Născut la 23 noiembrie 1926 în Bucureşti. Studii Istoria  Artelor.
     În anul 1945 a înfiinţat Organizaţia de Rezistenţă Anticomunistă "GIR", împreună cu Tănase Ionescu şi fraţii Ion şi Octavian Rădulescu, organizatorul Pieţii Universităţii de mai târziu. La vârsta de 19 ani a fost arestat în timpul unei acţiuni de difuzare a unor manifeste contra noii orânduiri comuniste; a fost deportat în lagărele de deţinuţi politici de la Caracal şi Slobozia.
     A debutat în anul 1947 în pagina literară a ziarului "Naţiunea" sub direcţia prof. George Călinescu, care a eludat interdicţia ce i se impusese, publicându-i primele versuri. Este membru AFDPR şi al Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada.
     În anul 1994 a emigrat în Canada la fiica sa. În “ţara frunzei de arţar” a dat tiparului analize politice, schiţe literare şi poezii, în publicaţiile "Faptul Divers" din Toronto, "Luceafărul" din Montreal, "Cuvântul Românesc" din Hamilton, "Lumea Românească" din Michigan, "Datoria Românească" din Chicago, etc. În cadrul emisiunii în limba română a postului de radio "Ottawa University" a deţinut, timp de 4 ani, "Editorialul" săptămânal.
     De curând a publicat volumul "Chemarea Stelelor" (versuri) şi volumul de schiţe, povestiri şi portrete "Ultima intalnire".
     Are pe masa de lucru două cărţi, "Eroii aerului" şi "Moartea ultimului pui de vultur".
 

 

                                                                                                                                                        Alte articole

  Primul unificator al Principatelor Române       (Conexiuni, nr. 83,februarie  2012)

Cand s-a urcat pe tronul Tarii Romanesti in octombrie 1593, Mihai, fiul lui Patrascu Cel Bun, a gasit tara intr-o situatie jalnica. Camatarii din Constantinopol cu ajutorul banesc al carora inaintasii lui obtinusera domnia jupuiau tara, caci domnitorii erau maziliti, dar datoriile trebuiau platite de urmasii lor. Mai inainte de a prelua cu maini sigure greaua sarcina de Domnitor, Mihai Patrascu s-a ocupat de negot, dupa care si-a inceput cariera de Dregator, obtinand numirea ca Ban de Mehedinti, apoi aceea de Stolnic, Postelnic, Mare Aga, adica Comandant al Armatei si in sfarsit a urcat pe cea mai inalta treapta in Dregatoria tarii, acea de Ban al Olteniei.                                                                                             

Era inzestrat cu calitati deosebite, inteligenta, curaj, fermitate, era instruit, vorbea curent limbile greaca si turca si in plus poseda o avere considerabila.  Era un bun crestin,  a ctitorit cateva lacase de cult printre  care Biserica “Mihai Voda” din Bucuresti si a facut danii importante unor asezaminte bisericesti  din tara si din Ierusalim. Prima masura pe care a luat-o dupa urcarea sa pe tron a fost numirea unor dregatori tineri si curajosi cu ajutorul carora si-a consolidat domnia. In privinta aliantelor antiotomane pe care le-a facut, Mihai a demonstrat ca este un adevarat strateg, imbinand diplomatia cu actiunile fortelor sale armate, ceea ce a dus la marirea importantei Tarii Romanesti  pe plan extern. Dupa ce a asigurat un climat de siguranta in interior si a organizat ostirea in conformitate cu necesitatile actiunilor de lupta,  s-a gandit ca a venit timpul sa scuture jugul otoman care apasa din greu pe grumazul tarii.  

Conjunctura internationala ii era favorabila, deoarece, la insistentele Papei   Clement al VIII-lea,  imparatul   Rudolf al II-lea al Boemiei si Ungariei tocmai alcatuise o “Liga Sfanta” impotriva turcilor, la care se asociase Principele Transilvaniei Sigismund Bathory si Aron Voda, domnitorul Moldovei. Mihai a semnat cu imparatul Rudolf  un tratat de alianta  in baza caruia porni imediat la lupta, lichidand in ziua de 13 noiembrie 1594 detasamentul turcesc care supraveghea Bucurestii si il tinea sub observatie pe Domnitor, ataca orasele Giurgiu, Harsova si Silistra nimicind garnizoanele otomane care stationau acolo. Trecu apoi Dunarea si spulbera o oaste turceasca langa Rusciuk, oaste care venea sa-l mazileasca si sa inscauneze in locul lui un Domnitor mai docil.

Victoriile obtinute de el constituiau o mare sfidare la adresa otomanilor, care nu-i puteau tolera actele  de indisciplina, dorinta  de independenta, precum si incursiunile lui in sudul Dunarii de unde se intorsese cu o prada bogata. In consecinta, sultanul organiza o expeditie de pedepsire  care sa-l inlature pe Mihai, dar acesta , intuind primejdia, trimise pe fratii Buzesti pentru a stopa jonctiunea turcilor cu tatarii care intentionau sa atace din flanc. In fruntea armatei turcesti fu numit Sinan Pasa care trecu Dunarea in luna august 1589, situatie in fata careia Mihai cu oastea lui in inferioritate  numerica ocupa o pozitie  strategica langa Calugareni, intre Giurgiu si Bucuresti. Dealurile impadurite acopereau spatele trupelor sale, in timp ce in fata se intindea Valea mlastinoasa a Neajlovului.

In ziua de 23  august 1595 in fruntea trupelor sale  Mihai se arunca in lupta impotriva invadatorilor, despicand cu securea capul primelor capetenii otomane intalnite in lupta. Trupele transilvane aliate loveau lateral oastea turceasca cu tunurile, astfel incat acestia cuprinsi de panica s-au retras spre Neajlov, dar podul era prea ingust pentru trupele lor. In spaima care i-a cuprins la vederea Voievodului roman care se avantase in lupta ca un Arhanghel s-au calcat in picioare sau au fost doborati, multi dintre ei inecandu-se. Chiar comandantul lor suprem Sinan Pasa s-a prabusit de pe cal in mlastina, de unde a fost scos de un ostas al sau care l-a carat in spinare. Infrangerea turcilor a fost cumplita  fiind ucise mai multe pasale si peste 3.000 de ostasi otomani. Din pacate Mihai nu a putut urmari si distruge in totalitate trupele turcesti, retragandu-se inspre munti in fruntea micii lui armate, iar turcii refacandu-si fortele dupa un timp au ocupat tara.

Conform intelegerii cu Principele Transilvaniei, pe la inceputul anumui 1596 a primit ajutor militar, iar armatele lor reunite au recucerit Bucurestii, Targoviste si Giurgiu, eliberand tara  de sub ocupatia otomana. Sinan Pasa se retrase spre Dunare, dar o parte a trupelor sale care nu apucasera sa o treaca fura nimicite.  Victoria a fost deplina, dar urmele razboiului erau cumplite. Bucurestii erau o ruina, locuitorii se imprastiasera iar recolta fusese distrusa in intregime. Mihai a luat primele masuri de redresare a situatiei decretand “Legatura cu Pamantul”, in baza careia taranii puteau ramane pe pamanturile pe care se instalasera dupa izgonirea turcilor. Apoi, drept represalii pentru pagubele imense suferite de populatie, caci turcii parjolisera totul in retragere, Mihai  trecu Dunarea in anul 1596 atacand cetatile turcesti de pe linia fluviului, pradand cateva orase, inclusive Plevna care fu incendiata, ajungand pana la portile Sofiei. La Nicopole comandantul turc ceru pacea, de teama sa nu piarda integul pasalac bulgar ocupat de ei.

Deoarece “Liga Sfanta” suferea infrangeri chiar pe teritoriul Ungariei, iar Sigismund batea in retragere, Mihai fu obligat sa semneze pacea solicitata de turci, desi ar fi dorit sa lupte pana la capat impotriva lor.  In dorinta de a fi ajutat sa continuie razboiul, el semna un tratat cu imparatul Rudolf al Austriei prin care acesta se obliga sa-i plateasca intretinerea a 10.000 de mercenari si sa-i furnizeze tunuri si alte arme de razboi. Arhiducele Maximilian , fratele imparatului, a declarat ca Mihai “a fost zidul de aparare al acestor tari”. Se referea la Muntenia, Tansilvania, Ungaria si Austria. Urmara  noi lupte cu turcii pe malul drept al Dunarii la Silistrra si Vidin, unde oastea lui Mihai repurta din nou victorii stralucite.   Intre timp in Transilvania se petreceau unele evenimente politice care  puneau practic in pericol existenta Tarii Romanesti. Andrei Bathory, in favoarea caruia varul sau renuntase la tronul Transilvaniei, ii dadu un ultimatum lui Mihai sa paraseasca domnia.  La sugestia polonilor cu care  Bathory s-a aliat, a fost sfatuit  sa recunoasca suzeranitatea turceasca si sa inchine tara sultanului, ceace ar fi insemnat ca Tara Romaneasca sa fie inconjurata de jur imprejur de dusmani. Mihai, ca mare strateg militar  intui primejdia si porni singur la lupta impotriva cardinalului Bathory,  deoarece generalul austriac Basta intarzia sa ia o hotarare.  La 5 octombrie 1599 trupele sale au trecut muntii prin Pasul Buzaului, iar la 28 octombrie langa Selimbar Mihai invinse armata lui Bathory pe care il puse pe fuga iar la data de 1 noiembrie 1599 el intra triumfator in orasul Alba-Iulia.  Toate cetatile transilvane i s-au supus, iar nobilii unguri i s-au inchinat.

Voievodul calare purta   o mantie alba brodata cu soimi de aur, cum a fost descris de cronicile vremii. Aliatii lui, secuii, l-au descoperit pe Bathory ascuns intr-o coliba de padurar si l-au ucis cu lovituri de topor, dar Mihai a dat dispozitii sa fie inmormantat cu toate onorurile cuvenite rangului sau. In planurile lui de lupta impotriva turcilor  era prevazuta si eliberarea Moldovei, unde Ieremia Movila, care era un obedient al otomanilor,  il declarase pe Mihai dusmanul lui de moarte.  In primavara anului 1600, o parte a trupelor  sale au intrat in Moldova pe la Oituz, in timp ce altele patrundeau prin nord pe la Campulung, iar cel de al treilea detasament condus de fiul sau Nicolae Patrascu trecea Milcovul venind din Tara Romaneasca. Dupa o campanile fulgeratoare Ieremia fu invins si Mihai realiza prima unire  politica a celor trei Tari Romane, intitulandu-se “Domn al Tarii Romanesti, al Transilvaniei si a toata Tara Moldovei”,  (dupa cum este mentionat in Hrisovul din 6 iulie 1600), stapanind intreaga tara de la Nistru pana in Banat si din Maramures pana la Dunare.  PRIMA UNIRE FUSESE INFAPTUITA.

Mihai Viteazul, supranumit   “Cel Brav”,  a strabatut ca un meteor luminos istoria zbuciumata a tarii noastre, iar amintirea  lui a ramas indisolubil legata de visul de aur al poporului Roman, UNIFICAREA. Curajul sau de erou legendar, eroismul de care a dat dovada in luptele crancene pe care le-a purtat impotriva ocupantilor vremelnici, faptele lui de arme ce fac parte din Marea Epopee a Neamului Romanesc, l-au inaltat pe un postament alaturi de cei mai mari Voievozi ai nostri. El a ramas in istorie, ca si in cugetele si constiintele noastre drept PRIMUL UNIFICATOR AL TUTUROR ROMANLOR.

 Misiune  de  sacrificiu - LT. AVIATOR  ION  VOICULESCU

                                     (Conexiuni, nr. 82, ianuarie  2012)

Desi nu figureaza in nicio enciclopedie, locotenentul Ion Voiculescu face parte din multimea de eroi uitati ai celui de al Doilea Razboi Mondial, eroi ale caror fapte de arme au umplut de glorie Aviatia Romana. El si-a pus viata in pericol pentru eliberarea dramatica a unor ostasi romani prinsi in incercuire la Stalingrad, acolo unde nu mai erau sperante de salvare iar moartea le parea tuturor un prieten care le intindea o mana de ajutor pentru a-i salva din infern.

In luna noiembrie 1942 a avut loc pe frontal de la Cotul Donului-Stalingrad o puternica ofensiva a armatei terestre sovietice sprijinita de aviatie, ofensiva care a fost  pregatita impreuna cu aliatii lor anglo-americani care le-au asigurat sprijinul logistic si materialul de lupta ce sosea in convoaie de vapoare in porturile Arhanghelsk, Murmansk si Vladivostok. Intr-una din misiunile de informare in liniile inamice, slt aviator Gh. Bals a zarit prin ceata rarefiata convoaie de trupe motorizate sovietice care inaintau spre linia frontului. Raportand acest lucru Statului Major al Corpului Aerian Roman, Divizia Blindata a primit ordin sa porneasca in ajutorul Armatelor a 4-a si a 6-a romana si germane care fusesera incercuite.

Un timp aceste trupe au fost aprovizionate in conditii satisfactoare, dar, in momentul in care nu li s-a mai putut parasuta munitii, hrana si carburanti, datorita avansarii trupelor sovietice, soarta lor a fost pecetluita. In aceasta situatie deosebit de dramatica pentru ostasii romani, avioanele grele de transport au primit misiunea sa salveze cat mai multi dintre militarii prinsi in incercuire. Aparatele de zbor care reusisera sa sparga cercul de foc si sa aterizeze in mijlocul lor erau luate cu asalt de toti cei care doreau sa scape din cercul care se micsora din zi in zi.

Dupa ce avioanele erau pline, cei care nu incapusera si ramasesera la sol se urcau disperati pe aripi, se agatau de trenul de aterizaj sau intrau in ampenajul cozii avionului. Dupa decolare, primii care cadeau erau cei de pe aripi, apoi cei agatati de jambele trenului de aterizaj, iar cei din ampenaj ajungeau complet degerati, atat cu nasul, urechile si degetele mainilor si piciorelor degerate, fiind necesara amputarea lor.                              

Din aceasta incercuire anumite unitati romane, dezmembrate, reusisera sa scape  prin liniile germane, dar asa zisii “aliati” ai nostri i-au arestat, obligandu-i sa lupte alaturi de trupele lor in loc sa fie indrumate catre spatele frontului pentru refacere completare si reorganizare, asa cum procedasera cu ostasii lor iesiti din incercuire.   Astfel s-a putut verifica inca odata ca asa zisa camaraderie de arme cu nemtii era doar o vorba goala. 

Misiunea de sacrificiu cerea ca un aviator sa se ofere sa duca un plic cu multe sigilii de ceara rosie, plic ce continea ordinul expres de eliberare a tuturor ostasilor romani retinuti de trupele germane. Acest document confidential trebuia predat personal comandantului german din sectorul Morowskaia-Tacinskaia care refuzase sa execute ordinal primit prin telefon si ceruse ca acest lucru sa-i fie adus la cunostinta in scris, din partea Statului Major German. Intrucat aceasta misiune de zbor implica riscuri enorme, ofiterul aviator trebuia sa se ofere voluntar.

Singurul dintre toti care si-a asumat fara sovaire toate riscurile a fost slt. Ionica Voiculescu, insotit de sergentul Cazan, care vorbea perfect atat limba germnana, cat si rusa.

In  acel moment deosebit de tensionat cand toate privirile  exprimau ingrijorare, lt.Florian Buchiu (ale carui amintiri au stat la baza acestui remember), s-a simtit obligat sa atraga atentia camaradului si prietenului sau asupra dificultatii misiunii pe care se oferise sa o indeplineasca. El i-a adus la cunostinta faptul ca nu se cunostea nicio coordonata si nu exista niciun reper care sa fie luat in calcul, iar teritoriul dintre Tacinskaia si Morozowskaia era destul de vast, nu se stia locul unde actionau trupele germane in mijlocul carora trebuia sa aterizeze si nici la ce distanta se aflau trupele sovietice si linia frontului . In plus, avionul lui nu avea instrumente moderne de zbor, nu avea mitralior la bord si nici radio-telegrafist, vizibilitatea era aproape inexistenta iar peste doua ore urma sa se lase intunericul.                                               

Slt. Ionica Voiculescu l-a asigurat ca stie toate aceste lucruri dar ca trebuie sa-i ajute pe ostasii romani pe care ii vazusera toti aviatorii din zborul avioanelor cum marsaluiau sau se tarau izolati sau in grupuri mici prin viscolul care spulbera zapada, fara imbracaminte de iarna vatuita, fara hrana, fara armament, printre cadavrele de cai si soldati degerati, printre carute si care de asalt distruse sau rasturnate, numarul lor imputinandu-se din zi in zi. “Trebuie sa-i ajut”, a zis el imbracandu-si costumul de zbor. In acel moment toti camarazii lui i-au imbratisat atat pe el cat si pe sergentul Cazan, iar slt. Ionica Voiculescu le-a zambit tuturor si fluturand mana in semn de prietenie s-a pierdut in ceata care se lasase.

Misiunea s-a dovedit a fi dificila chiar de la inceput intrucat ceata era deosebit de densa, fiind obligat sa zboare la joasa altitudine in asteptarea risipirii ei. Incepuse de acum sa se intunece si nu se zarea nici urma de Tacinskaia sau Morozowskaia. Dupa putin timp au zarit niste lumini si s-au indreptat spre ele, dar acolo erau lupte in toi si in curand au auzit explozia obuzelor. Au fost intampinati cu o ploaie de trasoare iar avionul lor a fost atins de cateva gloante care au perforat rezervorul de benzina, din fericire insa avionul nu a luat foc.  “Trebuie sa aterizez cu orice pret” si-a spus el indreptand avionul spre o pista acoperita de zapada care se zarea, crezand ca au cazut in mana rusilor.  Din fericire insa era un deposit de alimente german care se evacua, unde li s-a promis ca a doua zi vor fi transportati cu o motocicleta la comandantul Armatei germane pentru a preda documentul primit din partea Statului Major German.

In zorii zilei urmatoare au mers pana la Comandament cu motocicleta care inainta pe un teren ce semana cu infernal. Pretutideni erau cadavre  de soldati sfartecati, unii fara cap maini sau picioare, bucati de trupuri omenesti printre tancuri distruse si masini incendiate, ca urmare a inclestarilor nemaipoenite in care nu au lipsit luptele la baioneta cu teste sfaramate si paturi de pusca cu urme de creier pe ele. Atacul sovietic fusese respins, dar pretul platit fusese enorm de mare, constand in vietile unor oameni adusi de la mii de kilometri departare  sa cucereasca o tara care isi apara cu inversunare teritoriul.  Au mers cu motocicleta prin acel peisaj halucinant pana la Comandamentul German unde au predat plicul si au primit raspunsul comandantului.

Dupa ce au astupat gaurile rezervorului de benzina al avionului lor cu coceni de porumb si banda adeziva, precum si gaurile din aripi, fuselaj si ampenaj, au cautat benzina dar nu au gasit in depozitul geman nici macar un singur litru. Au gasit in schimb petrol cu care au incarcat rezervorul, deoarece  motorul avionului  functiona si cu petrol. Dupa un timp au decolat sburand la joasa altitudine, zarind o coloana de circa 500-600 de ostasi romani care marsaluiau spre sud, trupe care fusesera  eliberate din prizonieratul german si se indreptau acum spre centrele de regrupare si refacere a unitatilor combatante. Au micsorat inaltimea si le-au facut semen prietenesti cu mana iar ei recunoscand avionul romanesc le-au trimis urale de bucurie, nestiind ca ei erau cei care contribuisera decisiv la eliberarea lor din infenul de la Tacinskaia.            

Dupa trecerea catorva zile de la plecarea lor, camarazii care isi pierdusera speranta ca ii vor mai revedea vreodata, au auzit in seara celei de a treia zile zumzetul unui motor de avion cunoscut si in mijlocul intregului personal al escadrilei care au iesit curiosi afara, avionul lui Ionica Voiculescu a aterizat, din el coborand teferi si nevatamati amandoi, nedormiti si nebarbieriti de trei zile. Au fost luati pe sus si dusi in baraca, unde slt. Ionica Voiculescu i-a intins comandantului un polic sigilat, raportand sec”:

 “Sa traiti D-le Capitan, misiunea  a fost indeplinita”.

 

                                           

                    George GEORGESCU este Membru al Asociatiei Canadiene a Scriitorilor Romani

CURICULLUM ASTRAL           (Conexiuni, nr. 81, decembrie  2011)                                      

Eu m-am născut în alte Constelaţii

Şi-s plămădit din pulbere de stele,

Inelul lui Saturn îl port pe frunte

Ca un simbol al veşniciei mele.

 

Din raze, curcubee şi luceferi

Mi s-a-mpletit ursita ce mă strânge,

Fiorul ce mă poartă-n veşnicie

Străbunii mi l-au infuzat în sânge.

 

Am rătăcit prin alte existenţe

Călăuzit de-o flacără divină,

Am fost soldat în oastea lui Ulisse

Şi-n Templul lui Osiris dam lumină.

 

Am scris tăbliţele lui Hammurabi

Şi-am pescuit bureţi în marea calmă,

Gladiator luptat-am în arenă

Şi-n Indii fost-am cititor în palmă.

 

În timp şi-n  spaţiu m-a purtat destinul

La depărtări de mii de ani lumină

Şi-am  căutat un strop de fericire

În lumea asta de iluzii plină.

 

Spre care stea din Universul mare

Destinul meu acum o să mă poarte?

Mă voi întoarce, în curând, acasă,

Şi voi visa de dincolo de moarte.

Nota redacţiei: Poezie scrisă la împlinirea vârstei de 85 ani.

       NEŞANSA  UNUI  HOŢOMAN                                     (Conexiuni, nr. 80, noiembrie  2011)

              In ultimii ani,  mas-media din Romania si din alte tari a dus o campanie demna de o cauza mai buna   pentru a demonstra ca hotii de buzunare din occident sunt de origine romana.  Am sa povestesc o intamplare petrecuta in Spania intr-o excursie efectuata intre 1 si 8 octombrie anul acesta, din care reiese ca nu numai compatriotii nostri practica aceasta meserie.  

              Eram un grup de aproximativ douazeci de romani plecati  pe Costa Brava din Catalonia. Dupa ce am vizitat orase si locuri de o frumusete exceptionala, precum Montserrat, Principatul Andora, Empuria Brava (Mica Venetie a Spaniei) si altele, am ajuns in orasul Figueres unde asteptam in fata muzeului Salvador Dali sa intram pentru a viziona lucrarile de arta suprarealista ale celebrului artist.

             Cu toate ca la fiecare oprire intr-o localitate ni se atragea atentia sa ne pazim buzunarele si posetele, o profesoara din grupul nostru a cerut ghidului un pliant al expozitiei, lasand poseta din mana cateva secunde. In acel moment, un individ care studiase grupul nostru de turisti i-a smuls-o si a rupt-o la fuga cu ea. Cristian, ghidul nostru a dat un tipat  si dintre noi s-a desprins un tanar inalt cu o alura atletica ce a pornit in  fuga dupa el. Toti am asteptat cu sufletul la gura intoarcerea lui si a lui Cristian, deoarece in poseta profesoara avea toate documentele ei, banii, inclusiv pasaportul. Dupa o asteptare de 20-30 de minute  eroul nostru s-a intors si l-am intrebat: -“L-ati prins?” - “Da ! Mi-a raspuns el. L-am placat din fuga, de picior, ca la rugby, Cristian l-a tinut de curea caci se zbatea sa scape si, dupa ce am chemat politia la celular, l-am predat”. -“Ce nationalitate avea ?”.  -“Spaniol !!”.

         I-am cerut tanarului permisiunea sa scriu un mic articol despre aceasta intamplare si el mi-a dat acordul. Il cheama Maxim Bogdan Ciprian. Merita felicitari pentru fapta lui de curaj datorita caruia a reusit impreuna cu Cristian sa restituie profesoarei poseta cu tot ce era in interiorul ei.

                                                                                                                    

             

     Plutaşii (Partea a II-a) - Ultima întâlnire                        (Conexiuni, nr. 80, noiembrie  2011)

Dorinta de a o revedea dupa atata vreme imi infuzase un virus al nerabdarii. O vointa mai puternica decat a mea imi mana pasii spre spital, in timp ce un sentiment premonitoriu imi spunea ca n-am s-o mai gasesc in viata. O vedeam in inchipuire culcata intre jerbe de flori, cu ochii ei mari albastri inchisi pentru totdeauna. In timp ce urcam treptele de piatra ale spitalului, nenumarate amintiri si ganduri prindeau viata. Revedeam ca prin vis prima intalnire cu Florana, ce avusese loc in Lagarul de Internati Politic de la Caracal unde fusesem deportati,  eu pentru infiintarea Organizatiei de Rezistenta Anticomunista “GIR”, iar ea pentru difuzarea unor manifeste impreuna cu un grup de studenti de la Belle-Arte. Faceam parte amandoi din primele loturi de arestati, la numai un an de la intrarea trupelor sovietice in tara. Ne intalneam privirile in curtea imprejmuita cu sarma ghimpata si tineretea noastra a constituit liantul care ne-a apropiat. Ne plimbam seara printre baracile de scanduri, ascultam cantecele internatilor, care ne reaminteau de casa, si dupa un inceput timid ne-am atasat unul de celalalt, datorita pasiunii comune pentru arta. Discutam ore intregi despre El Greco, Buonarotti, Caravaggio, Scoala Olandeza, despre sculpturile lui Fidias si Praxiteles, sau despre impresionstii francezi.

Intr-o zi ni s-a adus la cunostinta ca vom fi transferati in alt loc de detentie, deoarece lagarul de la Caracal urma sa fie desfiintat la cererea Puterilor Aliate, intrucat apartinuse trupelor germane care il construisera. A doua zi de dimineata cu boccelutele in mana, incolonati si flancati de jandarmi cu baionetele la arma am fost dusi la gara, imbarcati in vagoane de marfa si transferati la Slobozia. Femeile au plecat intr-o destinatie necunoscuta. Din acel moment drumurile noastre care se interferasera pentru o clipa s-au despartit, fiecare urmandu-si propriul destin. In timp ce trenul se apropia de Bucuresti, am realizat ca linia ferata pe care ma jucasem de atatea ori in copilarie intretaia strada Lizeanu unde locuiam si unde vagoanele de tren incetineau la “bariera”. Am scris in graba pe un petec de hartie cateva cuvinte adresate familiei mele care nu mai stia nimic despre mine dupa arestare, am strecurat in bilet o moneda mai grea si l-am aruncat in mijlocul unui grup de tineri care asteptau sa treaca trenul. Nutream speranta ca cineva il va duce la mine acasa, deoarece locuiam in apropiere. In gara de Est (Obor), unde trenul a stationat pe o linie laterala aproape o ora, a sosit tatal meu care mi-a adus un pachet cu alimente si schimburi, deoarece fusesem arestat in fata cinematografului Aro, cum se numea pe atunci “Patria”. In felul acesta familia mea a aflat ca sunt in viata si care ne era destinatia. Intalnirea cu tata a fost deosebit de emotionanta, neputandu-ne vedea prea bine deoarece jandarmul care ne pazea pe peron nu mi-a permis sa deschid usa vagonului decat cativa centimetri. Atunci l-am vazut pentru ultima data in viata, deoarece curand dupa aceea inima lui a cedat in urma unui infarct. 

In lagarul de la Slobozia am stat un an. Si, intr-o seara, ne-au anuntat ca vom fi transferati din nou intr-o destinatie care nu ni s-a adus la cunostinta. Intr-o dimineata eram din nou incolonati in curte unde s-a facut apelul. In momentele acelea in care ne intrebam din priviri unde ne vor duce, pe poarta Lagarului a intrat un tanar blond insotit de o santinela, fluturand o hartie la inaltimea capului. Era fratele meu, iar documentul pe care il tinea in mana era ordinul de eliberare a mea, pe care il obtinuse dupa multe interventii si cheltuieli, deoarece eram minor si nu fusesem judecat. Pe atunci majoratul se acorda la varsta de 21 de ani. Daca fratele meu ar fi intarziat o zi, sau ar fi sosit cu un tren de seara, nu m-ar mai fi gasit niciodata, caci dupa un timp de la eliberare am cautat pe cativa dintre cei care au plecat in directie necunoscuta si am aflat ca niciunul nu s-a mai intors la casa lui.    

Cateodata gandurile mi se indreptau spre serile petrecute in tovarasia Floranei si imi aminteam seninul privirilor ei albastre. Oare ce s-o fi intamplat cu ea, ma intrebam adesea. Eram insa preocupat sa mi se piarda urma, deoarece eram obligat sa ma prezint de doua ori pe luna la politie. Cautand diverse locuri sa ma ascund, caci incepuse un nou val de arestari, au trecut aproape doi ani in care aproape o uitasem, dar era scris in stele ca drumurile noastre sa se incruciseze din nou. Eram intr-o vara in Moldova unde plecasem sa vizitez cateva Locasuri de Cult. Parasisem manastirea Varatec cuprins de duiosie la vederea unui buchetel de flori ofilite puse de vreun necunoscut pe mormantul Veronicai Micle, cea care facuse sa tremure cea mai gingasa lira. Imi revenea in minte succesiunea intamplarilor aproape nefiresti care ne-au scos fata in fata la Manastirea Agapia, unde intrasem cautand cu priviri lacome frescele ce supravietuisera incendiului din anul 1903 si ma oprisem in fata Altarului unde Grigorescu pictase una dintre cele mai expresive picturi bisericesti ale sale. In timp ce admiram, mut de emotie, o voce calda a trezit ecouri adormite in constiinta mea, trezindu-ma din contemplare. Era Florana, care dadea explicatii cu competenta unui cunoscator avizat unei fete putin mai in varsta decat ea.  Furat de vraja acelei neasteptate reintalniri, am ascultat in liniste cateva minute.  “Acesta este Sfantul Gheorghe, care i-a fost inspirat de o statuie a sculptorului toscan Donato de la Or San Michele din Florenta, drept model servindu-i un profesor ce isi petrecea atunci vacanta la Manastire.   Priveste-i mainile, sunt o capodopera ”. In clipa aceea   am intors capul si privirile noastre s-au intalnit. Am avut viziunea unui obraz deosebit de palid si a unei guri frumos arcuite, fara ruj. Ochii nostri s-au privit cateva clipe lungi cat o vesnicie, inmarmuriti de emotia acelei intalniri neasteptate. Ne-am imbratisat, iar ea m-a prezentat surorii ei: “El este Alexandru, despre care ti-am vorbit, Luiza”. Am iesit apoi toti trei afara si mi-a povestit cum in iarna aceea cumplita, in baraca fara foc de la Caracal contractase o congestie pulmonara cu complicatii iar cumnatul ei reusise sa-i obtina transferul la un spital din Capitala. Familia ei cheltuise o avere si numai tuberculofonina, serul obtinut dupa indelungi cercetari de renumitul doctor Ilie Piticaru o pusese pe picioare. Acum era vindecata dar nu putea suporta caldurile din Bucuresti si venea in fiecare vara la odihna in Judetul Neamt. Eugen trebuia sa soseasca in cateva zile cu vechiul lor Ford pentru a le lua acasa pe amandoua. A insistat sa raman pana la plecarea lor, iar eu am inchiriat o chilie alaturata.

Am petrecut o saptamana care a ramas adanc intiparita in amintirea mea, pe care nici astazi, dupa trecerea atator ani nu am dat-o uitarii. Pentru prima oara am simtit atunci un fior tainic strabatandu-mi inima. Trasaturile deosebit de delicate, paloarea si frumusetea Floranei m-au cucerit si ma intrebam daca nu cumva mi se citesc in priviri sentimentele ce nu puteau fi ascunse. Intr-o dupa amiaza cumnatul ei a sosit si a trebuit sa ne despartim din nou, ea intorcandu-se la parinti, iar eu plecand pe drumurile sinuoase ale destinului meu. Am facut promisiuni solemne de a ne cauta si intalni la Bucuresti, dar acest deziderat nu s-a putut realiza deoarece eu ma ascundeam dormind pe la prieteni intrucat incepuse un nou val de arestari.

Si astfel au mai trecut cativa ani pana ce destinul ne-a scos din nou fata in fata. Ma angajasem la un Institut de Proiectari care trimitea echipe de studiu si cercetari pentru prospectarea terenului in vederea constructiei viitoarei Hidrocentrale de la Bicaz. Era exact ceace imi doream. Departe de Capitala, locuri deosebit de pitoresti  pentru excursii si posibilitatea de a mi se pierde urma pentru o vreme. In aceasta privinta insa m-am inselat amarnic, deoarece serviciul de cadre functiona in relatii perfecte de colaborare cu securitatea si nu te puteai ascunde niciunde in tara fara a fi descoperit.

Locuiam prin casele plutasilor, ingineri, proiectanti si topometristi, eu avand coleg de camera pe inginerul Sorescu, cel predestinat sa finalizeze tragicul deznodamant al Floranei. El m-a invitat intr-o zi sa-l insotesc la Sanatoriul Bisericani de unde trebuia sa ia un medicament pentru o ruda. Numele acelui Sanatoriu provenea de la o veche manastire ce fusese transformata in asezamant pentru tratarea bolilor pulmonare si era amplasat intr-o regiune deosebit de pitoreasca, avand o terasa pe care bolnavii o numeau “vapor”, datorita unei balustrate in spatele careia isi asezau sezlongurile si faceau cura zilnica de odihna, privind pana departe spre valea Bistritei. Intamplarea, sau poate, cine stie, soarta, a facut sa ajungem acolo exact in ziua in care doua paciente se externau. Una dintre ele era Florana ce fusese internata in urma unei recidive in care facuse un infiltrat, la care medicii trebuisera sa-i faca un pneutomotorax. Scapase ca prin minune de dificila operatie numita “Iacobeus”. Bucuria si surpriza revederii au fost deosebit de mari si, la rugamintea lor, le-am luat cu noi sa vada valea Bistritei, oferindu-le o scurta si reconfortanta vacanta dupa lungile zile petrecute in Sanatoriul acela izolat de lume. Am petrecut o saptamana facand excursii prin satele care astazi nu mai exista, lacul de acumulare acoperindu-le. La sfarsitul acelor minunate zile insorite de vacanta, prin nu stiu ce subtilitati, Sorescu a reusit sa o convinga pe Florana sa plece cu el, desi medicii ii recomandasera o cura prelungita de odihna dupa externare. Sorescu era insa un baiat frumos caruia fetele nu-i prea rezistau cand isi punea in gand sa le cucereasca. In ziua in care ne-am despartit si au plecat spre Piatra-Neamt am avut o strangere de inima, deoarece auzisem multe despre usurinta cu care cucerea femeile pe care le parasea apoi fara scrupul. Dezamagirea mea se datora si faptului ca o clipa ma amagisem cu iluzia ca intre mine si Florana  ar exista unele afinitati datorate dragostei de arta, dar mi-am dat curand seama ca ceea ce luasem drept realitate nu exista decat in inchipuirea mea.

Diabolicul serviciu al securitatii statului, care actiona in colaborare cu directorii de cadre din intreprinderi m-a descoperit insa curand dupa aceea si am fost rechemat la Bucuresti, unde mi s-a mdesfacut contractul de munca, astfel ca nu am avut legatura cu colegii de la Bicaz pentru a afla noutati despre periplul Floranei si al lui Sorescu. Pastram insa legatura telefonica cu sora ei Luiza, dar asta insemna o convorbire la o luna-doua. Florana plecase cu Sorescu in Transilvania de unde suna din cand in cand acasa, dar parintii ei erau extrem de ingrijorati datorita faptului ca nu era complet restabilita.  

Urcand in fuga treptele spitalului, doua cate doua, imi spuneam in gand: “Doamne, numai de nu as ajunge prea tarziu”. Luiza ma astepta pe culoarul cu dale reci de piatra si cand a dat ochii cu mine un zambet trist i-a inflorit pe buze. A intins amndoua mainile spre mine si mi-a spus cu glasul sugrumat de emotie: “Alexandru, dragul meu, credeam ca n-ai sa vii, tocmai ma duceam spre telefon sa mai incerc odata. A intrebat tot timpul de tine”. “Dar ce s-a intamplat?” am intrebat incercand sa-i anticipez raspunsul. “O, Alexandru, crede-ma, sunt franta de oboseala, toata noaptea am stat langa ea. Mama a plecat acum o ora sa se culce, cred ca va trebui sa dorm si eu cateva ore”. “Luiza, ce i s-a intamplat, nu cumva Sorescu acela...”  “Taci, ma intrerupse ea, nu merita sa-i pomenesti numele. A suferit atata saracuta si nici nu stie ca fetita lor a murit”. -“Cum, a nascut, pai ea nu avea voie sa..” -“A avut cateva hemoptizii, continua Eliza fara sir, e inca sub perfuzie”. -“Dar bine, asta e pur si simplu...doar ea stia ca pana la vindecarea completa nu are voie sa nasca”. -“S-au casatorit anul trecut...” -“Dar el unde este acum, de ce nu este langa ea?” o inttrebai revoltat. -“Sunt despartiti. In urma cu doua luni a parasit-o plecand la Timisoara unde avea o legatura mai veche si un copil”. Am ramas fara glas cateva clipe, socat de cele auzite. -“Mergi de te culca, i-am spus dupa cateva clipe, stau eu cu ea”.

O asistenta m-a indrumat spre o rezerva in care am intrat sfios, emotionat ca un scolar in ziua examenului, fara sa simt mirosul greu de medicamente care plutea in aer, fara sa vad altceva decat patul imaculat pe care zacea Florana. M-am apropiat in varful picioarelor spre a nu-i tulbura somnul in care parea cufundata. Dar ea nu dormea. Tinea ochii inchisi, respirand cu greutate, luptandu-se sa invinga forta aceea implacabila care te cufunda incet-incet in apele adanci ale mortii. A deschis ochii mari si, zarindu-ma, un zambet i-a luminat dintr-odata fata. Paloarea din obraz si buzele livide ii dadeau un aer ireal. Parea una din statuile de marmura aproape transparente pe care le studiase in anii studentiei.

“Oh, Alexandru, sunt fericita ca ai venit. Imi era teama ca am sa mor fara sa te mai vad”. -“Florana, nu vorbi de moarte. Ai sa te vindeci, primavara se apropie, natura va reinvia si viata va fi din nou frumoasa”. -“Numai de as mai apuca primavara, Alexandru. As vrea sa uit, sa ma refac, sa-mi cresc fetita”. -“Ai sa te vindeci si ai sa uiti. Numai sa vrei sa uiti, Florana. Voi ramane langa tine de acum”. M-a invaluit intr-o privire calda care m-a rascolit pana in adancul sufletului, spunandu-mi: -“Suferinta mi-a limpezit mintea. Acum stiu cine ar fi meritat dragostea mea. Iarta-ma, Alexandru. Poti sa ma ierti? Poti sa mai stai langa mine fara sa ma dispretuiesti? Daca as putea sa ma renasc ca pasarea legendara as face-o numai pentru a indrepta ceea ce am stricat iremediabil. Dar este prea tarziu. A fost un vis urat din care m-am trezit si am inceput sa alerg ca o nebuna, dar moartea m-a ajuns din urma si calca incet si sigur pe urmele mele. Ii simt mainile reci intinse sa ma cuprinda si rasuflarea de gheata pe spinare”. -“Nu trebuie sa te gandesti la moarte, i-am spus. Esti inca tanara, frumoasa, viata te va atrage din nou in valtoarea ei. Maine va fi o noua zi si vei uita cu desavarsire totul”.  -“Numai de as uita. Sunt lucruri care nu se pot uita niciodata. Mai cu seama greselile care ti-au schimbat cu desavarsire  cursul existentei”.

Incepu sa vorbeasca incoerent, aparent fara nicio noima. Imi lua mana pe care o duse la piept, in dorinta de a simti caldura si prezenta unei fiinte alaturi de ea in acele clipe in care neantul incepea sa o cuprinda.  -“Fetita...sa nu sufere...sa o aduceti maine sa o vad”.  Si in timp ce aripa mortii se intindea asupra-i  ca un lintoliu, in timp ce incepuse sa agonizeze bolborosind cuvinte fara sir, am ridicat ochii spre cer si am rostit o rugaciune catre Cel Atotputernuic: “Tatal nostru care esti in ceruri, nu este drept sa moara Florana, nu-i curma tineretea, lasa-ma sa-i redau increderea in viata, s-o apar si s-o ocrotesc de perfidia omeneasca. S-o incalzesc la pieptul meu, sa n-o mai las sa plece dupa o himera”. 

Am coborat privirile spre chipul ei. Fata i se luminase dintr-o data, iar ochii ei mari, albastri, putin mai tulburi acum, priveau undeva dincolo de lumea aceasta plina de iluzii si dezamagiri. Obrazul ii devenise rigid, parea slefuit din marmura, iar in coltul buzelor ii flutura un suras de impacare. Degetele ei neinsufletite se inclestasera de mana mea, oferindu-mi, de dincolo de moarte, inima pe care  nu mi-o putuse darui in viata.

                                          

          Plutaşii (Partea I-a)                                                                        (Conexiuni, nr. 78, septembrie  2011)

Mosneagul s-a oprit o clipa sa rasufle. Poteca ce ne scosese la marginea padurii trecuse prin hatisuri  si hartoape, coborase prin povarnisuri si pripoare de munte si prin vai in adancul carora sclipea firul argintiu al izvoarelor. Intentionam sa scurtam drumul inspre Gura Haitei, locul unde drumurile noastre  urmau sa se desparta pentru totdeauna, deoarece destinul trebuia sa se implineasca dupa o vointa mai  puternica decat a noastra. Sprijinindu-si cei peste saptezeci de ani in nedespartitul sau  toiag ce mai purta urmele coltilor unui lup pe care il rapusese candva, a urcat  alaturi de mine coasta abrupta  a muntelui  printre  stancile  golase  in jurul carora cresteau jnepeni batuti de vant, povestindu-mi intamplari din viata lui zbuciumata de plutas. 

S-a oprit  numai de cateva ori,  cand treceam prin locuri ce-i rascoleau amintirile tineretii, si pret  de cateva clipe a mangaiat cu priviri duioase piscurile semete ale muntilor pe care ii stia pe nume,  pe fiecare, cu legenda sa transmisa din  batrani. Timpul trecuse pe nesimtite in tovarasia lui si acum  cand  trebuia sa ne departim ma cuprinsese un sentiment bizar. Ma simteam ca un pui nerabdator sa-si ia zborul inspre o lume fascinanta, al carei miraj il atragea irezistibil in valtoarea ei plina de primejdii si nesiguranta. In casa lui linistita si izolata gasisem adapost intr-o  perioada  deosebit de tulbure, departe de convulsiunile unei lumi in care erau incalcate cu cinism toate fundamentele  obiective  ale  eticii  si  moralei. Dupa lichidarea cu brutalitate a elitelor si valorilor nationale, incepuse construirea unei asa zise ”lumi noi” pe care o detestam din tot sufletul, deoarece, in  lupta  impotriva  impostorilor instalati la carma tarii, ma trezisem din lumea viselor de adolescent in universul de cosmar al unui lagar, dupa interogatorii efectuate de brute in  uniforma militara, ce fusesera adunate de la periferia societatii. Dupa eliberare, ma ascunsesem  pe la rude si prieteni, cautand sa mi se piarda urma un timp, in speranta iluzorie ca totul va reveni la normal si in tara noastra se va instaura un climat de toleranta, liniste si securitate. Nu puteam sti eu atunci ca, in urma intelegerilor Marilor Puteri invingatoare in Cel de al Doilea Razboi Mondial, Romania fusese oferita ca o recompensa  aliatului cu stea rosie la chipiu, iar eliberarea nu va veni decat peste o jumatate de secol, tot in urma unor aranjamente de culise care au stat la baza evenimentelor din Decembrie.  

In peregrinarile mele din acea perioada il intalnisem pe mosneag la poarta Manastirii Bistrita, unde isi legase caii, dorind sa aduca multumiri Celui Atotputernic care il invrednicise  sa termine cu bine calatoria pana la Piatra-Neamt pentru a-si vedea fratele grav bolnav.

- Departe locuiesti unchesule? l-am intrebat dupa ce a sarutat cu evlavie icoanele de la Altar. 

 - La poala Muntelui Pietrosu din Masivul Caliman, unde izvoraste Neagra, mi-a raspuns el.              

O flacara mi s-a aprins in priviri la auzul acelor nume cu rezonanta de legenda, iar invitatia pe care mi-a facut-o nu a fost decat o anticipare a dorintei ce a incoltit in inima mea in acel moment. Asa am plecat impreuna  inspre catunul lui care era alcatuit din cateva case risipite pe coasta  muntelui, ferite de vanturile aspre ale iernii, departe de evenimentele care  bulversasera tara de la un capat la altul.  Acolo am gasit linistea necesara  pentru a-mi alina ranile si a fauri noi planuri de viitor, printre care si reconstituirea Organizatiei de Rezistenta Anticomunista“GIR”pe care o infiintasem. Acum insa trebuia sa-mi asum riscul intoarcerii acasa deoarece mama ramasese singura dupa moartea tatalui meu care decedase in urma  un infarct, dupa ce fusesem arestat. Stiam ca va trebui sa ma ascund iarasi un timp, sa dorm pe la prieteni si sa caut un loc sigur in care sa pun la adapost cateva manuscrise importante, printre care insemnarile zilnice din lagarele de detinuti politici de la Caracal si Slobozia. Din pacate, in  valtoarea  vremurilor  care au urmat nu m-am mai putut intoarce niciodata in casa din strada Lizeanu pentru a le scoate de sub podeaua unde le ascunsesem de frica Securitatii. 

Dupa cateva ore de mers am facut un popas si in timp ce infulecam merindele puse in traista de matusa Nastasia, mosneagul sprijinit in toiag privea in departare pana unde padurile isi estompau conturul intr-o ceata cenusie. Poate isi amintea zilele cand  cobora cu plutele pe Bistrita, cand ploile ii biciuiau obrazii arsi de soare si de vant, cand se opintea cu toata forta in barna carmei deoarece bustenii  cereau  eforturi uriase  pentru a fi tansportati pe ape la Piatra. Cunostea toate haiturile raului, locurile unde se formau  zahaturile acelea blestemate care distrugeau plutele, cat si locurile unde inotase  de mic copil impotriva nahlapilor, scotand baltagul de pe fundul apelor involburate, sau coturile mai linistite unde prindea pastravii cu mana. Luptase o viata intreaga cu raul acela incercand sa-l supuna vointei lui darze, dar acesta se dovedise a fi mai puternic si-i pedepsise trufia, rapindu-i tot ce avea mai drag pe lume.

Ultima imagine a fiicei lor Ancuta ii ramasese vie in amintire, tulburandu-i somnul si linistea ultimilor sai ani. O revedea  adesea zbatandu-se sub barnele podului rasturnat de furia apelor, incercand cu disperare sa se agate de bustenii care scapasera din legaturi si se rostogoleau in aval. In furtuna care se dezlantuise ii zarise in lumina unui fulger pivirile deznadajduite, dar, cu tot ajutorul dat  de plutasii care venisera  cu cangile sa o saleze, Ancuta  disparuse  inghitita de apele involburate ale Bistritei. Atunci  ceva se rupsese in inima lui, lasandu-l cu un aer de tristete in priviri care nu l-a mai parasit niciodata. Ramasesera in grija lor  doi nepoti, Ilenuta si Mihu, cel pe care urma sa-l intalnesc  a  doua  zi pentru a ma calauzi mai departe pe drumul sinuos al destinului meu. Cum prinsese puteri, acest flacau robust si chipes se avantase in lupta pentru existenta ca tanar dalcaus, deoarece bunicul nu mai avea puteri sa manuiasca  spranga si tuiacul, si cineva  trebuia sa asigure existenta familiei, deoarece tatal sau disparuse fara urma dupa ce injurase partidul comunist si noua conducere a fabricii de cherestea  care  le luase toate drepturile de care beneficiasera inainte, pana si cetina ce cadea la fasonarea bustenilor. Un timp trimisese bani acasa, dar dupa o vreme nu au mai primit nicio stire de la el. Mosneagul s-a dus  atunci la fabrica unde lucrase Todorut, a cerut sa vorbeasca cu directorul care fusese  numit  din randul  muncitorulor ce se inscrisesera in partid, dar acesta i-a spus ca nu are cunostinta de cazul ginerelui  sau. Cativa lucratori de prin partile lui i-au spus insa la  plecare ca insusi directorul anuntase organele locale ale securitatii si Todorut fusese ridicat intr-o noapte din dormitorul comun si de atunci nu au mai auzit nimic despre el.  

Incepuse la scara nationala  actiunea  de lichidare a tuturor celor care isi manifestau intr-un  fel sau altul nemultumirea fata de abuzurile noii oranduiri comuniste. 

- “Pacat ca nu mai ramaneti, mi-a spus mosneagul dupa o vreme, inspirand aerul  rece al inserarii.       

 - “Trebuie  sa ma intorc acasa, i-am raspuns, ma asteapta mama care a ramas singura, prietenii si proiectele  mele de viitor pe care le-am abandonat  prin  forta imprejurarilor. 

Acestea au fost ultimele noastre cuvinte. Am mangaiat cainele ciobanesc care ne insotise si am pornit pe o poteca ce serpuia  printre brazii singuratici.  Am intors de cateva ori capul si l-am zarit tot acolo, petrecandu-ma cu privirea, cu pletele lui albe fluturand in adierea vantului de seara si, gandindu-ma   ca poate despartirea a fost  prea rece, i-am facut un semn prietenesc cu mana. Atunci ceva  s-a desprins  din inima mea, un fluid de caldura care porni  spre el si-i invalui ultima imagine intr-un val de dragoste si recunostinta. 

Acum  eram  din nou vesel, caci tineretea este un balsam miraculos care cicatrizeaza toate ranile sufletesti si iti da forta sa infrunti vitregia vremurilor si abjectia umana. Coborand dealul inspre Gura-Negrii, priveam colinele ce prindeau  in  asfintit culori  ireale, imagini pe care as fi vrut sa  le pastrez in suflet pentru totdeauna, insotite de acordurile tainice ce pluteau in atmosfera, ca un lait-motiv din simfonia departarilor ce-l fermecase pe Ulisse. 

Am drumetit pe drumuri prafuite de tara intalnind care pline cu tineri imbracati in straiele frumoase ale portului regional, am  poposit  prin  hanuri  periferice  de  targuri moldovene sau manastiri  in care am citit epitafuri sapate in piatra, sub care odihnesc  ctitorii acelor Sfinte Locasuri. M-am abatut din drum sa vizitez  stravechiul  cuib de vulturi al Cetatii Neamtului ce domina Lunca Ozanei, pe ale carei ziduri, cum scrie autorul “Romaniei Pitoresti”, au stralucit  odata armurile grele ale Cavalerilor din Malta. In somptuoasele interioare cu ogive si arcade,  acum in ruina, pasisera odinioara  sfioasele Domnite la bratul Voievozilor ai caror pinteni de argint zornaiau in ritmul dansului de epoca, dupa izbanzile asupra navalitorilor straini. Coplesit de emotie am citit epitaful de pe piatra de mormant a lui Alexandrel, fiul Marelui Stefan, m-am recules  la mormantul lui Alexandru Cel Bun si al sotiei sale Doamna Ana, fiica lui Mircea Cel Mare si am iesit pe poarta Manastirii prin care fugise Petru Rares in Translvania.  

In satele prin care poposeam savuram  aburii  mamaligutei cu unt si oua si ascultam vrajit taraitul greierior  in iarba. Un simtamant inexplicabil ma indemna sa aman cat  mai  mult  intoarcerea acasa unde aveam obligatia de a ma prezenta de doua ori pe luna la politie. Era instinctul meu de conservare, sau eram doar un actor al dramei  care urma sa se petreaca in curand si in care am avut un rol predominant? Ma obseda ideea de a nu scapa prilejul unei vizite la Manstirea Agapia, ctitoria Hatmanului Gavril  si a sotiei sale Doamna Liliana, pentru a admira  uriasele valori de patrimoniu artistic si spiritual despre care stiam ca se afla acolo. Erau fresca Sfintilor Arangheli din Tinda pictati de marele Grigorescu la varsta de 18 ani, celebra  icoana a Sfantului Gheorghe executata dupa chipul  unui vizitator din Manastire si imaginea Sfintilor pline de farmec  si subtilitate cu care decorase Absidele din Naos, precum si cei patru Evanghelisti din jurul Boltii. 

Ce forta inexplicabila a destinului  mi-a dirijat pasii pe cai atat de ocolite intr-acolo? La varsta aceea  nu  puteam  crede  in predestinare. Eram convins ca ceea ce numim  fatalitate nu este altceva decat rodul hazardului si ca absolut totul se datoreaza unor intamplari determinate de anumite cauze conjuncturale, ca rezultat al unor concursuri de imprejurari. Ca m-am inslelat o  poate dovedi  faptul ca, dintre toate localitatile din tara, tocmai in locul acela indepartat si plin de pitoresc a avut loc a doua intalnire cu Florana, cu care pierdusem  orice legatura  in valtoarea evenimentelor si a vitregiei  vremurilor, fiecare  urmandu-si propriul drum al destinului dupa eliberarea noastra din lagarul de internati politic de la Slobzia. 

Oare, daca drumurile noastre nu s-ar fi incrucisat la Sanatoriul din Bisericani, unde se internase dupa o recidiva a bolii contractate in detentie, ar fi ramas in viata? Am uneori complexe de vinovatie, deoarece prin mine l-a cunosut pe Sorescu, cel predestinat sa definitiveze opera distructiva a comunismului care a secerat o multime de vieti si destine.

                                                                                                                                                                                                                                                  P.S. Va urma partea a doua a acestei povestiri, intitulata: “Ultima Intalnire”.

 

       UN SUPRAVIETUITOR AL GULAGULUI  ROMANESC - Ioan Suciu Bukiu

                                                                                                                                                (Conexiuni, nr. 77, august  2011)

 

          Cand Orfeu, fiul lui Oeagrus, regele Tracilor si al Muzei Caliopa, a coborat in Infern pentru a o readuce pe pamant pe Euridice, sotia sa moarta, el a reusit cu ajutorul lirei si cantecelor sale cu care imblanzea pana si fiarele salbatice sa impresioneze neinduratorii  zei ai infernului care i-au dat permisiunea de a o lua cu el pe pamant. Aceasta stiinta a exprimarii sunetelor este folosita in epoca moderna ca o terapie, efectele ei miraculoase asupra sufletului si corpului omenesc fiind bine cunoscute.

          In universul concentrationar prin care a trecut in cateva randuri, prietenul meu Jean Bukiu a descoperit la randul lui efectele binefacatoare ale muzicii revarsate asupra psihicului, pe care le-a descris in cateva povestiri din cartile sale  intitulate “De la liniste la  cantec” si “Iertare, da, uitare, nu”.  Amintirile din locurile de detentie prin care l-a purtat destinul, inchisori si lagare de munca fortata, unde a putut vedea abjectia umana sub toate ipostazele ei, poarta incontestabil pecetea autenticitatii. Daca povestirile din aceste doua  carti nu exceleaza in pretiozitati stilistice, cuceresc in schimb prin sinceritate si autenticitate. Luand cunostinta intamplarile descrise in cartile lui de amintiri, participi efectiv la drama care a mutilat destinul miilor de tineri carora li s-a retezat cu brutalitate aripile, un mare numar dintre ei platind cu viata dragostea fata de neamul romanesc  si  de integritatea plaiurilor mostenite din strabuni.

         Arestat pentru intaia oara la varsta de nouasprezece ani, Jean Bukiu avea sa treaca in timpul celor trei dictaturi din tara noastra printr-o multime de lagare, inchisori si colonii de munca precum Prefectura Capitalei, Malmaison, Jilava, Vacaresti, Aiud,Tg. Ocna, Pitesti, Galda, Ciucuzel si Poarta Alba, la Canalul mortii Dunare-Marea Neagra. Din toate aceste cumplite locuri de detentie in care si-a petrecut cei mai frumosi ani ai tineretii, el a pastrat imagini si impresii de neuitat, dar mai ales profile umane ale celor cu care a impartit soarta de condamnat. Cu mult talent si putere de intelegere pentru fiecare caz in parte el i-a creionat in cartile sale in care sunt descrise unele scene cutremurtoare, demonstrand pana la ce treapta de degradare umana pot cobori unele fiinte transformate in bestii de o politica a urii si invrajbirii.

         “Numai rugaciunile, poeziile si prietenii au facut ca la terminarea regimului celular sa ies intreg la minte”, marturiseste el intr-una din povestirile in care a descris viata  din  inchisoarea de la  Aiud. Cantecul ca si arta dramatica au constituit o pasiune care l-au ajutat pe Jean Bukiu sa supravietuiasca in detentie. Probabil era un reflex al necesitatii de a contracara obligativitatea linistii care il se impusese ca o conditie “sine qua non” a regimului de tacere obligatorie din universul concentrationar. Aceasta masura restrictiva devenise atat de chinuitoare, incat detinutii politici au invatat fortati de imprejurari tehnica vorbirii intre ei fara a misca buzele, cand se intalneau in curtea inchisorii.

          Dintre detinutii de drept comun intalniti la Aiud in anii 1942-1944, povestea lui “Marin vietasul” impresioneaza prin tragedia pe care acesta a provocat-o ucigandu-si  sotia pe care a sursprins-o in patul conjugal cu primarul din satul lor. Tot in faimoasa inchisoare de la Aiud, celebra datorita regimului de exterminare aplicat cu cruzime detinutilor politiici, l-a cunoscut pe doctorul Gersenkron, condamnat la 25 de ani de temnita pentru activitate comunista. Dovedind multa intelegere si compasiune pentru suferintele detinutilor, chiar si pentru cei care faceau parte din Miscarea legionara, acest medic evreu l-a tratat si vindecat de o grava infectie cu cateva injectii pe care le primise de la “Ajutorul Rosu” si de la organizatia internationala “Joint”, dovedind astfel ca nici in regim de detentie nu uitase juramantul lui Hypocrat. Dupa eliberare l-a intalnit in libertate, dar acesta era profund dezamagit de cele ce se petreceau in tara, mai cu seama de politica  de promovare a nonvalorilor de catre noua conducere comunista, marturisindu-i ca va parasi Romania. Datorita umanismului de care a dat dovada in raporturile lui cu detinutii, Jean Bukiu ii va pastra o vie recunostinta in amintirile sale.                                                                                                                                         

           Fiind arestat la o varsta  frageda, Bukiu manifesta un adevarat cult pentru parintii si fratele lui, eroul aviator Florian Bukiu care a participat la Cel de al Doilea Razboi Mondial unde, datorita faptelor sale de arme a primit un numar insemnat de ordine si medalii. Atat pe mama cat si pe tatal sau ii descrie in culori impresionante, folosind pe alocuri accente adolescentine. Moartea tatalui sau de care se simte vinovat i-a creat un adevarat complex de culpabilitate, asociat cu o stare de depresie care era sa-l coste viata daca nu era ajutat de detinutii de drept comun care il iubeau si-l respectau datorita firii lui vesele, sincere si deschise. Acestia i-au adus alimente si l-au hranit fortat cat timp a zacut aproape lipsit de cunostinta.

          Cruzimea comandantilor si paznicilor din penitenciarele  prin care a trecut este mentionata in cateva reusite schite de portret. Astfel, in povestirea “Martir si erou” este relatat modul bestial in care a fost maltratat de gardieni farmacistul Mircea Catuneanu, care a decedat apoi in urma tratamentului inuman la care a fost supus in inchisoarea de la Aiud. Dupa inlocuirea comandantului acestei faimoase inchisori s-au produs cateva schimbari care au dus la imbunatatirea vietii detinutilor. A luat fiinta un atelier de tamplarie la care au inceput sa lucreze condamnatii, carora il s-a permis sa interpreteze in oras piesa de teatru “Horia”.

         Dupa ce stirile despre ce se intampla in universul concentrationar roman au ajuns in occident, unde agentiile de presa au pus problema incalcarii celor mai elementare drepturi ale omului in Romania, incepand din anul 1946  li s-a permis detinutilor sa lucreze la munca campului, ceea ce a dus la ameliorarea sanatatii lor.  In anul 1952 Jean Bukiu a fost arestat a treia oara, ridicat chiar din biroul unde lucra si deportat la Canal unde a fost repartizat intr-o baraca, dupa ce a fost tinut cateva ore in ploaie pentru apel. Acolo avea sa-i cunoasca pe “Cei doi panamezi” care, desi aveau cetatenia statului Panama au fost arestati de autoritatile comuniste si deportati la Canal, dupa ce il se inscenase un proces de tradare. In povestirile “Ancheta”,  “Jeanne d’Arc a Romaniei” si “La Crematoriu”, Jean Bukiu reuseste sa atinga dramatismul descriind ancheta, torturile si arderea de vie in cuptorul Crematoriului “Cenusa” a tinerei Nicoleta Niculescu. Lectura acestor povestiri este mult ingreunata datorita incarcaturii emotionale pe care o incearca cititorul parcurgand paginile in care sunt descrise metodele bestiale folosite in inchisori pe vremea dictaturii regelui Carol al II-lea. Ele au fost egalate si chiar depasite in timpul ocupatiei sovietice a Romaniei, cand elitele neamului nostru au fost lichidate la scara nationala. Poate doar metodele folosite de tribunalele inchizitoriale ale Evului Mediu au depasit pe cele aplicate cu sadism si ura de tortionarii regimului comunist instalat cu ajutorul baionetelor sovietice.

          In cartile lui, Jean Bukiu face o lucida si obiectiva analiza a evenimentelor poliitice din  timpul celor trei dictaturi ale caror rigori le-a cunoscut pe propria piele. Respectand adevarul istoric, el mentioneaza  adevaratii vinovati care au tradat conceptele politicii Miscarii legionare in acea perioada incandescenta a istoriei noastre, care a constituit inceputul dezastrului. El nu-i considera eroi pe asasinii primului ministru I.G.Duca si mentioneaza greselile savarsite de cei care au preluat conducerea Miscarii Legionare dupa asasinarea miseleasca a lui Corneliu Zelea Codreanu. Nu este un fanatic extremist, desi a fost arestat la o varsta la care ratiunea este inlocuita uneori de pasiuni si patimi. Este drept ca a avut marea sansa de a-l avea langa el pe fratele lui Florian, “un erou cu pieptul plin de decoratii”, asa cum il descrie in cateva schite, frate care l-a indrumat si calauzit tot timpul. Acest frate a fost de fapt ingerul lui pazitor.  

          In cartea intitulata “Iertare, da, uitare, nu”, Jean Bukiu a tinut cont de sugestiile pe care le-am facut la recenzia primei sale carti si a   mentionat ca o mare parte dintre tortionarii care au schingiuit si ucis o multime de detinuti politici, cat si informatorii organelor de opesiune ale detestatei securitati, proveneau tot din randul condamnatilor, unii facand parte chiar din “Miscarea” lor. Acestia s-au purtat in inchisori mai crud chiar decat organele de ancheta ale securitatii, oameni adunati de la periferia societatii si imbracati in uniforma militara. Dupa eliberarea  detinutilor politici care mai ramasesera in viata, o mare parte dintre fostii condamnati s-au inregimentat in randurile colaborationistilor regimului comunist, dand o mana de ajutor celor care intentionau  sa instaureze o “era noua”, in “Citadela Sfaramata” care era Romania.

P.S. Prietenul meu Jean Bukiu traieste la Chicago unde, in ciuda faptului ca va implini luna aceasta venerabila varsta de 90 de ani, duce o activitate culturala apreciata de comunitatea romanilor de acolo. Ii urez si pe aceasta cale “La multi ani” cu sanatate si, de ce nu, inca un volum de amintiri din gulagul comunist roman. 

 

                             Puterea destinului                                                            (Conexiuni, nr. 76, iulie  2011)

 

 

Prietenul  meu Ioan Mican,  trecut de curand in lumea umbrelor, a fost unul dintre putinii supravietuitori ai lagarelor de munca fortata din fosta Uniune Sovietica. 

Suferintele pe care  le-a indurat acolo timp de 6 ani, foamea cumplita pe care a indurat-o, bolile dobandite, chinurile morale si fizice precum si volumul enorm de munca pe care trebuia sa o presteze zilnic le-a suportat insa cu stoicism, impartind necazurile zilelor de prizonierat cu un camarad de arme roman. Seara, dupa ce ingropau in pamantul stancos din Caucaz prizonierii care mureau zilnic, ale caror cadavre erau dezgropate noaptea si devorate de hiene, se intorceau  la  baraca  lor de scanduri dupa o munca supraomeneasca. Inainte de culcare, camaradul lui de suferinta isi depana amintirile unei vieti care ar putea constitui scenariul unei povestiri cinematografice datorita incarcaturii emotionale si a dramatismului ei. 

Sergentul Dumitru Barsan era in varsta de numai 2 ani cand tatal lui a cazut in luptele din jurul Bucurestilor, in Primul Razboi Mondial. Deoarece trupele germane care ocupasera Capitala tarii inaintau spre Moldova  unde se retrasese grosul armatei romane impreuna cu Marele Stat Major si Regele Ferdinand, locuitorii din satul lui de la poalele  Carpatilor au fost evacuati cu  un tren special, pe scarile caruia, datorita marii imbulzeli si aglomeratiei, mama lui l-a scapat din brate. Cu toate eforturile depuse, ea nu a mai putut cobori pe peron pentru a-l gasi, deoarece garnitura de tren se pusese in miscare si prinsese viteza. In dimineata urmatoare, cand trenul s-a intors sa mai evacueze o parte dintre localnici, satul era cuprins de flacari datorita luptelor ce se dadeau in apropiere, iar ultimii locuitori se retrasesera in munti in coloane de care trase de boi, incarcate cu o mica parte a avutului lor. Ramasa fara adapost si fara niciun sprijin dupa pierderea sotului si a copilului, mama lui Barsan, care era o femeie frumoasa, s-a recasatorit cu un fecior dintr-o familie mai instarita, iar dupa un an a dat nastere unei fetite. Micul Barsan care cazuse pe treptele vagonului plangand si strigandu-si mama, fusese luat de o familie ce nu reusise sa urce in trenul supraaglomerat, familie  care mai avea un baiat de o seama  cu el. 

Datorita varstei prea fragede pe care o avea la acea data, amintirile lui sunt confuze. Nu-si aminteste decat vesnicele discutii din casa legate de prezenta lui si de problemele de hrana care era insuficienta pentru toti membrii familiei in acele vremuri deosebit de grele pentru tara. La varsta de 7 ani amandoi copiii au fost inscrisi la scoala unde elevul Barsan a aflat de la invatatorul lor cine au fost parintii lui  adevarati si care era numele sau de familie. 

Pe masura ce anii treceau, copilul a realizat insa ca este un orfan, ca acesti oameni cumsecade nu sunt parintii lui adevarati si o tristete i-a cuprins sufletul, simtindu-se izolat, strain si singur, desi baiatul parintilor lui adoptivi tinea mult la el. Devenind constient de  situatia lui de copil  adoptat, pe la varsta de 15 ani l-a cuprins un dor nemarginit de parintii lui biologici a caror lipsa o simtea ca un gol imens in constiinta lui. In ziua de 10 mai 1934, in comuna lor s-a oficiat o slujba pentu cinstirea eroilor cazuti in luptele care indoliasera atatea familii, slujba la care a participat si el impreuna cu familia lui adoptiva. O fanfara militara si un pluton de soldati au intonat “Imnul Eroilor” si  in momentul in care a auzit  numele tatalui sau pomenit de preot, intr-o criza de disperare a imbratisat crucea de la mormantul in care se odihneau toti martirii locali si a inceput sa planga in hohote, ca un animal ranit de moarte. Toata suferinta sufleteasca si tristetea pe care le acumulase in sufletul lui de copil au refulat in acele clipe, traind din plin cumplita tragedie care i-a lovit famiia si pe el personal. 

In acesti ani, mama lui adevarata a rascolit toate satele din imprejurimi unde se refugiasera locuitorii din comuna ei natala ce fusese  parjolita in toiul luptelor. In fiecare duminica  mergea la biserica unde aprindea cate o lumanare atat pentru sotul ei cazut pe campul de lupta, cat si pentu copilasul pierdut. Incet-incet, pe masura ce timpul trecea amintirea lui incepuse insa a se estompa, fiind prinsa de grijile noului ei camin si de cresterea fetitei. Cand aceasta a implinit  4 ani s-a imprietenit cu o alta fetita din vecini de aceeasi varsta cu ea, fetita care avea un frate mai mare cu 2 ani decat ele. Faptul ca prietena ei avea un frate, iar ea niciunul, o facea sa tanjeasca de dorul unui fratior cu care sa se joace imprena, precum  prietena ei. Atunci mama ei i-a povestit ca si ea a avut un frate care s-a pierdut in vremurile acelea in care razboiul a lovit crunt mii si mii de familii.  

Timpul se scurgea necrutator si anii treceau unul dupa altul, destinul eroilor acestei  povestiri urmandu-si implacabil cursul. Intr-o dimineata racoroasa de septembrie, in timp ce sora lui Barsan care implinise acum 16 ani privea impreuna cu prietena ei exercitiile de zbor ale berzelor ce-si aveau cuibul pe sura lor pregatindu-se a  parasi meleagurile unde urma sa vina iarna, in poarta casei lor s-a oprit un tanar necajit care le-a dat buna ziua si le-a spus ca este orfan, ca lucreaza prin sate pe la casele oamenilor, intrebandu-le daca parintii lor nu au ceva de lucru pentru el, cum ar fi cositul fânului, taiatul lemnelor, precum si alte treburi gospodaresti. Auzind dialogul mama ei venit la poarta sa vada despre ce este vorba, l-a  intrebat pe baiat daca stie sa dea la coasa, schimband cateva cuvinte cu el. Intrucat nu i s-a parut a fi un vagabond  periculos, i-a spus ca il angajeaza sa lucreze la fân cateva zile. Baiatul, care nu era altul decat Dumitru Barsan al ei, a ramas timp de 2 saptamani, lucrand in timpul ziei, iar noaptea dormind pe fanul proaspat cosit de el din podul surei. Fata, care l-a placut din primul moment, a rugat-o pe mama ei sa nu-l lase sa plece cand termina lucrul si sa-l opreasca la ei; si  atunci cand mama l-a intrebat, daca pleaca unde se va duce si ce va face caci  se apropie iarna si nu mai este de lucru la camp, el a raspuns: “Atunci imi voi pune capat zilelor!”. Impresionata de acest raspuns, care parea sincer, femeia i-a mai pus cateva intrebari, afland asfel ca a fost crescut de o familie dupa ce tatal lui a murit pe front, iar mama lui  adevarata l-a pierdut. Atunci femeia a sarit de gatul lui, l-a imbratisat sarutandu-l pe amandoi obrajii, alintandu-l cu cuvintele “puisorul meu drag” si in timp ce lacrimile i-au inundat fata a lesinat, cazand de pe scaun. Dupa un timp in care cei doi copii ai ei au udat-o cu apa pe fata si pe maini s-a trezit si adresandu-se fetei ei i-a spus: Mama draga, iata fratiorul pe care l-ai dorit atat de mult si pe care Bunul Dumnezeu l-a adus acasa”. Prietena ei a venit impreuna cu parintii si cu fratele ei sa vada aceasta minune, aducand  baiatului  un costum de haine al fiului lor pentru Barsan. A fost o seara fericita pentru toţi, adormind pe la 3 dimineata, caci nimeni nu a mai putut dormi de bucurie.  

La intrarea in satul in care locuia mama lui Barsan era o troita cu chipul Maicii Domnului la care baiatul, cand a sosit, s-a oprit si s-a rugat sa il ajute sa-si gaseasca poate acolo mama cea adevarata. Drept recunostinta, a doua zi s-au dus toti trei la acea troita, au ingenuncheat cu fata inspre soarele care tocmai rasarise si razele  lui straluceau printre salciie de pe malul raului si au adus mulţumiri Maicii Domnului pentru indeplinirea rugamintii lui. Peste cateva zile tatal vitreg al lui Barsan s-a intors de la munte unde fusese  plecat cu vitele si a plans si el de bucurie pentru acea intamplare fericita care a dus la reunificarea familiei, declarand: “De azi inainte am un fecior si o fata si voi fi un tata pentru amandoi, care vor fi egali in toate”. 

Vestea sosirii lui Barsan acasa s-a raspandit cu iuteala in tot satul, chiar si in cele vecine. Cand s-au dus duminica urmatoare la Biserica, aceasta era plina de oamenii din sat si din imprejurimi. Toti s-au bucurat de marea minune care se infaptuise prin vointa Domnului. Familia fratelui regasit si cea a vecinilor sai au ingenuncheat in fata altarului, iar preotul, dupa ce l-a spovedit si impartasit pe Barsan, a tinut o predica in legatura cu acea intamplare miraculoasa in care un copil pierdut si-a regasit mama cea adevarata dupa multe cautari si suferinte indurate. La masa pe care au intins-o in ograda casei lor au venit toti satenii sa îi felicite. A doua zi au invitat  si familia care il crescuse pe baiatul  lor, carora Barsan le spunea tot “mama” si “tata”, iar petrecerea a fost la umbra unui nuc urias, la doua mese lungi, ca la o nunta.         

In momentul in care toata lumea era asezata la mese si toţi se bucurau, berzele care aveau cuibul sus pe sura casei lor s-au inaltat in aer si dupa ce au facut cateva zboruri in jurul casei, ca pentru a saluta evenimentul, s-au  inaltat in aer din ce in ce mai sus, pierzandu-se apoi in departare. Dupa aceea, amandoua familiile de prieteni si-au unit fortele si bratele de lucru, au muncit impreuna atat la munte cat si la camp si rezultatele au fost deosebit de fructuoase. Dupa doi ani de la regasire, eroul acestei intamplari s-a casatorit cu prietena surorii lui, iar fratele acesteia cu sora sa, facand nunta in aceeasi zi, la eveniment participand practic tot satul.  

Dupa un an de la casatoria sa, Dumitru Barsan a fost incorporat in armata, iar dupa doi ani s-a eliberat, dar in anul 1941 a fost concentrat si trimis impreuna  cu cumnatul lui pe frontul de rasarit. In anul 1942 a cazut prizonier, suportand in lagarele de munca din Uniunea Sovietica conditii de exterminare. In luna decembrie a acelui an se afla cazat impreuna cu alti camarazi in niste foste grajduri de vite din Georgia. Datorita conditiilor inumane de acolo ajunsese numai piele si os, bolnav de dizenterie, fiind izolat intr-o mica despartitura a grajdului. Mai ramasesera in viata numai zece insi sortiti mortii, caci nu mai aveau nicio speranta sa mai traiasca. In aceeasi incapere l-a intalnit pe prietenul meu Ioan Mican care se afla in aceeasi stare deplorabila si cateva nopti de-a randul i-a depanat toata povestea vietii lui deosebit de impresionanta.

Din 10 prizonieri cat mai ramasesera dintre cei izolati, in prima noapte au decedat 6, ramanand in viata numai el cu Ioan Mican si inca doi prizonieri straini. Hrana lor zilnica era constituita dintr-o ceasca de bors cu cateva tarate in el, luata dintr-o galeata din care s-au imbolnavit toti de dizenterie. In aceste conditii inumane mureau zilnic zeci de prizonieri, atat datorita lipsei de igiena, cat si torturilor si muncilor la care erau supusi, fiind nevoiti sa manance de foame buruieni si frunze de copaci, care le-au salvat viata. Astfel au dus-o amandoi 6 ani de zile, pana in anul 1948 cand au fost eliberati si trimisi in tara, unde au fost internati in lagarul de triere de la Focsani, acolo despartindu-se. Un comisar sovietic le spusese la plecare spre Romania ca daca vor povesti cuiva despre conditiile pe care le-au avut in lagarele de prizonieri prin care au trecut, vor fi adusi inapoi, deoarece si in Romania tot oamenii lor conduc destinele tarii. Din aceasta cauza cativa ani de zile ei nu au avut curajul sa povesteasca cum au trait in gulagul comunist sovietic si nici sa ia legatura unul cu celalalt. 

          P.S. Autorul  articolului  a avut marea sansa de a intra in posesia acestei povestiri  cu doar cateva luni inainte ca prietenul sau Ioan Mican sa plece in eternitate.

 

                   13 - 15 IUNIE 1990 - TREI ZILE CARE AU CUTREMURAT TARA            

                                                                                                                   (Conexiuni, nr. 75, iunie  2011)

 

                                                                                                                             In memoria lui R.B., victima a mineriadei

                         Se implinesc in aceasta luna 21 de ani de la inabusirea in sange a manifestatiei-maraton din Piata Universitatii, operatie realizata dupa un scenariu care a cutremurat tara. Pe treptele acelei Alma Mater la sanul careia generatii de studenti au asimilat cultura pe care au transmis-o la randul lor altor generatii, unde abia  se uscase sangele eroilor-martiri ai revoltei din  Decembrie 1989, a curs din nou sange nevinovat. “Golanii” care au fost ucisi atunci cu salbaticie de hoardele dezlantuite ale minerilor au intrat direct in Panteonul eroilor necunoscuti  ai neamului, in timp ce autorii morali ai acelor oribile crime s-au sustras judecatii cu ajutorul unei justitii aservite puterii feseniste.

                   In dimineata zilei de 13 iunie 1990 la orele 4,30, cateva mii de politisti dotati cu  scuturi si casti incasabile, inarmati cu bastoane si arme de foc, au inconjurat “Zona libera de neo-comunism” din centrul Capitalei. Circa 250 de tineri manifestanti ramasesera peste noapte sa apere de provocari si agresiuni grevistii foamei care protestau pasnic in corturile lor impotriva deturnarii idealurilor Revolutiei. Cu o bestialitate nemaiintalnita in istoria pasnicului nostru popor, au lovit cu bastonele grevistii care abia se mai tineau pe picioare din cauza slabiciunii, i-au tarat de picioare si i-au aruncat in dube, iar pe manifestantii care se refugiasera in Hotelul Inter i-au urmarit si calcat in picioare, caci toti se intinsesera la pamant adapostindu-se unul intr-altul de furia lor. Au spart vitrinele peste ei ranindu-i grav, i-au incarcat in dube si i-au dus la cateva sectii de politie mai apropiate.

                   In timp ce trupele speciale ale generalului Chitac “curatau” Piata Universitatii de “golani” cu lovituri de baston si bocanci aplicate in zonele cele mai sensibile, ajutati de muncitorii de la IMGB care venisera inarmati cu rangi si topoare strigand “moarte intelectualilor”, manifestantii clamau cu disperare: FARA VIOLENTA! Mai mult morti decat vii au fost transportati la Scoala de Securitate de la Magurele unde au fost supusi individual unor anchete bestiale. Pentru a se obtine declaratii ca au fost platiti de Ion Ratiu cu dolari sa stea pe baricade au fost supusi unor ingrozitoare umilinte si torturi, dintre care unele nici nu se pot descrie.

                   In timp ce anchetele inchizitoriale se desfasurau in infernul de la Magurele, in Piata Universitatii au venit  un numar mare de manifestanti odata cu ivirea zorilor. Printre ei au fost infiltrate bande de delincventi  care au incendiat masinile politiei si au pus foc la etajele superioare ale Inspectoratului Politiei Capitalei. Aceiasi provocatori aflati in slujba lor au intrat in interiorul Inspectoratului, fara sa intampine nicio rezistenta, au sustras documente si au eliberat pe cei arestati in cursul noptii pentru ca vina sa cada asupra manifestantilor pasnici.  

                   In dimineata zilei de 14 iunie au fost aduse in Capitala grupuri de mineri. Presedintele emanat i-a intampinat cu o satisfactie nedisimulata, dandu-le urmatoarele indicatii: “Dragi mineri, ma adresez Dvs., de astadata multumindu-va pentru raspunsul de solidaritate muncitoreasca pe care si de asta data l-ati dat la chemarea noastra. Multumesc de asemeni tuturor celorlalte delegatii din judete care au venit si s-au adaugat acestei forte solidare a muncitorimii romane. Delegatia de mineri in frunte cu Dl. Cosma se va deplasa spre Piata Universitatii pe care vrem s-o recuperati Dvs.  Asa cum am vazut, avem de-a face cu elemente de-a dreptul fasciste”.

                   Ce a urmat dupa aceste pretioase indicatii este un cosmar care ne face si astazi, dupa trecerea atator ani sa ne cutremuram de groaza si oroare. Capitala a trait trei zile de infern in care bande inarmate terorizau populatia ca intr-un oras asediat aplicand legea junglei. Prima Institutie devastata a fost Institutul de Arhitectura, unde au gasit portarul de serviciu si si o duzina de studenti care isi pregateau proiectele de diploma pe care i-au maltratat cu o cruzime de neimaginat. Le-au furat lucrurile personale, au distrus cu ura fondul de carte, mobilierul si aparatele din dotarea Facultatii. Dupa ce i-au lasat in nesimtire pe studenti si pe portar au navalit in localul Universitatii si au inceput vanatoarea de oameni. La vederea lor studentii s-au asezat in genunchi implorandu-le crutare, dar au fost loviti fara mila cu rangi  si lanturi grele, pana ce niciunul nu a mai miscat.

                   Cum de a fost posibil ca ortacii sa se lase inoculati cu virusul urii, facandu-i sa loveasca cu rangi si topoare tot ce misca in Piata Universitatii? Si cum de a fost posibil ca pasnicele gospodine de la mahalale Capitalei  sa se transforme subit in adevarate furii ce instigau minerii impotriva intelectualilor? “Oameni de bine”, in realitate securisti sadea, ii insoteau pe mineri la sediile partidelor democrate pe care le-au devastat, rascolind orasul in cautarea liderilor opozitiei pentru a-i lichida fizic.

                   In legatura cu venirea minerilor in Capitala, iata ce declara intr-o scrisoare de protest publicata in anul 1977 Ilie Torsan, presedintele executiv al Confederatiei Miniere: “...Doua garnituri de tren au dus in noapte de 13 spre 14 iunie aproximativ 5.000 de mineri...Au avut loc in centrul Capitalei si in alte cateva puncte violente stradale. Multe au fost comise de oameni in echipament minerersc, (salopete, cizme, casca). La complexul Expozitional, la intalnirea cu Presedintele Romaniei Domnul Ion Iliescu, au participat circa 20.000 de oameni. Toti pareau mineri. Din Valea Jiului venisera doar 5.000. Cine erau ceilalti?”

         Cine erau? “Minerul” care a ridicat ranga de-asupra capului fiicei mele si a sotului ei, ambii cercetatori stiintifici la ICEMENERG, nu purta cizme de ortac ci pantofi din cea mai fina piele, mana inclestata pe ranga nu parea a fi de miner, iar limbajul lui cand i-a amenintat cu moartea era unul de la periferia Capitalei nu din Valea Jiului.  Daca ei au scapat cu viata, nu acelasi lucru s-a intamplat cu multi alti tineri din Piata Universitatii unde aveau loc scene de cosmar, in care tot ce misca era lovit, doborat la pamant si calcat in picioare. ”Da-i la cap sa nu mai miste!”. “Omoara-l”. Se auzeau paraituri de oase sub loviturile rangilor si urlete de durere ale celor loviti in mod bestial. Mi s-a povestit ca in infernul de la Magurele, un ofitter, fost halterofil la Dinamo (nominae odiosa), le rupea pe genunchi mainile celor pe care ii ancheta. Asa se explica numarul mare de fracturi facute cu batele minerilor si datorita excesului de zel al anchetatorilor de la Magurele.

                    Din cifrele oficiale comunicate de Comisia Parlamentara de ancheta, alactuita in majoritate din oameni ai puterii feseniste si de Directia Sanitara a Municipiului Bucuresti, reiese ca au fost arestate un numar de 1071 de persoane (in realitate peste 1500), 547 persoane au fost ranite (in realitate peste 900), dintre care 507 “subiecti” spitalizati si tratati astfel: 360 contuzionati in urma loviturilor, 55 taiati, 16 impuscati, 76 cu fracturi ale membrelor si coastelor. Localizarea vatamarilor corporale: 293 lovituri la cap si gat, 180 la maini si picioare, 80 la torace si abdomen, etc. Desi au fost declarate ucise numai 7 persoane, in Dosarul Mineriadei Nr. 75P98, 76 si 77, scrie  ca “exista un rest de 60 sau 100 de morti care nu au putut fi identificati la Cimitirul Straulesti 2". Nici nu puteau fi identificati, deoarece actele lor de identitate au fost sustrase la Institutul Medico-Legal si distruse de agentii care au participat la atrocitati.

                     La timpul respectiv Departamentul de Stat al Statelor Unite a declarat: “Actiunile autorizare de Presedintele Iliescu si guvernul sau au lovit in inima democratiei  romane”.

                   Fenomenul Piata Universitatii este acum istorie. El face parte din convulsiunile unei epoci bulversate de scenariile prin care esalonul 2 al PCR impreuna cu  anumite structuri ale securitatii au reusit sa puna mana pe toate parghiile puterii dupa revolta din decembrie a tinerilor care au luptat cu pieptul gol impotriva blindatelor unui regim despotic, scandand : “Vom muri si vom fi liberi!”. Exista acolo in inima Capitalei o troita de lemn inaltata in memoria lor unde veneam adesea sa ma reculeg si sa aprind o lumanare pentru sufletele tinerilor ale caror aripi deschise spre libertate au fost retezate cu brutalitate. Ma reintorceam mereu sa caut atmosfera electrizanta a acelor momente ale caror reverberatii dainuiau peste timp. Ma asezam pe treptele de piatra ale fantanei arteziene din fata  Institutului de Arhitectura retraind scenele de cosmar in care oameni sfasiati de ura ii aruncau pe studentii stalciti in bataie, mai mult morti decat vii. Priveam balconul Universitatii prin care se perindasera o multime de personalitati de seama, balconul ocrotit de Icoana Maicii Domnului pe care minerii au aruncat-o in strada si ma intrebam: Doamne, cum de a fost posibil? De ce atata ura? De as putea uita acest cosmar pe care l-am trait aievea.

                   In acelasi timp gandurile mele  fugeau departe, la copiii mei care emigrasera in tara frunzei de artar dupa trauma cauzata de ororile mineriadei. Securistii le depistasera numarul masinii pe care o parcau in acele zile incadescente in spatele Teatrului National si ii luasera in colimator. La sectia 12-a de politie fusesera anchetati ore in sir, ceace i-a determinat sa paraseasca meleagurile natale unde nu se mai simteau in siguranta.

                   Intr-o zi am primit o invitatie de la ei si am hotarat sa plec  pentru a ocroti o fiinta tanara care purta un vlastar ce trebuia sa se nasca intr-o tara libera cu un  climat de toleranta, unde demnitatea fiintei umane este mai presus de interesele imunde ale politicii. Obtinusem viza pentru Canada si imi rezervasem biletul de avion. Stiind ca este un drum fara intoarcere am zabovit un timp pe strazile orasului meu drag de care ma legau atatea amintiri si pe care aveam sa-l parasesc pentru totdeauna.  M-am reintors pentru ultima oara in acea zona devenita intre timp legenda a Pietii  Universitatii pentru a lua cu mine ceva din atmosfera acelui miracol ale carui ecouri dainuiau inca in inima mea. Am privit cu duiosie Universitatea, Institutul de Arhitectura, Teatrul National pana la Hotel “Inter” si Sala Dalles, martori tacuti ai unor evenimente sangeroase care au pus o pata neagra pe istoria contemporana a tarii noastre, prezentandu-ne ca pe un popor ramas in epoca de piatra pe scara evolutiei.

                   Multi tineri care au participat  la acel fenomen nemaiintalonit au platit cu viata lor frumosul vis pe care l-au nutrit in cele 52 de zile de libertate si speranta. Spiritul “Pietii Universitatii” nu a murit insa. Reverberatiile lui sunt inca vii in constiinta tuturor celor care au crezut cu obstinatie in solidaritatea umana, deoarece nu exista forta represiva capabila sa ne incatuseze spiritul liber care este in contact permanent cu puterile divine, in Imparatia carora  se reintoarce dupa moartea fizica.

 

                Eroul martir Comandor Aviator TUDOR GRECEANU    (Conexiuni, nr. 74, mai  2011)

 

          Un destin deosebit de tragic avea sa puna capat unei cariere de  exceptie in care aviatorul Tudor Greceanu a urcat toate treptele succesului,  obtinand pentru faptele lui de arme un numar impresionant de ordine si medalii, printre ele figurand si cea mai inalta distinctie a Amatei Romane, Ordinul “MihaiViteazul”, acordat numai la 5 aviatori: Printul Bazu Cantacuzino, Generaul Ion Dicezare, ”Asul” Alexandru  Serbanescu, Adj. Ioan Mucenica si el. Iata numai o parte dintre  distinctiile  care i s-au acordat  pentru faptele  de eroism  pe frontul aerian din timpul celui de al Doilea Razboi  Mondial: “Coroana Romaniei” cu Rozeta, “Virtutea Aeronautica” in grad de ofiter cu cununa de frunze de stejar,  “Virutea Aeronautica” in grad de cavaler, clasa “Crucea de Aur” cu 2 barete, precum  si “Steaua Romaniei”, Medalia de Aur”, “Medalia  pentru “Campania Antibolsevica”  si un numar important de insigne precum cea de pilot  roman,  pilot incercator de avioane, pilot american, etc.etc.

             Tudor  Greceanu, care se tragea din ilustra familie a boierilor moldoveni Ghica, a  absolvit  Scoala de piloti de vanatoare in anul 1940, fiind  repartizat la Flotila 1 Vanatoare  Bucuresti-Pipera, flotila care avea in dotare avioane de ultimul tip englezesti, germane  si  romanesti. Era singurul pilot din promotia lui care detinea dupa absolvirea cursurilor de perfectionare ale Scolii de Aviatie de Vanatoare de la Buzau, 7 brevete de zbor si anume: pilot de vanatare, instructor de zbor, pilot de inalta  acrobatie,  pilot de  avioane  bimotor,  pilot de zbor de noapte, pilot de zbor fara vizibilitate si, nu in ultimul rand,  breveul de pilot de razboi.

             A fost  repartizat la Escadrila 52 Heinkel 112, de unde  a fost trimis in cadrul  Escadrilei 56, care  era  dotata cu cele  mai bune avioane de vantoare  din lume la timpul respectiv, Messerschmitt 109. A avut la activ timp de 5 ani cat a durat cariera  lui de pilot de vanatoare  6000 de ore de zbor cu avioane de vanatoare si a efectuat 800 misiuni de lupta in teritoriul inamic. Niciun insotitor al lui de bord sau copilot  nu a murit in misiunile pe care le-a executat in tandem si niciun avion din cele pe care le-a insotit si protejat nu a fost doborat. A participat la luptele aeriene pe frontul rasaritean, reusind sa scoata din incercuirea de la Stalingad Flotila de Vanatoare nr. 1. A luat parte si la luptele de pe frontul de Vest pana in Cehoslovacia, unde  trupele romane au fos trimise inapoi de asa zisii “aliati” rusi, pentru a nu participa  la faza finala a razboiului si la victoria impotriva Germaniei naziste. In luna septembrie 1947, dupa  declansarea campaniei de teroare stalinista  a parasit Armata, refuzand sa serveasca interesele comuniste. 

              La data de 4 aprilie 1949 i s-a facut o perhezitie la domiciliul sau din strada Rozelor,  perchezitie in urma careia a  fost arestat si dus la Ministerul de Intene. Acolo  a fost introdus in celula nr 12 de la al doilea subsol al cladirii,  fiind  supus unui interogatoriu de catre un ofiter tortionar care incerca sa afle daca a avut legaturi cu organizatia de rezistenta anticomunista “Graiul Sangelui” condusa de Ion Vulcanescu. Ancheta a durat mai  bine de o luna,  cu batai zilnice, degetele mainilor fiindu-i  stalcite in tocul usii si alte torturi carora le-a facut  cu multa greutate fata. Un bataus de dimeniuni uriase l-a supus  unor torturi inimaginabile, in cadrul unei anchete continui. A fost batut la talpi cu o vergea de otel in pozitia de “liliac”, a fost pus sa  alerge in jurul camerei de interogatoriu timp de 24 de ore, timp in care daca se oprea era stalcit in bataie, iar daca  se  prabusea de oboseala,  cum s-a intamplat de multe ori, era udat cu apa. In trei zile a fost pus sa dea 60 de declaratii. Tot acest intergatoriu a durat in  total doua luni, dupa  care a fost judecat si condamnat la 10 ani de temnita grea pentru “crima de uneltire impotriva oranduirii sociale” si depus in faimoasa inchisoare de la Aiud. Toate torturile indurate si condamnarea primita s-au bazat pe pretextul ca ar fi expediat  in occident scrisoarea unui cunoscut.

            In anul 1952, Tudor Greceanu impreuna cu alti doi camarazi de inchisoare, Valeriu Sirianu si Gheorghe Spulbatu, au evadat din inchisoare, in dorinta de a ajunge la grupul de rezistenta anticomunista armata al colonelului Arsenescu care actiona in muntii Fagarasului. Au sarit intr-o noapte zidul inchisorii de la inaltimea de 5 metri si  jumatate, dar, din nefericire camarazii lui au fos prinsi si executati, iar el, care isi fracturase un picior in cadere a fost intors in celula dupa ce a primit un pat de arma in cap de la un membu al patrulei de securisti dotati cu caini-lup care supravegheau exteriorul inchisorii, pierzandu-si cunostinta. A fost legat apoi de un scaun, cu mainile la spate, introducandu-i-se ambele picioare, chiar si cel frcturat, intr-un hardau cu apa care mai apoi a inghetat si tinut astfel 48 de ore. A fost judecat pentru tentativa de evadare si condamnat la moarte, sentinta care i s-a  comutat  in munca silnica pe viata, sentinta la care a refuzat sa faca recurs, acuzand in schimb pe cei care il judecau. In anul 1964 cu ocazia unei amnistii generale a fost pus in libertate  si, pentru asi castiga existent,  a lucrat ca ceasornicar, proiectant, functionar, etc.

             Dupa o lunga suferinta, in care i s-au amputat ambele picioare, ca o consecinta a inghetului si a purtarii unor lanturi in greutate de 18 kg, pilotul martir Tudor Greceanu  a incetat  din  viata  la sfarsitul anului 1994. Din fericire, a apucat sa dea doua  interviuri  in care si-a povestit tragedia,  unul jurnalistului Vlad Zografi si celalalt distinsei cineaste Lucia Hossu-Longin, care l-a utilizat  in cadrul emisiunii “Memorialul Dureri”,  din care am extras cateva date  biografice in acest medallion. Eroul aviator Tudor  Greceanu, care a avut la activ 20.000 de zboruri, 27 de avioane inamice  doborate  si fapte de arme pentru care a primit un numar impesionant de ordine si medalii, s-a dus  sa se odihneasca langa stramosii lui din veac, lasandu-ne amintirea  unui om de mare caracter, darz si neinduplecat  in ceea ce si-a propus sa infaptuiasca.  Noi, cei  care am scapat din cosmarul comunist, avem obligatia morala  de  a  ne cinsti  cum se cuvine eroii, deoarece a fost o vreme, nu prea indepartata, cand  acestia  erau rasplatiti pentru faptele lor de arme cu ani grei de temnita. Numele lor era pomenit numai de rudele cele mai apropiate, in taina si cu mare sfiala, deoarece faptul ca luptasera pe frontul de Est era cosiderat o crima.

             Generatiile tinere care ne urmeaza trebuie sa cunoasca sacrificiile generatiei care a dat un numar impresionant de mare de jertfe, atat pe cele doua fronturi,  cat si in universul concentrationar comunist, in care s-a incercat transformarea valorilor in zdrente umane. Ne-am iertat tortionarii si calaii, dar nu putem uita niciodata prin ce am trecut, deoarece memoria noastra afectiva este nemuritoare. 

 

 

                     Vine primăvara                                            (Conexiuni, nr. 73, aprilie  2011)

 

Cand magnoliile si ciresii dau in floare, iar  natura se trezeste intr-un nou ciclu la viata, starea noastra de spirit capata o alta dimensiune datorata perceptiei extrasenzoriale a puterilor divine care ocrotesc  planeta.  Venirea primaverii si explozia florala de aici ne trimite cu gandul la mirificele primaveri de pe meleagurile mioritice, acolo unde am lasat fiecare o particica din fiinta noastra si unde amintirile se reintorc mereu,  ca o obsesie. Ne-am  adaptat, nolens-volens, la un  nou  stil de viata, la alte obiceiuri si traditii, dar pe cele mostenite din strabuni le-am  pastrat in tainitele  sufletului si nu le-am dat uitarii, deoarece, alaturi de credinta in Dumnezeu, ele fac parte din tezaurul spiritual care ne-a ajutat sa ne pastram identitatea si sa supravietuim de-a lungul istoriei intr-o lume  ostila.

In perioada expansiunii comuniste, in afara lui Dumnezeu cel Atoputernic, nimeni nu ne-a intins o mana de ajutor pentru a iesi  la lumina din infernul in care am fost damnati sa supravietuim o jumatate de Secol. Marile puteri invingatoare in cel de-al doilea Razboi Mondial au partajat  continentul si ne-au abandonat la discretia rusilor, impreuna cu care au trasat zone de influenta in Europa. Nu a fost necesar nici macar semnarea unui ucaz oficial care sa mentioneze sacrificarea Romaniei. A fost suficient un simplu servetel de masa, la un “party” al invingatorilor, pentru a se inregistra pentru eternitate felul in care un popor a fost condamnat la pierderea identitatii si independentei. Consecintele care au decurs din intelegerea de la Ialta au fost de un tragism nemaiintalnit in istorie si au deturnat traiectoria destinului nostru.                                                                                                                                                     

 Ca de atatea alte ori in trecutul zbuciumat al neamului, am reusit sa supravietuim insa, dar pretul platit a fost atat de mare  incat timpul scurt care a trecut in existenta biologica a unui popor nu a permis  nasterea  altor elite si valori precum cele decimate in universul concentrationar. Va mai trece un timp pana ce se vor ivi alti barbati de Stat capabili, cum au fost cei care au reusit sa faca fata evenimentelor ce puneau in pericol existenta statului roman. Datorita darzeniei si curajului lor existam astazi pe harta ca stat independent si nu ca o provincie a marilor imperii cu care soarta ne-a invecinat...                                                                                                                

A mai trecut inca o iarna  in care cei ramasi in tara  s-au confruntat cu dificultatile unei tranzitii ce nu mai conteneste. In plus, perturbari  atmosferice, viscole ploi si inundatii le-au pus la grea incercare rezistenta fizica si psihica si asa destul de slabite in urma dramaticei scaderi a nivelului de viata, a carui curba a coborat continuu in ultimii ani, in timp ce unii  indivizi au realizat  averi imense, sfidand prin opulenta, tupeu si aroganta lupta pentru supravietuire a celor obligati sa traiasca din pensii ridicole  sau din salarii insuficiente. De parca nu erau de ajuns calamitatile naturale care s-au abatut asupra tarii  noastre, anumite forte politice au inveninat climatul socio-politic care intrase intr-un proces de stabilizare, in incercarea disperata de a stopa purificarea societatii si de asezare a societatii pe baze  conforme normelor europene. Motivele pentru care acestia se opun cu inversunare, lansand permanent atacuri, calomnii si insulte,  tin de legaturile pe care le au  cu vechiul regim comunist, sau se datoreaza unui scop clar, acela de a nu fi trasi la raspundere pentru averile dobandite in mod suspect in cei cincisprezece ani care au trecut de la rasturnarea dictaturii comuniste. In curand insa cerul se va limpezi, iar  primavara care se apropie va fi inceputul marilor clarificari in urma carora va iesi la lumina adevarul, iar dreptatea nu va mai fi un deziderat utopic.                                                                                           

Fie ca Sfanta Sarbatoare a Invierii Mantuitorului, care se apropie, sa aduca pace in sufletele noastre pentru a ne reculege in amintirea tuturor acelora care, pe intinsul patriei sau aiurea, si-au jertfit viata in lupta pentru Adevar, Libertate si Credinta, si stau acum la dreapta Mantuitorului in Imparatia lui Dumnezeu.                                                                                                     

PS. In momentul in care am incheiat acest articol am aflat trista veste a incetarii din viata a bunului meu prieten Claudiu Matasa, Consulul onorific al Romaniei in Florida, fost detinut politic, om de mare probitate morala si profesionala. Despre cine a fost Claude Matasa, intr-un viitor articol.

                                                                                                

                    George GEORGESCU este Membru al Asociatiei Canadiene a Scriitorilor Romani

 

                     Visuri spulberate                                             (Conexiuni, nr. 72, martie  2011)

 

Am batut sfios la poarta casei batranesti pe care am recunoscut-o dupa nucul urias din curte. A iesit o doamna in varsta care mi-a spus ca, din cate isi aminteste, niciun membru al familiei Stanescu pe care o cautam nu mai locuia in acel oras. Parintii lui Stefan murisera de mult, Mara, sora lui, se casatorise mutandu-se la Cluj, iar prietenul meu, dupa ce a vandut casa parinteasca, a plecat la un Congres de Oftalmologie undeva in Occident, de unde nu s-a mai intors.  Fiind ultima zi a delegatiei mele in orasul de pe Teleajen, in drumul spre hotel, unde ma asteptau colegii, m-am abatut, atras de o irezistibila chemare, spre locul unde se desfasurase un episod al tineretii mele, in care destinul facuse sa fiu martor al unei tragedii ce  bulversase tot oraselul, dar mai cu seama pe cei care o cunoscusera indeaproape pe Ludmila.

M-am asezat pe un bustean, am aprins o tigara din care am tras cateva fumuri cu nesat si ascultand fosnetul infundat al padurii am privit departarile pana dincolo de rau, unde dealurile se estompau in ceata, ca in peisajele lui Monet. O adiere de vant  a involburat frunzisul si in vartejul care s-a iscat gandurile mele au zburat, intorcandu-ma cu douazeci de ani in urma.

Am auzit pasi infundati in iarba si am simtit adierea unui parfum cunoscut de lacrimioare si doua maini calde care mi-au cuprins ochii pe la spate. Era Ludmila  care ma intreba cu dulcele ei accent basarabean: “Aliexandru, vrei sa vezi nutriile lui Onisor?” Mi-a trecut un fior pe sira spinarii si m-am scuturat ca trezit dintr-un cosmar, realizand ca ma aflam exact pe poteca din  padurea  unde fusese gasita atarnand de creanga unui copac, cu cateva zile inainte de a fi repatriata fortat in URSS. Incepuse  vanatoarea celor nascuti in Basarabia fiind considerati cetateni sovietici, iar autoritatile comuniste de la Bucuresti primisera instructiuni de la Moscova  sa-i predea pe toti. 

Prietenul meu Stefan se intorsese de pe frontul din Transilvania unde luptase inrolat in Regimantul de Voluntari Pentru Ardeal “Iuliu Maniu”. Schiopata usor datorita sechelelor unei rani capatate la eliberarea orasului Sfantul Gheorghe; intalnindu-ne, mi-a propus sa merg cu el in micul orasel de pe Teleajen, unde o sa bem in loc de apa tuica de prune. - Ia-ti cu tine hartie, e multa liniste acolo  si ai sa poti scrie si picta cat poftesti. Locurile sunt de un pitoresc aparte.  Asa am ajuns in patriarhalul orasel al copilariei lui, unde in toate curtile gaseai pruni incarcati cu fructe si localnicii beau tuica cu ulcica.                                       

Ma aflam  intr-o perioada in care eram rascolit de amintiri si sentimente care ma tulburau. Cu o saptamana inainte intrasem cu Eliza in Biserica Italiana de pe Bulevard  unde ingenunciasem amandoi la picioarele lui Christ, jurand sa nu ne mai certam niciodata.  Ceva se rupsese in echilibrul meu intim dupa   moartea  Floranei la eliberarea din lagarul de internati politic si nu ma puteam lega sufleteste de  nimeni caci rana sufleteasca sangera inca, asa ca la cateva zile dupa juramantul nostru ne-am despartit pentrru totdeauna. Imi reveneau in minte cateva randuri asternute pe un petec de hartie, introdusa in cutia mea postala. “Ai fost un gradinar nepriceput, care nu a stiut sa cultive dragostea mea. Tu nu ai sa stii niciodata cum tresaream de emotie cand treceai visator prin fata ferestrei mele si urcai la atelierul de pictura al profesorului Danielescu”. Erau cuvintele unei fiinte ranite in orgoliu, deoarece raspunsesem evaziv la aluziile ei cu privire la viitorul nostru, stiindu-ma haituit si  neavand certitudinea ca voi ramane  multa vreme in libertate, lucru pe care ea nu-l cunostea. 

La cateva zile dupa sosire am cunoscut-o pe Ludmila care a venit in vizita la sora prietenului meu. - Sa stii ca nu sunt rusoaica, amandoi parintii mei sunt romani, se simti ea datoare  sa precizeze cand mi-a fost prezentata. - Imi pare bine, i-am raspuns, dar cum ai ajuns prin locurile acestea? - Cand rusii au dat ultimatum autoritatilor Romane sa paraseasca Basarabia in termrn de 24 de ore, mi-a raspuns ea, nu am avut la dispozitie decat 2-3 garnituri de tren pentru a ne refugia in Tara. Eu si Vladimir, fratele meu, am avut sansa sa prindem ultimul vagon al ultimului tren care mai pleca. Multi au pornit cu carutele sau pe jos, imbracati sumar si fara niciun bagaj,  ca sa ajunga cat mai repede la Prut.   - Dar parintii vostri nu au venit?, am intrebat-o. - Aveam la Chisinau o gospodarie mare si nu s-au indurat sa o paraseasca, dar asta i-a costat viata deoarece au facut parte dintre cei un milion de romani deportati in Siberia; ei, fiind amandoi profesori, au fost ridicati printre primii. - Si Vladimir unde-i acum? - Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale, coordonat de D-na Maresal Antonescu ne-a ajutat, dandu-i catedra la un liceu de aici.                                                                                                                              

Ludmila era in relatii foarte bune cu sora lui Stefan, asa ca ne vedeam toti patru in fiecare zi. Faceam excursii, ne scaldam in Teleajen unde apa era mai adanca, iar seara continuam discutiile pana dupa miezul noptii sub nucul urias din curte.  Ludmila era de o veselie si un optimism debordant, care ne molipsea pe toti. Desi parea frivola nu era catusi de putin, ii placea doar sa glumeasca, sa rada si sa se rasfete ca un copil. - Nu-i asa ca sunt frumoasa, Aliexandru, ma provoca ea. Vreau sa ajung actrita. La toamna vin la Bucuresti sa ma inscriu la Teatru. Avea o carnatie placuta, ochii verzi sagalnici cu priviri neastamparate si reflexe cu irizari de smarald  transparent in lumina soarelui. 

- Vrei sa vezi nutriile lui Onisor? mi-a spus intr-o dimineata. - Ce fel de nutrii?,am intrebat-o curios. M-a luat de mana si m-a dus pe malul raului, intr-un loc unde Telejenul isi domolea apele, la o crescatorie de nutrii, niste animale acvatice, cu blana foarte pretioasa. Onisor era un refugiat din Transilvania care fugise dupa cedarea Ardealului si se pripasise pe acolo, crescand nutriile pe care le vindea la un pret foarte bun. Avea vreo duzina pe care le tinea inchise intr-un tarc de lemn acoperit cu o plasa metalica, pe malul raului. Ne-a tratat cu tuica de prune pe care o tinea intr-o damigeana in bordeiul lui. La plecare Ludmila a rupt-o la fuga, strigandu-mi: - Prinde-ma, Aliexandru, daca poti, dar cum fugea  ca o caprioara sprintena mi-a fost imposibil sa o ajung din urma.  

L-am vizitat pe Onisor si singur in cateva randuri si am avut cu el discutii care s-au transformat in note foarte pretioase pe care le treceam seara in carnetul meu. La intrebarea cum de a ajuns acolo, mi-a povestit despre viata insuportabila  a romanilor din inima Ardealului care fusese cedat in urma Dictatului de la Viena si de atrocitatile savarsite de hortisti. Uneori veneam singur pe malul raului, scoteam din buzunar bloc-notesul pe care il tineam pe genunchi, dar gandurile mele rataceau departe si nu reuseam sa le adun pentru a le transpune pe hartie. Acest lucru l-am realizat mult mai tarziu, cand mi-am rascolit amintirile si am umplut sertarul cu manuscrise ale proiectelor mele. Doamne! Cat de tarziu mi s-a ivit prilejul sa dau tiparului o parte din insemnarile mele de atunci. A trebuit sa treaca perioada de trista amintire a proletcultismului implementat de nonvalorile comuniste si sa plec pe alt meridian pentru a putea sa le fac cunoscute. Cele cateva exemplare ale “Tribunei Transilvaniei” pe care mi le-a daruit Onisor pentru documentare au putrezit sub podeaua casei unde le-am ascuns, alaturi de multe alte manuscrise, din care am reconstituit din memorie cateva pe care le-am dat publicitatii pe continentul nord-american. 

Intr-o zi m-a cautat Vladimir, fratele Ludmilei, care mi-a cerut un sfat. Fusese anuntat ca, impreuna cu sora lui, vor fi preluati de organele de securitate ale autoritatilor de la Bucuresti, pentru a fi repatriati in URSS, fiind considerati cetateni sovietici. I-am dat cateva adrese ale unor camarazi din Organizatia mea de rezistenta anticomunista, care il vor ascunde pana va trece furia, dar evenimentele au luat o turnura neasteptata, care ne-a frant tuturor inimile. 

Un cioban care mergea cu oile la pascut a dat alarma in tot targul, povestind ca vazuse o fata spanzurata in padure. Am alergat toti intr-un suflet pe urmele lui si am avut senzatia ca se prabuseste cerul peste noi cand am realizat ca fata care atarna de creanga unui copac era Ludmila. Stefan a taiat cordonul, iar eu cu Onisor am prins-o in brate, asezand-o pe covorul moale de frunze. Ochii ei verzi cu straluciri de smarald priveau fix undeva intr-o lume in care frica  repatrierii nu o mai inspaimanta. Teama de a se intoarce in “raiul” bolsevic, unde o astepta soarta parintilor ei deportati in Siberia, o facuse sa-si piarda echilibrul sufletesc, tocmai ea care ne molipsea pe toti cu veselia si optimismul ei binecunoscut.  

Am tras un ultim fum de tigara si am plecat inspre hotel, lasand in urma amintirea unei fiinte care desi parea imuna la vicisitudinile vietii, ascundea o mare fragilitate sufleteasca.

 

 

               Unirea Principatelor                                                            (Conexiuni, nr. 71, februarie  2011)

 

                   In zbuciumata istorie a Natiunii Romane au existat multe momente de cumpana, dar au existat si cativa barbati predestinati sa schimbe cursul evenimentelor. Fara acesti trimisi ai Providentei in momentele cruciale ale existentei noastre, poate ca astazi harta Europei  ar fi mentionat in locul Romaniei  niste provincii ale imperiilor cu care o soarta ingrata ne-a invecinat. I-a fost harazit colonelului Alexandru Ioan Cuza, figura cea mai luminoasa a Unirii Principatelor, sa fie barbatul predestinat a implini idealul secular de unificare a celor doua tinuturi romanesti de dincolo si de dincoace de Milcov. Urmand in mod pasnic pilda lui Mihai Viteazul, primul unificator al tuturor provinciilor locuite de romani, Cuza a netezit calea unui sir de evenimente care s-au derulat in spatiul a sase decenii ce au pregatit momentul Unirii celei Mari, infaptuite de alti barbati ilustrii ai neamului.

                Ideea Unirii incoltise cu secole in urma in inima romanilor din cele doua Principate, dar momentul prielnic pentru infaptuirea acestui vis nu sosise inca. Imperiile rus, austro-ungar si otoman erau in plina expansiune si reprezentau la vremea respectiva factori importanti in stabilirea ordinii teritoriale a Europei. Si  apoi, dupa asasinarea miseleasca a primului unificator, trebuia sa treaca un timp pentru a se naste alti barbati ilustri precum Al. I. Cuza, M. Kogalniceanu, V. Alecsandri, C. Negri, Ion C. Bratianu, C. A. Rosetti, V. Boerescu, N.T.Orasaanu, a caror  semnatura sa fie pusa pe actul de constituire a Statului Roman modern de astazi. Acesti patrioti deosebit de inteligenti si ambitiosi au stiut sa impleteasca dorinta unanima de Unire in conjunctura favorabila a evenimentelor internationale, folosind  in favoarea noastra rezultatul Razboiului Crimeii pentru iesirea de sub tutela protectoratului tarist.

                   In dorinta lor de a forta si anticipa Actul Unirii, tinerii din Tara Romaneasca oferisera inca din anul 1842 Domnitorului Moldovei Mihail Sturza tronul Munteniei, dar acesta nu s-a aratat a fi la inaltimea momentului istoric si a abdicat, temandu-se de reactia rusilor. In anul 1855 Domnitorul tarii Romanesti Barbu Stirbei trimitea Marelui Vizir un memoriu in care ii facea cunoscut ca ”dorintele unanime ale valaho-moldovenilor cheama  unirea celor doua Principate sub un singur cap”. Domnul Moldovei, Grigore Alex. Ghica, trimitea la incheierea Razboiului Crimeii un Memoriu Conferintei de Pace de la Paris, in care cerea cu hotarare unirea celor doua Provincii. Dar momentul istoric nu sosise inca.

                   In Muntenia terenul era propice, deoarece atat caimacamul (loctiitorul Domnului) cat si marea majoritate a populatiei erau in favoarea Unirii, dar in Moldova caimacamul Vogoride se opunea  cu indarjire, fiind un antiunionist infocat. Impreuna cu cativa boieri din tagma lui s-au dedat la samavolnicii si fraude electorale pentru a nu-si pierde  privilegiile, falsificand rezultatul alegerilor pentru adunarea electiva care urma sa desemnneze viitorul Domn al  Moldovei. In acest moment crucial din istoria Principatului a intrat in scena  ispravnicul de Covurlui, maiorul Alexandru Cuza, care si-a prezentat in mod ostentativ demisia in semn de protest impotriva nereguluilor electorale savarsite de Caimacam. Cu ajutorul Consului Frantei la Iasi el a reusit sa obtina sprijinul puterilor europene care erau in favoarea Unirii, pentru anularea rezultatului falsificat al scrutinului. La al doilea tur, desfasurat de data aceasta in conditii de stricta supraveghere, partizanii Unirii au obtinut 81 de alesi in Adunarea Electiva contra 2 antiunionisti.

                   Dupa infrangerea trupelor rusesti in Razboiul Crimeii ocupatia si asa zisul “protectorat” tarist au fost inlaturate, in schimb, cu suportul Angliei care nu a sprijinit Unirea, s-a instituit suzeranitatea Portii asupra Principatelor Romane. Regulamentul Organic impus de generalul rus Kiseleff a fost abolit, convocandu-se in fiecare Principat cate un Divan ad-hoc alcatuit din toate paturile sociale pentru alegerea cate unui Domnitor. Se apropiase momentul in care zagazurile puse in calea Unirii de catre cei care nu vedeau cu ochi buni existenta unui Stat Roman puternic vor fi inlaturate si vointa Natiunii isi va spune cuvantul.

                   Dar nu a fost usor. Intuind iminenta emanciparii, Turcia si Austria s-au opus din rasputeri crearii Divanurilor, insa evenimentele se derulau cu repeziciune si nu mai puteau fi oprite in loc. Istoria isi urma neabatut cursul ei inexorabil. La 7 octombrie 1857, intr-o sedinta a Divanului ad-hoc din Moldova, Mihail Kogalniceanu, unul dintre marii ctitori ai Unirii, a dat citire expunerii de motive pentru unificarea Principatelor, in care se spunea printre altele: “Dorinta cea mai mare, cea mai hotarata de toate generatiile trecute, cea care este sufletul generatiei actuale, cea care, implinita, va face fericirera generatiilor viitoare, este unirea Principatelor intr-un singur Stat”. In continuare se cereau: 1. Respectarea drepturilor Principatelor si indeosebi autonomia lor. 2. Unirea Principatelor intr-un singur Stat cu numele de ROMANIA. 3. Print strain cu mostenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei si ai carei mostrenitori sa fie crescuti in religia tarii. 4. Neutralitatea pamantului Principatelor. 

                   Si la Bucuresti C.A.Cretzulescu a prezentat in Camera o rezolutie ce cuprindea in esenta aceleasi deziderate ca ale moldovenilor, rezolutie care a fost votata in unanimitate. In acelasi timp, exilatii pasoptisti din Franta au dezlantuit  o sustinuta campanie in favoarea Unirii, reusind sa obtina acordul si simpatia tuturor francezilor. Imparatul Napoleon al III-lea ne-a sustinut si incurajat puternic; din pacate Anglia a aparat interesele turcilor si numai dupa o intrevedere solicitata de Napoleon al III-lea cu Regina Victoria, Anglia a consimtit sa faca anumite concesii, semnand un compromis in Pactul de la Caborne. Astfel, solutia propusa de puterile occidentale, influentate de pozitia Angliei, contracarata insa de suportul Frantei, a fost ca Muntenia si Moldova sa poarte numele de Principatele Unite, sa alcatuiasca o uniune vamala si judecatoreasca, armatele sa primeasca aceeasi instructie militara in vederea unei eventuale unificari in viitor, dar fiecare Principat sa aibe guvern si Domnitor separat. Desi nu ne satisfacea intru totul, obtinuseram un important castig pentru cauza nobila a Unirii, caci am stiut sa desfacem nodul gordian in cel mai simplu si inteligent mod posibil.

                   Adunarile Elective ale celor doua Principate au primit propunerile Divanurilor ad-hoc. In Moldova candidau din partea gruparilor antiunioniste Mihai Sturza, fostul Domnitor, si fiul sau Grigore Sturza. In ziua de 3 ianuarie 1859, Partida Nationala a hotarat ca reprezentantul lor sa fie colonelul A.I.Cuza, care intre timp fusese avansat in grad si preluase functia de comandant suprem al armatelor mldovene. Absolut toti deputatii, chiar si aceia care il sprijinisera pana atunci pe Grigore Sturza, datorita puternicei personalitati a lui Cuza il votara in unanimitate Domn al Moldovei in ziua de 17 ianuarie 1859. A fost primul pas in valtoarea evenimentelor care se derulau cu repezeciune, caci incepuse batalia cu timpul si cu cei ostili Unirii. 

                   In Muntenia la inceput au fost vehiculate numele fostilor Domnitori Gh. Bibescu si Barbu Stirbei, dar, aflandu-se rezultatul alegerilor din Moldova numele lui Cuza a fluturat pe buzele tuturor electorilor. In dimineata zilei de 24 ianuarie , Partida Nationala a propus aceeasi candidatura, fara a se incalca in acest mod stipulatiile Conventiei de la Paris, care nu specificau daca alegerea aceluiasi Domn este interzisa. Astfel ca datorita inteligentei si clarviziunii unionistilor de la Bucuresti, in frunte cu I.C.Bratianu, la data de 24 ianuarie 1859, prin dubla alegere la Iasi si la Bucuresti a colonelelui Alexandru Ioan Cuza, acesta devine prin vointa poporului Domnitorul Principatelor Unite.  

                   Unirea se infaptuise! Desi cateva tari europene printre care Turcia, Austria si Anglia au contestat Actul legal al Unirii, in urma calatoriei ministrului de externe Vasile Alecsandri la Paris, Londra si Roma, Anglia, ca putere garanta, a fost nevoita in final sa-si dea acordul la istorica hotarare a celor doua Principate Romane. In felul acesta, dupa secole de separare fortata de vitregia vremurilor, visul romanilor de pe cele doua maluri ale Milcovului de a-l ”seca dintr-o sorbire” a prins viata.

                   Domnul Unirii, cum a fost numit Alexandru Ioan Cuza, a intrat in istorie datorita reformelor pe care le-a introdus si conducerii sale intelepte, de unde a trecut in legenda, aureolat de cinstea si felul in care a impartit dreptatea tuturor supusilor sai.

             

                 Poveste de Crăciun                                                            (Conexiuni, nr. 69, decembrie  2010)

          Era in ajunul Nasterii Mantuitorului. Ninsoarea se cernea marunt acoperind trotuarele si  casele bucurestenilor cu un strat imaculat de zapada, pe care o asteptasem pentru ca Sarbatorile sa aiba farmecul celor din anii fara griji ai copilariei, cand viforul de la rasarit nu pustiise toata tara si in jurul Pomului de Craciun se sdunau toti membri familiei, deoarece universul concentrationar nu se inventase inca.   Imi aminteam ca prin vis atmosfera care plutea in casa in acea perioada, cand ascultam cu emotie “O ce veste minunata”, Steaua sus rasare”, Plugusorul”, “Sorcova” si multe alte colinde, traind efectiv si afectiv bucuria colindatorilor care ne aduceau un strop de fericire.

              Prietenul meu imi povestea cu nostalgie in glas cat de frumoase erau la el  in Banat traditiile populare ale Sarbatorilor de Iarna care tineau din ajunul  Craciunului  pana la Boboteaza si Sfantul Ion. In fata micii bisericute din fata blocului “Gioconda”, bisericuta care ramasese izolata in mijlocul strazii dupa sistematizarea pietii fostului Teatru de Opereta, desi era un monument istoric cu o vechime de cateva sute de ani, o batranica cu un aer trist dar plin de demnitate intindea mana discret cand trecatorii grabiti ajungeau in dreptul ei. Sabin ma apuca de brat incetinind mersul, se cauta prin buzunare si-i darui cateva bancnote.

          - Nu i-ai dat prea mult?, l-am intrebat parandu-mi-se suma mult prea mare in raport cu salariile noastre. A intors capul spre mine si atunci am vazut o lacrima in frumosii lui ochi albastri.                                 

           - Te rog sa ma ierti, i-am spus, dar ce s-a intamplat?

          - Alexandru, imi spuse el privind in urma noastra, un reflex firesc in acea perioada in care nu aveai siguranta zilei de maine deoarece puteai fi ridicat de pe strada oricand, batrana aceea mi-a amintit de mama care a murit deportata in Baragan.

         - Cand a fost asta? l-am intrebat plin de uimire.

          - Fiindca stiu ca si tu ai suferit din pricina comunistilor si ai trecut prin universul concentrationar din Romania, pot sa-ti spun fara teama. In dimineata zilei de 18 iunie 1951, in cea mai cumplita perioada a terorii staliniste din tara noastra, in cadrul unei “operatiuni-fulger”, au inceput deportarile de oameni pe o arie de 25 de kilometri de la frontiera cu Iugoslavia, deportari care au durat pana in ziua de 23 iunie. Pretextul invocat de ei a fost asigurarea securizarii zonei de frontiera cu Iugoslavia,  securizare care urmarea deportarea “elementelor periculoase” din apropierea granitei cu tara vecina condusa de “banda Tito-Rankovici”, ale caror relatii cu Moscova devenisera foarte incordate. Din peste 170 de localitati situate in judetele Timis, Caras-Severin si Mehedinti au fost deportati in Baragan peste 40.000 de persoane. Mai mult de 10.000 de familii au fost scoase noaptea cu forta din casele lor de organele securitatii si ale militiei si imbarcate in vagoane de marfa. Printre ei se aflau medici, profesori universitari, avocati si fosti lideri ai partidelor istorice.  Ori, cum tatal meu fusese primar in comuna mea natala in perioada interbelica, nu avea nicio sansa sa scape.                                                                                                                                 

          Nu au avut voie sa ia cu ei decat strictul necesar ce se putea transporta in mana. Au fost dusi impreuna cu altii si deportati in Baragan, la distante preciabile de localitatile Fetesti, Jegalia, Dragalina, Marculesti, Tataru, Insuratei si altele. Acolo au fost abandonati pe terenuri parcelate in camp unde si-au sapat singuri bordeie intr-un climat de stepa, cu seceta mare vara si viscole puternice iarna. Deportatii nu aveau cu ce se incalzi si gateau pe cuptoare improvizate, drept combustibil folosind   ciulini adunati de pe camp, pe care ii rostogolea vantul.

          - Dar cum a murit mama ta?

          - Deportatii traiau in bordeie pe care si le sapau singuri in pamant, deoarece autoritatile comuniste nu le-au dat niciun ajutor, fiind considerati ”dusmani ai poporului”. Mama a murit inecata in bordeiul peste care s-au revarsat apele zapezilor topite in urma incalzirii pretimpurii a vremii si a ploilor torentiale din acea primavara. Tata nu rezistase si facuse in primele zile ale deportarii un accident vascular cerebral care i-a fost fatal.  Dintre cei dusi cu forta pe acele meleaguri neospitaliere, multi nu s-au mai intors la casele lor atunci cand acea perioada de abuzuri si crime a incetat, datorita presiunilor exercitate de tarile occidentale care erau la curent cu cele ce se intamplau in tara noastra, unde domnea cea mai cumplita teroare din tot asa zisul lagar socialist.

          - Dar tu cum ai scapat?  l-am intrebat.

         - Evenimentele m-au prins la Bucuresti unde locuiam intr-un camin studentesc si studiam Stiintele juridice, dar la absolvire mi s-a interzis sa profesez avocatura deoarece nu prezentam incredere pentru conducerea comunista.

         - Ne-am despartit cu o strangere de mana in care am pus toata caldura pe care am simtit-o pentru prietenul meu Sabin, in timp ce colindatorii incepusera a vesti la usile crestinilor Nasterea Celui care ne-a invatat sa ne iubim unii pe altii.  Zapada se cernea marunt, acoperind totul cu o mantie imaculata, sub care se ascundeau vicisitudinele obsedantului deceniu. 

    

                     Seniorul                                                                  (Conexiuni, nr. 68, noiembrie  2010)

La data de 11 noiembrie se implinesc cincisprezece  ani de la disparitia lui Corneliu Coposu, cel  care ar fi putut  schimba  radical mentalitatea balcanica  a  politicienilor  nostri,  daca  ar mai fi trait. A trecut prin viata noastra agitata fara sa faca valuri in jurul proeminentei sale personalitati, modest dar sobru, intelegator dar si intransigent, neafisand o carisma deosebita deoarece isi pierduse alura de atlet in universul concentrationar comunist  prin care l-a purtat implacabilul destin. Aerul de suferind il datora chinurilor fizice si morale indurate in temnitele gulagului comunist din tara noastra, care i-au sapat brazde adanci pe obraz, dar care nu au reusit sa-i infranga increderea nestramutata in crezul sau politic.     

In convulsiunile atmosferei  postdecembriste, incinse pana la incandescenta, in care se lansau tot felul de scenarii si diversiuni, el si-a pastrat calmul sau imperturbabil si linistea sufleteasca. Cu o generozitate iesita din comun si-a iertat  toti delatorii  si tortionarii, chiar si pe cei care i-au  transformat tineretea in cosmar  si  l-au despartit pentru totdeauna de iubita lui sotie, doamna Arlette Coposu. Dupa aproape 18 ani  cand a fost eliberat din detentie si a intalnit pe strada pe unul dintre acestia, l-a incercat pur si simplu un sentiment de compasiune pentru tagma de “suboameni” din care facea parte.

Dupa evenimentele din decembrie cand constiintele multor lideri politici erau sfasiate  de veleitarism, el nu s-a aratat interesat de putere, refuzand toate ofertele de participare la guvern care i s-au facut.  Crezul sau politic s-a confundat cu idealul de veacuri al poporului Roman. Traind de la o varsta frageda in preajma ilustrului barbat de stat Iuliu Maniu, unul dintre fauritorii Romaniei Mari, a invatat de la acest om integru sa se daruiasca cu toata fiinta intereselor majore ale Patriei. Nu a avut dusmani personali, intr-o perioada in care tradarile si vanzarile de constiinta se tineau lant si multi erau capabili sa se sfasie intre ei pentru a urca o treapta mai sus in ierarhia nonvalorilor. Cei cativa indivizi care l-au calomniat au facut-o deoarece se impiedicau de statura lui morala si de coloana sa vertebrala care nu se pleca in fata nimanui. A refuzat cu demnitate sa ia pozitie impotriva a 2-3 calomniatori, deoarece  era  constient  de faptul  ca toate invectivele lor se vor spubera lovindu-se de aureola lui de sfant.  

Da, a fost un sfant! Caci este aproape supraomenesc sa petreci optsprezece ani prin inchisorile degradante ale comunistilor care au decimat si au   transformat  elitele si valorile morale ale neamului nostru in zdrente umane. Sa stai 9 ani in izolare totala fata de orice fiinta omeneasca, exceptand  calaii sai care faceau  de fapt parte din ordinul primatelor, apoi sa fii zidit de viu intr-o celula fara lumina si aer timp de 8 luni si la iesirea din acest infern sa ai forta morala pe care ti-o da numai educatia, credinta si cultura, de a le acorda iertare tuturor. A trebuit sa invete  pentru a doua oara sa articuleze sunete si cuvinte, intrucat coardele sale vocale nu mai puteau reproduce niciun cuvant omenesc, deoarece aproape 10 ani nu mai auzise  niciunul datorita izolarii totale la care a fost supus. 

Corneliu Valer Coposu s-a nascut la 20 mai 1916 in familia protopopului Valentin Coposu, fost deputat in Marea Adunare de la Alba Iulia din anul 1918, cand s-a votat  Unirea cu Tara. A absolvit Facultatea de Stiinte Juridice din Cluj obtinand titlul de Doctor in Drept si Stiinte, a fost jurnalist, asistent universitar, apoi a functionat ca jurist dand publicitatii  o multime de studii politice si istorice, in special legate de istoria Transilvaniei. Intre anii 1937-1946 a fost secretarul lui Iuliu Maniu, iar in anul 1947 cand s-a declansat cea mai crunta teroare stalinista in tara noastra a fost condamnat la munca silnica pe viata pentru “inalta tradare a clasei muncitoare si crima contra reformei sociale”. A trecut prin cele mai cumplite penitenciare, precum Jilava, Vacaresti, Aiud, Pitesti, Capul Midia, etc. La arestarea sa cantarea 114 kilograme, iar la eliberare dupa 18 ani de detentie avea numai 51 de kilograme, la o inaltime de 1,90 cm. Sotia sa Arlette Coposu a fost o martira a regimului comunist, decedand dupa 14 ani de detentie, sotul ei nemaigasind-o in viata la eliberarea din penitenciar.  

In anul 1987, in plina teroare ceausista, a reusit, in clandestinitate, sa afilieze PNT la Internationala Crestin-Democrata, iar la data de 6 octombrie 1995, drept recunostrinta pentru meritele sale in lupta dusa pentru triumful libertatii, a primit din partea Presedintelui Frantei Jaques Chirac “Legiunea de Onoare” in grad de ofiter, cea mai mare decoratie a Repubicii Franceze. A fost de altfel singura distinctie ce i s-a oferit, de catre o Putere straina, caci in tara in care a vazut lumina soarelui nu a avut parte decat de suferinte cumplite si dezamagiri. La moartea sa, poporul care i-a apreciat verticalitatea morala i-a organizat insa adevarate funeralii nationale. 

A iesit din viata agitata asa cum a trait, discret, fara sa faca valuri, intrand direct in istorie alaturi de cei mai ilustri barbati de Stat ai neamului. Iata ce a declarat cu putin timp inainte de a parasi lumea care i-a fost ostila: “Mi-am facut un examen de constiinta. Am trecut in revista toate suferintele si mizeriile prin care am trecut de-a lungul puscariilor, anilor de detentie, persecutiilor post penitenciare. Si, cred ca as opta pentru acelasi destin. Cred ca destinele noastre sunt scrise dinainte. Nu sunt fatalist, dar daca mi s-ar ridica in fata aceleasi alternative, cea ce as alege ar fi tot trecutul pe care l-am trait si pe care l-as repeta cu seninatate.”

La 11 noiembrie 1995 a trecut in nefiinta cel care s-a identificat cu rezistenta neinfricata impotriva tiraniei comuniste si cripto-comuniste, omul politic care a creat o opozitie unita si a pus bazele Conventiei Democrate Romane, al carui mentor spiritual a fost. Din pacate timpul nu l-a mai asteptat si nu si-a putut vedea implinirea visului de o viata. Exact la un an de la trecerea lui in eternitate, fortele crestin-democrate din tara noastra au castigat alegerile parlamentare, pe care multi le-au considerat o victorie post-mortem a intregii sale activitati  politice.

“Dimensiunea sa etica l-a impus ca un necontestat reper si simbol al valorilor esentiale ale neamului nostru. Autoritatea sa morala a constituit coloana vertebrala a structurilor care, din Decembrie 1989, au reunit toti Românii dornici sa scoata tara din impas. Prin caracterul sau ferm a impus respect pana si adversarilor sai cei mai incrancenati. Viata exemplara a acestui mare Român a fost o pilda pentru toti cei care l-au cunoscut”.

Aceste cuvinte, care ii caracterizeaza personalitatea de exceptie, apartin M.S. Regele Mihai, transmise in Mesajul ce a fost citit la moartea “Seniorului” Corneliu Coposu.

            Corifei ai Artei Lirice - LUCIA BERCESCU-ŢURCANU (Conexiuni, nr. 67, octombrie  2010)

 

     

                Cea mai celebra voce de opera din ultima jumatate de secol, soprana dramatica Lucia Bercescu-Turcanu, a reusit sa atinga in stralucitoarea-i cariera cele mai inalte culmi ale succesului, pe toate meridianele, realizand performante care au situat-o in topul celor mai ilustri slujitori ai muzei Euterpe. Reusind sa sparga embargoul impus de autoritatile comuniste din Romania in jurul numelui ei, o curajoasa reportera de la Radio Bucuresti a reusit sa-i consacre doua emisiuni de cate o ora si jumatate fiecare in ciclul “Corifei ai Artei Lirice”, intr-o perioada in care cultul personalitatii conducatorului atinsese paroxismul si marginalizase  toate elitele si valorile nationale.

                   Drumul spre glorie  al artistei pe marile scene lirice ale lumii, pe care avea sa le cucereasca starnind ropote de aplauze si ovatii, a pornit de la Opera Romana din Bucuresti, unde a fost considerata inca de la debut un adevarat fenomen al Artei Lirice. In zilele in care numele sopranei aparea pe afis, se formau la casa cozi imense in care iubitorii muzicii isi pierdeau pantofii. Nu este o figura de stil, ci un fapt consemnat in cronicile muzicale ale vremii pe care artista si-a pus amprenta puternicei ei personalitati.

                   Lucia Bercescu a inceput sa studieze muzica la varsta de 17 ani la insistentele surorii ei mai mari Olga, o soprana lirica ce poseda o voce de o puritate desavarsita si fusese declarata “cea mai frumoasa voce a Romaniei” de un juriu prezidat de marele Enescu. In urma castigarii acelei competitii, Olga Bercescu a plecat in Franta reprezentand tara noastra la Concursul International de Canto organizat la Nisa, unde a obtinut premiul intai. Urmand traditia familiei, Lucia Bercescu a inceput sa studieze in cadrul Scolii de Muzica si Arta Dramatica din Bucursti cu Alberto Della Pergola si apoi cu Jean de Valingorski timp de sapte ani. Dupa aceasta perioada in care isi cauta si desavarsea personalitatea artistica, a trecut la Academia de Muzica a Conservatorului de Stat unde a studiat la clasa de canto cu Elena Saghin si la cea de opera cu Mihai Vulpescu. Despre acesti profesori care i-au indrumat pasii in cariera artistica, soprana isi va aminti cu multa recunostinta in toate interviurile pe care le-a acordat de-a lungul anilor. 

                 Lucia Bercescu a debutat pe scena Operei Romane din Bucuresti in luna decembrie 1939 in rolul Margaretei din “Faust” alaturi de Mihail Stirbei si Edgar Istraty, sub directia maestrului George Georgescu si bagheta lui Alfred Alessandrescu, aparitia ei fiind considerata o adevarata revelatie. Cronicarul muzical al celui mai mare ziar, “Universul”, consemna referitor la acel debut: “Cu glas emotionant de frumos, cu admirabila fragezime in mediu, transparenta stralucitoare in acute, cu neobisnuit de generoase insusiri naturale de timbru, limpezime si finete, Lucia Bercescu a dovedit cu prisosinta prezenta la Opera Romana a unui nou si foarte pretios talent”. Marele succes repurtat in rolul unui personaj cu atatea dificultati ca Margareta din “Faust” l-a determinat pe compozitorul Alexandru Zirra sa-i incredinteze dificilul rol al Domnitei Ruxandra      din opera sa “Alexandru Lapusneanu”, alaturi de neuitatul Stefanescu-Goanga in rolul titular. Iata ce scriau in cronica muzicala a spectacolului renumitii critici muzicali Mihail Jora si Emanoil Ciolac: ”In Doamna Ruxandra am ascultat cu adevarata emotie cel mai frumos glas femeiesc ce ne-a fost dat sa-l ascultam la Opera. Soprana Lucia Bercescu este revelatia ultimilor ani, al carei glas este menit sa ne duca faima peste mari si tari”.   Renumitii muzicologi au intuit si anticipat o cariera fulminanta care, dupa Elena Teodorini si Haricleea Darcle a venit sa confirme continuitatea scolii romanesti de canto. Partenerul ei Petre Stefanescu-Goanga avea sa-si aminteasca peste cativa ani intr-un interviu: “Eu l-am creat pe Lapusneanu. Am avut-o partenera in acest spectacol pe Lucia Bercescu, cea mai frumoasa voce dupa Darcle”. Aceasta este adevarata ordine in ierarhia celor mai mari soprane ale Romaniei de-alungul timpului.

             Faima acestei voci de exceptie depaseste curand granitele tarii si in anul 1942 este nominalizata pentru un concurs de canto la Viena, la care au participat 15 soprane din toata lumea. Impresionand prin calitatile si tehnica ei vocala, este angajata la Volksoper si debuteaza pe o scena straina in rolul Aida de Verdi, invatand limba germana intr-un timp record de numai doua luni, conform contractului care stipula ca rolul sa fie cantat in limba lui Goethe. Debutul sopranei in capitala Austriei a produs un mare entuziasm in randul pretentiosului public vienez, iar comentariile presei de specialitate au fost deosebit de favorabile, astfel incat obtine imediat un contract pe cinci ani, cantand Tosca, Trovatore si Elsa din opera Lohengrin de Wagner. Printr-un admirabil efort de vointa a reusit sa impace si pe iubitorii muzicii de opera din Bucuresti si pe cei din Viena, facand naveta intre cele doua capitale, in conditiile in care razboiul ce se dezlantuise era in plina desfasurare de forte in Europa si calatoria implica o sumedenie de riscuri in acele vremuri deosebit de tulburi.

             Repertoriul i se imbogateste necontenit deoarece artista are disponibilitati nelimitate pentru muzica genului, cunoscand la perfectie arta respiratiei si stapanirea vocii. “O voce completa, care sa sune si sa fie nuantata in toate registrele, trebuie sa aibe ca baza solida arta respiratiei”, declara artista peste cativa ani intr-un interviu. Urmeaza alte patru roluri noi in repertorul ei, care constituie tot atatea triumfuri: “Ebreea” de Halevy, “Agatha” din opera “Freischutz”, “Eva” din “Maestrii Cantareti” si “Contesa” din “Nunta lui Figaro”. In luna februarie 1943 cronicarul muzical al ziarului “Tempo” mentioneaza dupa seria grandioaselor succese obtinute pe scena Operei Romane de soprana dramatica Lucia Bercescu: “Daca am cauta sa caracterizam vocea ei, o comparam cu o lacrima pura de cristal care reflecteaza in mod egal luminile si armonia sufletului, in fiecare punct al drumului sonor”.  Dirijorul Egizzio Massini spunea  la randul sau despre ea: “O voce de soprana dramatica precum cea a Luciei Bercescu-Turcanu se naste la 200 de ani odata”. Artista, care a fost o buna prietena a familiei mele, mi-a pus la dispozitie un dosar cu  articole din presa timpului, din care am reprodus numai cateva, deoarece in toate, fara exceptie,  personalitatea ei artistica era redata in cuvinte impresionante, care ilustreaza dimensiunea extraordinara a acestei soprane generos inzestrata de natura.            

           Dupa incheierea razboiului, in anul 1946 Lucia Bercescu a interpretat la Budapesta rolul Aidei si al lui Mme Buterfly de asa maniera, incat publicul spectator din capitala Ungariei a solicitat cu toata energia si ropote de aplauze ce nu mai conteneau, repetarea “intrarii” interpretei si a unor arii, lucru neobisnuit pe scenele vreunui teatru liric. Incurajata de succes si sigura pe fortele ei, siguranta care facea parte din trasaturile-i puternice de caracter ce-i subliniau personalitatea, a plecat impreuna cu sotul ei dirijorul Constantin Turcanu, sa cucereasca cel mai important pisc al scenei lirice, “Scala” din Milano. Tulio Serafim o angajeaza imediat si artista semneaza un contract pentru trei ani, deschizand stagiunea 1946-1947 cu opera “Nabucco” de Verdi in dificilul rol al lui Abigaille, avand ca parteneri pe renumitii Gino Bechi, Cesare Siepi si Fedora Barbieri. Cucerind cu multa usurinta citadela Scallei, i se incredinteaza apoi rolul principal din opera “Gioconda” de Ponchielli, in care a aparut de 12 ori. Dupa Scalla, a cucerit rand pe rand toate scenele lirice ale Italiei, cantand alaturi de interpreti de renume mondial, precum Benjamino Gigli, Mario del Monaco, Maria Filipeschi, Rafaele de Falchi, Elena Nicolai, Boris Cristoff si multi altii. Impreuna cu Mario del Monaco, partenerul ei preferat, a cantat pe absolut toate scenele lirice ale Italiei in operele “Turandot”, “Gioconda” si “Norma”, inregistrand peste tot succese rasunatoare.

               In numai trei stagiuni, Lucia Bercescu-Turcanu a cantat la Teatro dell’Opera, Termele lui Caracalla si Teatro Argentino din Roma, la Napoli, Bologna, Spezia, Mantova, Trento, Rovigo, Trieste, Modena, Bari, Pisa, Cagliari, Piacenza, Torino, Cremona, Spoleto, Rimini si multe altele, pana la Palermo in Sicilia. Desi in Italia era tratata ca o adevarata regina, in anul 1951 a traversat oceanul dorind sa cucereasca si America. Si pe Noul Continent a repurtat mari succese, fiind angajata la New-York City Opera si Philadelphia, intreprinzand turnee de-a lungul si de-a latul Statelor Unite cu “Tosca”, “Aida”, “Andreea Chenier”, “Turandot” si “Cavaleria Rusticana”.  A intreprins turnee si in America Latina, la Caracas in Venezuela impreuna cu tenorul Ferrucio Tagliavini si baritonul Guelfi, apoi a cantat in Guatemala, San Salvador, Porto Rico si Mexico.

               Intre anii 1953-1962 a functionat ca profesoara la Scoala de Muzica si Arta din Detroit, directia acestei scoli find incantata sa o aibe in mijlocul lor, a mentionat in fisa ei personala ca: ”metoda ei de predare este perfecta, bazata fiind pe normele de interpretare si tehnica datorita careia a atins perfectiunea”.  Soprana dramatica Lucia Bercescu-Turcanu a interpretat peste 18 roluri pe toate scenele lirice din Italia, Austria, Ungaria, Elvetia, Statele Unite si America Latina. In repertoriul ei au figurat partituri cu mare grad de dificultate, precum in operele Nabucco, Aida, Bal Mascat, Turandot, Mme Buterfly, Gioconda, Freischutz, Lohengrin, etc.  A cantat alaturi de cei mai renumiti cantareti ai timpului ei, sub bagheta unor celebri dirijori precum George Enescu, Ionel Perlea,  Karl Bohm, George Georgescu, Franco Capuana, Umberto Berettoni, Carlo Moresco, Francesco Molinari si altii. A sustinut numeroase recitaluri de lied si concerte simfonice sub cupola Ateneului Roman, Carnegie Hall, Brooklin, Santa Cecilia, Cluj,  Iasi,  Bacau,  Craiova,  Sibiu,  Oradea,  etc.  In Italia, tara muzicii, a fost declarata “cea mai buna soprana dramatica de dupa razboi, un adevarat fenomen al artei lirice”. Aceasta declaratie  demonstreaza dimensiunile artistice extraordinare ale sopranei care a purtat tot timpul in suflet dorul de patrie si nu a ascuns niciodata  originea ei romaneasca.

              Dupa 17 ani de absenta, in anul 1957 Lucia Bercescu-Turcanu s-a reintors in tara la rugamintea rudelor ei apropiate.  Datorita aprecierilor si succeselor obtinute pe marile scene lirice ale lumii, autoritatile culturale comuniste au fost nevoite sa-i recunoasca valoarea artistica,  Trecuse de 50 de ani si fiind inca in forma, a realizat cateva inregistrari  pe disc la Electrecord. La cererea publicului care nu o uitase, a sustinut un concert la Ateneul Roman dovedind aceeasi stralucire ca in vremurile ei de glorie. Apare apoi in 12 reprezentatii la Opera Romana cu “Tosca”, in Eva din “Maestrii Cantareti din Nurenberg”, in Leonora din “Trovatore”, facand si un turneu in cateva mari orase din tara. Dupa aceste ultime reprezentatii, artista care avea demnitatea unei adevarate glorii nationale se retrage din viata activa, dedicandu-se in exclusivitate indrumarii unor soliste pe care le-a ajutat sa cucereasca la randul lor scena Operei Romane.

                   Datorita convingerilor politice ale sotului ei, convingeri diametral opuse tezelor marxist-leniniste, Lucia Bercescu-Turcanu a avut interdictie totala in Romania, iar muzicologul Iosif Sava de la Televiziunea Romana, in celebrele lui “Serate Muzicale” pe care le vizionam impreuna, nu a mentionat niciodata numele acestei mare artiste care a cucerit lumea, ducand “peste mari si tari faima scolii romanesti de canto”.  Singura care a reusit sa sparga barierele impuse “de sus” in jurul numelui ei, a fost curajoasa  Despina Petecel de la Radiodifuziunea Romana, care a reusit sa o contacteze si sa realizeze sub forma de dialog doua emisiuni memorialistice de cate o ora si jumatate fiecare, prima la data de 16 octombrie si a doua la 30 octombrie 1981, emisiuni care au avut darul de a scoate la lumina aceasta bijuterie muzicala ce a dus faima tarii noastre pe toate meridianele. Televiziunea s-a simtit la randul ei obligata sa realizeze o emisiune cu Lucia Bercescu-Turcanu de o jumatate de ora, cea ce trebuie sa recunoastem, era un adevarat record in perioada in care aproape tot spatiul de emisie era dedicat cuplului dictatorial.

                  “In arta lirica a secolului nostru, personalitatea Luciei Bercescu-Turcanu a insemnat o inmanunchere a tuturor acelor calitati care dau sens actului creator, definind notiunea de arta autentica. Daca am incerca sa caractrerizam vocea sa, marturiseau cronicarii primelor decenii ale veacului douazeci, am asemana-o cu o lacrima pura, ca un cristal care reflecteaza in mod egal luminile si armoniile sufletului”. Acestea sunt cuvintele cu care redactoarea Radiodifuziunii Romane, Despina Petecel, a incheiat prima parte a Emisiunii memorialistice, in prezenta celei care a fost considerata a doua voce de aur, dupa Haricleea Darclee.