Autoare a volumelor de proză scurtă : 

„Aceeaşi lună peste sat” –     Editura „Remus”, Cluj Napoca, 2010 

„Şi copiii se îndrăgostesc”  - Editura „Clubul Saeculum”, Beclean, 2008 

Prezentă în volume colective de proză, proză umoristică, poezie, haiku 

Colaborări la reviste literare din ţară şi străinătate 

Peste 20 de premii la concursuri de creaţie literară 

Membru fondator al Clubului Umoriştilor Constănţeni „Prăvălia cu umor”

        Nu prea aveam vreme să stau cu Mihnea. Era mai tot timpul plecat, seara venea rupt de oboseală, schimbam câteva vorbe, apoi adormeam îmbrăţişaţi. Dimineaţa pleca foarte devreme. Cum şi ceilalţi erau plecaţi la muncă, tot aşa, de dimineaţa până seara târziu, eu eram cam singurul trântor pe-acolo. A, mai era şi Alexa, dar până şi ea mergea la şcoală. Mă mai ruga uneori să-i dau lecţii de engleză, ceea ce acceptam bucuroasă, încântată că, în sfârşit, aveam şi eu ceva de făcut.

          Am fost şi mai bucuroasă când am găsit nişte caiete de-ale lui Mihnea, care semănau cu un fel de jurnal. L-am sunat să-l întreb dacă pot să le citesc şi, cum mi-a dat acordul, am fost în al nouălea cer. Nu era vorba doar de plictiseală, ci de ceva mai mult. Aveam să-l cunosc, să-i pătrund în intimitate, să mă apropii mai mult de el.

Caietele erau numerotate cu cifre romane; l-am luat pe primul şi am început să-l devorez. Doar la început, până să încep prima filă, am avut o uşoară ezitare: „Dar dacă... dacă voi descoperi ceva ce n-ar fi trebuit să aflu?” „Prostii!”, mi-am spus tot eu, lăsându-mă pradă bucuriei de a fi cu Mihnea, măcar în felul acesta. *

Lăcrămioara mea dragă, 

Ups! Asta nu eram eu. Să continui, să nu continui... Să continui, desigur. 

În ziua aceea, ştii tu care, mi s-a întâmplat ceva ciudat. După vreun an de inerţie – a spiritului şi a trupului deopotrivă – am primit minunatul dar de a te întâlni. Când te-am văzut în sala aceea mare, impozantă, plină de oameni scorţoşi, când te-am văzut atât de mică, dezorientată, stăpânită parcă de o dorinţă de a fugi departe de lumea aceea, pe care o simţeai ca nefiind a ta, când te-am văzut astfel – mignionă, frumoasă, delicată, speriată ca o căprioară – primul gând a fost să mă reped la tine – ce dacă nu mă cunoşteai! – să te iau în braţe şi să fug cu tine de acolo. N-am făcut-o. Atât de rar dăm frâu dorinţelor noastre izvorâte din suflet, atât de tare ne-a schimonosit lumea asta plină de convenienţe, încât uităm aproape să fim oameni, devenim un fel de roboţi aserviţi lui „ceea ce se face şi ce nu”. Totuşi n-am rezistat tentaţiei de a mă apropia de tine, iar zâmbetul tău m-a încurajat. Ce a urmat, cunoşti. Ce nu cunoşti e tumultul de sentimente care au pus stăpânire pe mine, propria mea mirare când am realizat ceea ce simt. Mi se ciocneau în cap tot soiul de gânduri, războindu-se. Îmi spuneam, pe de o parte, că nu trebuie. Că nu ştiu mai nimic despre tine, că poate eşti căsătorită (ce uşurare când am aflat, mai târziu, că n-ai fi!); zeci de întrebări îmi bombardau creierul, dar, în ciuda lor, eram atras inevitabil către tine. Uitasem că îl însoţeam pe marele doctor H., a cărui mână dreaptă eram, atât în operaţii, la conferinţe, cât şi la mesele festive. Probabil şi el şi-a dat seama că ceva nu era în regulă cu mine. La plecare, mi-a aruncat într-o doară, cu ironia care nu-l părăseşte nicio clipă: „Astăzi, domnule doctor, se pare c-aţi uitat că salvarea omenirii nu stă în zâmbetul unei distinse domnişoare”. De nu l-aş fi ştiut atât de scorţos, i-aş fi răspuns că totuşi în zâmbetul acela poate sta salvarea unui suflet, ceea ce, când vine vorba de al meu, s-ar putea să mă intereseze mai mult decât salvarea întregii omeniri. Dar am preferat să dau din cap într-un mod care putea să însemne multe lucruri. Nu-mi place să-l contrazic. Lui, nici atât. Am făcut-o o singură dată, iar experienţa aceea se pare că ne-a marcat profund pe amândoi. S-a întâmplat să fim chiar în operaţie. De obicei, când doi medici operează împreună, se pun de acord asupra celor ce trebuie făcute. Şi noi ne puseserăm. Dar, cum în timpul intervenţiei au apărut complicaţii, fiind necesar a se acţiona rapid într-o direcţie, el a avut o idee neinspirată, cu care eu nu m-am declarat de acord. Nici n-aveam cum; pusă în aplicare, ar fi distrus toate şansele pacientului. Pe viaţă. De aceea, când l-am văzut hotărât să treacă la fapte, singurul gând a fost să-l împiedic. Şi n-am găsit altceva mai bun de făcut, decât să-i crestez o rană cu bisturiul pe mâna dreaptă. Un gest necugetat, care m-ar fi putut costa cariera. Care m-a şi costat până la urmă. Am făcut-o din disperare, fără să mă gândesc la mine, ci doar la bietul nefericit ce stătea inconştient, întins pe masă, încredinţându-şi soarta celor patru mâini care îl operau. Doctorul H. a ieşit val-vârtej, răţoindu-se la o asistentă. Am continuat singur, am dus totul la bun sfârşit, apoi prima mişcare a fost să mă înfiinţez la el în cabinet, în ciuda sfârşelii care mă copleşise. N-am mai apucat să-mi cer scuze, mi-a luat-o înainte:

- Ştii ce ai făcut astăzi şi ştii la fel de bine ce ţi s-ar putea întâmpla. Încă nu am luat o decizie asupra soartei tale. Vreau să judec la rece, cu mintea limpede. Dar, indiferent ce voi decide, vreau mai întâi să-ţi mulţumesc. M-ai împiedicat să fac o prostie. Una mare de tot, de care am fost conştient încă din clipa în care am rostit-o. Dar ce să fac? Ăsta sunt. Mi se întâmplă rar să greşesc, dar nici măcar atunci nu accept să fiu contrazis. Poţi pleca!

Şi cu asta m-a „concediat” până la noi ordine.

Dar m-am depărtat de la subiect. Care era, de fapt, subiectul?

Îţi scriu orice, indiferent ce, pentru că nu pot vorbi cu tine. Eşti atât de departe! Tot ce nădăjduiesc e ca, într-o bună zi, să poţi citi aceste caiete. N-are rost să îţi trimit scrisori.

N-ar avea vreun sens să te tulbur, câtă vreme nu am nicio garanţie că ceva trainic ar putea exista între noi. Şi asta nu pentru că nu m-aş baza pe sentimente. Dimpotrivă. Dar eu vreau să-ţi dăruiesc totul, fără jumătăţi de măsură. Ori situaţia mai nouă şi atât de  incertă în care mă aflu cred că ar strica totul, sau cel puţin deocamdată mă împiedică până şi să sper. N-aş îndrăzni să te poftesc în mizeria mea. Tot ce-mi rămâne e să schimb situaţia şi apoi, dacă (ce mulţi de „dacă”!), ... vom vedea.

Gândul la tine, dragă Lăcărmioară, e tot ce mă ajută să trec mai departe, zâmbind, prin toată această tragi-comedie care mi se întâmplă, la care asist ca şi cum n-aş juca în ea, de parcă aş fi spectatorul, nu actorul principal.

Te sărut şi adorm cu gândul la tine, la o nouă zi care poate mi te va aduce mai aproape. M. 

          Aşadar, cine era Lăcrămioara? Poate o fostă iubire, deşi nu-mi vorbise de ea. Îmi era greu să cred că mai exista în viaţa lui Mihnea, nu era genul fals, mincinos, care să joace la două capete. Dacă fusese, sigur fusese în trecut. Atunci de ce ghimpele geloziei muşca din mine atât de nemilos? Ce nu-mi ajungea? Ce-mi trebuia mai mult, de voiam să pun stăpânire până şi pe trecutul lui Mihnea? De ce nu ne putem bucura de prezent, agăţându-ne de firimiturile trecutului? Nu-mi puteam lua gândul de la faptul că mie nu-mi scrisese niciodată atât de frumos. De fapt, nu-mi scrisese deloc. În cele câteva luni, conversaţiile noastre decurseseră la telefon şi prin scurte SMS-uri: „Te iubesc, Ilincuţa mea!” şi altele asemenea.

          Cum mă voi comporta în seara aceasta, când se va întoarce Mihnea? Nu cred că puteam să-l întreb. Să aştept să aducă el vorba? Dar dacă n-o aduce?

Şi când mă gândesc cât de liniştită venisem, cu ce tembele certitudini că nimic şi nimeni nu-mi poate altera fericirea. Certitudinile, când se dărâmă, fac ravagii în sufletele noastre. Asta mi-o spusese Ladaru, nu cu mult timp în urmă. Iată că n-a trecut nici o săptămână de la venirea mea, şi ghimpele geloziei a început să-şi arate colţii hidoşi. Încercam să mă conving că n-aş avea motiv. Dar aş! În astfel de situaţii, sentimentele nu dau doi bani pe argumentele raţiunii.

Mă frământam. Şi mă întrebam dacă sunt normală sau m-am născut cu un defect – să nu mă pot bucura de nimic, chiar şi atunci când există toate premizele pentru asta.

Am hotărât să alung răul acesta, să nu-l mai las să mă tulbure. Când Mihnea s-a întors, i-am sărit de găt şi ne-am sărutat, apoi l-am interogat dintr-o suflare, că doar nu era să mă prefac că n-am citit, după ce îl rugasem să-mi dea voie:

- Cine-i Lăcrămioara?

A zâmbit misterios şi m-a lămurit buştean:

- Ai să afli. Vei afla singură până ce vei fi terminat de citit.

Apoi, tot zâmbind, m-a luat de gât:

- Hai la masă, că am o foame de lup!

Dar mie numai de masă nu-mi ardea. Cum nu-mi ardea nici de zâmbete. Aveam o singură idee şi aceea fixă: cine-i Lăcrămioara, ce făcea, cum arăta şi ce rol jucase în viaţa lui Mihnea? Şi, dacă jucase vreun rol, se terminase acesta? 

        Câteva răspunsuri probabil n-am să le aflu niciodată. N-am să ştiu de ce, bunăoară, fericirea se plăteşte cu lacrimi. Mai de bun gust ar fi fost să o poţi cumpăra cu bani, aşa cum îţi cumperi batistele sau... locul de veci. N-am să ştiu nici de ce uneori e atât de greu să facem alegeri. De ce uneori, oricum am alege, o umbră insinuantă ne însoţeşte de-a lungul drumului. De ce am prefera ca poate alţii să aleagă pentru noi. De ce cărările pe care umblăm ni se par mai puţin interesante decât cele pe care n-am călcat niciodată sau pe care doar le-am atins, până când am dat de indicatorul „Strict interzis”.

După ce depăşisem emoţia reîntâlnirii cu Mihnea, m-a apucat panica. O panică pe care nu mi-o puteam exterioriza, fiind nevoită să o înăbuş în mine. Eram prizonieră. Dar nu prizonieră într-o ţară, într-o casă, ci prizoniera hăţişului propriului suflet. Nu mai ştiam. Nu mai ştiam dacă procedasem bine. Eram fericită. Prezenţa lui Mihnea în viaţa mea era cel mai minunat lucru care mi se putea întâmpla. Atunci de ce sufeream? De ce simţeam nevoia să plâng şi chiar o făceam uneori? Sufletul rebel nu asculta numai mesajul fericirii, nu voise să şteargă, să uite nici pe cel al durerii presărate în urmă.

Crezusem că despărţirea de Sabin Ladaru va fi fost simplă, formală, ca un fapt ce oricum ar fi urmat şi trebuit să se întâmple. N-a fost să fie.

Ladaru era decanul Facultăţii la care predam. Un om de care oricine se putea lesne îndrăgosti. Din punctul de vedere al femeii, avea un singur defect, ce-i drept major – era însurat. Trăisem cu el păcatul şi durerea de a mă fi îndrăgostit de cine nu trebuie. Dacă m-aş fi îndrăgostit numai eu! Până la urmă mi-ar fi trecut. Dar când viaţa îşi propune să te facă minge de baseball, nu-şi pierde vremea cu jumătăţi de măsură. Ori tot, ori nimic!

Relaţia dintre noi, dacă ar fi să judecăm după fapte, mai mult nu fusese, decât fusese. Câteva întâlniri scurte, pe fugă, cu ochii pe ceas, ce mai viaţă! Însă legăturile, acelea invizibile, care se ţes dincolo de noi şi chiar de voinţa noastră, fuseseră mult mai puternice. Aveam să capăt această certitudine abia în momentul rupturii, care nu voia să rupă nimic, ba încă, c-un soi de îndărătnicie, parcă mai tare suda. Cu acea disperare a iremediabilului.

I-o spusesem repede, într-o pauză, dintr-o respiraţie, privindu-l în ochi, grăbită să termin, să pot ajunge la punctul final în care să-mi spun „gata, am scăpat!”. De parcă se scapă atât de uşor! Am fost atât de stângace încât n-am făcut nicio introducere, n-am umblat cu fineţuri, cu menajamente, nu m-am gândit la efectul de măciucă în moalele capului pe care vorbele mele l-ar fi avut asupra sa. Nimic. Brutal, scurt şi la obiect: „Ştii, trebuie să-ţi spun ceva, vreau să afli de la mine. Ia loc! Nu, nu mai târziu... acum! M-am îndrăgostit. Am întâlnit un bărbat minunat, am început o relaţie frumoasă, deocamdată de la distanţă, dar în curând mă voi duce la el. Vreau să intru frumos şi curat în templul dragostei...” Şi-am mai continuat aşa, de-a valma, până ce m-am oprit cu „am vrut să ştii”. Hm... ca şi cum „ştiutul” ar fi suprema aspiraţie a omenirii. Nu tu „iartă-mă”, nu „îmi pare rău” sau ceva de genul acesta. A, da! Mi se pare că i-am mulţumit pentru frumuseţea clipelor, acelea, puţine, pe care mi le dăruise şi pentru limpezimea lacrimilor ale căror izvor fusese. Lacrimile te apropie ceva mai mult de mântuire.

L-am simţit făcându-se mic, retras în sine, parcă neînţelegând mesajul. A grăit, totuşi, cu voce scăzută: „Da, e firesc, era normal. Cred că, într-un fel, am fost tot timpul conştient că asta avea să se întâmple. La cât eşti de minunată, nu se putea să fi observat numai eu...”. Mi-a mai urat apoi să fiu fericită, să am parte de tot binele pe care „ cu siguranţă, îl meriţi”.

Ce simplu mi-ar fi fost dacă mă înjura, dacă m-ar fi lovit! M-aş fi bucurat că se termină, aş fi răsuflat uşurată. Dar aşa? Mă iubise! Sabin mă iubea, deşi nu mi-o spusese niciodată. De teamă – cum avea să mărturisească mai târziu – să nu mă lege mai tare de el, conştient că trebuia să-mi urmez drumul. Puţinii bărbaţi din viaţa mea, chiar dacă zgârciţi la vorbe, fiecare în felul său îmi oferise atâta iubire, încât abia o puteam duce. Eu părăsisem de fiecare dată, hotărât, fără a privi în urmă, însă lăsând, în fiecare dintre ei, o parte din mine, pe care n-aveam cum s-o mai capăt înapoi. Lui Sabin, simţisem că i-am lăsat cea mai mare parte şi, poate, cea mai de preţ. Aveam totuşi resurse, prăvălisem peste Mihnea o avalanşă de iubire.

          După anunţul meu, Sabin a plecat, târându-şi povara paşilor peste covorul aşternut din sufletul său. Glumisem odată cu el: „Atenţie, cad suflete! Grijă mare pe unde călcăm...”.

Când îl mai întâlneam, era reţinut, protocolar, fără însă a reuşi să ascundă un ghimpe stânjenitor. O singură dată l-am prins între patru ochi şi am profitat de ocazie să-mi exprim nemulţumirea:

-         Credeam... că putem rămâne măcar prieteni. Aşa cum eşti cu celelalte – cu Marga, cu Ioana...

A răspuns cu ochii în gol:

- Sigur că da. Trebuie doar... să mai treacă timp. Nu ştiu cât. Atât cât va fi nevoie ca să se umple golul care s-a creat aici, un mare gol..., îmi arată spre inimă. Pentru a putea fi prieteni, eu trebuie să redevin acel Ladaru care am fost înainte. Înţelegi?

Înţelegeam. Dar mai înţelegeam şi că acel Ladaru de dinainte nu va mai exista. Iubirea e ca o transformare chimică ireversibilă. Într-o astfel de reacţie, două substanţe se contopesc, rezultând o a treia. Reacţia de disociere, în sens invers, nu mai poate avea loc. De aceea, cei care au fost atinşi de iubire, chiar dacă o pierd sau nu o mai vor, n-au altă şansă decât să-şi continuie drumul cu noua „compoziţie”, până când vor întâlni o altă iubire, când va avea loc o altă transformare...

          Nu regretam despărţirea de Sabin, trebuia s-o fac, nu le puteam avea pe amândouă deodată, voiam să mă ofer întreagă lui Mihnea şi aşa se şi cuvenea. Faţă de mine, faţă de el şi de Sabin. N-aveam nevoie de compromis, de ascunzişuri – prea-i plină lumea de ele. Ce-i drept, nici de o suferinţă în plus n-aş fi avut nevoie. Nici de sentimentul de vinovăţie pe care-l aveam, mai cu seamă faţă de Mihnea, sentiment care a stârnit panica aceea teribilă – să-i spun? să nu-i spun? Ce-o să creadă? Avea vreun sens? Până la urmă, fusese. Se terminase. Venisem fără lanţuri, fără paranteze neînchise la întâlnirea cu el. Dar oare... nu mai făcea încă parte din mine? Şi dacă da, cum trebuia gestionată situaţia? De cine trebuia să fug? De Sabin, de Mihnea, de mine? Unde să fugi, unde să te-ascunzi de tine însuţi? Cu ce lacăte să te fereci împotriva ta? Ce gardieni să aşezi de pază la porţile sufletului? Mă bântuiau frământări. Şi Nae plecase. Altfel, poate nu mi-ar fi trebuit mult să mă urc înapoi în maşină şi să-i strig: „Dă-i bice, birjar! Înapoi în ţară!” Uitând că nicio ţară, niciun ocean nu te poate feri de propria conştiinţă, de propriul păcat ori... de poverile pe care le porţi, sub formă de cruce, în suflet. Cum, mai ales, nu te poate feri de înşelătoarea dantelă a iubirii.

      Pe Mihnea îl cunoscusem cu vreo trei ani în urmă, la un Congres internaţional pe teme de cardiologie, unde el participa ca medic, iar eu ca translator. Transpirasem în cabină, de emoţie şi datorită încordării cu care lucrasem, fiind pentru prima dată în situaţia de a face translaţie în direct, în căşti, şi fără a fi avut dinainte un material din care să ştiu cât de cât despre ce se va discuta, fiind astfel în imposibilitatea de a mă pregăti. Colac peste pupăză, colega care-mi asigura schimbul la două ore, dându-mi timp să-mi revin pentru o nouă „rundă”, avusese un trac teribil înainte de începerea lucrărilor, ceea ce a făcut să-şi piardă vocea. Astfel că toată conferinţa a rămas în cârca mea, oricum prea fragilă pentru ce avea de „cărat”. Mă descurcasem bine (avusesem timp să zic înainte un „Doamne, nu mă lăsa!”), dar la final am simţit nevoia să mă întind undeva în zăpadă (de unde zăpadă, că era toiul verii), să zac acolo nemişcată până ce scăpam de toată emoţia adunată, ca atunci când, copil fiind, o ţigancă îmi dăduse găuri în urechi. Direct cu acul încins, fără vreun soi de anestezie.  Rezistasem eroic, pentru că îmi propusesem, dar la sfârşit, ca să nu leşin, am ieşit în curte să îmbrăţişez plapuma albă de zăpadă, până ce mi-am revenit.

          La Congres, din lipsă de altă soluţie, mă îndreptam halucinant către un pahar cu apă minerală, pe care tare mi l-aş fi turnat în cap, dar deh!, convenţiile trebuiau respectate. Deşi le urăsc, mărturisesc că sunt una dintre acele persoane care le încalcă prea rar.

          Aşa mi-a apărut Mihnea în cale şi-n viaţă, întinzându-mi un pahar cu apă, ca şi cum mi-ar fi ghicit gândul. L-am privit atunci ca pe salvatorul meu. Mă întâmpinase firesc, de parcă ne-am fi cunoscut, cu un zâmbet sincer şi o privire caldă. Îşi scosese batista să mă şteargă pe frunte; probabil încă mai transpiram, dar cine ce mai putea să simtă. Şi-a explicat gestul, prezentându-se totodată:

-         Sunt doctorul Mihnea Radian. Ştiu câtă nevoie are uneori o frunte de batista celuilalt. Am făcut operaţii multe şi grele, dar n-am ieşit niciodată din vreuna atât de transfigurat pe cât văd că sunteţi. Trebuie să vă fi fost tare greu.

Impresionată, ce să zic? El, medicul, care salvase vieţi, putea să-mi adreseze mie, care prestam o activitate atât de neînsemnată pe lângă a lui, astfel de cuvinte. I-am spus-o, nu din modestie, ci pentru că chiar credeam asta.

-         Greşiţi, a ripostat, tot zâmbind. Să luăm ca exemplu numai acest Congres. V-aţi gândit că un singur cuvânt sau o singură expresie interpretată greşit ar putea schimba destine?

Nu mă gândisem. Parcă mai aveam cu ce să gândesc! M-aş fi mirat să mai fi putut gândi în următoarele zece zile, la cât mă simţeam de „stoarsă”. Exagera, desigur. Dar, neavând vlagă să-l contrazic, i-am lăsat ultimul cuvânt; şi cred... ba nu, sunt sigură, că l-am îndrăgit în clipa aceea.

La serata care-a urmat, am mai făcut ceva conversaţie, am dansat vreo două dansuri împreună, apoi ne-am despărţit. Aşa cum se despart oamenii. Şi totuşi altfel. Îmi intrase în suflet. Cred că şi eu lui. Dar pe atunci nu ştiam asta. El a plecat primul. Îi priveam maşina depărtându-se, cu acel sentiment cu care priveşti plecând din gară trenul pe a cărui treaptă n-ai mai apucat să pui piciorul, rămânând mereu cu întrebarea unde te-ar fi dus.

          Între timp l-am uitat, nu de tot, fireşte, dar îmi vedeam de cărările mele, cu bune, cu rele, aşa cum mă pricepusem să mi le aleg.

          Cu trei luni în urmă, m-am pomenit cu un telefon de la el. E ciudat cum, deşi nu-l mai auzisem de la prima şi ultima noastră întâlnire, i-am recunoscut vocea, una dintre acele voci care te fac să visezi, să simţi că, dincolo de ceea ce exprimă cuvintele, trebuie să mai fie ceva, un ce anume, de magia căruia ai vrea să te laşi învăluit. Îmi făcuse pe scurt rezumatul celor aproape trei ani, la capătul cărora ajunsese să lucreze ca asistent medical în Italia (urmând ca amănuntele acestei „deveniri” să le aflu la revederea noastră) şi m-a invitat să petrecem sărbătorile de iarnă acolo, la el, în Italia.

          Şi iată-mă apropiindu-mă cu emoţie de orăşelul în care urma să ne cunoaştem cu adevărat, unde aveam să aflu, sorbind fiecare silabă, povestea celui care mă cucerise cu un pahar cu apă şi o batistă.

          Nae terminase surprizele, Ligia rămăsese „agăţată” de noi (bineînţeles că n-o aşteptase nimeni, prilej pentru Nae s-o ameninţe c-o lasă-n drum la fiecare ieşire de pe autostradă, neîndurându-se, totuşi). Pentru mine, însă, nimic din toate acestea nu mai conta, ajungând – în cele din urmă – în braţele celui pe care îl aşteptasem o viaţă. Sau cel puţin aşa credeam.

Oricât mi-aş fi dorit să rămân cu el imediat, lucrul acesta n-a fost posibil, întrucât a trebuit să fac cunoştinţă cu cei cu care împărţea locuinţa – o casă destul de mare şi bine pusă la punct, închiriată de la un italian.

Mi-i prezentă, aşadar, pe Vasile, o rudă mai îndepărtată de-a lui, despre care am aflat că era singurul dintre ei care lucra cu acte-n regulă, pe Nina, soţia acestuia, cea care, din generozitate, avea grijă oarecum şi de Mihnea, pe Alexa, fiica lor şi pe Crin, fratele mai mic al lui Vasile. Dintre toţi, Nina mi-a plăcut cel mai mult, am simţit-o caldă, apropiată, bucurându-se de bucuria lui Mihnea şi, implicit, a mea. Pe Alexa n-am plăcut-o foarte mult, un copil răsfăţat, de vreo doisprezece ani, care cerea tot timpul atenţia celor din jur, inclusiv a lui Mihnea, spre atenţia căruia tânjeam şi eu şi pe care, nu, evident, n-aş fi vrut să o-mpart cu nimeni. Paradoxal, uneori iubirea, în loc să ne umple de generozitate, reuşeşte să scoată la iveală egoismul din noi, într-o măsură pe care nici n-am fi bănuit-o.

Vasile mi-a părut destul de aspru şi de greoi, iar Crin – bădăran de-a dreptul. Nici măcar n-a catadicsit să-mi întindă mâna ca răspuns la mâna mea întinsă.

          Dar nu, nici aceste fleacuri nu mai contau, căci – nu-i aşa? – eu venisem la Mihnea. Cu toate speranţele târâş, cu toate zborurile nezburate, cu toate dorurile nealinate şi mai ales... mai ales c-un suflet plin de iubire. Iubirea aceea care te face egoist şi care îşi cere imperativ drepturile. Toate drepturile!

      Fiatul alerga în noapte cu o sută şaptezeci kilometri la oră pe interminabila autostradă A nu-ştiu-care a Italiei. Nae schimba cu repeziciune benzile, Ligia schimba cu lentoare picior peste picior, iar eu îmi schimbasem de-a dreptul meseria. Devenisem adică oftalmolog, studiind cu atenţie ochii lui Nae din clipa în care observasem cum, pentru câteva clipe, s-au închis. Nu-mi pusesem până atunci problema cum ar trebui să reacţionez de pe locul „mortului” dacă observ că şoferul a aţipit la volan. Din momentul acela însă am făcut o pasiune pentru asta. Îmi construiam în minte variante ale planului pentru situaţii de urgenţă: să-l strig pe nume (dar dacă tresare şi bruschează direcţia?), să-l mişc uşor (dar dacă mişcă şi el, instinctiv, mâna? la asemenea viteză, nu era nevoie de prea mult), sau pur şi simplu să ţin de volan (până când?) şi să-l trezesc cu un cântecel. „Un marinar avea o barcă”. Sau cam aşa ceva. În timp ce îmi construiam strategia, am auzit un sforăit din spate, semn că Ligia nu dădea doi bani pe planurile mele, cum nu dădea o ceapă degerată nici pe viaţa ei. Rămasă singură cu Nae, semiadormit, am început să-l ţin de vorbă, doar-doar i-o pieri somnul. Îl întrebam despre el, despre familie, despre prieteni şi despre toţi sfinţii din calendar, şi îi ceream cât mai multe amănunte, zgândărindu-l cu întrebarea „şi?”. Îmi răspundea monosilabic, rupt de somn, iar pe mine mă apucase disperarea, neştiind ce subiecte să mai atac. La ultimul meu „şi” mi-a replicat: „Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea-aşa”. Vezi mai bine să nu încaleci jeep-ul din faţă! În scurtă vreme, însă, a tras pe dreapta într-o parcare, a oprit motorul, şi-a dus mâna stângă la buzunarul cu bani şi a adormit instantaneu.

Oprirea maşinii a avut efect invers asupra Ligiei, care – de unde se lungise pe bancheta din spate – s-a trezit şi s-a ridicat în capul oaselor. Cu chef de vorbă. În ciuda chefului meu de a dormi un pic, pătrunsă de importanţa meseriei de copilot şi oftalmolog totodată.

      - Ştiţi, eu n-am vrut să mă fac prostituată.

Am eu faţă de popă? Totuşi mi-am înghiţit replica şi am intrat în conversaţie, cuprinsă brusc de curiozitate:

-         Dar ce?

-         Am vrut să mă fac doamnă.

Hait! Şi ce te-a împiedicat?

-         Meseria de doamnă nu există în COR.

-         Păi nu vroiam neapărat coristă.

Doamne!

-         COR-ul este Clasificarea Ocupaţiilor din România. Şi ca să ajungi o doamnă, ar fi trebuit mai întâi să ai o educaţie, apoi o profesie respectabilă, fac pe deşteapta. Ce ţi-ar fi plăcut să faci?

-         Păi, nu cred că mi-ar fi plăcut nimic.

-         Dar voiai să ajungi doamnă.

-         Da.

-         Atunci de ce nu te-ai măritat? Cu unul care să nu te pună să munceşti, să îşi permită să te ţină acasă, fără să faci nimic.

-         Nu l-am găsit.

-         Şi unde speri să-l găseşti? Pe autostradă? Sau poate în maşina lui Nae...

-         Era să-l găsesc odată. M-am îndrăgostit de un dezgustător de vin, a fost mai mult o dragoste plutonică între noi.

Aha! Care va să zică, era şi ceva plutoniu în atmosferă, pe lângă oxigen şi azot. Sau poate plutonică vine de la pluton, şi atunci dragostea aia se transformă de-a dreptu-n orgie.

-         Şi?

Începusem iar cu „şi”-urile, chit că pe Ligia n-aveam vreun interes s-o ţin trează.

-         Şi a plecat într-o zi în delegaţie şi n-a mai venit. Mama a zis că „Ăsta-i bun să-l trimiţi după moarte, că uită să mai vină”. Dar eu l-am tot aşteptat, am suferit mult, mă simţeam devizată-n două. Ştiţi, prezenţa lui mă făcea să mă simt măgulitoare.

Cum spui tu, fată dragă.

-         O dată am vrut şi să mă angajez. Aveau nevoie la o fabrică de textile. Dar ăla de la „Resurse Umanitare” mi-a făcut avansuri, şi am fugit de-acolo fără să-mi mai depun Curriculu Vitei.

-         Păi nu mai înţeleg. Nu te deranjează s-o faci cu oricine pe bani, dar te-a deranjat că ăla de la „Resurse Umane” ţi-a făcut avansuri.

-         M-a deranjat, că eu acolo mă dusesem cu altă treabă.

Aha! Asta-i bună de ţinut minte. Va să zică, dacă-ţi face unul avansuri nedorite, îi spui că te afli acolo cu altă treabă. Când o fi să vii şi cu chestiunea în cauză, n-are decât să te „avanseze”.

-         Câte clase ai, Ligia?

-         Opt. Atât m-a lăsat mama. Că, după aia, mi-a zis că trebuie să-mi câştig singură existenţialitatea.

-         Şi ţi-ai câştigat-o?

-         Asta încerc să fac. Dar e greu, tare greu... cu italienii ăştia mofturoşi...

-         Cum adică?

-         Adică perverşi. Îţi cer să faci tot felul de chestii.

-         Şi le faci?

-         Păi... am de ales? Dar când vine vorba de plată, atâta se ţigănesc! Ei zic despre noi că suntem ţigani. Nu-i adevărat, ei sunt! Odată, am fost la o familie să fac menajul (mai fac şi d-astea când n-am clienţi, dar tot „la negru”). După ce muncisem toată ziua, mi-au propus şi o partidă de sex în trei. Am acceptat, că nu mai aveam nicio centessimă. Le cerusem cinci sute de euro. Nu mi-au dat nimic. Şi m-au ameninţat că, dacă nu plec pe loc, cheamă carabinieri. Ce era să fac? N-am acte, n-am permesso di soggiorno... te bagă ăia la răcoare fără să te-ntrebe cum te cheamă. Toţi românii care lucrează ilegal sunt în situaţia asta. Unii au păţit-o mai rău: au lucrat o lună, sau chiar două; un euro n-au văzut. Când au început să facă scandal, au fost ameninţaţi cu denunţul. Poate-om intra şi noi o dată-n Uniune şi s-o schimba ceva...

     Pierdusem firul, nu mai înţelegeam ce spune Ligia. Îi auzeam vocea ca pe un bâzâit, dar cuvintele ei nu mai ajungeau la mine. Am adormit cu un cuvânt în minte – nedreptate – nu mai ştiu dacă fusese al Ligiei, adică rostit de ea sau doar de gândul meu. Adeseori, cuvântul acesta îl asociez cu doctorul Rotea. Poate pentru că mi-a făcut una dintre primele nedreptăţi care m-au afectat şi m-au urmărit ani de zile. Nu-i de mirare că l-am visat.

Eram în clasa a opta, extrem de pasionată de anatomie (bine că n-am rămas aşa, nu ştiu dacă aş fi făcut vreun ban ca medic. Iar să fi ajuns asistentă, mi s-ar fi părut culmea ignoranţei din partea mea, dacă tot mă hărăzise Dumnezeu să pot pretinde mai mult). Erau la modă concursurile „Sanitarii pricepuţi”. Împreună cu alte patru colege, cu care formam echipa din clasa mea, ne pregătiserăm minuţios, atât la teorie, cât şi la practică. În ziua concursului de la faza locală, totul fusese aranjat – de la bonetele scrobite şi călcate la dungă, până la părul – altfel rebel – cu toate firele aliniate sub ea. Eram mândre foc, ce mai. Aveam şi de ce. Contracandidatele noastre, chipurile, singurele care ar fi putut să ne concureze, erau smotocite, la propriu şi la figurat, lente în mişcări, în răspunsuri, destul de stângace şi împiedicate. Şi totuşi am ajuns la baraj. M-am cam mirat, dar n-aveam timp să mă gândesc la asta atunci. La proba de baraj, echipa noastră primise subiectul „Primul ajutor în caz de electrocutare”. Eu făceam pe „salvatorul” principal, ajutată de colege. Am executat totul ca la carte, vorbind în timp ce efectuam operaţiunile, explicând nu doar cum se face ci şi de ce. Inclusiv modul de deconectare de la reţea, ce trebuie făcut şi ce nu, astfel ca viaţa salvatorului şi a victimei să nu fie în pericol. Şi totuşi... am pierdut. Sub pretextul că, la momentul respiraţie artificială gură-la-gură, nu pusesem „victimei” un obiect între dinţi, care să-l împiedice să-şi ţină gura încleştată, în cazul în care ar fi avut această tendinţă. Am fost şocată şi revoltată – bineînţeles că-l pusesem. La protestele mele, doctorul Rotea mi-a spus că el n-a văzut asta. Nu puteam crede. „De ce nu l-am întreba atunci pe el?”, am plusat, convinsă că nimeni n-ar putea să depună mărturie mincinoasă în nicio situaţie. Judecam oamenii după mine, care întotdeauna mi-am pus conştiinţa, condusă de simţul dreptăţii, mai presus de orice interese personale. Din păcate, „el” era nimeni altul decât fratele mai mic al uneia dintre componentele echipei adverse. Se oferise voluntar pentru postura de electrocutat. Când a fost întrebat, se pare că-şi intrase prea bine în rol, rămânând sub impulsul şocului electric, care îi provocase şi lacune de memorie. De fapt, s-a uitat către soră-sa care se încrunta la el să-l mănânce, şi a rostit neadevărul: „Nu, nu mi s-a pus nimic între dinţi”. A doua zi, am avut grijă să i se pună un junghi între coaste, l-am bătut măr, dar asta n-a schimbat rezultatul concursului.

L-am reîntâlnit pe Rotea după vreo treisprezece ani. M-a întrebat de ce nu m-am făcut doctoriţă, că „erai tare pasionată şi te pricepeai”. Dintotdeauna, am aşteptat momentul cel mai prielnic pentru a răspunde unei poliţe neplătite, chiar de ar fi fost să dureze o viaţă. Doctorul Rotea scurtase momentul la treisprezece ani, servindu-mi pe tavă ocazia, ridicând, fără să-şi dea seama, mingea la fileu. Cum să laşi nelovită o minge atât de frumoasă? Am tras: „Poate pentru că cineva m-a scârbit definitiv de meseria asta”. I-am spus-o pe un ton sec, lipsit de ironie, fără inflexiuni ale vocii, cu o nuanţă de amărăciune în glas. Nu mă aşteptam să şi înscriu, eram convinsă că nu-şi mai amintea. Răspunsul lui m-a uimit: „Te rog, nu-mi aduce aminte!”.

     Aaa, care va să zică nici el nu uitase? L-am întrebat cum e posibil. „Este. Dintre toate nedreptăţile omenirii, cele mai criminale sunt acelea săvârşite împotriva unor copii”. „Atunci, de ce...?” „Încă n-ai înţeles că adulţii au lumea lor, guvernată de reguli mârşave, pe care le respectă uneori, chiar şi atunci când asta-i determină să ocolească oglinda?”

      Am aflat că îi era dator directoarei şcolii, cea care pregătise cealaltă echipă. Şi nu-i ceruse nimic altceva decât să facă aşa încât echipa ei să câştige. „Am urât-o. M-am urât şi pe mine. Am avut coşmaruri... Speram să vină o dată ziua în care să-ţi pot cere iertare. Văzusem clar cum i-ai înţepenit ăluia o bucată de lemn între dinţi, chiar mă mirasem că nu ţi-a scăpat nici măcar un lucru despre care nu se pune problema frecvent; am sperat ca, atunci când a fost întrebat, să mărturisească. Poate aş fi putut s-o dau cotită cumva, să-i dau ăleia peste nas fără să pară că n-am făcut tot posibilul să o ajut. Dar vezi, n-a fost să fie... pesemne trebuia să aflu despre mine şi cât pot fi de mârşav, în ciuda „tâmpeniilor” idealiste pe care le târam după mine din studenţie. Eram stagiar, iar directoarea fusese cea care intervenise pentru mine pe lângă primar să-mi ofere o locuinţă. Cineva spunea că dragostea trece prin stomac. Pesemne dreptatea trece prin acoperiş”.

„M-ai iertat?”

„Demult.”

„O să uiţi?”

„Aş vrea.”

„Şi eu.” 

          Când Nae a pornit din nou maşina, m-am trezit. Îl visasem pe doctorul Rotea şi încă mai aveam în minte rugămintea lui din vis: „Te implor să-mi spui că nu eu am fost cel care te-a determinat să nu urmezi medicina!”.  Nae cu motorul lui nu mi-a mai dat timp să aflu ce i-am răspuns. Dar am rămas cu întrebarea: oare chiar el, doctorul, să fi fost cel care m-a îndepărtat de medicină definitiv? Parcă cine ştie? Pe Ligia cine o împiedicase să ajungă doamnă? Poate chiar „dezgustătorul”ei care o făcea să se simtă „măgulitoare”, sau chiar propria mamă care o îndemnase să-şi câştige, de la o vârstă atât de fragedă, existenţa.

-         Nae, tu ce ai dorit să ajungi?

Mă priveşte năuc, nepricepând ce i s-a năzărit cucoanei ăsteia să pună aşa o-ntrebare. Totuşi îmi dă răspunsul:

-         Ceea ce mi-am dorit, am şi ajuns.

-         Adică?

-         Un om cu bani.

Mda. De grija cărora nu poţi dormi noaptea într-o parcare amărâtă prin care nu umblă nimeni.

-         De ce întrebaţi?

-         Aşa... Voiam să ştiu dacă există şi oameni care-şi împlinesc visele.

-         Există.

-         Mă bucur să aflu. Nae,... cum e când îţi împlineşti un vis?

-         Ca dracu! Vreau să spun... e aiurea rău de tot. Când ţi-l împlineşti, înseamnă că nu-l mai ai. Şi fiindcă nu-l mai ai, îţi lipseşte. Dacă-ţi lipseşte... trebuie să pui altul în loc. De exemplu, eu visez acuma să fiu un om cu bani, dar care să nu şi-i mai câştige bătând şoselele şi dormind prin parcări.

     Deschide geamul şi scuipă. Pesemne cea mai sănătoasă atitudine în calea spre împlinirea unui vis – să scuipi mai întâi pe el. Să-i demonstrezi că nu dai doi bani pe el, că nu el te joacă pe tine.

      Aveam şi eu un vis. Dar nu mi-a venit să-l scuip. Şi rău am făcut.  

Primăvara asta cam şuie mi-a amintit că am o datorie către tine. Rămăsese să-ţi povestesc cum au decurs lucrurile la întoarcerea din Italia. O! Dar să vezi mai întâi cum am plecat!

          Inutil să-ţi mai spun cât de radioasă pornisem, cum aş fi străbătut ţara în zbor între punctele cardinale, de la sud-est la nord-vest. Trec peste dulcegăriile expirate care-mi hălăduiau prin cap, cu tot ce zboară şi se mănâncă totodată.

          Din călătoria cu trenul, singurul lucru demn de amintit – înafară de fixaţia pe care o făcusem pentru ceas şi calculul mental al orelor/ minutelor/ secundelor rămase până la destinaţie – ar fi modul aproape agresiv în care o babă insista să mă culce, după ce, trăgându-mă insistent de limbă, aflase că îmi voi continua călătoria din BM până în nordul îndepărtat al Italiei. Mi-a trebuit cam mult să mă prind că mobilul bătrânei era, de fapt, să găsească un pretext ca să şi-l tragă mai aproape pe bătrânelul care împărţea bancheta cu mine.

-         Veniţi, domnu’, veniţi încoace, şi lăsaţi-o pe domnişoara să se odihnească! Are atâta drum de făcut!

Ce dacă eu nu voiam să mă odihnesc? Ce dacă nu puteam închide ochii, de grijă că nu mai am cu ce privi ceasul?

-         Te culci, când am zis!

M-am culcat, ce era să fac? Mi-a pus şi haina ei sub cap, pe post de pernă, a făcut şi de strajă la uşă, la una din opririle mai de lungă durată, nu cumva să intre careva să-mi deranjeze somnul.

Drept mulţumire, când să cobor, zorită nevoie mare, i-am lăsat bagajul meu, cu tot cu poşetă. Noroc că n-a considerat c-ar avea nevoie de ele, şi se-agita bezmetică prin gară, strigându-mă: „Domnişoara Iolanda! Domnişoara Iolanda!” Ce dacă-i spusesem că mă cheamă Ilinca?

M-a găsit într-un final şi, tot îndatorată, de data asta i-am lăsat mănuşile, în timp ce luam bagajul, uimită, zăpăcită şi cu acea fericire tâmpă întipărită pe faţa văzduhiştilor, pentru care lumea are o singură raţiune de-a exista – să-i servească pe ei.  

          Aşa m-a cunoscut Andrei, împărţind mănuşi prin gară babelor care mă alergau cu bagaje. Nu ştiu ce (primă) impresie i-am făcut, dar cea lăsată de el asupra mea a fost una extrem de favorabilă. Spre deosebire de prima impresie pe care mi-a făcut-o Dalia, nevastă-sa, care, în momentul când am intrat în casă, însoţită de Andrei, n-a catadicsit să ridice capul dintr-o cusătură pe care-o făcea, când mi-a răspuns la „bună seara”.

Abia mai târziu, când ne-am împrietenit, îndeosebi datorită încăpăţânării mele de-a mă face că nu observ primirea rece de care avusesem parte, mi-a mărturisit că o făcuse intenţionat, convinsă că trebuie să fiu „vreo altă pupăză de-a lui Mihnea”.

-         Nu ştiu cum, îmi spusese, băiatul ăsta atât de special a avut parte numai de femei care să nu-l merite. Da’ ce spun eu? Care l-au tocat de nervi şi de bani, de-a ajuns, din ce boier a fost, să facă munci fizice pe-acolo, pe la alţii, ca să aibă cu ce se întreţine. Mă bucur că, în sfârşit, a găsit una ca tine.

Ce să zic, eu nu mă prea bucuram să găsesc un ins gata făcut puzzle, însă puterea dragostei îţi dă un curaj şi o încredere nebănuite. Zic ceva nou? 

Urma să plec cu unul dintre cei care făcuseră o afacere din trecerea românilor peste graniţă şi înapoi; şi, până spre ora trei dimineaţa, când m-a sunat, nici că am avut stare. Să dorm, nici atât.

Când, în sfârşit, am coborât la maşină, eram precum copilul care pleacă pentru prima dată în excursie. Am fost dezamăgită când Nae, şoferul, mi-a spus că trebuie să trecem să mai luăm pe cineva. Voiam repede, cât mai repede. Atunci de ce nu luasem avionul? Ei, asta-i altă poveste; ar fi-nsemnat să pot face dovada că am un motiv serios să trec graniţa; că deh! Nici în Uniune nu eram, nici tu invitaţie, nici excursie... Că doar ai noştri care slugăreau ilegal pe acolo nu aveau niciun drept, nici măcar cel de a exista. Vreau să spun în hârtii, că altfel erau numai buni de-a curăţa jegul altora.

De-aceea apelasem la Nae (de fapt, Mihnea, că eu nu-l cunoscusem înainte); era uns cu toate alifiile şi, la rândul lui, expert în ungerea vameşilor cu dolarii fraierilor ca mine. Deh! Integrarea înainte de integrare costă! 

În sfârşit, oprim undeva, Nae coboară şi-mi zice că revine imediat. Ştiu că totu-i relativ, dar niciodată până atunci nu-mi imaginasem că „imediat” înseamnă o oră. Nu puteam să-nţeleg ce Dumnezeu fac ăia atâta; tipa nu-şi făcuse bagajul? Ei nu ştiau că cineva îi aşteaptă? Nu mi-am dat seama multă vreme, nici după ce am început să aud conversaţia lor:

-         Fato, ţi-am spus, dacă n-ai cu ce să plăteşti, te las la jumatea drumului! Ţi-am zis de la-nceput că face o sută cin’zeci de euro. Tu ce credeai? Că ţi-ai găsit fraierul? Nu

s-a născut încă ăla care să mă fraierească pe mine.

-         Hai, măi Nae, nu fii rău! Adică nu ţi-am plătit? Nu-ţi ajunge?

-         Ha! Aia vrei tu să zici c-a făcut o sută cincizeci de euro? Eşti dusă, fato!

-         Lasă, mă, că m-aşteaptă acolo, ţi-am zis că m-aşteaptă. Eu, banii ăştia-i fac într-o seară; numa’ să mă duci unde ţi-am spus şi să-mi dai timp să fac un duş şi să mă schimb.

-         Auzi, fato, şi dacă nu te-aşteaptă? Eu ce fac, te iau înapoi după mine în România? Care va să zică plimbare gratis dus-întors, şi eu cu ce m-aleg? Şi-apoi, la-ntoarcere am clienţi, maşina plină, că se pregătesc toţi să vină acasă de sărbători. Îm, ia zi!

-         M-aşteaptă, Nae, m-aşteaptă, mă. Şi dacă nu, ce, nu găsesc eu vreo doi în toată Italia, să pot să m-achit de datorie la tine?

-         Ai grijă! Oricum paşaportul tău e la mine. Dacă nu plăteşti, bucăţi îl fac.

-         Plătesc, mă, ţi-am spus că plătesc. 

Mi se părea că văd un film prost, în care nimerisem şi eu din greşeală. Începusem cât de cât să mă dezmeticesc, dar parcă tot nu-mi venea a crede. Care va să zică, mă aflam în maşină cu o prostituată care făcea Italia şi plecase la drum fără niciun ban. Era tânără, cam la douăzeci-douăzeci şi trei de ani. Şi convinsă că eu tot aia căutam. Altfel de ce mi s-ar fi adresat la un moment dat cu compasiune de breaslă:

-         Vai de capul nostru, câte mai trebuie să suportăm ca să ne ducem traiul!

(Mă întrebam în gând, oare dacă îi mai aşteptam o oră, ar fi dus-o până la capătul drumului?)

Mie îmi venise să întreb care „noi”, dar m-am mulţumit să încuviinţez din cap şi cred, pentru prima oară, am privit-o cu milă. Deşi nu sunt sigură care dintre noi ar fi meritat mai multă – ea, care alerga după bani, sau eu, dând fuga după potcoave de cai morţi, vezi Doamne, dragostea împărtăşită.

          În schimb Nae, sadic şi împărţind dreptatea pe pământ, a pus-o repede la punct:

-         Doamna merge în Italia la iubitul ei, cu care urmează să se căsătorească. Vezi-ţi de ale tale! 

Din clipa aceea, Ligia – aşa o chema – a început să mi se adreseze cu „dumneavoastră” şi, după ce am mai schimbat vreo două vorbe, a tăcut mâlc bună parte din drum. Doar pe la o vreme, după ce trecusem graniţa cu Austria a îndrăznit, cu sfială, să-mi ceară o ţigară. Nu-şi luase la ea decât o sticlă cu apă şi un pachet de gumă de mestecat. Aşa am ajuns membru cu drepturi depline în Liga „Salvaţi prostituatele de la dispariţia prin înfometare şi lipsă de tutun”.

          Oricum stigmatul prostituţiei l-am purtat şi eu până la destinaţie. Se ştia cine şi de ce trece dincolo, de ce se dă şpagă la vamă, lucru care m-a intrigat teribil – eu nu mă duceam nici să muncesc la negru, nici să fac trafic ori să mă prostituez. Dar cine să mă creadă? Eram azvârlită în aceeaşi oală, fără drept de-a mai ieşi, lucru care se putea lesne citi în privirea şi modul de comportament al vameşilor, poliţiştilor şi altora dispuşi să judece. Şi, după toate astea, tot eu a trebuit să suport şi taxele la negru date prin vămi care se cuveneau Ligiei, că doar ea de unde era să plătească, iar Nae nici gând n-avea s-o mai crediteze şi pentru alte datorii. Drept pentru care beneficiarii italieni ai serviciilor Ligiei ar fi trebuit măcar să-mi ridice o statuie. Dar lasă!  

          Schimbarea de atitudine a fetei m-a cam pus pe gânduri. De ce meritam să fiu „dumneavoastră”, în timp ce ea rămânea „o aia”? Cu ce eram mai presus eu, care urma să mă leg pe viaţă, decât ea, care rămânea un om liber? E drept, la mâna unuia şi altuia, dar până la urmă liber. Şi cinstit. Căci prostituţia e o afacere ca oricare alta. Şi singura pentru care nu se fac acte. Ce nevoie să ai de hârtii, câtă vreme regulile sunt clare? Şi respectate. Pe când căsătoria, ei! Care va să zică, o hârtie îţi dă drepturi depline asupra celuilalt, inclusiv să ştii ce simte, ce gândeşte, să pretinzi, să jigneşti, să urăşti... başca dreptul de a fi apelat cu „dumneavoastră”. Ei, dar bineînţeles, asta nu se aplică în toate cazurile. În al meu, în niciun caz. Căci – nu-i aşa? – eu îmi întemeiam căsnicia pe iubire.

Uitasem că şi iubirea-i o şulfă, care te face să crezi că ai drepturi, să pretinzi, să judeci, să urăşti...