Cântec aspru de dragoste
 

Un lustragiu grăbea s-ajungă-n piaţa mare
Venea se auzea din plânsul lumii
I se tocea sub ochi lumina ce-adusă de spinare
se rezema din când în când de cornul lunii

Ploua
Era o ploaie despre care nimeni nu băga de seamă
Dar el ştia că după apă şi noroi
Va duce-acasă-n timpul vieţii sale dinspre mamă
Puţină pâine ceva mărunt ori lucruri noi

Venise de departe la oraş maşini de lux femei uşoare
Pe lângă perii cremă şi cârpe de manta
Avea în punga lui de plastic un caiet vreo două trei dosare
Şi umbra unui sfânt pe care-l căuta

Dar lumea nu îl ia în seamă pantofii ei ai lumii-s lăcuiţi
Degeaba strigă încălţatului de strigăt şi lui şi lor Veniţi!
Numai o doamnă îmbrăcată-n negru piciorul şi-l aşează
pe scăunelul rupt şi el din trupul unui lemn de Bobotează

Sub voalul mătăsos ochii femeii-aprind pe rând scântei
Dar lustragiul cu viaţa lui dă un ocol pantofului cel stâng
În mintea lui de călător prin lumea lumilor holtei
Nu mai e loc de alte depărtări ale distanţelor ce plâng

Şi-şi vede mai departe de treaba lui de lustragiu
Nu îndrăzneşte să-şi ridice privirea spre-naltul său
Se prăbuşeşte însă dintr-odată din el în omul viu
Pantofii pe care-i lustruia erau ai lui Isus cu chipul tău

Un lustragiu grăbea s-ajungă-n piaţa mare
Venea se auzea din plânsul lumii
I se tocea sub ochi lumina ce-adusă de spinare
se rezema din când în când de crucea Lumii

Din bocet de buruiană

- Şi să nu mă întrerupi din bocet de buruiană şi din aştri de bazalt
Şi să nu mă înconjori cu de dincolo de flori înspre domnul cel înalt
Se ridică, iată timpul şchiopătând şi dârdâind
Să nu mă-ntrerupi murind.

Nu mai bântui-n poemul nici de pălămidă, nici despre femeia goală
Nici despre căsuţa-n care cineva a topit peste suflet nişte smoală
Se ridică, iată, timpul şchiopătînd şi rece
Casa ce pe lângă mâine trece.

Nu-ţi mai scriu despre ninsoare despre pietre calde preţioase
Nici despre femeia aceea peste care-a curs lumină-n oase
Se ridică iată timpul şchiopătând şi dârdâind
Să nu mă-ntrerupi murind.

Nişte muzicanţi acolo parcă i-aş cunoaşte, parcă mi-au cântat
Cândva la o nuntă de securi de sfârşit de anotimp-arat
S-au întors să mă înveţe pe de rost cîntecul ce se-ntrerupe
De secunda mamii ei de viaţă beată-timpul să ţi-l surpe

De-ai să mă-ntrerupi murind
Din bocet de buruiană...
...săru'mâna moarte doamnă.
 

Pasărea c-un singur ochi

Se întoarce la fereastră pasărea cu-n singur ochi.
Bate de trei ori cu pliscul, însă sticla groasă şi murdară
lasă să se zbată ţipătul în frigul de pe-afară.

Pe aici, prin cameră, unde pe pereţi am pus icoane,
loc ar fi de încă un tavan, cu cer cu tot, cu sfinţi.
Sufletul iar dă să iasă. Îl ţin strâns în dinţi!


Unde vrei mă să te duci de îngălbenare de cuvânt?
Pasărea cu-n singur ochi bate iar cu pliscul.
Eu, de teamă, aprind frigul adânc în pământ.


Pasărea cu-n singur ochi a plecat. N-a zburat. E dimineaţă.
La fereastră nu mai bate nimeni, nimeni A.
V-aş ruga, dacă se poate, ochiul celălalt din dumneavoastră
să mi-l daţi la schimb… dacă-l are când se naşte pasărea.

Să mori într-o lacrimă

Ştiu că uneori femeia umblă la icoane şi le tot aranjează ba după sfântul zilei ba după închipuirea de noaptea trecută.
Ştiu că femeia uneori merge la fântână şi aruncă ciutura prin oglinda ultimului pătrar.
Spre dimineaţă îşi caută bărbatul prin manualele de istorie dar degeaba niciunul nu i se potriveşte cu toţii au aparţinut unei alteia.
Când întunericul dă să bată la uşa pântecului pe cer încep să zornăie din nou bănuţii de aramă. Pe urmă poate te prinde şi pe tine îmi zic te prinde somnul la frontiera căruia cineva dă de pomană ziua de mâine.
Ştiu că pe tine Femeie te caută Domnul mai ceva decât pe bărbatul. Cum altfel s-ar putea de vreme ce prin livada ucisă copilăria încă şchioapătă. Ei da! Pe tine femeie   lumea te caută încă pe etichetele de la fabrica de textile romarta pe spatele cutiilor de chibrituri ori în ultima vreme prin textul de pe biletul de tramvai care şi ăsta face reclamă la cine ştie ce şampon.
Mai ştiu femeie cum că prin Gara de Nord de ieri dimineaţă trag şi mărfarele ce aduc muncitori pentru schimbul trei ăia de scriu poezii şi mor mai apoi într-o lacrimă.
Da femeie! Multe ştiu despre tine numai că la uşa bisericii în dimineaţa acestui poem cineva a întrebat cum arăţi....Şi eu neştiind mai nimic despre tine am şoptit doar că răspunsul nu poate călători în nici-un chip că femeia pe care o căutăm se ascunde în  sunetul iute şi spart al biciului acela ce încă se înfăşoară pe spatele Domnului nostru Isus.

Satul cu paseri

          pentru anca dominic despre oameni cu înfrigurare

Nu am sărutat niciodată o lebădă Ieri am luat diplomă de la centru cultural pentru bună purtare pentru că am lăsat umbra să locuiască o vreme în cutia unde mama ţine încă buricul naşterii mele
O întreb pe femeie cum se scrie niciodată şi ea spune că uite aşa aşa şi aşa MEREU se scrie...pe urmă pleacă
Nişte copii îmi bat dimineaţa în fereastra pe sub care odinioară camioane lungi treceau cu fier  vechi spre fabrica de la Galaţi
Nu am sărutat niciodată o lebădă de teamă ca nu cumva să mă trezesc lebădoi fudul şi ţanţoş    umblând cu rang prin cine ştie ce ogradă plină cu boabe de orz gâşte raţe şi cocori bolnavi de gripa aceea de la ţară
De aceea dacă într-o zi Domnul nu mă mai sare la număr când face prezenţa îmi zic să ridic un sat al păsărilor
Şi din lemn de fiară-amară la intrarea în satul meu cu păsări am să fac o cruce. Pe ea să se aşeze Domnul când vine seara obosit de la numărătoarea oamenilor şi a norilor ca eu să-l întreb mai apoi ..- Doamne! Fericit m-aş duce ca o piatră-n vârf pe cruce...Voie am? Iar Dânsul strecurând pe sub streaşina ochiului o lacrimă să-mi răspundă...- Mergi fiule ... în satul acesta văd că şi păsările se poartă ca oamenii