reamitit si intalnirea cu Smaranda Braescu, apreciata pe toate meridianele in urma doborarii catorva recorduri mondiale la parasutism, legandu-se intre ele o prietenie statornica.  

Amintirile Marianei Dragescu, pe care istoricul Daniel Focsa le-a adunat cu grija si le-a imbinat cu rezultatul unor cercetari personale in "istoria lui subiectiva", continua. Escadrila Sanitara, cunoscuta mai ales sub numele de "Escadrila Alba" datorita culorii aparatelor de zbor, a luat fiinta in anul 1939, la propunerea printesei Mariana Stirbey. In anul 1939 aviatoarea a absolvit cursul de Zbor fara vizibilitate, iar in anul 1940 a absolvit cursurile Scolii de Instructori de Zbor de la Popesti-Leordeni. D-sa mentioneaza numele unor aviatori romani celebri pe care i-a cunoscut in acea perioada de timp.  

Daniel Focsa face apoi o incursiune in anii premergatori celei de a Doua Conflagratii Mondiale, mentionand evenimentele majore care au trasat un nou destin Tarii noastre. Abdicarea fostului rege Carol al II-lea, preluarea puterii de catre generalul Antonescu si intrarea Romaniei in razboi alaturi de puterile Pactului Tripartit, pentru reintregirea Tarii cu teritoriile pierdute cu putin timp in urma, etc. Escadrila Sanitara isi incepe misiunea pentru care a fost infiintata, preluarea ranitilor si transportarea lor la spitalele din spatele frontului. Mariana Dragescu si Nadia Russo au prilejul de a descoperi fata cumplita a razboiului, gasind pe campul de lupta ostasi raniti sau mutilati infiorator si multi, foarte multi morti. De la Odesa Escadrila Alba a fost transferata pe frontul de la Stalingrad, unde efectivul a fost completat cu noi aviatoare, precum Victoria Pokol, Maria Nicolae si Smaranda Braescu. Pentru o scurta perioada de timp din "Escadrila Alba" a facut parte si Virginia Dutescu, despre care Mariana Dragescu isi aminteste ca era un foarte bun pilot, dotata cu calitati de acrobatie aeriana si o buna camarada. A fost perioada cea mai grea de pe frontul de Est intrucat panza subtire a corturilor in care dormeau nu le putea apara de arsita zilei si de frigul cumplit al noptilor din stepa rseasca. In plus exista si pericolul real al atacurilor partizanilor sovietici.  

In anul 1942, la Palatul brancovenesc de la Mogosoia are loc "ultima nunta aristocratica din Romania", dupa cum a marturisit unul din invitatii de marca ai evenimentului, ambasadorul Finlandei la Bucuresti, printesa Marina Stirbey casatorindu-se cu printul Constantin Basarab Brancoveanu. A fost un adevarat moment de respiro pentru aviatoarele componente ale Escadrile Sanitare, care s-au intors apoi pe frontul din Crimeea, la Simferopol, unde conditiile de viata s-au schimbat radical in bine pentru ele. Dupa retragerea Nadiei Russo, Escadrila este completata cu noi aviatoare, Victoria Pokol, Maria Nicolae si Stela Hutan.  

In aceasta perioada de timp celebritatea Escadrilei Sanitare si a componentelor ei atinsese apogeul. Presa de specialitate din cateva tari europene le dedica articole pline de elogii, insotite de iustratii ale aviatoarelor si aparatelor de zbor. Dupa cum se stie, evenimentele au luat apoi o turnura nefavorabila tarii noastre. Frontul din Est prabusindu-se, a urmat Armistitiul de la 23 August, arestarea maresalului Antonescu, trecerea Romaniei de parte Aliatilor si intrarea truprlor sovietice in tara noasta. Frontul mutandu-se in Vest, Mariana Dragescu participa la luptele de elberare a Ardealului de Nord, insoteste apoi trupele romane la atacurile de eliberare a Ungariei din mainile hortistilor, zburand cu Escadrila sa pana in Cehoslovaca si Austria.  

Daniel Focsa incheie capitolul dedicat acestei legendare aviatoare cu intoarcerea ei de pe front, demobilizarile din armata si trecerea in rezerva a pilotilor care participasera la luptele de pe frontul rasaritean. El reaminteste debutul "obsedantului deceniu" in care aparatul represiv al securitatii trece la eliminarea tuturor elitelor si valorilor neamului nostru. Se declanseaza primul val de arestari care schimba radical fata tarii. Printul Costi Brancoveanu, sotul Marinei Strbey este arestat, Smaranda Braescu este condamnata la doi ani de inchisoare pentru semnarea impreuna cu un numar insemnat de personalitati a unui memoriu catre Puterile Invingatoare in care li se aducea la cunostinta falsificarea alegerilor din anul 1946 de catre comunisti, Nadia Russo este arestata si condamnata la 7 ani de inchisoare, alaturi de Virginia Dutescu, Maria Nicolae si multi alti aviatori deveniti celebri in urma victoriilor obtinute cu aparatele lor de zbor asupra inamicului. Singura care a scapat "usor", doar cu excluderea in anul 1955 din cadrele Aviatiei, a fost Mariana Dragescu, care a lucrat ca dactilografa la o policlinica pana la varsta pensionarii.  

Nadia Russo-Bossie este a doua aviatoare mentionata de Daniel Focsa in excelenta sa carte intitulata "Escadrila Alba". Cercetand cu pasiune colectia revistelor de specialitate din perioada interbelica, articolele care au aparut dupa evenimentele din decembrie 1989, imbinate cu amintirile Marianei Dragescu si o corespondenta cu Paul Goma, el a intocmit o scurta biografie a acestei renumite aviatoare.  

Nadia s-a nascut langa Moscova in anul 1901intr-o familie in care mama avea ascendente aristocratice iar tatal era ofiter de cariera, revolutia bolsevica prinzandu-l cu gradul de general. In anul 1918, cand s-a declansat vanatoarea vechii aristocratii tariste, Nadia care ramasese orfana de ambii parinti a reusit impreuna cu sora să sa fuga in Basarabia. Aici se casatoreste cu mosierul Alexandru Russo de care se desparte dupa cativa ani si pleaca la Bucuresti unde obtine brevetul de pilot urmand cursurile unei Scoli de Pilotaj. In anul 1938, in cadrul Raliului Micii Antante participa fara copilot si i se confera Ordinul "Virtutea Aeronautica" clasa Crucea de Aur. In anul 1940 participa activ la razboiul din Est in cadrul "Escadrilei Albe", impreuna cu Mariana Dragescu, Virginia Thomas si Virginia Dutescu. Dupa luptele pentru cucerirea Odesei Nadia participa la campania Stalingradului. Pentru activitatea ei la luptele din Rasarit, Nadia a primit Ordinul "Vulturul German" clasa a III-a si Crucea "Regina Maria" clasa a III-a. Din motive de sanatate insa , dupa aceasta campanie Nadia Russo se retrage.. In anul 1951, in plin proces de decimare a elitelor si valorilor, regimul comunist a condamnat-o la 7 ani de inchisoare deoarece in apartamentul ei din Bucuresti avusese loc o intalnire intre un colonel englez din Comisia Aliata de Control si doua importante personalitati romane. In anul 1957, dupa 6 ani petrecuti in inchisorile de la Miercurea Ciuc si Mislea, Nadia este eliberata dar deportata cu domiciliu fortat in Baragan unde a mai stat alti 5 ani, pana in 1962. Aici s-a casatorit cu Guy Bossie care a decedat in urma unui cancer pulmonar in anul 1986. Profund afectata de moartea lui, Nadia Russo-Bossie se stinge din viata la data de 19 ianuarie 1988.  

Stela Hutan-Palade este a treia si ultima aviatoare mentionata de istoricul Daniel Focsa in cartea sa intitulata "Escadrila Alba", carte pe care o prezentam astazi in paginile Revistei Conexiuni. Pe Stela Hutan-Palade autorul a avut sansa sa o cunoasca personal la domiciliul distinsei aviatoare care i-a acordat cu generozitate un interviu pe care l-a publicat in luna martie 2008 in Revista "Terra Magazin". Imbinand informatiile culese din presa privind activitatea celebrei "Escadrile Albe" cu datele obtinute la acel interviu, Daniel Focsa i-a intocmit un succint portret, din care extragem cateva date biografice.  

Stela Hutan s-a nascut la Gura Humorului in anul 1921. Cand Basarabia si o parte din Bucovina au fost cedate rusilor in urma pactului Molotov-Ribentrop, ea a reusit sa se refugieze la Bucuresti, impreuna cu mama, sora si cei doi frati. Dupa obtinerea brevetului de planorist, spre sfarsitul anului 1941 urmeaza cursurile de zbor cu motor la Politehnica din Bucuresti. Anul urmator o gasim inscrisa la cursurile de zbor de pe aerdromul Rosiorii de Vede, unde obtine brevetul de pilot civil gradul II, obtinand ulterior si pe cel de gradul I si reconfirmarea brevetului civil intr-unul militar la Soala de la Zilistea-Buzau. In luna iunie 1943 Stela Hutan s-a alaturat ca pilot voluntar celorlalte aviatoare in cadrul celebrei Escadrile Albe, numita acum Escadrila 108 Transport Usor, transportand de pe frontul de la Simferopol peste 200 de raniti grav. Dupa ce povesteste cateva intampari petrecute de ea in timpul misiunilor, le creioneaza in cateva cuvinte pe camaradele ei din Escadrila Sanitara. Astfel isi aminteste ca Maria Nicolae nu zbura prea grozav, in schimb Virginia Dutescu era o aviatoare excelenta. Celebra Smaranda Braescu avea o aversiune fata de sovietici, fiind profund religioasa, inainte de plecarea in misiune facea intotdeauna o rugaciune. Stela Hutan a adus de pe frontul din Crimeea un numar insemnat de fotografii deosebit de importante pentru intelegerea acelor momente istorice. Din pacate albumul cu aceste fotografii i-a fost furat, dar cateva din ele au fost recuperate printr-o intamplare deosebita si au fost puse la dispozitia lui Daniel Focsa care a ilustrat volumul sau cu aceste documente importante. Dupa schimbarea regimului politic din Romania, Doamna Stela Hutan-Palade a reusit sa scape fara a fi arestata si condamnata. D-sa nu a abandonat insa Aviatia, astfel, in anul 1948 a obtinut brevetul de instructor de zbor si a continuat activatea pana in anul 1953. Dupa aceasta data, pana la pensionare, ea a lucrat in cadrul Ministerului Telecomunicatiilor, dar a pastrat in tot acest timp legaturile cu fostii camarazi de zbor si a participat la toate intalnirile cu cei alaturi de care a facut fala Aviatiei Romane.

Concluzionand dupa lecturarea cartii lui Daniel Focsa, se poate spune ca cercetatorul istoric a reusit inca odata sa cucereasca cititorul, punandu-i la dispozitie o lucrare redactata in conditii grafice excelente, bine documentata, scrisa intr-un limbaj care face din cartea "Escadrila Alba" o reusita. O recomand cu caldura tuturor iubitorilor Aripilor Romanesti si tuturor celor dornici sa cunoasca o pagina din glorioasa Epopee a Aviatiei noastre in cel de al Doilea Razboi Mondial. Generatia tanara, care a fost frustrata de cunoasterea adevarului, trebuie sa stie cine au fost adevaatii eroi ai neamlui nostru si sa-i iubeasca deoarece si-au jertfit tineretea pe altarul Patriei.  

"Intruchipare a cutezantei, a priceperii, modestiei si patriotismului", cum este caracterizata in Revista "Orizont Aviatic", "exemplu de curaj si intelegere a menirii sale", cum o descrie V.Firoiu in cartea "Amazoanele Cerului", Smaranda Braescu a parcurs toate etapele drumului spre glorie de care s-a bucurat pana la instalarea prin frauda a guvernului Petru Groza la conducerea Romaniei. A fost admirata si apreciata atat in tara cat si peste hotare unde a doborat cateva recorduri mondiale la saritura cu parasuta, recoruri care i-au adus celebritatea, a participat la razboiul din rasarit ca aviatoare in cadrul renumitei "Escadrile Albe" alaturi de colegele ei Mariana Dragescu, Nadia Ruso, Virginia Dutescu, Eliza Vulcu si altele, a fost corespondent de presa in prima linie a frontului si a luat parte la luptele de eliberare a Transivaniei de sub ocupatia hortista in cadrul "Escadrilei 13 de Legatura", participand apoi si la luptele din Ungaria si Cehoslvacia, pana la Piestany. In cursul vietii a obtinut numeroase distinctii si medalii in urma stralucitelor ei performante. Aceasta pioniera a aviatiei sportive din Romania a fost apreciata pretutindeni in lume unde a dus faima tarii noastre, insusi Suveranul Pontif invitand-o la Vatican pentru a o cunoaste.  

Multe tari s-au mandrit cu prezenta ei, in Romania insa, dupa instalarea comunistilor la putere, in loc sa i se ridice statue pentru faptul ca a facut cunoscut numele tarii noastre pe toate meridianele, pentru marile succese obtinute, cat si pentru participarea directa la razboi, a fost haituita si condamnata la doi ani de inchisoare. Cu ajutorul unor rude si prieteni care au ascuns-o cu pretul vietii lor a reusit sa se sustraga insa executarii pedepsei. Pretextul condamnarii ei a fost " participarea la complotul impotriva guvernului Petru Groza", in realitate motivul fiind dragostea ei nemarginita fata de neamul romanesc, sentiment care a determinat-o sa se inroleze in miscarea de rezistenta armata anticomunista, activand in Divizia "Sumanele Negre" codusa de Gavril Olteanu. In anul 1946, alaturi de alte unsprezece personalitati de prim rang printre care generalul de Corp de Armata Aurel Aldea Seful Miscarii Nationale de Rezistenta si Prof. universitar Grigore Popa, Smaranda Braescu a semnat un Memoriu in care se aducea la cunostinta puterilor invingatoare in cel de al Doilea Razboi Mondial modul fraudulos in care comunistii au falsificat rezultatele alegerilor din luna Noiembrie 1946 acaparand puterea. Acest Memoriu a fost predat reprezentantului american din Comisia Aliata de Control care l-a pus insa la dispozitia colegului sau sovietic din Comisie, acesta predandu-l la randul sau securitatii romane. Rezultatul a fost punerea sub acuzare si urmarire a semnatarilor acelui Memoriu, Smaranda Braescu fiind nevoita sa se ascunda pe la rude si cunoscuti in acea perioada dramatica in care se declansase primul val de arestari, ca un preludiu al politicii de decimare a elitei si valorilor neamului romanesc. Toti cei care i-au dat adapost si au ascuns-o pentru a nu cadea in mainile securitatii au fost depistati si au platit gestul lor uman cu ani grei de temnita. Cele mai insemnate personalitati care au platit cu viata ajutorul pe care l-au dat "Reginei inaltimilor" au fost conducatorii Miscarii Nationale de Rezistenta, Generalii Aurel Aldea, fost Minstru de interne si secretar general al Ministerului Apararii si Constantin Eftimiu Seful Operational al armatei a IV-a in primul an de azboi, ministru subsecretar de Stat la Comunicatii, arestati in anul 1946, condamnati la inchisoare pe viata si ucisi in temnita dela Aiud dupa trei ani de detentie.  

Datorita conditiilor deosebit de grele in care a fost obligata sa traiasca, haituita, ascunzandu-se tot timpul, folosind un buletin de identitate fals cu numele Maria Popescu, deceptionata de cursul evenimentelor in care o lume pe care o iubise si pentru care luptase cu arma in mana se prabusea sub ochii ei, s-a imbolnavit de cancer. A fost operata de Prof. Dr. Falcoianu, apoi internata in secret la Clinica Universitara din Cluj unde, desi a primit cele mai competente ingrijiri fiind cunoscuta, a decedat la data de 2 Februarie 1948.  

"Regina Inaltimilor", cum a fost numita Smaranda Braescu in perioada ei de glorie, s-a nascut la data de 21 Mai 1897 in Comuna Buciumeni din Judetul Covurlui, intr-o familie cu traditie militara. Un frate al ei geaman a imbratisat cariera militara, ajungand pana la gradul de colonel, iar un altul fusese observator militar in timpul Primului Razboi Mondial. Dupa absolvirea cursului primar a urmat Scoala Profesionala din orasul Barlad, a fos, pentru o scurta perioada de timp, invatatoare in satul ei natal Hantesti. A urmat apoi cursurile Scolii Superioare de Belle-Arte din Bucuresti Sectia Arta Decorativa si Ceramica, iar in primavara anului 1928 inginerul german Heineke care a participat la un mare miting aviatic din Bucuresti a invitat-o in Germania unde a absolvit cursurile de parasutism in cadrul Scolii "Schroeder & Co" obtinand brevetul international.  

La Berlin si-a cumparat o parasuta cu care a executat primul salt la data de 5 iulie 1928, antrenandu-se apoi intens pentru a dobori recordul european stabilit in Germania. La data de 2 octombrie 1931 Aeroclubul Regal al Romaniei inregistreaza primul record national absolut si primul record mondial feminin de la 6000 m stabilit de Smaranda Braescu langa Slobozia, record omologat de Federatia Aeronautica Intenationala in urma careia a fost distinsa cu Ordinul "Virtutea Aeronautica" clasa "Crucea de Aur".  

In luna ianuarie anul urmator o aflam in Florida unde se antreneaza intr-o Baza Militara de Aviatie cu aprobarea Departamentului Apararii Statelor Unite, iar la data de 19 mai, decoland cu un avion de pe Platoul Sacramento de langa San Francisco se lanseaza dela inaltimea de 7233 de metri, devenind campioana mondiala absoluta la parasutism. Telegramele agentiilor de presa au difuzat in toata lumea exceptionala ei performanta.  

A urmat apoi cursurile Scolii Civile de Pilotaj "Curtiss-Wright" in orasul Cleveland, obtinand si brevetul de pilot de aviatie. Celebritatea ei era atat de mare in epoca incat la data de 20 August 1932 cand a sosit la Montreal venind de la New York pentru a participa la un mare miting aviatic, avionul ei era insotit in zbor de alte 30 de aparate. Intoarsa in Statele Unite a fost sarbatorita in cadrul comunitatii romanesti din New York, participand apoi la un banchet dat in cinstea ei.  

In anul 1933 in drum spre tara i se organizeaza in orasul Verona din Italia o mare receptie, fiind primita la Roma de Ministrul Aviatiei Maresalul Italo Balbo, dupa care este invitata si la Vatican de Suveranul Pontif Papa Pius al XII-lea care a dorit sa o cunoasca personal. In acest moment popularitatea ei atinge cele mai inalte culmi.  

Printre marile realizari in domeniul aviatic ale Smarandei Braescu au fost raidul Londra- Bucuresti cu traversarea Marii Manecii in conditii meteorologice deosebit de dificile, zborul la data de 27 aprilie 1936 peste muntii iugoslavi recunoscuti datorita tulburentelor si furtunilor de acolo si traversarea Marii Mediterane dela Roma la Tripoli in Libia, 6 ore de zbor (1100 de Km). Aceasta performanta a fost viu comentata si apreciata de presa din Franta, Germania, Italia, Iugoslavia si din tara noastra. Din pacate proiectul ei de traversare a Oceanului Atlantic a trebuit sa fie abandonat datorita mortii premature intr-un accident aviatic a Cpt. Romeo Popescu, drama care a afectat-o in mod deosebit deoarece ii legau sentimente de adanca prietenie, proiectul lor de logodna avand un deznodamant dramatic. S-au reintalnit poate in Campiile Elizee, acolo unde se duc cei bravi, logodna lor realizandu-se in alt plan si alta dimensiune..  

Unul din supravietuitorii celui de al Doilea Razboi Mondial care a cunoscut-o indeaproape pe aceasta legendara aviatoare a fost regretatul meu prieten Cdor Av. (r) Florian Buchiu care si-a amintit cu nostalgie zilele cand Smaranda revenea cu zambetul pe buze din misiunile cele mai periculoase la care participa, de multe ori avand in avion membri ai echipajului raniti sau morti, sau putinele clipe de acalmie dintre doua misiuni cand ii vizita pe tinerii ofiteri in adaposturile lor si isi impartaseau impresiile. Intr-o zi s-au intalnit intr-un avion de transport trimotor Ju 52 pilotat de aviatorul Sever Dumitriu dela LARES, care decolase dela Stalino cu destinatia Bucuresti, unde celebra aviatoare trebuia sa se prezinte la Comandamentul Aerului pentru a primi noi instructiuni. In timpul acelei calatorii Smaranda a povestit cu naturalete multe din intampalrile prin care trecuse pe front. A reintalnit-o apoi in cateva randuri pe aeroportul din Tacinskaia unde sa aflau cantonate Escadrila lui 113 si cateva formatiuni de avioane de bombardament greu Ju 88 care executau misiuni zi si noapte. Cu aceste bombardiere care aveau misiunea de a sprijini inaintarea Armatei a 4-a Romana, in special cu avionul pilotat de Slt. Iosif Socol, Smaranda a participat cateva luni la misiunile de bombardament din prima linie a frontului in calitate de reporter de razboi, cate doua misiuni pe zi deosebit de periculoase, deoarece avioanele de bombardament erau tinta atat a artileriei antiaeriene cat si a aviatiei de vanatoare inamice. Cucerit de farmecul si modestia acestei aviatoare adulata si sarbatorita pe toate meridianele, chipesul Slt. Buchiu a sperat sa o mai reintalneasca, pastrandu-i toata viata amintirea undeva intr-un ungher al sufletului. Drumurile lor nu s-au mai interferat insa, fiecare urmandu-si propriul destin in conjunctura vremurilor dramatice de atunci.  

Smaranda a luptat pe frontul din vest unde Buchiu a refuzat sa participe alaturi de armata sovietica; apoi, dupa semnarea acelui Memoriu din anul 1946, ea s-a inregimentat in Divizia "Sumanele Negre", organizatie care facea parte din marea rezistenta armata anticomunista. Dupa numai doi ani dela sentinta de condamnare firul vietii acestei legendare figuri a aviatiei romane care a facut cunoscut numele tarii noastre in cele mai indepartate colturi ale planetei a fost curmat de o boala nemiloasa.  

Fostul sublocotenent de aviatie, comandor aflat la varsta senectutii, mi-a povestit cu ochii umezi toate intalnirile cu Smaranda Braescu, a carei imagine i-a ramas fixata in memorie la fel de tanara ca in fotografia cu casca de pilot pe care a pastrat-o alaturi de cele mai dragi amintiri din perioada cumplitelor inclestari ale celui de al Doilea Razboi Mondial, caruia putini i-au supravietuit.  

Smaranda Braescu este un exemplu emblematic de erou national pe care comunistii l-au haituit grabindu-i sfarsitul. In sufletele noastre insa, a celor care iubim aviatia si pe cei care au pus mai presus de viata lor identitatea si integritatea fiintei nationale a Statului Roman pe care l-au aparat cu arma in mana, " Regina inaltimilor" va ramane mereu vie si surazatoare, numele ei figurand in Epopeea Aviatiei Romane precum si in Cartea de Aur a Rezistentei Armate Anticomuniste.

La data de 16 mai 1980 scriitorul Marin Preda a fost gasit mort, in camera lui de creatie de la Palatul Mogosoaia, datorita "asfixiei mecanice", conform rezultatului anchetei oficiale. Adica inecat in propria voma. Certificatul de deces eliberat de Institutul Medico-Legal mentioneaza insa ca moartea lui a fost violenta si s-a datorat asfixiei mecanice cu un articol de lenjerie, probabil un cearsaf, nefacandu-se absolut nicio referire la faptul ca asfixia s-ar fi datorat continutului esofagian sau al resturilor alimentare regurgitate in trahee.  

Se pune intrebarea, cum de a murit atunci "inecat in propria voma " daca s-a sufocat cu un articol de lenjerie care i-a intrat, sau i-a fost introdus fortat in gura? Si cum se explica echimozele de pe fata pe care nu le avea inaintea mortii, dupa cum au declarat cativa dintre cei care l-au vazut in ziua precedenta decesului ? Marea majoritate a biografilor prozatorului au considerat moartea lui "ciudata", "suspecta", "nefireasca", "inconjurata de mister", "neelucidata ", petrecuta in conditii "neclare", "stranii", "obscure", etc, insa putini au fost aceia care s-au incumetat sa patrunda in labrintul ipotezelor si al scenariilor puse in circulatie pentru a investiga si dezlega misterul mortii autorului romanelor "Delirul" si " Cel mai iubit dintre pamanteni", care aveau sa-i pecetluiasca destinul.  

Daca inaintea evenimentelor din decembrie ’89 nici nu se putea discuta macar despre o cercetare competenta in cazul mortii suspecte a unei personalitati, dupa inlaturarea regimului comunist, cand s-a incercat obtinerea unor informatii dela Institutul Medico-Legal sau dela cei abilitati cu ancheta mortii lui Marin Preda, dorinta ziaristilor de elucidare a cazului a fost intampinata cu raceala si indiferenta, sau cu lansarea unor versiuni neconforme cu realitatea. Motivul ? Asupra mortii lui pluteste umbra sinistrei institutii care nu este straina de acel "accident", asa cum nu este straina de moartea multor altor dizidenti din tara sau de peste hotare care devenisera incomozi sau indezirabili pentru regimul comunist. Distinsul doctor Serban Milcoveanu care a analizat din punct de vedere strict medical aspectele mortii clinice a prozatorului, bazandu-se pe acel "facies cadaveric" al lui Marin Preda, demonstreaza netemeinicia zvonurilor lansate de cei interesati sa deruteze opinia publica si sa-i denigreze memoria. El a pus diagnosticul de asasinat, intr-un articol publicat in revista "Lumea Magazin" din septembrie 2002. Si realizatoarea de programe TV Mariana Sipos, care a cercetat cu minutiozitate dosarul de ancheta al procuraturii, cat si cel de urmarire penala a scriitorului de catre organele de filaj ale securitatii si a publicat cartea intitulata "Dosarul Marin Preda", considera ca zvonul lansat in legatura cu asa zisa lui moarte prin "inecare in propria voma" este o infamie. In legatura cu certificatul de deces eliberat de IML, in care se mentioneaza "asfixia mecanica cu un corp moale", Mariana Sipos concluzioneaza ca este posibil sa fi fost asfixiat cu o perna, datorita urmelor vinete pe care le avea pe buza de sus.  

Marin Preda ar fi implinit anul acesta la 5 August varsta de 86 de ani daca nu ar fi fost luat in vizorul securitatii dupa aparitia romanului "Delirul", roman care readuce in actualitate profilul moral al maresalului Antonescu. Prezentarea conducatorului Romaniei din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial intr-o lumina pozitiva a fost considerata la timpul respectiv o incercare de reabilitare a celui care a ordonat Armatei Romane sa treaca Prutul pentru eliberarea Basarabiei strabune. Marin Preda avea in pregatire un alt roman in care intentiona sa arate cum au fost lichidate valorile neamului nostru in obsedantul deceniu. In romanul "Cel mai iubit dintre pamanteni" eroul principal pomeneste la un moment dat despre "era ticalosilor". Notitele volumului al doilea din "Delirul", impreuna cu o valiza plina cu documente care se aflau in fisetul lui personal au disparut imediat dupa moartea scriitorului. Dupa unii investigatori ai acestui caz, Marin Preda devenise deosebit de incomod atat pentru rusi, care nu puteau uita infrangerile suferite in fata armatei romane conduse de Antonescu dincolo de Nistru, cat si pentru cuplul dictatorial din Romania, deoarece in acest volum el face o subtila aluzie la pretentiile sotiei dictatorului de a se afirma in viata politica a tarii. De remarcat similitudinea mortii lui Marin Preda cu cea a actorului Amza Pelea care a spus intr-unul din monologurile lui care ne descreteau fruntile, in contextul unei intamplari din orasul Bailesti: "Leana lui Zapacitu din capul satului". "Zapacitu" era porecla concetateanului sau pe nume Galiceanu, dar aceasta aluzie avea sa o plateasca cu viata deoarece a fost dat pe mana lui "Radu", adica iradiat, cum obisnuia dictatorul sa ceara securitatii lichidarea adversarilor regimului, ai indezirabililor sau ai asa zisilor tradatori. Ne amintim de asasinarea fotbalistului Dan Coe, a lui Cornel Chiriac, a istoricului Vlad Georgescu care a primit urmatorul mesaj de amenintare:"daca il dai pe Pacepa (Orizonturi rosii), vei muri", precum si a altor catorva din conducerea postului de radio "Europa Libera", a inginerului Gh.Ursu, a lui Virgil Trofin, a lui Vasile Patilinet la Ankara, ca sa dam numai cateva nume ale celor lichidati de organele de represiune aflate in slujba dictatorului.

 Cel care avea sa plateasca cu viata faptul de a-si fi permis sa faca cativa pasi in afara liniei frontului in care erau inregimentati scriitorii care acceptasera tezele proletcultiste ale realismului socialist, slugoii si poetii de curte care elogiau "realizarilii epocii de aur" si-l tamaiau pe dictator dedicandu-i osanale si omagii, s-a nascut la data de 5 august 1922 intr-o comuna din judetul Teleorman, Silistea-Gumesti, pe care o descrie in capodopera lui epica "Morometii". Aceasta ampla fresca a vietii unui sat romanesc din Campia Dunarii, in care este conturat cu linii viguroase taranul Ilie Moromete i-a adus autorului premiul de Stat in anul 1956. Se poate afirma cu certitudine ca ascensiunea si celebritatea lui Marin Preda s-au datorat in cea mai mare masura aparitiei acestei carti care l-a situat ca prozator epic imediat dupa Liviu Rebreanu in istoria literaturii romane, celebritate care i-a dat constiinta deplina a valorii sale. In anul 1968 este ales vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor Romani, doi ani mai tarziu este numit director al Editurii Cartea Romaneasca nou infiintata, in anul 1971 primeste premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul "Marele Singuratic" iar in anul 1974 este ales membru corespondent al Academiei Romane. In anul 1975 publica volumul "Delirul", in 1977 "Viata ca o Prada" in care descrie drumul sinuos parcurs, la capatul caruia il astepta consacrarea, iar in anul 1980 apare ultimul sau roman de mare succes intitulat "Cel mai iubit dintre pamanteni", dupa care, la data de 16 mai este gasit mort in camera lui de creatie de la Palatul Mogosoaia, "dupa o noapte de betie", asa cum s-a zvonit in cercurile literare si in masmedia controlata de partid imediat dupa acel tragic eveniment.  

A fost un scenariu initiat si pus in circulatie de cei care au avut misiunea de a-l elimina intrucat se indepartase de la "linia partidului", devenise prea independent si, datorita popularitatii de care se bucura, isi luase anumite libertati permitandu-si sa scrie lucruri care nu puteau fi pe placul nici al Moscovei si nici al tiranilor care tineau tara sub teroare cu ajutorul unui aparat de opresiune alcatuit din elemente aduse de la periferia societatii.  

Marele succes la public al lui Marin Preda nu putea sa nu trezeasca sentimente de invidie si in randul unora dintre confratii sai, atat inainte cat si dupa evenimentele din decembrie ‘89. Detractorii lui au incercat sa minimalizeze valoarea literara a operelor sale declarand ca a fost un produs al regimului comunist si faptul ca a colaborat cu acest regim este impardonabil.  

Sa vedem insa cum s-a desfasurat "colaborarea" lui cu regimul comunist si care au fost relatiile sale cu securitatea care primea note informative despre el chiar si de la bunii lui prieteni sau de la unii colegi de breasla, care figurau cu nume conspirative de informatori in documentele securitatii. In Dosarul de Urmarire Informativa (DUI) a lui Marin Preda, Dosar care cuprindea 4 volume si era intitulat "Editorul" , exista o nota a securitatii datata 16 noiembrie 1972 in care se mentioneaza ca "Marin Preda este lucrat de organele noastre prin DUI pentru faptul ca este cunoscut cu manifestari negative cu privire la politica partidului si Statului nostru". Dupa "Tezele din aprilie" prin care Nicolae Ceausescu anunta inceputul asa zisei "revolutii culturale" dupa model chinezesc, securitatea a inceput urmarirea tuturor plecarilor peste hotare ale scriitorilor, considerati potentiali dusmani ai "revolutiei culturale". 

Se cunoaste faptul ca Marin Preda era in evidenta securitatii inca din anul 1966. Toate deplasarile si intalnirile lui erau urmarite de o armata de agenti care il supravegheau in permanenta. In notele informative cu privire la convingerile lui personale despre regimul de la putere, se mentiona: "declaratii dusmanase la adresa oranduirii", "refuzul lui de a colabora la organul CC al PCR Scanteia", precum si unele afirmatii cu privire la lipsa de libertate a presei in Romania. Intr-una din aceste note se preciza ca in anul 1965 Marin Preda fusese la Paris unde se intalnise cu "transfugii fata de care a criticat regimul comunist din Romania". In luna ianuarie 1972 un alt informator al securitatii care semna "Artur", scria ca Marin Preda se intalnise la Paris cu Monica Lovinescu si cu alti colaboratori ai postului de radio "Europa Libera". In baza acestor note, cat si a unui referat al securitatii in legatura cu "activitatea lui dusmanoasa", convorbirile telefonice i-au fost interceptate prin montarea la domiciliu a unui dispozitiv de ascultare, iar la sediul Editurii "Cartea Romaneasca" s-au facut dese perchezitii noaptea. Cat priveste "colaborarea" lui cu regimul comunist, aceasta se poate stabili cu usurinta citind declaratia criticului literar Marin Mincu caruia nu i se publicau lucrarile fiind acuzat ca in scrierile lui este prea de "dreapta". Marin Preda, directorul Editurii l-a aparat insa punand la punct pe un denigrator al acestuia printr-o injuratura neaose, publicandu-i apoi toate lucrarile. Iata cum il caracterizeaza Marin Mincu pe acest asa zis "produs al proletcultismului": 

"Marin Preda era un om de o elevata noblete, comportandu-se in orice imprejurare ca un adevarat aristocrat; el avea rabdarea nobila sa-i asculte pe toti cei care i se adresau si sa le raspunda cu franchete si naturalete. De asemeni el apreciaza "onestitatea intelectuala a lui Preda si incapacitatea lui organica de a tolera minciuna si injustitia, de orice fel ar fi fost acestea."  

La randul lui, Nicolae Breban declara ca Marin Preda i-a publicat romanul "Ingerul de gips", desi era ostracizat in tara intrucat participase peste hotare la manifestari anticomuniste.  

Despre organele de represiune care tineau tara sub teroare, eroul romanului "Cel mai iubit dintre pamanteni" foloseste la adresa lor epitete precum "duri", "cretini", "primitiv" (un colonel de securitate), "demagog rudimentar" (un general), "analfabet periculos" (un gardian pe care pana la urma l-a omorat de teama de a nu fi el ucis de acesta), etc.  

Puteau fi trecute cu vederea aceste pareri infamante ale lui Marin Preda la adresa baietilor cu petlite albastre la veston? Conjunctura le era extrem de favorabila. Aveau acordul cabinetului 2, deoarece sotia dictatorului fusese vizata direct in aluzia referitoare la dorinta ei de implicare in viata politica, precum si sprijinul logistic al rusilor care se simtisera ofuscati la aparitia volumului "Delirul". Cu cateva zile inaintea mortii lui, dupa cum declara fratele sau, scriitorul a primit cateva amenintari cu moartea si i-a marturisit, "sunt un om terminat", exact ca in cazul lui Vlad Georgescu. Si baietii s-au tinut de cuvant, exact ca in cazul lui Vlad Georgescu care a dat pe post "Orizonturile Rosii", carte care a dezvaluit occidentului adevarata fata a dictatorului roman. Pentru a demonstra ca nu sunt primitivi, i-au varat un cearsaf in gura, sau i-au pus o perna pe fata, "astupandu-i orificiile respiratorii", dupa cum reiese din raportul intocmit de IML. Cea mai autorizata parere asupra mortii lui Marin Preda ramane insa cea a medicului Serban Milcoveanu, care, bazandu-se pe declaratiile unor martori care l-au vazut pe Marin Preda imediat dupa moarte, este convins ca a fost otravit cu cianura de potasiu, deoarece cadavrul lui nu avea culoarea livida specifica tuturor cadavrelor, ci era de culoare "rubinie, de un rosu deschis", culoare specifica a celor morti in urma inhalarii cianurei. De aceiasi parere este si fosta sotie a scriitorului, Elena Preda, care este convinsa ca sotul ei a fost otravit. Si Aurora Cornu, prima lui sotie, a declarat intr-un interviu acordat la Paris Lucretiei Barladeanu "Dupa ce am vazut fotografiile date de politie cu cadavrul lui Marin nu poti sa nu te intrebi daca nu este vorba de un asasinat".  

Moartea scriitorului Marin Preda ramane, deocamdata, un caz nerezolvat. Daca Justitia va fi pana la urma epurata de magistratii obedienti pana la sevilism fata de puterea "emanata" in convulsiunile din decembrie ‘89, se va afla cine sunt autorii acestui asasinat politic, cat si al multor alte asasinate executate la comanda politica. Sa speram insa ca intrara Romaniei in structurile europene, precum si dorinta de purificare a societatii vor declansa operatia de purificare a tuturor Institutiilor Statului si eliminarea tuturor colborationistior unui regim recunoscut a fi fost cel mai inuman din Europa, regim care, raportat la numarul de locuitori ai tarii noastre, a dat cel mai mare numar de victime si de tortionari.

Cofetaria "Royal Oak" era aproape goala, deoarece ora era destul de inaintata si in plus vantul rece si aspru al toamnei canadiene gonise oamenii pe la casele lor. Iesisem de la Studioul de Radio al Universitatii unde realizasem impreuna cu cativa colegi emisiunea in limba Romana, iar tanarul care ma asteptase ma invita in cofetaria din apropiere si dupa ce comanda doua cafele incepu sa-mi povesteasca un impresionant "love story", in speranta ca subiectul ma va interesa si se va transforma intr-un editorial radiofonic sau intr-un articol la unul din ziarele la care colaboram. Au trecut cativa ani de atunci, am facut o pauza in activitatea publicistica datorita unei dificile interventii chirurgicale in care viata mea a fost in cumpana si printr-o asociere de imagini si idei mi-am amintit intr-una din aceste zile frumoasa poveste de dragoste care a unit doua inimi tinere, deosebit de sensibile.

– Pe Simona, a inceput el, nu am cunoscut-o intr-un cadru romantic precum in filmele din Hollywood in care se deruleaza marile povesti de dragoste cu "happy end".

– Dar unde ai cunoscut-o, il intrebai eu.

– Intr-un ascensor.

– Intr-un ascensor? facui eu mirat.

– Da, intr-un ascensor. Fusesem in vizita la un coleg de facultate impreuna cu care pregateam examenul de graduare. Cand am intrat in lift sa cobor, am vazut o fata tanara intr-unul din scaunele acelea rulante care functioneaza cu un motoras actionat de o baterie electrica. M-au frapat frumusetea ei deosebita si ochii mari, negri si luminosi. Eram numai noi doi in cabina liftului. Cand am ajuns la parter am tinut usa ascensorului deschisa pana ce caruciorul ei a iesit afara. Mi-a multumit in engleza, apoi m-a intrebat daca locuiesc in blocul acela deoarece nu ma mai vazuse pana atunci.

– Am fost intr-o vizita la un coleg de facultate, i-am raspuns eu deschizand larg usa de la intrare.

– Ai un accent care mi se pare familiar, imi spuse ea. Ce nationalitate ai?

– Sunt roman, i-am raspuns.

– Iar eu sunt italianca, de aceia mi s-a parut accentul tau cunoscut. Ne-am despartit apoi, eu fugind sa prind autobuzul care oprise in fata blocului , dupa ce ne-am privit cateva clipe care mi s-au parut lungi cat o vesnicie. Cateva zile dupa aceea m-au urmarit ochii ei in care plutea o umbra de tristete si gandurile mele s-au intors cateva zile cu obstinatie spre imaginea ei.

- Ai mai intalnit-o?

- Am mai trecut pe la colegul meu de cateva ori dar nu am mai inalnit-o. La intrebarea daca o cunoaste, el mi-a spus ca este o fata retrasa, care locuieste impreuna cu sora si cumnatul ei si nu prea au de aface cu vecinii din bloc.

- V-ati mai vazut totusi, nu?

- Cea de a doua intalnire a fost tot la fel de prozaica. Trecand intr-o zi prin Billing Bridge, dupa aproape doua luni de la prima intalnire, am intrat in "mall"-ul din apropiere sa caut o cofetarie pentru a bea o cafea. La o masa mai retrasa, in acelasi "chaise roulant" al ei, fata cu ochi luminosi si tristi parea ca viseaza in fata unei cesti cu capucino. M-am apropiat de ea si cand mi-a intalnit privirile s-a inseninat la fata.

- "Hai !", ma saluta ea in limbajul celor de aici, ai fost la colegul tau?

- Pregatirea noastra in comun a luat sfarsit deoarece am terminat amandoi cu bine examenele si acum avem in buzunar diplomele de "Baccalaureate in Science".

- "Congratulations", spuse ea si ce intentii aveti acum ca tineri ingineri?

- Eu am gasit doua joburi, unul la Toronto si altul la Montreal si in primavara va trebui sa aleg unul din doua.

 - Spre care oras te trage inima, ma intreba ea, parand ca ar dori sa mai adauge ceva dar se opri fara sa mai continue.

- Cred ca am sa merg la Montreal. Ma simt mai in largul meu acolo, deoarece ne asemanam din multe puncte de vedere cu locuitorii din Quebec. Apoi, noi romanii avem traditia culturii si educatiei franceze si desi la ora actuala engleza tinde sa cucereasca lumea intreaga, eu nu pot uita ca parintii mei au fost amandoi profesori de franceza in tara, limba pe care am auzit-o in casa inca din copilarie. Pana la Revolutie parintii mei au predat la o scoala din Maroc in urma contractului incheiat intre autoritatile din Romania si Regatul Marocan. Dupa Revolutie ei nu s-au mai intors in tara si m-au adus si pe mine aici.

- Ti-a spus fata din ce cauza era imobilizata in scaunul rulant?, l-am intrebat eu.

- Trebuie sa stiti, continua el, ca dupa intalnirea de la cofetarie m-am intalnit cu Simona de doua-trei ori pe saptamana. Intr-una din zile mi-a povestit cum a suferit un accident la ski, lovindu-se cu spatele de un copac la o incercare de a stopa, lovitura care i-a cauzat leziunea a doua discuri intervertebrale din regiuea lombara. I s-a aplicat un bandaj gipsat si un corset pe care a trebui t sa le poarte pana cand radiografia a aratat ca este vindecata.

- Inseamna ca este recuperabila si isi va reveni la normal?

- I s-a scos corsetul de doua saptamani si acum merge aproape normal, sprijinindu-se insa de bratul surorii ei sau de al meu. Vreau sa va spun ca duminica viitoare vom pleca la Montreal unde ne vom logodi in Catedrala "Notre Dame".

- Ma bucur atat pentru Simona, cat si pentru D-ta, care, inainte de a sti daca fata are sanse de vindecare ai simtit ca iti este pedestinata si nu ai tinut cont de infirmitatea ei. Acest lucru tradeaza generozitate si noblete sufleteasca. Va felicit pe amandoi si nu-mi ramane decat sa va urez multa fericire in noua viata pe care o veti incepe in curand, sperand ca vei pastra in agenda D-tale numarul meu de telefon pentrua ma invita la botezul primului copil.

- Nu pot uita interesantele Dvs editoriale de la Radio, pe care, impreuna cu muzica lui Razvan Dragomir le ascultam cu regularitate in apartamentul meu pe care il imparteam cu un student chinez.

- Nu-ti pare rau ca te desparti de orasul in care ai petrecut frumosii ani ai studentiei?

- Dragostea pentru Simona ma va ajuta sa trec peste aceste momente dificile ale despartirii, raspunse el strangandu-mi mana si urandu-mi la randul lui multa sanatate. In timp ce ma indreptam spre statia de autobuz din strada Rideau, ma gandeam cat de interesante sunt drumurile destinului. Exista in viata noastra unele intamplari care par a fi determinate de jocul hazardului, de actiunea unor factori imprevizibili, sau de anumite situatii conjuncturale, ca o rezultanta a concursurilor de imprejurari. In realitate insa ele sunt opera destinului implacabil care dirijeaza toate actiunile noastre, conducandu-le spre un final dinainte stabilit.

Aceasta frumoasa poveste de iubire, care a stat inchisa un timp in sertarul amintirilor mele, este o dovada de netagaduit a faptului ca intotdeauna pasii nostri ne duc spre locul unde va avea loc intalnirea cu cel care ne-a fost predestinat.  

De la fereastra compartimentului, Alexandru privea furat de ganduri sirul copacilor care se pierdeau in zare estompandu-se in negurile amurgului. Pe langa sentimentul de nostalgie care il cuprindea intotdeauna la sosirea anotimpului autumnal, acum il incerca si unul de insatisfactie datorita faptului ca actiunea pe care si-o asumase se incheiase fara succes. La rugamintea "primarului" se deplasase in comuna acestuia pentru a-i contacta familia in vederea obtinerii unor documente de identitate personale care ii erau necesare in Bucuresti, unde statea ascuns in apartamentul de la etaj al proprietarului casei in care locuia Alexandru. Securitatea tinea insa sub observatie locuinta lui din comuna "C" si oricine lua contact cu rudele acestuia sau ale altor sateni, era retinut pe loc si interogat la sediul local al securitatii, unde se foloseau metode amintind de tribunalele inchizitorilale ale Evului Mediu.

Dupa ce s-a orientat la fata locului asupra situatiei si-a umplut rucsacul cu mere de la una din livezile din regiune, conform indicatiilor primite si s-a indreptat spre gara. In cazul in care ar fi fost retinut ca suspect consemnul stabilit era ca se inapoia dintr-o excursie la Cheile Dambovicioarei. Nu putea risca viata fostului primar care fugise de frica securitatii ce aresta pe toti cei banuiti ca au avut contact direct sau prin alte persoane cu luptatorii rezistentei armate anticomuniste care actionau in munti.

Pe primar il cunoscuse cu cateva luni in urma, cand acesta batuse discret intr-o seara la usa lui intrebandu-l daca poate intra pentru cateva minute. Alexandru, care il mai vazuse de cateva ori urcand scarile la etajul de deasupra, l-a recunoscut si l-a poftit inauntru. Acest om, care iesea din casa foarte rar, ii lasase impresia ca se fereste de semenii lui, nedorind sa atraga atentia asupra sa. De atunci venea aproape in fiecare seara la el deoarece nu avea pe nimeni de incredere cu care sa poata schimba o vorba, proprietarul si sotia lui fiind plecati de dimineata pana seara la serviciu, iar fata lor urma cursurile unei facultati. Dupa ce au comentat evenimentele care se desfasurau schimband dramatic ordinea sociala si politica tarii, relatiile dintre ei au devenit deosebit de apropiate. Alexandru a aflat date importante despre comuna "C" asezata pe raul Dambovita la poalele Masivului Iezer-Papusa de langa Schitul Negru-Voda, veche dava geto-dacica incarcata de istorie, langa bisericuta sapata in stanca unde se gasesc ruinele Cetatii Voevodului. In apropierea ei se afla celebra comuna Nucsoara care a dat un numar insemnat de luptatori ai rezistentei anticomuniste, regiunea fiind de un pitoresc aparte.

"Dupa ce vor pleca comunistii, va iau la noi sa vedeti locuri deosebit de frumoase, unde va puteti odihni o vreme", i-a spus primarul intr-o zi lui Alexandru, fara sa banuiasca insa ca nu comunistii vor pleca, ci el va lua in curand calea eternitatii, disparand pentru totdeauna datorita vitregiei vremurilor si abjectiei umane. Sirul amintirilor se intrerupse in acel moment deoarece usa compartimentului se deschise brusc si o tanara fata intra inauntru, agata in cuier un termos de-asupra caruia isi puse pardesiul si se aseza pe bancheta de vis-a-vis afisand o mina indiferenta;dar roseata din obrajii ei trada o stare de agitatie interioara. Scoase din buzunarul pardesiului o carte si-si cufunda privirile in paginile ei. Alexandru o privi cu coada ochiului incercand sa ghiceasca motivul intrarii ei atat de precipitate in compartiment, dar nu avu timpul necesar unei concluzii, deoarece trenul se apropie de gara orasului Pitesti si fata se ridica pregatindu-se de coborare. Exact in acea clipa insa usa se deschise cu brutalitate si doi vlajgani cu aspect de securisti o insfacara fiecare de cate un brat, astfel ca ea abia avu ragazul sa-si ia pardesiul din cui, nu insa si termosul. Intrigat la culme de cele intamplate, incerca sa iasa pe culoar pentru a privi de la fereastra sa vada ce se intampla cu fata, dar o voce striga spre el: "Nimeni nu paraseste compartimentul" !

Ajuns in Bucuresti, Alexandru, care luase termosul abandonat, il aseza langa rucsacul plin cu mere, dar acesta neavand un echilibru stabil se rasturna peste termos care se sparse si din el curse un lichid galbui cu miros de lamaie. Desfacu busonul pentru a aduna cioburile de sticla si dintre ele scoase un petec de hartie putin umezita pe care il despaturi si citi urmatorul mesaj dactilografiat: "Catre toate grupurile armate care actioneaza in Masivul Fagaras. In urmatoarele 24 de ore cateva batalioane ale DSS, MI si MFA, se vor indrepta catre versantii Carpatilor meridionali. Au in dotare armament automat de mare calibru si caini dresati. Un batalion este condus de col. Stanculescu, un ofiter mic de statura, negricios, iar alt batalion de col. Aldulescu, un barbat cu alura sportiva. Luati masuri corespunzatoare de camuflaj si deghizare".

Intrucat nu se lasase inca noaptea, Alexandru suna la usa etajului de de-asupra si-l invita pe primar la un pahar de tuica pe care o adusese cu el. Intra direct in subiect si ii arata biletul de hartie, povestindu-i intamplarea din tren si cele constatate in comuna pe care o pastorise. "Unul dintre noi trebuie sa ajunga urgent acolo", spuse acesta. "In orice caz nu d-ta, raspunse Alexandru, deoarece te-ar inhata imediat. Eu abia m-am intors si le-ar trezi banuieli, dar am pe cineva din fosta mea Organizatie de rezistenta care va accepta sa plece deoarece ii place enorm riscul".

Stefan a acceptat imediat sa indeplineasca aceasta misiune, dar nu a putut pleca decat a doua zi caci nu a prins nici un tren de noapte. A primit instructiuni de la fostul primar cum sa procedeze si cu cine sa ia contact pentru ca mesajul sa ajunga in mana luptatorior din munti. S-a intors insa dupa trei zile si a povestit lucruri care le-au umplut inimele de durere. Batalioanele securitatii ajunsesera acolo inaintea lui si urcasera coasta muntelui, lansand zvonul ca sus in munti actionau grupuri izolate de "banditi" care terorizau satele, furau, violau si ucideau cu sadism populatia pasnica, iar trupele venisera sa restabileasca ordinea in regiune.

Ce a urmat apoi se cunoaste. Luptatorii din munti au fost lichidati pana la ultimul dupa o rezistenta eroica in care si-au vandut scump pielea. Exista dovezi ca potecile care duceau la locurile in care se adaposteau si luptau acesti eroi au fost divulgate datorita tradarii unora dintre cei care le cunosteau si care i-au vandut miseleste, precum a fost vandut Horea, sau Tudor Vladimirescu, caci dintotdeaua au existat un numar de tradatori, cum au fost cei cativa luptatori din oastea dacilor care au indicat romanilor locul in care Decebal ascunsese sub albia unui rau comorile sale. Dupa ce legiunile romane au luat cu ele aurul gasit, pretul acestui metal pe piata mondiala a scazut la jumatate, atat de mare a fost cantitatea de aur insusita de cuceritorii Daciei… Teroarea s-a dezlantut apoi in toata tara, iar Alexandru a trebuit sa se ascunda la randul lui fiind sfatuit de rude si prieteni sa dispara pentru un timp deoarece incepuse un nou val de arestari. Dupa o perioada insa, intervenind un moment de acalmie in furtuna care se dezlantuise si-a asumat riscul intoarcerii acasa, unde a constatat ca primarul disparuse. Intrebandu-l pe proprietarul casei ce s-a intamplat cu el, acesta i-a raspuns ca nu a mai putut suporta situatia de fugar si fiind pus sub urmarire s-a predat.

Alexandru cunostea insa darzenia primarului care ii marturisise ca mai de graba s-ar sinucide decat sa cada in mainile securitatii si nu a dat crezare celor afirmate de proprietar, avand banuiala ca acesta l-a tradat ca masura de siguranta pentru a se pune la adapost de eventuala sa implicare intr-un proces de complicitate. De altfel proprietarul acceptase sa-l primeasca in casa lor pe primar desi acesta nu era din satul lui, ci din comuna natala a sotiei sale.

Amintirea primarului l-a urmarit multa vreme pe Alexandru, care nu l-a putut uita. Dupa multi ani, cand acest episod din viata lui se estompase putin, a aflat ca primarul facuse parte dint-un grup de localnici din Comuna "C"care ajutasera cu informatii si alimente luptatorii rezistentei armate din munti. Dupa prinderea prin tradare a capitanului Toma Arnautoiu si a frateui sau Petre, a colonelului Gh. Arsenescu in orasul Campulung-Muscel si executarea lor, cei care au avut rude sau prieteni printre luptatorii din munti, sau au ajutat direct sau indirect grupurile amplasate pe versantii Carpatilor, au incercat sa li se piarda urma raspandindu-se pe tot cuprinsul tarii. Desi nu i-a marturisit niciodata acest lucru lui Alexandru, el a avut tot timpul convingerea ca primarul se ascunde datorita faptului ca fusese implicat intr-un fel sau altul in lupta rezistentei amate a grupurilor care actionau in acea regiune, motiv pentu care ii purta un deosebi respect si admiratie.

De la aceasta intamplare au trecut cateva decenii. In anul 1977 Bucurestiul a fost zguduit puternic de un seism cu magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter, seism care a facut pagube materiale imense si a indoliat o multime de familii. Pe bulevardul Bratianu in apropierea Pietii Universitatii se afla blocul "Dunarea", fost "Bavaria", bloc ce s-a prabusit la cutremur. Intr-un apartament din acel imobil se afla intamplator in acea zi si proprietarul lui Alexandru, d-l Secara, care venise in vizita la un nepot al sau, fiind mare amator de vin adus de la tara. A fost unul dintre victimele din acel imobil care au murit sub daramaturi.

Si col. Stanculescu " cel mic si negricios" a avut o soarta asemanatoare. Dupa o perioada petrecuta in diplomatie peste ocean, unde fusese trimis ca recompensa pentru serviciile aduse regimului comunist, a fost rechemat in tara unde, datorita unei asa zise "deceptii sentimentale" s-a sinucis, fiica lui urmandu-i exemplul dupa putin timp.

In ceea ce-l priveste pe colonelul Aldulescu, acesta a abandonat uniforma militara, a studiat Stintele Juridice si a profesat avocatura. "Incerc sa salvez oamenii din mana procurorilor care tin regimul comunist la putere. Celor doi condamnati la moarte de la Pitesti am reusit sa le schimb sentinta in inchisoare pe viata" a declarat el unui bun prieten al lui Alexandru care il luase aparator intr-un proces inscenat de organele securitatii. Imbratisase probabil aceasta meserie datorita unui tardiv proces de constiinta pentru perioada cand participase activ la lichidarea cuiburilor de rezistenta armata din munti. Timpul nu i-a mai dat insa ragazul sa se reabiliteze in fata lui Dumnezeu deoarece un cancer ganglionar i-a pus capat zilelor, murind in chinuri ingrozitoare, asa dupa cum au scris colegii lui de la Baroul Municipiului Bucuresti in ferparul publicat in presa.

Se pare ca in aceste trei cazuri Justitia Imanenta si-a spus cuvantul. Personajele si intampalrile din aceasta povestire nu sunt rodul imaginatiei. Intamplatoare au fost doar momentele si conjunctura in care Alexandru i-a intalnit si i-a cunoscut indeaproape pe toti cei mentionati in acest remember, cunoscandu-le rolul pe care l-au avut fiecare in desfasurarea evenimentelor ce au bulversat tara dupa venirea comunistilor la putere, cand au fost exterminati un numar mare de oameni, a caror singura vina a fost dragostea fata de tara unde au vazut lumina soarelui si de meleagurile lor natale.

Intrebare:

Stimate Domnue Profesor, stiu ca v-ati intors de curand din Africa unde ati predat la o Universitatate din Addis-Abeba (Etiopia) si apoi la universitatea de stat din Djibouti. Amintirile si experienta Dvs din Etiopia au aparut de curand in noua dvs. carte "Jurnal Ethiopian". Din pacate nu am putut intra in posesia exemplarului pe care mi l-ati trimis. Pentru cititorii din Statele Unite si din Romania ai revistei "Conexiuni", va rog sa ne relatati pe scurt care au fost impresiile dvs. mai intai din Etiopia.

Raspuns:

Sa incep cu inceputul. Dupa ce m-am pensionat am crezut ca voi fi perfect satisfacut nemaiavand nici o obligatie legata de munca si de un program fix. M-am inselat insa. Am rezistat numai doi ani, din care in primul an am predat de fapt cateva cursuri la doua universitati americane. Asa se face ca la un moment dat am hotarit sa raspund unui anunt din ziar care cauta profesori universitari pentru Africa.

Inca de la inceput mi s-a oferit Etiopia sau Djibouti, aceasta din urma fiind o tara mica situata la Marea Rosie. Pentru o alegere finala, mi s-a organizat o discutie telefonica in patru, eu fiind la Washington, agentia care m-a recrutat fiind in Arizona, iar la celelate capete ale firelor telefonice fiind reprezentantii celor doua tari. Din inspiratie am ales Etiopia, si a fost o alegere foarte buna.

De aici, raspunsul la intrebarea dvs. se complica. Jurnalul Etiopian pe care l-ati mentionat publicat recent la Bucuresti are 300 de pagini, multe impresii personale, fotografii si foarte multa informatie.

Ca geograf de formatie, specializat in Geopolitica si pasionat de Istorie, cred ca am scris o carte interesanta si utila.(Cei interesati o pot comanda la Editura Geopolica, Bucuresti, Tel. 665-2882)

Sa revin insa la Etiopia. La inceput m-a şocat saracia si mizeria din Adis Abeba si in acelasi timp politetea oamenilor. M-a impresionat totodata stratul subtire de tehnologie si civilizatie occidentala care acopera insa doar supreficial o lume neschimbata din evul mediu. Am depasit cu greu aceste prime impresii, dupa care am descoperit o lume univesitara cu sperante si aspiratii asemanatoare aspiratiilor noastre.

Pe de alta parte, am calatorit foarte mult prin toata Etiopia si am descoperit personal istoria scrisa de doua mii cinci sute de ani a acestei mari tari. In acelasi timp, am descoperit lumea primitiva din sudul Etiopiei care este mai aproape de epoca de piatra decat de secolul 21.

Aici doresc sa va impartasesc insa cea mai profunda impresie. Etiopia este una din primele tari crestine din lume si de aproape o mie sapte sute de ani este o tara extrem de devotata pe plan religios. Este un crestinsim insa bizar pentru noi Europenii. Initial, inaintea crestinismului, populatia a fost mozaica si numai ulterior si dupa lupte sangeroase de sute de ani a adoptat crestinismul. Daca vizitezi o biserica Etiopiana, de exemplu, la exterior ea pare sa fie ca orice alta biserica ortodoxa. In interior insa, ea are o alta cladire rotunda complet izolata de restul bisericii care reprezint templul mozaic initial. In acest lacas sfant nu intra decat preotii. In plus, toate bisericile Etiopiene traiesc in jurul Chivotului Sfant, copii ale Chivotului cu cele Zece Porunci primite de Moise pe muntele Sionului. Aici intervine o poveste lunga descrisa pe larg intr-un capitol al cartii Jurnal Etiopian. Etiopienii sunt convinsi ca detin originalul Chivotului care s-ar afla sub paza stricta la o biserica din localitatea Axum. Am vizitat localitatea si biserica respectiva, dar nimeni nu are acces la Chivotul Legamantului cu cele zece porunci...

Altfel, am trait in Etiopia momente sublime si momente de cadere. Universitatea St. Mary din Adis Abeba a facut tot ce era posibil ca sa ma faca sa ma simt bine. Mie mi-a lipsit insa activitatea romaneasca si chiar m-am simtit vinovat ca oarecum am dezertat de la datorie. In masura posibilului, am continuat insa aceasta activitate prin internet... Apoi, dupa doi ani mi s-a oferit un nou contract la universitatea din Djibouti, tara vecina Etiopiei, dar despre aceasta experienta, sa vorbim intr-un alt interviu.

Cat despre Africa, imi este foarte greu sa ma pronunt. Un continent extrem de variat, atragator si in acelasi timp salbatic si dur. O lume in mare parte primitiva, in general buna la suflet, dar in perpetua suferinta. Cred ca daca nu ar fi fost supusa influentei faste si nefaste a Europei, Africa sub-Sahariana ar fi ramas probabil si azi intre epoca de piatra si feudalism... Si nu cred ca ajutoarele occidentale vor avea efectele dorite asupra maselor africane...

INTERVIUL NR. 2

Intrebare -George Georgescu:

Foarte interesante impresiile si observatiile dvs cu privire la Ethiopia si sper sa revenim la perioada in care ati fost profesor universitar in Africa. Eu stiu insa ca aveti o experienta deosebita si in alte Unversitati americane, atat civile cat si militare, unde ati predat cursuri foarte interesante. Stiu deasemenea ca ani de zile ati fost redactor la Postul de Radio "Vocea Americii" de unde v-ati facut cunoscut in toata Romania.

As dori sa va referiti insa la experienta dvs. din inchisorile comuniste din Romania unde ati petrecut cativa ani ai tineretii. Va rog sa ne relatati cum de ati devenit prizonier de constiinta in Romania in anii studentiei si sa enumerati pe scurt inchisorile prin care ati trecut.

Raspuns ND:

Cum am ajuns in inchisoare? Analizand lucrurile retrospectiv, trei factori au contribuit la "exprimarea" mea impotriva comunismului si eventual la arestare. Este vorba de educatia primita in familie, la influenta mediului in care am crescut, si la faptul ca nici un roman cinstit nu putea sa accepte un regim minoritar si terorist impus cu forta din afara.

Voi incepe insa cu familia. M-am nascut intr-o familie romaneasca traditionala cu frica de Dumnezeu si cu dragoste de tara. Tata a fost sergent in primul razboi mondial si desi la vremea respectiva aderase la socialisti a avut prilejul sa-i cunoasca pe soldatii rusi bolsevici de pe frontul Moldovei. Pentru el, a fost o experienta de neuitat. Mult mai tarziu imi povestea cum dupa revolutia din noembrie 1917 soldatii rusi isi arestau ofiterii, le rupeau epoletii pe care ii agatau de tulpina vreunui copac si apoi razand si batandu-si joc de ei ii forta sa-si salute propriile grade. Cum in timpul razboiulu armata romana ducea lipsa de ofiteri, tata, care luptase la Marasesti, a primit comanda unei unitati si a fost insarcinat sa supravegheze retragerea in debandata a dezertorilor rusi. Unitatile romanesti ii dezarmau si ii escortau mai intai pana la Prut si apoi pana la Nistru. Dupa acea experienta, tata s-a lecuit de orice socialism. Pe de alta parte, imi aduc aminte ca copil cat de mult a suferit si s-a revoltat mama cand dupa ultimul razboi mondial s-a anuntat ca rusii ne-au luat din nou Basarabia.

La acest fundal de familie se adauga si influenta cartierului Bucurestean in care am crescut. E vorba de cartierul Obor -Gara de Est, un cartier de negustori si mestesugari cu mare atasament fata tara. In acest cartier, majoritatea copiilor eram mari sustinatori al echipei de fotbal Unirea Tricolor. Echipa, fiind considerata nationalista, in 48 ori 49 a fost preluata de securitate si transferata la Brasov. Atunci s-a declansat din plin si teroarea comunista. Numerosi tineri din cartier au fost arestati si ca adolescent de multe ori ma gandeam ca ei erau adevaratii mei eroi. Deci, si spiritul din cartier a contribuit la formarea conceptiilor mele... si la arestare.

Al treilea element important in procesul meu de formare timpurie a fost faptul ca mama provenea de la tara, din satul Curcani, sat situat pe valea Argesului nu departe de Dunare. Toate verile le-am petrecut cu bunica la Curcani unde am fost martorul persecutiilor la care i-a supus comunistii pe tarani ca sa accepte colectivizarea. In plus, im aduc aminte bine si de foametea din 47 provocata in mare parte tot de Sovietici. In acel an parintii m-au retras de la scoala pentru ca nu mai faceau fata greutatilor si m-au trimis la mamarea unde am ramas timp de un an de zile. Apoi, imi aduc aminte de saracia si mizeria de nedescris prin care a trecut tara in timpul lui Stalin si chiar mai tarziu. Nu e de mirare ca in acele conditii cand am deschis ochii ca tinar student uram comunismul si tot ce era legat de noul regim.

Loviturta finala a survenit insa in 1954, cand fratele meu mai mare Ion, aflat acum in SUA, a fost arestat impreuna cu un grup de vreo 20 de studenti. Tot lotul a fost acuzat de crima impotriva clasei muncitoare, un eufemism folosit de comunisti pentru distrugerea opozitiei constiente romanesti. La vremea respectiva eu intrasem la Politehnica. In 1955 Ion a fost condamnat la 20 de ani inchisoare si cateva luni mai tarziu eu am fost extmatriculat din facultate. Atunci am hotarit sa incerc sa fug din tara trecand clandestin frontiera in Iugoslavia. Lipsit de experienta am fost prins insa la gardul de sarma ghimpata de dincolo de satul Giera. In consecinta, am fost condamnat la doi ani, dar m-am intors acasa dupa trei ani si jumatate de inchisoare si munca fortata.

Initial am fost anchetat la securitatea din Timisoara si dupa condamnare am fost depus la penitenciarul din oras. Au urmat apoi stagiuni de detentie la Jilava, la Aiud si la Gherla. Despre aceasta experienta am scris insa detaliat in cartea Journey to Freedom (400 de pagini) care a fost publicata si in tara sub titlul Calatorie spre Libertate.

Voi face totusi unele precizari. Pentru mine anii de inchisoare sunt cei mai valorosi ani ai vietii mele. De fapt prin spiritul si educatia primite anterior arestarii, apartineam deja lumii detinutilor politici romani. Si intr-adevar, in inchisoare am regasit adevaratul spirit romanesc la care tanjisem inca din copilarie. In acel spirit m-am format ca om matur si am ramas neschimbat pentru tot restul vietii. In inchisoare insa, unde controlul asuupra detinutilor era foarte strict, am comis tot ce era nepermis, am fost pedepsit de nenumarate ori, si dupa asa zisa eliberare am fost trimis in lagarele de munca DGSM...

Pentru ca cititorii de azi sa inteleaga mai bine ce a insemnat in realitate comunismul am sa redau doua aspecte mai putin cunoscute ale vietii de detentie din acele timpuri. Noi "frontieristii" eram considerati detinuti politici, si majoritatea noastra eram intr-adevar dusmani ai regimului. In acelasi timp, eram insa tineri, temerari, si mai ales nesupusi. Astfel ca la Timisoara noi tinerii recent arestati am organizat o greva a foamei cerand sa ni se respecte dreptul de a scrie acasa si a de primi pachete cu alimente. Detinutii mai in varsta au refuzat sa se alature grevei. Ei bine, in a doua zi de greva ni s-au adus carti postale sa scriem acasa si sa cerem un pachet de alimente de maximum cinci Kg. Cand a sosit insa pachetul meu, eu fusesem transferat deja la Jilava, si pachetul a fost retrimis acasa cu precizarea adresant necunoscut. Atunci s-a zvonit in cartier vestea ca as fi murit in inchisoare, lucru pe care l-am aflat aproape patru ani mai tarziu cand am revenit acasa.

Un alt element graitor! Am stat la Aiud un an de zile in aceeaşi inchisoare in care se afla si fratele meu, dar nu ne-am intalnit nici odata. Ion a fost eliberat in 1964 dupa zece ani de inchisoare, odata cu ultimul lot de detinuti politici. In zece ani de detentie, i s-a permis sa scrie acasa o singura carte postala. In plus, cand si-a retractat declaratiile facute la securitate sub presiune si tortura, a fost pedepsit cu doi ani de izolare singur in celula in Zarca Aiudului. Zarca era "inchisoarea" inchisorii Aiud. Aici erau izolati vechii demnitari si unii detinuti recalcitranti...

Comparati aceste conditii in care am trait noi cu conditiile de lux in care au fost retinuti putinii comunisti arestati dupa revolutia-lovitura din 1989...

In ce ma priveste, sunt mandru ca mi-am inceput viata in inchisoare si sunt profund multumit ca mi-am incheiat cariera ca profesor universitar in Africa. Nu a fost o viata usoara, dar a fost o viata densa, semnificativa si plina de evenimente. Si mai ales, nu m-am vandut si nu m-am compromis niciodata. De aceea nici satana nu m-a iertat niciodata. Constiinta imi este insa impacata. Visez doar ca Romania sa fie reintregita si sa devina mai buna decat este la ora actuala. Este visul care m-a animat toata viata si pentru care m-am zbatut tot timpul in exil.

INTERVIUL NR. 3

G.G.:

D-le Profesor, despre anii petrecuti in inchisorile din Romania ati relatat pe larg intr-o carte intitulata "Amintiri din Inchisoare", carte care s-a bucurat de succes la timpul respectiv. Cititorii Revistei "Conexiuni" au astazi prilejul sa afle cum ati devenit detinut politic in anii studentiei...

Ne-ar interesa sa relatati insa si despre perioada in care, de la microfoanele Postului de Radio "Vocea Americii", ati tinut treaza constiinta si dorinta de libertate a poporului Roman care va asculta cu mult interes seara de seara.

(Apoi, in incheierea acestui interviu v-as ruga sa spuneti cateva cuvinte si despre "Campul Romanesc" de langa Hamilton, locul acela minunat unde s-au legat prietenii statornice. Pe mine, de exemplu, ma incearca un sentiment de nostalgie amintindu-mi conferintele pe care le-am tinut amandoi in cadrul "Saptamanilor Culturale" si mesele rotunde la care dvs. si distinsul prof.dr. Claudiu Matasa le organizati.)

ND:

Subiectul pe care il propuneti e vast si nu poate fi abordat intr-un scurt interviu decat in mod lapidar. Totusi am sa incerc sa va raspund. Doresc sa fac insa mai intai o precizare. Cartea "Amintiri din Inchisoare" pe care o mentionati este legata de Campul Romanesc de la Hamilton, la care de asemenea va referiti in intrebare. Deci, din punctul meu de vedere intebarile sunt legate intre ele.

"Amintiri din Inchisoare" reprezinta prima mea carte si totodata prima carte publicata de Asociatia Romanilor din Hamilton. Adaug ca am asternut pe hartie amintirile din inchisoare in primele luni dupa ce am sosit in America, adica in primavara si vara anului 1969. Si le-am scris la indemnul profesorului Vasile Posteuca, un mare patriot si lider al exilului nostru care ne-a parasit mult prea devreme si cu multi ani in urma.

Trebue sa mai spun ca despre Vasile Posteuca am auzit inca din lagarul de la Treaiskhirchen de langa Viena unde am stat aproximativ sase luni in asteptarea vizei Americane. In acea perioada am asternut deasemenea pe hartie toate poeziile de rezistenta pe care le invatasem pe dinafara in inchisoare. Erau circa o suta de poezii pe care mi le aminteam. Am facut acest lucru impreuna cu Octavian Sigarto, si el fost detinut, bun prieten si un om deosebit care ne-a parasit insa recent. Inca din lagar i-am trimis poeziile lui Posteuca si la scurt timp dupa sosirea noastra in SUA acesta le-a publicat intr-un volum care azi reprezinta probabil o raritate. Acel volum a stat ulteriore la baza antologiei de poezii din inchisori publicata tot la Hamilton de Zahu Pana, un alt fost detinut politic si om de mare valoare.

Intre timp eu publicasem deja cateva articole in presa romaneasca din exil, articole care au fost remarcate si apreciate. Repet, Vasile Posteuca m-a incurajat atunci sa-mi scriu amintirile din inchisoare la care v-ati referit in intrebare. A fost insa o carte de tinerete. Pe vrema aceia speram in prabusirea comunismului si intoarcerea noastra acasa ca invingatori si lideri politici. Nu mi-am dat seama atunci ca noi, exilul constient si idealist, continuam intr-un fel cel de al doilea razboi mondial si ca de fapt pierdusem lupta inca din 1945. Acel exil se opunea din rasputeri comunismului si Moscovei si in acest sens era aliat firesc al Americii.

Spre durerea mea mult mai tarziu am inceput sa inteleg ce se intampla in culisele istoriei. Era prin 1986 si de data aceasta eram profesor la o importanta scoala militara American unde ocupam postul de director al catedrei de studii Europene. Acolo si in conditiile exceptionale pe care mi le-a oferit armata Americana, am conceput si scris cartea Journey to Freedom (Calatorie spre Libertate) bazata in parte pe vechile amintiri din inchisoare. Am scris-o in special pentru occidentali, pentru ca acestia nu intelegeau comunismul in esenta lui. Noua carte reprezinta de fapt o oglinda a comunismului din Romania si din Europa de Est vazuta prin prisma experientei mele personale, a familiei din care provin, si a generatiei care a trait anii comunismului.

Subliniez ca am fost profesor la scoala militara speciala de la Fort Bragg intre 1985 si 1989 si ca inainte si dupa acea perioada am functionat ca redactor la postul de radio Vocea Americii. Mai adaug ca scoala militara din Carolina de Nord a insistat sa-mi permanentizeze postul de profesor, dar eu am optat sa revin la Vocea Americii. Intre timp se anuntasera marile schimbari din Uniunea Sovietica si Europa de Est si astfel am hotarit sa ma inapoiez la Washington. Speram, si de fapt am reusit pana la un punct, sa influentez evolutia situatiei din tara si din Basarabia. Din nefericire, ceea ce a urmat dupa lichidarea comunismului nu a corespuns aspiratiilor noastre. Deabia atunci, si numai in mod treptat, mi-am dat seama ca fortele obscure din culise manipulau omenirea dupa planuri secrete si nu tocmai benefice. Acesta este insa cu tot alt subiect… Aici voi incheia domnule Georgescu precizarea la care m-am referit la inceput, precizare care cred ca reprezinta ceva inedit pentru cititorii revistei Conexiuni. Sa revin deci la Vocea Americii…

In 1973 mi-am incheiat studiile de doctorat la universitatea Columbia din New York si am obtinut un post de profesor asistent la universitatea William Paterson din New Jersey. Teza de doctorat mi-am sustinut-o insa in 1975 si cam in aceeasi perioada mi s-a oferit si un post la serviciul romanesc al Vocii Americii. Pentru mine alegerea intre cele doua optiuni a fost extrem de grea pentru ca sunt un profesor pasionat si facusem deja o impresie foarte buna. Anul acela urma sa fiu permanentizat la universitate. In cele din urma am fost atras la Washington de alura unei legaturi nemijlocite prin radio cu fratii din tara. In plus mi se promisese ca daca trec un anume examen as putea sa intru in corpul diplomatic American. Intre timp, mi s-au facut verificarile de rigoare, mi s-a acordat statului de incredere Top Clearance, iar eu… neputand rezista tentatiei am acceptat oferta. Si astfel, in iunie 1975 am plecat la Washington, ceaa ce a constituit o schimbare majora de cariera.

De fapt, am trait doua mari cotituri ale vietii mele americane in care deciziile luate mi-au influentat profound destinul. Prima a fost plecarea din invatamantul universitar la Washington, iar a doua a fost intoarcerea din invatmantul superior militar tot la Washington. Nu voi sti niciodata daca hotaririle au fost cele mai bune pentru ca nu imi pot imagina cum ar fi decurs viata mea daca ramaneam doar profesor.

La Washington am intampinat insa de la inceput mari dificultati. Ca orice birocratie guvernamentala, Vocea Americii era o institutie stratificata si de cele mai multe ori sefii nu erau numiti pe baza de calitati ori pregatire, ci in functie de relatii si supunere fata de sistem. Eu de la bun inceput nu m-am putut supune si am fost etichetat drept rebel. La un moment dat, s-a incercat chiar concedierera mea, dar acelasi sistem birocratic nu le-a permis sefilor sa ma dea afara. In cartea "Jurnal Etiopian" am de altfel o referire la Vocea Americii in care afirm, mai in gluma mai in serios, ca cea mai mare pedeapsa pentru un om dotat este sa lucreze sub un sef bou. Cam asa mi s-a intamplat la Vocea Americii. Neputand fi concediat deci, s-a decis in masura in care a fost posibil sa fiu marginalizat. Nu vreau sa par increzut, dar si acest lucru a fost imposibil. M-am afirmat puternic prin scrieri, prin conferinte, si prin numeroase reportaje de teren si interviuri, astfel incat pana la urma si inamicii inraiti au trebuit sa ma accepte.

Voi face insa o noua precizare. Vocea Americii este o institutie guvernamentala cu un obiectiv destul de précis si cu norme de comportare federala care trebuie respectate. Marturisesc insa ca din patriotism si din anti-comunism eu am intins drepturile mele de jurnalist pana dincolo de acceptabilitate si am intrat in conflict cu conducerea institutiei. Multe din programele pe care le-am realizat au fost unicate si au reprezentat o munca de pionierat. Mentionez aici doar un amplu interviu cu arhimandridul Roman Braga despre inumana experienta de la Pitesti. In urma multor asemenea programe cunostintele si sentimentale mele s-au transmis probabil si pe calea undelor si asa am ajuns sa fiu cunoscut in tara si in Basarabia drept o enciclopedie si un mare patriot.

Atitudinea mea onesta si deschisa s-a intors insa impotriva mea. In 1979 am trecut cu brio examenul diplomatic si urma sa fiu numit intr-un post de atasat cultural si de presa. Dusmanii din culise nu m-au iertat insa si mi-au blocat cariera. Aceiasi inamici implacabili m-au pus pe liste negre si mi-au blocat continuu orice avansare. Singurul loc unde nu au reusit sa ma blocheze a fost armata americana care avea nevoie de profesori cu cunostintele si cu experienta mea. In acest sens am ajuns sa cunosc bine militarii americani si sa am un mare respect pentru ei. Altfel, toate incercarile mele de atunci si de mai tarziu de a avansa in birocratia federala sau in alte posturi au fost stopate. Doctorul Petrasevici, de exemplu, fost detinut politic in tara iar in SUA mare lider republican, a incercat si el sa ma promoveze dar i s-a spus in mod discret ca as avea vederi fasciste. Stiau deci cei din culise cum sa ma lucreze! Incondeierea la care ma refer a continuat si dupa pensionare si asa se explica cumva de ce am ajuns in Africa…

Este dureros sa constat ca Americanii albi anglo-saxoni m-au ocolit si m-au respins si ca am fost acceptat in schimb de negii americani care mi-au oferit un post de profesor in Africa. Desigur, am suferit din cauza blocarilor mirsave la care am fost suspus si a imposibilitatii de a-mi realiza tot potentialul, dar am satisfactia ca nu am facut niciodata nici un compromis. In ce priveste insa Vocea Americii, consider ca mi-am facut pe deplin datoria. Privind in urma observ ca eu am folosit microfoanele Vocii Americii pentru a mentine vii sperantele romaniilor si pentru a contribui la eliberarea lor de sub communism. In acelasi timp insa, alte forte din spate au folosit oameni ca mine pentru a lichida un sistem care devenise incomod si periculos, dar pe care l-au inlocuit cu un alt monstru. Si aici incep sa-mi pun probleme filozofice!?

 G.G.:

Stimate D-leProfesor, in numele cititorilor prestigioasei Reviste "Conexiuni" va multumesc, urandu-va multa sanatate si putere de munca. Sper sa continuam in numerele viitoare ale Revistei interviurile noastre.

La data de 8 februarie 2008 comandorul Florian Buchiu a decolat intr-un zbor fara intoarcere spre alte constelatii, pornind pe urmele camarazilor sai de arme care si-au frant aripile in marea inclestare a celui de al Doilea Razboi Mondial. Imaginea acestor camarazi ii revenea a adesea in minte, defiland prin fata lui ca la apelul de dinaintea plecari in misiune, salutandu-l de dincolo de viata cu mana la cozorocul caschetei de aviator. Atunci auzea aievea zgomotul infernal al motoarelor si al rafalelor mitralierelor de bord care rapaiau in jurul carlingai avioanelor ce sagetau vazduhul in care disparuse fara urma distinsul scriitor si aviator Antoine de Saint-Exupery, autorul "Micului Print" care ne-a incantat tineretea. Florian Buchiu a participa la luptele aeriene pe frontul de rasarit din prima zi a razboiului pana la data de 23 August 1944, cand a cerut trecerea in rezerva, refuzand sa lupte alaturi de trupele sovietice pe frontul de apus. A trecut prin situatii in care a simtit in ceafa rasuflarea mortii, dar a scapat de fiecare data teafar, pentru a ceda acum in fata unei boli necrutatare. A fost distins cu "Virtutea Aeronautica cu Spade" clasa "Cucea de Aur", "Coroana Romaniei" si "Steaua Romaniei" cu "Spade si Panglica" a "Virtutii Mlitare" si altele. Am in fata cele peste 80 de scrisori-document pe care mile-a trimis, adevarate file ale jurnalului sau de bord, scrisori in care imi relateaza faptele de eroism ale camarazilor sai de arme in inclestarile aeriene ale Cataclismului Mondial. Despre faptele lui de eroism mi-a vorbit greu, cu modestie, numai dupa ce am insistat indelung. Recitesc acum aceste documente de o valoare inestimabila cu vadita emotie, stergandu-mi din cnd in cand cate o lacrima . Pe acest brav aviator, unul dintre ultimii supravietuitori ai Promotiei de ofiteri de aviatie "Eroica ‘41" l-am intalnit la "Campul Romanesc" de langa Hamilton, un pitoresc cuib de vulturi unde se regasesc an de an intr-un climat de simtire romaneasca si de reculegere spirituala compatrioti de-ai nostri veniti din toate colturile lumii. Plimbandu-ne pe aleile umbroase ale parcului ne-am impartasit unul altuia dragostea fata de Aviatie, hotarand sa redeschidem un Capitol din Epopeea celui de al Doilea Razboi Mondial, Capitol deasupra caruia istoricii perioadei comuniste au asternut arbitrar lintoliul uitarii vinovate. Dupa despartirea noastra a urmat o corespondenta voluminoasa in care si-a depanat amintiri din timpul pariciparii lui alaturi de adevarate legende ale Aviatiei moderne la luptele aeriene care s-au desfasrat atat pe frontul de Rasarit, ca si in teritoriu pentru apararea tarii impotriva aviatiei anglo-americane care provocau pagube uriase cu ajutorul bobardamentelor aviatice. Am avut astfel prilejul de a intra in atmosfera specifica luptelor la care a participat direct si a cunoaste faptele de eroism ale unor aviatori care si-au frant aripile in timpul confruntarilor pentru apararea cerului Patriei sau pentru eliberarea tinutului stramosesc de dincolo de Prut. Florian Buchiu s-a nascut in Bucuresti la d ata de 7 apilie 1917. A absolvit Scoala Civila de Pilotaj in anul 1939 obtinand brevetul de pilot Gradul I si II. Fiind incorporat pentru satisfacerea stagiului militar a fost trimis sa dea examen la Scoala de Ofiteri de Aviatie (r) primind la absolvire brevetul de pilot militar de razboi si repartizat la Flotila 3 Informatie Buzau unde a fost brevetat pilot pe avion IAR 38 de recunoastere si bombardament usor. In luna septembrie 1940 a fost repartizat la Escadrila 113-Legatura si Comandament, la dispozitia Regiunii a 3-a Aeriana instalata pe aeroportul Militar de la Pipera. La data de 10 mai 1941 a primit gradul de sublocotenent aviator (r) promotia "Regele Mihai", promotie care, in urma spiritului de sacrificiu si a victoriilor obtinute in luptele aeriene avea sa capete renumele de Promotia "Eroica ‘41" . La data de 21 iunie 1941 cand armatele romane au trecut Prutul, sublocotenentl Florian Buchi a primit botezul focului, participand la misiunile aeriene pana in ultima zi a razboiului din rasarit. La data de 1 ianuarie 1943, in numele Majestatii Sale Regele Mihai I si din Ordinul Conducatorului Statului Roman, Maresalul Ion Antonescu, i s-a conferit "pentru devotamentul si priceperea aratata in razboiul contra Uniunii Sovietice in anul 1942", cum se mentioneaza in cele 2 brevete primite, Ordinul "Coroana Romaniei" cu Spade si Panglica de "Virtute Militara" in gradul de Cavaler, iar la data de 20 august 1944 Ordinul "Virtutea Aeronautica cu Spade Clasa Crucea de Aur", pentru "fapte de arme si servicii exceptionale aduse Aeronauticii in razboiul din 1941-44". Comandorul av (r) Florian Buchiu a posedat in total 3 Ordine si 5 Medalii, plus una slovaca. Acest brav aviator a primit destul de tardiv, in luna decembrie 2000 legitimatia de veteran de razboi in gradul de comandor av.(r), dupa 4 ani de dispute si refuzuri datorate faptului ca poseda dubla cetatenie, romana si americana,devenind membru de onoare al Uniunii Veteranilor de Razboi si al AFDPR. Decoratia slovaca cu frunze de laur ce inconjoara o cruce cu doua brate ii este deosebit de draga si o pastreaza la loc de cinste alaturi de celelalte Ordine si medalii pe care le-a primit din partea autoritatilor romane. Ea reprezinta dovada recunostintei unui ofiter slovac caruia i-a salvat viata in imprejurari deosebit de dramatice. In luna ianuarie a anului 1943, dupa rezistenta eroica a trupelor noastre ramase fara munitie, fara hrana si fara imbracaminte de iarna, avand un mare numar de ostasi degerati, raniti si mii de cadavre, trupele romane incercuite au fost nevoite sa dea curs ultimatumului sovietic din 9 ianuarie 1943 si sa inceteze luptele. In urma ruperii frontului din Caucaz si a ofensivei sovietice, restul armatelor romane si germane se retrageau in ordine inspre peninsula Taman, incercandu-se salvarea bolnavilor si ranitilor care necesitau interventii chirurgicale in spitalele din spatele frontului, dar si a armamentului si mijloacelor de transport. Pentru o mai buna desfasurare a misiunilor de zbor in conditiile retragerii, Escadrila 113 fusese impartita in 3 Sectii, Slt. Florian Buchiu preluand comanda Sectiei a 3-a. Intr-una din dramaticele zile ale acelei retrageri s-a apropiat de el un ofiter slovac mobilizat in armata germana dupa ocuparea Ceho-Slovaciei, ofiter cu care schimbase cateva pareri cu privire la soarta previzibila a razboiului. Era bandajat la mana si la cap, plin de sange si noroi si i-a marturisit ca in retragerea trupelor germane in fata ofensivei rusesti prietenul si camaradul sau pe care ofiterul roman il cunoscuse, nu putuse fi evacuat si ramasese in zona luptelor. Era afectat mai mult de soarta acestuia decat de ranile pe care le avea el insusi.

–"Esti dispus sa zbori cu mine sa il cautam si sa-l aducem aici?", l-a intrebat Slt.Buchiu. Ofiterul slovac a fost de acord si au pornit amandoi intr-o aventura deosebit de riscanta pentru salvarea camaradului sau. Zburand la o altitudine de numai 40-50 de metri au reusit sa survoleze linia frontului fara incidente si sa ajunga intr-un loc pe care ofiterul slovac il insemnase pe harta, unde, datorita unui adevarat miracol l-au zarit din avion schiopatand, sprijinindu-se in pistolul mitraliera. Slt.Buchiu care era un pilot experimentat a executat un viraj strans cu vantul in fata, oprind avionul la circa 15 metri langa ofiterul slovac care recunoscuse aparatul romanesc dupa insemnele de pe fuselaj si tricolorul de pe aripi. L-au urcat in avion unde i-au descoperit o rana adanca mai jos de genunchi pe care o bandajase singur cu fasii rupte din camasa. In momentul in care l-au urcat in avion au fost reperati insa de artileria rusa, in jurul lor explodand o multime de obuze de brand, insa Buchiu care era un as al pilotajului, a pus motorul in plin si coborand flapsurile a zvacnit ca dintr-o catapulta peste terenul denivelat, mentinad turajul la maximum pana ce au reusit sa ajunga nevatamati in spatele liniilor trupelor noastre. Ofiterul slovac salvat a fost imediat supus unei interventii chirurgicale, extragandu-i-se schijele din piciorul ranit. In semn de recunostinta acesta l-a imbratisat pe bravul aviator roman care nu pregetase sa-si riste propria viata pentru a o salva pe a lui, oferindu-i decoratia pe care o avea pe piept. Un colonel german pe care Slt.Buchiu il adusese si pe el din linia frontului inapoi la Melitopol l-a felicitat pentru fapta lui eroica, dar i-a atras atentia ca nu avea dreptul sa-si riste viata si sa puna in pericol integritatea aparatului de zbor care nu era proprietatea lui personala. –"Daca ai fi fost ofiter german ai fi fost aspru sanctionat, chiar daca aventuroasa ta misiune a reusit", i-a spus acesta. Astfel s-a putut verifica diferenta enorma dintre conceptiile rigide ale ofiterului prusac adept al disciplinei de fier si morala crestina a ofiterului roman, care a pus deasupra ordinelor si regulementelor viata unui semen aflat intr-o situatie limita. Ma gandesc ce ar fi zis rigidul ofiter german daca ar fi aflat ca sublocotenenul Florian Buchiu a acordat cu de la el putere, fara sa ceara aprobarea superiorilor, o permisie de 3 saptamani unui mecanic de avion cre i s-a plans ca nu-si va vedea niciodata copilul care abea se nascuse. Mai mult, in calitate de sef al Escadrile 113, i-a asigat acestuia transportul in tara si inapoi cu un avion Junkers trimotor pilotat de camaradul lui Dumitru Sever. A fost o problema de constiinta in care tanarul sublocotenent si-a amintit cum acesta, impreuna cu alti mecanici, se sculau de la orele 2-3 noaptea pentr a incalzi cu lampile de benzina baia de ulei a motorului, pentru ca pilotii sa poata decola in zorii zilei spre a efectua misiunile incredintate. Incalzirea bailor de ulei se facea in acest mod rudimentar deoarece incalzitoarele cu aer cald fusesera abandonae pe aerodromul din Tacinskaia, neputand fi evacuate in retragere din cauza altor prioritati. Dupa aceasta intamplare intreaga Escadrila 113 a fost reintregita pe aeroportul din Melitopol unde tot personalul compus din piloti, tehnicieni, mecanici, servanti, ostasi si personal administrativ au primit noi distinctii ca rasplata pentru felul exemplar in care si-au facut datoria fata de tara. Atmosfera era insa trista, deoarece toti si-au amintit in acele clipe de camarazii lor care lipseau la apelul festivitatii intrucat isi fransesera aripile in dramatica inclestare a luptelor aeriene la care participasera. Daca pe cativa dintre camarazii lui, inclusiv pe rigidul colonel german i-a adus teferi din liniile inamice, Slt.Buchiu a primit misiunea de a recupera cadavrul eroului Cpt post-mortem Alexandru Starcea si al Adjutantului Tomag, componenti ai Escadrilei 113 care cazusera cu avionul in flacari si fusesera ingropati provizoriu in sudul Kubanului. Magistrat in viata civila, Alexandru Starcea era casatorit cu o scriitoare de mare talent ce se tragea dintr-o ilustra familie cu ascedenti care participasera la faurirea Romaniei Mari si la modernizarea tarii noastre ce se bucura in perioada interbelica de aprecieri unanime pe plan european. Datorita functiei de judecator fusese mobilizat pe loc dar el si-a folosit toate relatiile pe care le avea pentru a participa la luptele din Rasarit, reusind dupa multe interventii sa obtina aprobarea de a insoti Escadrila 113 peste Nistru. Dupa cateva incursiuni de informare in liniile inamice incununate de succes, la data de 3 septembrie 1943 Lt.Alexandru Starcea a primit misiunea de a efectua un zbor de recunoastere pe un IAR 38 in sudul Kubanului unde s-a angajat intr-o lupta aeriana cu cateva avioane sovietice, aparatul lui prabusindu-se in flacari, atat el cat si Adjutantul Tomag murind carbonizati. Impreuna cu Slt.Ionica Voiculescu, Florian Buchiu a zburat la Slavinskaia cu misiunea de a depista locul unde cei doi aviatori fusesera ingropati provizoriu plecand apoi pentru aducerea celor doua corpuri neinsufletite spre a fi inhumate crestineste cu onoruri militare. Insotit de 6 ostasi avand cu ei sape, lopeti, formol si doua sicrie, Slt.Buchiu a plecat cu un camion militar spre sudul Kubanului, ajungand dupa o calatorie de doua zile si o noapte pe drumuri desfundate la colhozul "Bret Truda" unde au gasit 2 mormane de pamant insemnate cu cruci de lemn. La inapoiere in orasul Rostov l-au gasit pe tatal aviatorului Alexandru Starcea, Presedinte al Inaltei Curti de Justitie, care venise sa ridice ramasitele pamantesti ale unicului sau fiu pe care l-a identificat dupa o lucrare de aur pe partea dreapta a danturii, intrucat ambii piloti erau de nerecunoscut. Celor doi aviatori li s-au confectionat apoi sicrie din tabla de zinc fiind depusi intr-o bisericuta din Rostov unde au avut o garda de onoare si s-a desfasurat apoi o impresionanta ceremonie religioasa. Dupa multe peripetii in care avionul ce transporta sicriul cu corpul Lt.Starcea a fost atacat de rusi, eroul a fost inhumat in interiorul schitului de langa conacul familiei sale din Bucovina, fiind apoi deshumat de teama profanarii mormantului de catre trupele bolsevice care avansau catre frontierele tarii noastre si adus in Bucuresti unde Cpt.av post-mortem Alexandru Starcea si-a gasit linistea de veci in incinta Bisericii Visarion ctitorita de matusa lui Printesa Heraclide. Una dintre cele mai terifiante amintiri ale comandorului Florian Buchiu din timpul razboiului dateaza insa din ziua de 10 iunie 1944, zi in care o puternica formatiune de avioane de bombardament americane insotite de numeroase aparate de vanatoare Mustang si Lighting de mare viteza au incercat sa surprinda la sol aviatia de vanatoare romana si germana pentru a le scoate din lupta. Din fericire Grupul 6 de Vanatoare IAR 80 condus de Cpt av. Dan Vizante intuind acest lucru se ridicase in aer dand o riposta cu urmari dezastruoase pentru aviatia americana care a pierdut atunci 24 de aparate de vanatoare si de bombardament doborate de aparatele IAR si 27 doborate de escadrilele de Messerschmitturi pilotate de aviatori romani si germani. Aceasta lupta in care Lt.Florian Buchiu a vazut chipul mortii a fost descrisa cu lux de amanunte in Revita franceza "Pionniers" in anul 1982 de comandorul Dan Vizante, cavaler al Ordinului Mihai Viteazul. In tip ce avioanele de vanatoare ale Grupului 6 atacau in aer puternica formatie americana, cele ale Escadrilei 113 B au fost scoase din hangar pentru a decola si a fi camuflate pe aerodromuri improvizate pe izlazuri inconjurate de paduri. Ruland spre punctul de decolare aparatele s-au grupat in formatie de cate trei, capul de formatie fiind Lt.Florian Buchiu in calitate de comandant al Escadrilei. Zburand la joasa altitudine au ajuns deasupra Bazei de Observatii Aeriene de la Pantelimon unde au zarit cateva avioane bimotor patruland deasupra aerodromului Branesti. --"Lighting-uri", a strigat comandantul Escadrilei zarind in oglinda retrovizoare un avion inamic chiar in spatele sau. Desi a impins maneta de gaze pana la refuz inscriindu-se in alunecare pe o aripa pana la inaltimea copacilor din coroana carora a zmuls un manunchi, o rafala de mitraliera trasa din avionul de vanatoare american i-a ciuruit parbrizul si capota motorului. A reusit totusi sa aterizeze accelerand viteza inspre liziera padurii din apropiere, insa un alt "Lighting" american a coborat pana la inaltimea copacilor pentru a-l prinde in colimator si a-l mitralia. In cateva fractiuni de secunda Lt.Buchiu a putut zari chipul pilotului american si botul avionului de vanatoare pe care era pictat un cap fioros de rechin si sa auda paraitul trasoarelor care il cautau pe el muscand pamantul in fata elicei avionului sau. Dupa ce a adapostit avionul la marginea padurii a sarit din carlinga si auzind gemetele secundului sau l-a tras afara asezandu-l pe iarba la umbra catorva copaci. Din maneca hainei de piele a acestuia curgea sange si dupa ce i-a scos haina i-a oprint hemoragia cu ajutorul a doua pansamente strans legate. Din fericire pentru camaradul sau cele doua gloante de mitraliera care ii strabatusera muschiul bratului nu-i atinsesera osul. Dupa plecarea avioanelor americane au iesit din padure ceilalti piloti si ostasi romani fericiti ca ii vad in viata.

"D-le locotenent, i-a marturisit decanul de varsta al lor imbratisandu-l, cand am vazut ploaia de trasoare invaluindu-va in aer si apoi la sol, nu am crezut ca veti scapa". – "Nici eu nu am crezut", i-a raspuns norocosul aviator care vazuse chipul mortii. Amintirile regretatului Comandor av.(r) Florian Buchiu, impreuna cu cele ale Comandorului Dan Vizante, ale Generalilor Ion Dobran si Dan Stoian, precm si ale altor participanti la cel de al Doilea Razboi Mondial, reprezinta o importanta sursa de informare si documantare asupra faptelor de eroism savarsite de aviatorii nostri in inclestarile razboiului de eliberare a Basarabiei si Bucovinei, pe care istoricii aserviti puterii comuniste le-au ignorat, falsificand grosolan istoria. Astazi insa avem datoria sa restabilim adevarul, sa facem cunoscut generatiilor tinere sacrificiul suprem al aviatorilor care au plecat in zbor spre Imparatia lui Dumnezeu aparand vazduhul Patriei si sa le aducem tuturor prinos de recunostinta pentru faptele de eroism savarsite in marea conflagratie mondiala.

          Ultimele acorduri ale scenei finale din opera "Tosca" mai pluteau inca in atmosfera intima a apartamentului cand profesorul Pantea rupse tacerea care se lasase :

–         Avem toate motivele sa ne mandrim cu faptul ca la premiera acestei opere care a avut loc in luna ianuarie 1900 la teatrul "Costanzi " din Roma Puccini a distribuit-o in rolul principal pe legendara Darclee a noastra, "cea mai stralucitoare soprana a timpului sau", cum a fost caracterizata in cronicile de specialitate din Italia. In Istoria Operei Nationale din Bucuresti se mentioneaza ca Puccini a creat opera Tosca special pentru ea.

–         Totusi, spusei eu, cel care a lansat-o pe Darclee este Mascagni, nu-i asa?

–         Intr-adevar, Haricleea a cantat la premiera mondiala a operei "Iris" care a avut loc in anul 1898 tot la Roma, la pupitru fiind chiar Mascagni, iar anul urmator spectacolul a avut loc in aceiasi distributie si la Scala din Milano. Si opera "La Wally" afost compusa special pentru Darclee de compozitorul Catalani.

–         Dintre sopranele noastre care au dus faima scolii romanesti de canto peste hotare, cine a urcat prima pe scena celebrului Teatru de Opera din Milano?

–         Elena Teodorini, "neuitata artista fara pereche", cum a numit-o marele Caruso, este prima artista care a deschis in anul 1880 drumul spre glorie al celorlalte soprane romane.

–         Stiu ca acest domeniu este hobby-ul tau, spune-mi cateva dintre aceste celebre reprezentante ale artei lirice romanesti care s-au afirmat in mod remarcabil pe alte meridiane.

–         Florica Cristoforeanu, Maria Cebotari, Stella Roman, Zina de Nori, pe numele ei adevarat Zoe Niculescu, Viorica Ursuleac, Margareta Iamandi-Nuovina, Eufrosina Vlasto, Margareta Metaxa, Virginia Zeani, Viorica Cortez, Mariana Nicolesco si nu in ultimul rand Lucia Bercescu-Turcanu pe care tu ai cunoscut-o foarte bine deoarece erati prieteni buni si in casa ta din Bucuresti a participat pana in anul disparitiei sale la seratele voastre muzicale. Stiu ca ea a cucerit cele mai importante scene de Opera din lume unde pur si simplu a triumfat.

–         Intr-adevar, Lucia mi-a pus la dispozitie un imens material din presa timpului in care cronicarii muzicali din tara si de peste hotare unde a cantat timp de 17 ani comparau vocea ei cu "o lacrima pura de cristal". Pacat ca valoarea acestor glorii ale artei lirice romanesti a fost apreciata mai mult peste hotare decat in tara. De ce oare nu am reusit sa ne pastram valorile de patrimoniu care au luat calea exodului? O sumedenie de oameni de stiinta si cultura au plecat pe alte meridiane lasand in urma un gol imens, iar cativa dintre cei care s-au intors nu s-au bucurat de aprecierea compatriotilor nostri. Este semnificativ cazul Haricleei Darclee care a sfarsit intr-o situatie materiala precara si ignorata dupa intoarcerea in Romania, desi fusese admirata de personaltati precum Regele Portugaliei, Osman Pasa si multi altii.

–         Alexandru, raspunse el, marii artisti, ca si oamenii de geniu din alte domenii, nu apartin in exclusivitate tarilor in care s-au nascut ci fac parte din patrimoniul universal al culturii. In drumul lor spre culmile gloriei multi s-au stabilit acolo unde au avut posibilitati optime de afirmare. Ia citeste te rog pe coperta DVD-ului cu Opera "Traviata" in care rolul Violetei este interpretat de o alta mare soprana contemporana, Angela Gheorghiu, stabilita si ea in strainatate. Unde a fost inregistrat acest spectacol ? La Covent Garden, orchestra si corul lui the Royal Opera House fiind dirijate de sir Georg Solti. Or asta spune multe, nu?

–          Ai perfecta dreptate, i-am raspuns, dar as vrea sa stii ca am ramas profund dezamagit dupa ce am cautat pe internet date biografice ale unora dintre artistele lirice pe care le-ai mentionat si am gasit sute de articole in cateva limbi straine, dar in limba romana doar cateva randuri despre Darclee si despre Elena Teodorini. Despre Viorica Ursuleac care a cucerit Viena, am gasit peste 150 de articole in diferite limbi de circulatie mondiala, despre Ileana Cotrubas peste 350 iar despre Virginia Zeani peste 400, dar in limba lor materna niciunul.

–         Dragul meu, sa nu uitam ca Viorica Ursuleac a fost adoptata de austrieci deoarece ea a studiat la Academia de Muzica din capitala Austriei si s-a casatorit cu directorul Operei de Stat din Viena, Clemens Heinrich Krauss, Ileana Cotrubas a ramas in vest si s-a casatorit cu muzicologul Manfred Ramin, deasemeni si Viorica Cortez a ramas in occident si s-a casatorit cu istoricul german Adolf Armbruster, ca si alte artiste lirice romane. Or, in epoca proletcultista pe care regimul comunist a instaurat-o in Romania dupa anul 1947, multe din valorile patrimoniului nostru national au fost eliminate si numele lor interzise, instituindu-se o cenzura extrem de severa in aceasta privinta. Stii foarte bine ce specimene de politruci semianalfabeti hotarau cine are dreptul sa figureze in manualele scolare. Iti aduci aminte cum au fost scosi atunci Eminescu, Goga, Blaga, Rebreanu, Arghezi si foarte multi altii. Am citit in "Scanteia " la timpul respectiv un articol in urma caruia Tudor Arghezi a fost mazilit. Stii cum se intitula acel articol?

–         Da, imi amintesc perfect deoarece m-a revoltat enorm la timpul respectiv. Se intitula "Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei" si era scris chiar de directorul ziarului Scanteia, (nomina odiosa). In acea perioada de vacuum spiritual pierderile culturale, alaturi de cele umane si materiale au fost incalculabile si au lasat mari lacune in educatia catorva generatii care nu au cunoscut adevaratele noastre valori nationale. Dupa cum bine stii, cea mai celebra voce de opera din ultima jumatate de secol, Lucia Bercescu-Turcanu, a fost supusa unei interdictii totale in Romania, desi reusise sa atinga in stralucita-i cariera culmile cele mai inalte ale succesului, triumfand pur si simplu la Scala din Milano. Desi pe scenele lirice din occident a fost primita ca o adevarata regina, la noi ea a fost ostracizata din cauza sotului ei, un distins compozitor, care avea convingeri politice opuse tezelor marxist-leniniste. Providenta a vrut insa sa nu se piarda vocea acestei mare artiste. Intorcandu-se in tara dupa o absenta de 17 ani, in perioada in care cultul personalitatii dictatorului atinsese paroxismul, Despina Petecel, o curajoasa redactoare a Radiodifuziunii Romane a reusit sa depaseasca barierele embargoului impus "de sus" in legatura cu aceasta soprana dramatica de exceptie si a realizat impreuna cu ea doua emisiuni memorialistice sub forma de dialog de cate o ora si jumatate fiecare, sub genericul "Corifei ai Artei Lirice". Pentru a nu ramane mai prejos Televiziunea a realizat la randul ei o emisiune cu Lucia Bercescu-Turcanu de o jumatate de ora, ceace era un adevarat miracol in acea perioada in care aproape tot spatiul de emisie era rezervat cuplului dictatorial si "maretelor" realizari ale regimului comunist. In anul 2003, dupa evenimentele din Decembrie cand a avut loc o liberalizare a vietii artistice, ca o recunoastere tardiva a valorii acestei soprane dramatice Editura "Casa Radio" a lansat la Opera Romana din Bucuresti un album intitulat "Arta Cantului". La lansarea acestui CD au vorbit despre cariera artistei muzicologul Grigore Constantinescu, Viorel Cosma si regretatul Ludovic Spiess. Datorita eforturilor depuse de fratele artistei, ing. Vasile Bercescu, in anul 2005 a aparut monografia sopranei Lucia Bercescu-Turcanu, intitulata "Binecuvantarea Cantului", monografie semnata de Doru Popovici, Vasile Bercescu si Veronica Anghelescu, precum si un DVD cu cele mai renumite arii cantate de regretata artista pe toate scenele lirice ale lumii.

–         Ce s-a intamplat cu benzile magnetice pe care ai inregistrat dialogul cu Lucia Bercescu din cadrul emisiunii "Corifei ai Artei Lirice"?

–         Impreuna cu alte cateva zeci de benzi cu adevarate bijuterii muzicale pe care le-am adus cu mine, le-am trecut pe casete audio cu ajutorul magnetofonului pe care mi l-ai oferit. Clipele pe care le petrec uneori ascultand integrala simfoniilor lui Beethoven sub bagheta lui Herbert von Karajan, Simfonia nr 3 de Brahms, concertele simfonice de Lalo, de Bach, Concertul pentru pian de Ceaikowski, Serenada de Schubert, Messa in si minor de Mozart sau arii si duete din opere celebre interpretate de solisti de renume mondial, constituie pentru mine un adevarat balsam, mai cu seama dupa ce citesc din obligatie profesionala presa cu evenimentele din tara care imi lasa un gust deosebit de amar.

Dupa plecarea profesorului Pantea mi-am reamintit unele momente ale sosirii mele in Canada si sprijinul pe care mi l-a acordat intr-o perioada plina de incertitudini. Sotia mea ramasese in tara iar eu venisem cu o singura valiza, jumatate din ea fiind plina cu benzi de magnetofon. Destinul meu se inscrisese pe o noua traiectorie in care fusesem obligat sa las in urma tot ce aveam mai de pret. In plus, ma urmarea amintirea orasului meu drag cu parcurile si gradinile lui pline de magnolii, marile bulevarde revenite de curand la viata, Ateneul Roman si Filarmonica George Enescu precum si teatrele care mi-au deschis orizontul dramaturgiei universale. Ma obseda cantecul plin de nostalgie al frumoasei Solveig care il tot astepta pe Peer Gynt plecat in lumea larga si revedeam unele scene memorabile din poemul dramatic al lui Ibsen in interpretarea magistrala a actorilor Teatrului Nottara. In Canada nu aveam pe nimeni in afara de fiica mea, cercetator stiintific, venita dupa ce scapase ca prin miracol de ranga unui miner in Piata Universitatii si isi pregatea masterul dupa absolvirea "magna cum laudae" a celei de a doua facultati. L-am cunoscut pe Iuliu la un liceu unde preda biologia iar eu urmam un curs de perfectionare a cunostintelor de limba franceza. Afland ca sunt jurnalist si nu am inca un computer imi aducea zilnic extrase din presa din tara pentru a fi la curent cu evenimentele socio-politice de acasa. Mi-a spus ca iubeste muzica intrucat tatal lui ocupase intr-o perioada functia de secretar literar al Teatrului de Opera din Cluj unde mergea de mic copil si atunci i-am marturisit ca am adus o multime de benzi pe care din pacate nu le putem asculta deoarece nu se gasesc magnetofoane, fiind inlocuite cu aparate electronice mai performante. Intr-o zi mi-a facut o mare surpriza scotand din port bagajul masinii un magnetofon pe care mi l-a daruit refuzand sa-mi spuna insa de unde l-a procurat si cat l-a costat. Tot el mi-a dat primele indicatii in taina manipularii computerului si l-am consultat uneori cu privire la subiectul unor analize politice pe care le scriam pentru cateva ziare de pe acest continent sau pentru editorialul emisiunii in limba romana a postului de radio Ottawa-University, editorial pe care il prezentam pe fondul muzical al Rapsodiei a II-a a lui George Enescu, sau al "Baladei" lui Ciprian Porumbescu, pe care tot el mi le pusese la dispozitie, iar sotia lui mi-a facut design-ul copertii volumului meu de versuri "Chemarea Stelelor". Am realizat atunci valoarea mainii intinse unui imigrant care trece la inceput printr-un proces dificil de adaptare la un mediu total diferit de cel de pe meleagurile lui natale unde a lasat rude apropiate, carti de valoare adunate intr-o viata, prietenii cei mai buni si mormitele celor care i-au indrumat pasii in viata. In acele momente de cumpana el are nevoie de un suport moral pentru a-si cladi o lume care sa-i aminteasca de cea pe care a lasat-o in urma si de care este legat prin liane invizibile. Liantul care ne-a unit si a statornicit prietenia noastra a fost muzica. Alaturi de publicistica, muzica m-a ajutat sa leg o multime de prietenii pe acest continent si sa-mi regasesc echilibrul psihic, oferindu-mi in acelasi timp multe clipe de alinare in noptile cand gandul la cei ramasi acasa nu ma lasa sa dorm. Este deosebit de reconfortant sa constati ca intr-o lume dezbinata in care predomina pasiunile si ura, sentimentul prieteniei nu s-a pierdut in oceanul de vicisitudini ale epocii pe care o traversam, ramanand la fel de pur cum l-a sadit Creatorul in sufletele noastre.

Figuri legendare ale Aviaţiei Române                                                   

                        ALEXANDRU  ŞERBĂNESCU  - Comandor postmortem

                                                                                                                                                               (Conexiuni, nr. 34, ian.  2008)

       A fost odată o revoluţie                                              (Conexiuni, nr. 33, dec.  2007)