BogdanGagu s-a născut în anul 1982, la Buzău.
A absolvit Colegiul Naţional “ Bogdan  Petriceicu Ha;deu”.
Este student la UPB, Facultatea de Energetică.

Publică pe site-ul www.poezie.ro si în suplimentul literar al revistei “Biserica de Lemn”.
 

Premiul I la Festivalul Naţional de Creaţie “Mihai Eminescu”, 2005.

 

                                                                                                                    

tablou de Paşte

stai goală pe scări Pe-acolo fug eu când se pune de-un incendiu
te văd în dungi Fereastra e spartă Umbrele se miorlăie la lună
în ziarul de azi într-un chenar gri era un raport
cerul contra orasului Acest oras care scuipă lene tipic anilor douămisti
costumul meu miroase a fum Colegii de cameră au copt cartofi mucegăiţi
îţi soptesc să pleci Nu m-auzi Îţi strig Fugi
răsăritul se-apucă de-o apocalipsă Acum rupe orizontul
chipul tău văzut din unghiul acesta pare albatros fără respiraţie
patru ore si cinzeci de minute Corpul tău capătă un aspect gri mânjit cu un
galben mort
stai trează De ce? E trecut de ora nouă A venit timpul să dormi si tu o tură
sapte îngeri dansează în punct O sută de mii de draci dansează în punct
tu esti progenitura avortată de cele două emisfere bolnave de-a fi
ce pretenţii să mai am la tine care esti fiinţă umană să te îmbraci
să de dezbraci Să vezi si să mori când ţi se cere
de ce? Divinităţile se omoară zilnic Tu de ce nu ai omorî
dacă îngerii mai prăjesc din când în când câte un drac
dacă dracii mai prăjesc din când în când câte un înger
miroase a fum Costumul de firmă mi-a luat foc Te iau de mână Alergăm pe
scări
ne oprim la unu Mergem la dus si te omor
Era timpul să mori

 

     nu crede

cămasa mea de copil stă asezată milităreste într-un fotoliu
sfâsiată de privirile unui manechin cu suflet de vată
există
un mozaic din care înfloresc oameni
cu glasul lor rămas un snop de bâlbâieli sirete
cu umbre târâtoare ce-mi golesc lesul de copilărie
cămasa mea de copil nu mai visează
nu crede în moloz creator adunat în volume
nici în purgatorii de oase remodelate în
singurătăţi
există
un mozaic din care înfloresc oameni
cu glasul lor devenit umbră maturităţii
cămasa mea de copil răpită
îmi spune să nu mai fug