Vestea a căzut ca o bombă, mai ales că se propagase în urma unui anunţ la avizierul Inspectoratului Şcolar, fără popularizare oficială, de la centru, cum cerea tipicul. În fapt, era o consecinţă colaterală la demisia/demiterea/schimbarea ministrului Educaţiei, ce–şi pierduse „susţinerea politică” ca urmare a unor declaraţii hazardate, speculate prompt de mass–media. Repercusiunea: negocieri între partide şi promovarea deputatului de Stânişoara pe funcţie, taman cel care înainte vreme, dintr–o gravă eroare tactică a grupului majoritar în Consiliul Judeţean, nu fusese promovat inspector şef la judeţ... acum îşi lua revanşa.

Aşadar, conform Ordonanței de urgență privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, „În termen de 15 zile de la intrarea in vigoare a actului normativ, încetează de drept contractele de management educațional încheiate în temeiul legii privind Statutul personalului didactic”. Cu alte cuvinte, disponibilizarea directorilor de școli care, de altminteri, nu–și pierdeau locul de muncă, având catedre rezervate, paralel cu organizarea de concursuri.

– Acest act arată nepăsarea, nesimțirea și ignoranța actualului guvern față de educație, a declarat directorul Otânjoiu, în cadru restrâns. Cică se asigură depolitizarea și profesionalizarea managementului instituțiilor de educație și cercetare, căca–m–aș! Iar să–mi fac dosar, să mă frece la mentă comisia lui pește! 

Ploaia intermitentă încețoșase împrejurimile; rafale sporadice de măzăriche zgribuleau rarii trecători ai cartierului și elevii care fugeau în pauze către buticurile din preajma școlii, apoi îndărăt; de la ferestrele sălii profesorale se putea vedea micul trafic pietonal (clandestin, după regulamentul de ordine interioară) ce alina apetitul gregar al tinerilor pentru fast–fooduri… dacă ar fi interesat pe cineva; dar dascălii în trecere aveau preocupări mai stringente.

– Zece grade în cabinet, am măsurat eu, își anunță puținii colegi prezenți profesoara Făcăianu. Nu știu ce să mai îmbrac, puloverele nu mă mai încap.

– Lasă, dragă, să vezi după naștere… ca fulgul!

– Exagerezi și tu! Atenție, că se dau salariile de merit… s–a afișat fișa cu punctajul… măcar de aici mai vin niște bani!

– Ei, ce să zic! Lupta cu hârtii justificative… care scrie mai gogonat!

– Ia, gândește logic! Dacă toți ne facem autoevaluări gogonate, ierarhia rămâne aceeași!

– La naiba, cine a semnat în locul meu în condică?! Poftim, numai goluri și s–a nimerit la mine! Ăsta–i Patapie, precis… ar trebui să–i tai ora, așa, cu carioca!

– Nu fii rău, mai greșește omul!

Ca de obicei, profesorul de serviciu intră să înnoiască anunțurile avizierului; în timp ce aranja hârtiile, îi preveni pe curioși:

– Planificați–vă concediile! Care ia în iarnă, care rămâne în activitate! Urgent! 

În calitate de coordonator al comisiei de casare, doamna casieră Za Haritina multiplicase formularele de mai an și sensibilizase personalul școlii să actualizeze fișele individuale de inventar.

– Iar ce nu mai există în dotare, se casează, repeta ea monoton angajaților. Vedeți că mijloacele fixe au termene; limitați–vă propunerile, că și la anul e timp... nu se aprobă chiar totul.

Ca de obicei, sectorul tehnic era deficitar, la înscrisuri ca și la utilaje. Confruntarea primară a documentelor avea loc în casierie, printre tot felul de alte activități, ceea ce lungea dialogul.

– Trusă universală pentru tâmplari, mașină de găurit și înșurubat cu acumulatori, mașină de impregnat și băițuit, aspirator pentru rumeguș… Doamne ferește, Ghiță, da’ unde le–ai pierdut?!

– Nu–s pierdute, s–au stricat… iar să repari motoare, de unde? Că au dispărut meseriașii de peste tot!

– Mi le arăți, vezi că sunt înseriate… la trusa universală ce motor ai?

– Nu mă necăji, Haritina, că nu le–am dus acasă, sunt în atelier, n–ai decât să le vezi, că stau de anul trecut… sau mai mult… tu fă hârtiile, fii bună, că de asta ești aici, că noi nu ne pricepem!

– Rindea reglabilă din oțel, capsator tapițerie, set freze lemn bormașină, fierăstrău de precizie 550 mm, ciocan dulgher…

– Toate la fix!

– Ia vezi, masca de praf, ochelari de protecție, genunchere, astea le dai la comisia PSI și protecția muncii… au și ei raportări!

– Ca pe Dumnezeu te rog, fă tu hârtiile, că eu nu–mi văd capul… și nici cu scrisul nu le am. Fă–le și ne înțelegem noi, pe urmă! 

Cei câțiva elevi care își petreceau pauza la etajul al II–lea, șutând competitiv o monedă ce reacționa zbârnâind de–a lungul coridorului, se văzură întrerupți din distracție de trecerea maistrului Măgădău și observația lui pasageră:

– Ar fi cazul să respectați banul, că–i făcut de părinții voștri!

– Iete leul cu cap de muscă! se auzi în urma lui.

Pasămite vorbitorul anonim nu avusese vreodată ore cu maistrul, altminteri ar fi știut la ce să se aștepte: domnul Măgădău se întoarse brusc, se repezi la primul întâlnit, îl înhăță de haină și ridică pumnul:

– Bă, pulălăule, cu măta să vorbești așa! Cu mine vorbești în atelier, dacă ai chef să te duc până acolo!

– Da’ ce–am făcut? se feri elevul cât putu. Eu n–am zis nimic!

– Na, arată–l pe ăl de–a zis!

– Nu știu nimic, ce–aveți cu mine?! Eu nici nu eram aici!

– Care–a zis, ha?!... Acum v–a pierit piuitul, lașilor?! V–ați căcat pe voi, ai?! Atunci aflați că aici nu e pension! Ziceți mulțam că faceți o meserie!... Ne mai vedem noi, până la absolvire!

După asta maistrul se îndepărtă, fără a mai privi în urmă; de altfel, coridorul se golea; tăcuți, elevii intrau la clase. 

Doamna director adjunct Curcă abandonă redactarea „Raportului privind modul de utilizare a fondurilor financiare alocate în anul bugetar” la intrarea profesoarei Feșteleiu, convocată prin secretariat.

– Uite, Tecla, de ce te–am chemat; tu preconizezi să înlocuiești mobilierul la Biologie…

– Da, am aranjat cu comitetul clasei, facem vitrine cu exponate, diorame chiar.

– Foarte bine, m–am gândit să–ți dau o mână de ajutor; am găsit o firmă care să onoreze toată comanda ta… îi cunosc, garantez pentru ei, este o firmă serioasă… mobilă la comandă.

– Nu știu ce să zic, șovăi profesoara. Am părinți care s–au implicat, știi, trei oferte… zugrăvim și cabinetul…

– Am luat legătura deja cu doamna Râncău, o cunoști, președinta comitetului de părinți… contribuie și fondul școlii… pun eu administratorul să se ocupe de amenajare, că tu ai destule de făcut în perioada asta… teze, fișa de autoevaluare pentru salariul de merit…

– Aș opta pentru gradația de merit, că este pe patru ani!

– Păi vezi! Fă pentru salariu de merit, dacă obții gradația renunți la salariu și gata!

– Se poate?

– De ce să nu se poată? Ai o siguranță în plus! Mai vorbim noi! Iar cu mobilarea, lasă pe mine, că am experiență administrativă, tu ocupă–te de ore!

După plecarea profesoarei, doamna Curcă dădu un telefon:

– Alo, Țumpi?! Bibiana la telefon! Am aranjat, vezi că îți expediez comanda respectivă. O, ești drăguț, dar nu mi le trimite acum, că trebuie să fac loc. Îți spun eu când e momentul; pa! 

Faptul că soțul o vizita în timpul orei n–o miră deloc pe doamna profesoară Măgădău, întrucât chiar ea trimisese un elev să–l convoace, așa că trecu direct la subiect.

– Rudi, te rog fă–mi rost de hârtiile astea de pe listă, e un opis al dosarului de director, tu ai mai mult spor! Ce rămâne, mă ocup eu!

– Deci e oablă, treaba. Ai vorbit cu cei de la partid?

– Mai înainte am vorbit la telefon cu secretarul… mă sprijină, lasă că–ți povestesc eu, acasă… trebuie o contribuție…

– Și Marțafoiu?

– Sunt superîncântați, le–am promis că îi trec pe toți angajații la sindicatul lor!

– Mai rămâne recomandarea consiliului profesoral, aici trebuie musai oarecare campanie… că Otânjoiu o să vrea să–și sporească șansele… cine știe ce mai pune la cale… cei mai mulți vor vota ca oile!

– O să–i pregătesc pe ai noștri… dar și tu discută cu oamenii, așa, în treacăt, că ai altfel de abordări!

Apoi, fiindcă elevii clasei se foiau prea tare, ba chiar discutau între ei, profesoara le promise:

– Dacă sunteți cuminți, vă dau drumul cu zece minute mai devreme! 

– Zi–i, Leonard, ce poftești?

Profesorul de fizică Spârcaciu ignoră subînțelesul interogației care, știut era, făcea parte din panoplia curentă a managerului instituției.

– Domnule director, am o rugăminte personală, dacă se poate… calificativul meu.

– Păi, ce–ai vrea să facem?

– Să–l modificați în „foarte bine”, știți, am nevoie la dosar…

– Dosar? Ce dosar?

– Se vacantează postul de director la Școala generală, chiar pe unde locuiesc eu… nu–s contracandidați, actualmente au unul cu delegație, dar pleacă din învățământ… am promisiuni ferme, doar calificativul…

– După câte ne–ai făcut…

Problema profesorului Spârcaciu era că fusese, în precedentul an școlar, „detașat în interesul învățământului în mediul urban” iar cererea unității primitoare… o făcuse oarecine inspector școlar, inserând o rezoluție pe un document curent al Colegiului Mediu Tehnic… dar asta ieșise ulterior la iveală. Așa că, atunci când detașatul prezentase un decont de reparare a Cabinetului de Fizică (constând din câteva sute de șuruburi scumpe), ca urmare a unei sesizări colegiale, se făcuse un control contabil, soldat cu sancțiuni – de unde și calificativul diminuat.

– Domnule Otânjoiu, parcă nu știți cum stau lucrurile… am făcut și eu cum m–am priceput… aveți ocazia să scăpați de mine, mă titularizez acolo!

– Ce–i drept! Uite cum stă treaba: îți dau adeverința cu calificativele dar, dacă nu reușești, n–o să mai fie valabilă, fiindcă n–o să existe ridicarea sancțiunii în consiliul de administrație, pricepi?

– Mi se pare corect!

– O iei mâine de la secretariat! Hai, dom’ profesor, ia loc! O cafea, ceva?

Invitația adresată apariției domnului Pârciu Antipa se modifică după ieșirea solicitantului:

– O tărie merge?

– Doar un deget, nu mai am randament… hă, hă, înainte… destul, mersi!

După ce plescăi aprobator, „suplinitorul de serviciu” se interesă:

– Ei, care–i baiul? Că nu mi–ai trimis vorbă degeaba!

– Nicidecum! Ăștia vor să ne schimbe, poate ai aflat, ne bagă în concurs, sanchi! Bine, am scris un memoriu la comisia de abuzuri a Camerei Deputaților, o să atac în instanță demiterea, ca act normativ ilegal și abuziv, dar ar mai trebui ceva, la minister! Precis ai dumneata vreo idee, înțelegi, o relație beton, să le astupe gura!

– Aici nu trebuie să ne pripim ci să chibzuim. O să discut particular cu Nuță, știi, secretarul cu propaganda… ex, dar nu contează, tot un drac, el știe încrengăturile… numai să vrea să umble la dosare... Apoi e și nașul meu de cununie, a fost în Consiliul Național… toți de acolo au rămas pe poziții, că erau de neînlocuit… îți dau eu de veste.

– Încă rămâi și dumneata pe dinafară!

– Lasă, că pricep! Hai noroc! 

Zarva care se iscă în fața școlii determină portarul să iasă din cabină și să se vâre printre elevii surescitați din mijlocul carosabilului, unii fotografiind cu telefoanele mobile; ceea ce văzu îl precipită într–un suflet la secretariat.

– Dă repede telefon după Salvare, e un accident!

– Asta mai lipsea! Cine e?

– N–am apucat să văd, parcă e de la noi!

Prin mulțimea ce se agrega în preajma unui autoturism începură să pătrundă dascăli alarmați; cercul privitorilor șocați avea în mijloc o fată chircită, plină de noroi, asupra căreia se ridicau câteva umbrele ținute de trecători; un pantof zăcea aruncat mai departe. Comentariile curgeau, îndârjite.

– Merg ca nebunii, de ani de zile!

– Avea viteză mare, dar nici fata nu era pe trecerea de pietoni!

– Era la câțiva metri, dar șoferul zice că n–a văzut–o, că era într–o depășire!

– Păi cum s–o vadă, așa zic toți! Parcă nu știu că e școală!

– Nu, că a recunoscut, e vinovat!

– Martori, sunt martori?!

– Da, nenea, e cu noi în clasă!

În fine, sosi ambulanța, cu sirena pornită; în timp ce eleva era îmbarcată cu grijă de personalul medical, apăru și directorul școlii, interesându–se de identitatea accidentatei, spre a–i anunța părinții. Chiar atunci penetră zgomotos o mașină a Poliției, ai cărei ocupanți începură să pună întrebări martorilor, ocazie pentru riverani să înșire neajunsurile circulației rutiere de cartier. 

Profesorul Deșelatu o vizită de dimineață pe doamna Babarău, la cabinet; avea ceva important să–i arate, cum sublinie de la intrare. Ceea ce puse pe biroul colegei era o citație din partea Judecătoriei Stânișoara.

– S–a pornit, zise el, sumbru.

– Adă să văd… numărul… camera… data… ora 9, ei, asta scrie la toți! Păi, te prezinți și amâni, doar să–ți notezi completul de judecată și să mi–l aduci… vede Pupu mai departe… nu–i un capăt de țară.

– Trebuie să plătesc un avocat.

– Nu e cazul, în faza asta; chiar de aceea amâni, că n–ai avocat… data următoare amâni din motive de sănătate… până ne lămurim. Poți să amâni cu anii… taman până se prescrie, fapta!

– Chiar așa?

– Știu eu mai bine! Tu nu te băga, să umbli cumva cu intervenții colaterale… nu mai cere sfatul nimănui, că treaba este discretă. Și Pupu se va întâlni cu vărul undeva la restaurant, ca din întâmplare. Te duci și rogi onorata instanță să te amâne că n–ai găsit apărător… vii cu următoarea citație… sau termen, atât! Hai, du–te, o să înveți din mers rânduiala!

– Doamna Iolanta, rămân veșnic îndatorat!

– Ba, să nu rămâi! 

Întâlnirea pe coridor a profesorului Aninoiu cu doamna director adjunct nu era chiar întâmplătoare, dar el nu știa.

– Un moment, Manuile, cum stai cu fondul clasei?

– Păi, doamna directoare, la seraliști, știți, mai greu, că nu vin… au serviciu…

– Eu am auzit că l–ai strâns.

– Bine, așa, parțial, am strâns ceva… nu știu exact; acum nu pot verifica, după ore, că am ore.

– Nu putem onora comenzile, dacă fondul școlii nu este cel preconizat; plus că avem avizarea proiectului de buget anual și înaintarea spre aprobare Consiliului Local… ne pui în dificultate… tocmai cei pe care ne bazam!

– Doamna Curcă, pe cuvânt, nu e cazul, la prima pauză verific caietul și vă comunic!

– Nu–i nevoie, predă banii la casierie, că Haritina are evidențele și face depunerile în contul comitetului de părinți… eu discut cu doamna Râncău.

– Am înțeles, se rezolvă!

– Și vezi că ai ore nesemnate în condică! 

Discuția între doamna Vasilca Anghilina, mandatara bufetului de incintă și administratorul Spănăchie, în biroul din internat, pornise la inițiativa ei; semn că va dura, pe masă apăruse o baterie de sucuri și pahare.

– Zi–i, Dorele, de când cu accidentul s–au luat măsuri de prevenire?

– Ce măsuri, care măsuri?

– De pildă, să se interzică ieșirea elevilor din școală înainte de sfârșitul orelor.

– Sunt și după–amiază, până seara; dar ce le porți grija?

– Chiar nu înțelegi? O să vină mai mulți la mine, în loc să cumpere de la buticuri; zic ei că–i mai ieftin, dar ai văzut ce surogate vând… poate nici n–au autorizație? E vorba și de sănătate! Ai și tu partea ta, ce, chiar te scalzi în bani?! Nu am cine știe ce beneficiu, dar merge; de ce să nu meargă mai bine?

– Îi propun directorului, că și–așa am avut probleme cu accidentul, că s–a scris în presă.

Intrarea decisă a unui intrus întrerupse discuția:

– Să trăiți!

– Să trăiți, domnu’ Resteu, poftiți! Un suc, ceva?

Polițistul de proximitate depuse chipiul pe colțul mesei și declară:

– Nu, mersi, o vorbă doar!

– Eu am plecat, se ridică doamna Vasilca.

– Rămâne cum am vorbit, preciză administratorul în urma ei. Ei, despre ce este vorba? Că n–o fi iar vreun eveniment!

– Nicidecum, am nevoie de o treabă și nu vreau să–l mai deranjez pe director… că tot la dumneata ajung!

– Nici gând, mai ales că e nervos acum… cu funcția!

– Întocmai! Uite ce este, am nevoie de un meseriaș acasă… la încălzire, să mai adaug niște elemenți… că la bloc căldura… nu stau departe.

– Știu, cum să nu știu?

– Eu îl duc, eu îl aduc. Se poate?

– Păi, îl trimit pe Coloman, dar discutați în prealabil… eu nu mă bag, îi spun doar să se ocupe de problemă.

– Se pricepe?

– Mână de aur, domnu’ Armand, mână de aur! 

Scopul declarat al consiliului profesoral „fulger” îl constituia analizarea cererilor pentru salariile de merit dar oportunitatea adusese pe ordinea de zi comunicarea altor documente instituționale – proiectul de buget anual, analiza activităţii Comisiei PSI, protecţia muncii și apărare civilă, planificarea concediilor... vorba directorului: „să nu spună careva că n–a știut”, mai ales că doamna Ţâşmoacă, redactoarea perpetuă a proceselor–verbale, consemna cu sârguință toate replicile. Cei mai mulți dascăli umpluseră mesele cu teze, lucrări de control, chiar cataloage, pe care le operau ca să profite cumva de obligativitatea prezenței, măcar că, de la prezidiu, li se solicita atenția în răstimpuri.

După ce al doilea candidat la salariul de merit își expuse amănunțit raportul de autoevaluare, participanții realizară că pierd timpul.

– Ne apucă seara, domnule director, se ridică profesorul Grumaz. Ritmul de patru pe oră, cu tot cu aprecierea ce trebuie s–o facem… socotiți și dumneavoastră!

„Așa e, așa e!” răsună din toate părțile sălii festive.

– Și cam ce doriți? se interesă directorul.

– Să organizăm treaba, interveni profesorul Bobleț. Doar sunt colegii noștri, cunoaștem noi ce–au făcut! Să se ridice fiecare cu cererea iar Nemesia să scrie că se recomandă cutare având în vedere activitatea instructiv–educativă… și obștească… știe ea!

– Dar sunt mai mulți candidați decât locuri!

– Doar n–o să le dăm note! Îi recomandăm și gata! C–apoi consiliul de administrație aprobă, faceți dumneavoastră ierarhizarea!

– Sunteți de acord?! Supunem la vot! Cine este pentru?... Împotrivă?... S–a votat în unanimitate! Gata, următorul candidat! Hai, în picioare!

După ce ultimul aspirant sfârși cererea, în freamătul dascălilor ce–și strângeau hârtiile crezând că pot pleca, se mai făcu un anunț:

– Profit de ocazie, ridică vocea directorul Otânjoiu, spre a vă solicita recomandarea pentru concursul de directori! Stați jos, vă rog! Cred că sunteți la curent! Este o formalitate, pe care o îndeplinește consiliul profesoral!

– Și eu solicit recomandare! se înălță din sală profesorul Spârcaciu.

– Hai, că–i bună, chicoti cineva din ultimele rânduri.

– Vă rog să luați în considerație și cererea mea de recomandare, răsună glasul doamnei profesoare Măgădău.

– Trei, Doamne! comentă aceeași voce veselă.

– Nu, m–ați înțeles greșit, protestă profesorul Spârcaciu. Eu candidez la Școala generală, nu aici! Doar să–mi dați recomandare!

– Trebuie să supunem la vot, interveni doamna Curcă. Să se consemneze numărul de voturi, care trebuie să fie majoritar!

– Doamna directoare, strigă maistrul Ghiță, ne prinde noaptea! Să–i votăm în bloc!

„Da, da, în bloc!” răsună sala.

– Dar nu este conform metodologiei, încercă directorul adjunct să pună lucrurile la punct.

„În bloc, în bloc!”, se auzea de pretutindeni, așa că, foarte operativ, dascălii ridicară de trei ori mâinile, validând pe cei trei solicitatori, după care se îmbulziră spre ieșire, neținând seama de invitațiile la semnat ale doamnei Țâșmoacă. 

Conflictul din dreptul Cabinetului de Română s–a iscat spontan, când profesoara Găgălice, așteptând ca doamna Sulimanu să ajungă în fața ușii cu mopul ce–l târa în zigzag pe coridor, i–a zis:

– Zerafino, te–aș ruga să mături mai des cabinetul meu, ne așteptăm la o inspecție.

– Sălile de clasă le fac după ore, că altfel n–am cum, i–a răspuns îngrijitoarea.

– Eu văd ce este dimineața; pervazurile ferestrelor sunt pline de praf; și geamurile sunt murdare!

– Mai puneți și elevi de serviciu la mătură, că nu le cade coroana; eu am norma de aproape o mie de metri patrați, că nici să răsuflu nu mă lasă… și nu se vede nimic, că zilnic o iau de la capăt!

– Cât am ore, îi supraveghez personal; dar tot evident, sala este murdară. Și ți–am spus, ne așteptăm la o inspecție, la domnișoara Ciugulică.

– Atunci să mai pună mâna și dumneaei!

– Te rog să nu–ți dai cu părerea ce face un profesor!

– Ei, ce face? Are grijă de elevi? Unul câte unul?!

– Ce–ai zis?!

– Zic și eu ce văd!

– Ești o obraznică!

– Ee, doamna profesoară, rabdă Zerafina cât rabdă, da’ nu–s nici io cârpa cuiva! S–a dus vremea aia! Vezi–ți de–ale tale, că–mi știu eu socoteala!

Ultimele vorbe îngrijitoarea le rosti îndepărtându–se, la timp, fiindcă apăruseră deja câțiva elevi, atrași de dialog. 

– Așa se întâmplă dacă se întrerupe noaptea încălzirea, explica tacticos meseriașul Krach manevrând ditamai cheia pentru țevi la racordurile unui calorifer din casa scărilor, crapă!

– Mai ales când geamul este spart, completă administratorul.

– La vechitura noastră de instalație, încuviință directorul Otânjoiu, plasat la marginea porțiunii inundate ce marca defecțiunea, orice e posibil. Dar geamul e vina ta, Dorele!

– Dom’ director, nu le văd nici eu pe toate, ar trebui să mă informeze și pe mine cine vede ceva, dacă vede, că nu e ascuns!

Dimineața, profesorul de serviciu sesizase băltoaca produsă de țâșnitura din calorifer și alarmase conducerea. Directorul aprobase întreruperea încălzirii centrale și golirea instalației, pentru remediere dar, operativ, meseriașul Krach, vârât în cizme lungi de cauciuc, deja se apucase de treabă, cu gând să blindeze local țevile până la înlocuirea elementului spart. Însă domnul Otânjoiu nu apucă să vadă finalul deoarece un elev de serviciu îl invită gâfâit la birou… ceva urgent.

Ca să–l viziteze inspectorul general adjunct, numai la asta nu se aștepta directorul … mai ales că superiorul stătea pe scaunul lui… semn rău.

– Să trăiți!

– Ia spune, Aristotele, ești zdravăn la cap?

– Da’ ce vorbă–i asta, domnule general?

– Recunoști semnătura? îl chestionă inspectorul general adjunct, arătându–i doar o fâșie dintr–un document substanțial.

– Păi, e semnătura mea și ștampila școlii! Și ce–i cu asta, am semnat sute și mii… toate în conformitate!

– Tocmai te–ai autodenunțat! Ia de citește!

Năucit, domnul Otânjoiu se așeză în fotoliul pentru musafiri și începu să parcurgă cele patru pagini consistente – o spovedanie care începea cu anunțul că își dă demisia din funcție.

– Bă, da’ știu că te–ai încondeiat, turnă gaz pe foc generalul. Mă mustră conștiința, ha–ha! Recunosc că am furat, ee!

– Este un fals ordinar! Un fals grosolan și mârșav și odios!!

– Mie–mi spui!? Uite–atât e teancul de anonime de la inspectorat! Ca să nu mai vorbim de reclamații semnate!

– Dar se iau în considerație anonimele? Eu știam că nu se iau!

– Ba se iau în considerare, dacă apar elemente penale! Iar a ta e semnată!

– Domnu’ general!

– Totuși, cine a falsificat se pricepe! Vezi că are și număr de înregistrare! Fals și uz de fals!

– Trebuie sesizată Procuratura! Sunt denigrat cu nerușinare!

– Dacă te repezi așa, chiar ajunge la Procuratură… și or să verifice toate afirmațiile, în loc s–o rezolvăm noi. Uite ce e, documentul se clasează, îl pun eu în dosarul de soluționate, tu vezi de concurs; te–ai răzgândit cumva?

– După câte am făcut pentru Colegiu să las totul pe mâna unui începător? Doar știți cât m–am zbătut să fim școală reprezentativă. Dați–mi, vă rog, să xeroxez anonima.

Încheind conducerea vizitatorului, reîntors în holul administrativ, directorul deschise ușa secretariatului, privi câteva clipe activitatea de acolo și ricană:

– Cu cărțile de muncă ești în urmă, raportările sunt întârziate, ba chiar apar documente false, dar ai pretenția la salariu de merit! 

Fiindcă sala de sport era ocupată de o ceată ce închiria periodic spațiul ca să joace fotbal, profesorul Deșelatu aștepta în cabinetul anexă să încuie după ei; amabili ca de obicei, băieții îi făcuseră parte din baxurile de bere destinate învingătorilor, așa că invitase la rândul său doi colegi, nerăbdător să le povestească:

– Măi frate, am ajuns „pârât”, înțelegi, un fel de puriu, la Judecătorie.

– Cum așa, ai proces?! O să mori cu dreptatea în mână, cum a pățit și unchi–meu!

– Nu există, sunt vaccinat… am și amânat, că nu s–a prezentat reclamantul, pricepi, încă de la început întreabă cine vrea să amâne și m–am prezentat… cică să mai aștept, dar am zis că n–am apărător… se amână!

– Dibace treabă! Și ce dacă amâni?!

– Obosește reclamantul, lasă că știu eu!

Un bubuit în ușă îi făcu pe toți să tresară, dar nu era decât o minge prost șutată; iar când profesorul de sport ieși să evalueze situația, înjurăturile stridente pe care și le adresau jucătorii îl convinseră că erau în stare să se autoguverneze, așa că se întoarse la amicii de pahar. 

Intrarea impetuoasă a profesoarei Hălălaie la directorul adjunct avea o motivație pe care doamna Curcă o află imediat.

– Mi–au prins–o pe Consuela beată!

– Ce–i dragă, ce te repezi așa?! Cine e Consuela?

– Eleva mea, au obiceiul că o șterg de la ore, se duc la barul de vizavi și fac consumație… patronul se preface că nu–i știe că sunt elevi, cică iau doar ceaiuri… a avut loc o razie–fulger, știi, măsuri de combaterea delincvenței juvenile și stopării absenteismului școlar…

– Tot nu m–ai lămurit cine e Consuela.

– E fata economistului din primărie, înțelegi, nu vreau să se iște scandal, mi–a telefonat ea și am luat–o eu de acolo, noroc cu Armand… am adus–o aici, s–o prelucrăm, apoi îl abordăm pe tată, pricepi? Mai bine decât s–o eliminăm trei zile!

– Am înțeles, ai stofă! Unde e fata?

– Aici, i–am spus să aștepte pe coridor.

– Chiar e beată?

– Nu cred, asta–i versiunea polițiștilor… numai să nu apară în presă.

– Se ocupă Telu de comunicate. Am o idee, îi telefonez lui Paramon să vină cu biblia. Adu fata înăuntru!

Introdusă în cabinet, după ce eleva se așeză pe scaunul oferit, doamna directoare se aplecă spre fața ei zâmbitoare și întrebă solemn:

– Vrei să fii curvă?!

– Sau drogată?! reteză diriginta Hălălaie protestul fetei.

Intrarea părintelui Intivitu suspendă discuția.

– Vă trebuie Biblia? se interesă el prezentând cartea sfântă.

– Da, părinte, te rog să asiști, răspunse doamna director, luând cartea ca s–o întindă spre elevă. Pune mâna aici și jură! 

O anume listă de la avizierul sălii profesorale, cu ierarhia personalului căruia urma să i se atribuie salariul de merit, după validarea de către inspectorat, provocase câteva reacții indignate:

– Eu fac contestație… este inadmisibil să am poziție de rezervă, când suntem catedra cu cele mai bune rezultate!

– Eu nu apar nici rezervă… nu exist!

– Mai urmează validarea, așteaptă cu contestația… am auzit că unii vor opta pentru gradația de merit, atunci ies de pe listă.

– Bineînțeles, oamenii conducerii sunt privilegiați… pupincuriștii! Lasă, că le vine și lor rândul!

– Hai, că exagerezi! Areta chiar merită, mai ales cu starea în care este!

– Nu mă refer la ea… dar personalul TESA ce merite are? Că trebuie să te rogi de fiecare... conform programului de audiențe!

– Ei au procent rezervat, nu sunt cu dascălii, degeaba te superi.

– Chiar și așa! E dreptul meu la contestație! Sau emigrez! Tocmai în Canada o să emigrez, unde se respectă competența!

– Asta chiar ai nimerit–o, cu competența!

Toate discuțiile colaterale păliră însă după intrarea profesorului Bobleț și anunțul său dramatic:

– Otânjoiu a fost confirmat pe funcție! 

Mai târziu, convocați în sala de ședințe, distribuiți în jurul mesei încărcate cu aperitive, membrii consiliului de administrație avură ocazia să afle „de la sursă” cum decursese concursul de directori, din chiar gura fostului și actualului manager:

– Eram adunați acolo vreo douăzeci de directori, plus alții, pretendenți, ne ținuseră câteva ore în picioare numai să–și organizeze, chipurile, comisiile… războiul nervilor, comentarii… apoi au început să bage laolaltă candidații pe aceeași școală, cică să fie transparență la interviu… dar li se puneau întrebări tare diferențiate, pricepeți, interviul nu poate fi contestat… mare șmecherie, în fine, că doar generalul prezida!

– Prea ne fierbeți, interveni doamna Curcă.

– Ei bine, când am intrat înăuntru, scoate generalul o hârtie, zice: „Domnule director, așa și pe dincolo, ministerul învățământului vă confirmă pe funcție” și mi–o dă… un fax… cabinetul ministrului… vă comunicăm că… lovitură de teatru! Ce mai, puteți s–o vedeți, uite–o! Madam Măgădău, să leșine… cred că–și ia concediu medical… n–are nervi de director!

După ce faxul ministerial făcu înconjurul mesei, însoțit de exclamații aprobatoare, contabila șefă se interesă:

– Extraordinar! Și n–ați avut emoții?!

– Pe legislație eram pregătit, nu se punea problema, dar metodologia examenului a fost așa întocmită ca să nu poți contesta interviul, că nu se făcea proces–verbal cu discuția… astfel ieșea cine trebuia… noroc că sunt mai cunoscut la minister… până la urmă performanța primează!

– Domnule director, permiteți să vă felicit, ridică paharul reprezentantul local. Să aveți grijă în continuare de tânăra generație!

– Mulțumesc, chiar mi–am primit cadoul de Anul Nou! Bibiana, să–i dai faxul lui Solomie, s–o înregistreze! 

Întrebarea seralistului care–i aținea calea pe coridorul parterului îl luă prin surprindere pe profesorul Aninoiu.

– Dom’ profesor vă trebuie porc?

– Poftim?!

– Porc, porc de Crăciun, că imediat vine de se termină școala.

– Ăă, desigur, aș cumpăra… dacă e convenabil.

– Stați la bloc?

– La bloc, da, la bloc!

– Păi atunci mai bine veniți la noi, la țară, vă spun eu când și luați proaspăt carne, cârnați, șuncă… ce vă trebuie… că sunteți ca tatăl nostru pentru noi, cel mai bun diriginte pe care l–am avut. Am și vin!

– Ce să zic, îmi fac datoria.

– Rămânem înțeleși?

– Așteaptă, să–ți dau numărul de mobil… mă găsești oricând… dă–mi–l și al tău, să știu cine mă sună… se vede că ești bine intenționat! 

Iminența sărbătorilor de iarnă, implicit a vacanței școlare rărise cursanții și orele, astfel că pe coridoarele Colegiului se putea circula slobod; maistrul Măgădău abia mai află câțiva elevi în Atelierul de tâmplărie nr. 2, pe care îi convinse să instaleze bradul Sindicatului Liber „Solidaritatea”… cu promisiunea unor note maxime la instruirea practică. Sala profesorală fusese deja ocupată de bradul celor de la Uniunea Sindicatelor Preuniversitare așa că optă pentru holul administrativ, unde aduse și o masă pe care să stivuiască pachetele cu cadouri destinate membrilor cotizanți… distribuția era menirea doamnei Măgădău; slujindu–se de un tabel nominal și elevul de serviciu, ea reuși, relativ repede, să se achite de sarcina obștească. Către sfârșit i se alătură și pedagogul, care își făcea de lucru prin școală, socializând cu cine se nimerea, întrucât în internat prea puțini interni mai rămăseseră – sufla vântul pe coridoarele cu ușile camerelor anume deschise, pentru strângerea și igienizarea cazarmamentului. Însă adevărata motivație a lui Puțui era dorința unor amănunte… mai speciale.

– Doamna Crezantema, vă ajut eu, fără probleme… dincolo au dat și portocale…

– Lasă, că mă descurc… vine rându’ la bolându’… acu mă ocolesc toți că de! am pierdut alegerile… care nici n–au fost!

– Chiar, nu–i lucru curat… așa dintr–odată, pac–pac, reconfirmare! Sigur s–a dat ceva, undeva!

– Mie–mi spui?! Că doar am vorbit cu secretarul nostru, sforar bătrân, s–a crucit! Măcar că putea și el să miște mai mult… reprezentam totuși partidul!

– E, ați dat prea puțin mălai.

– Nuci, i–am dat nuci…

– Haideți, că știm și noi câte ceva… nu merg treburile fără oareșice cotizație! Uite, vă spun drept, pentru actele casei am dat două mii de euro, totului–tot! Aici, precis a fost dublu!

– Chiar nu știu, Rudi e cu finanțele… eu nu am asemenea abilități!

Văzând că s–au terminat destăinuirile, pedagogul se reîntoarse în sala profesorală; cu dăscălița ce promova produsele unei firme de cosmetice, îmbiindu–și colegele cu prețuri promoționale… și creditări avantajoase, nu avea ce discuta dar îl prinse pe profesorul Deșelatu la dulapul cataloagelor, numai bine ca să–l chestioneze:

– Ce–am auzit, ai proces?! Se lasă cu executare silită, ai?

– Oho, am avut raporturi la maxim, se învioră celălalt. Ce dai să–ți spun? 

La ieșirea din secretariat, profesorul Spârcaciu avu surpriza să dea cu ochii de director și se justifică:

– Am venit să–mi fac lichidarea; folosesc ocazia să vă salut!

– A, Leonard, felicitări! Ți–ai meritat recomandarea! Hai până la mine, să–ți semnez!

– Între noi fie vorba, domnule director, cuvântă proaspătul omolog instalându–se în fotoliul musafirilor, sunteți tare, am aflat episodul confirmării, ce mai, i–ați ras, chiar elegant! Sper să putem colabora în viitor, știți, un parteneriat reciproc avantajos. Pentru început, ca să vedeți că nu port pică, facem o comandă la dumneavoastră, mobilier pentru birouri, una–două săli de clasă, vă comunic eu după evaluarea la fața locului.

– Directore, presimt că o să ne înțelegem! Hai să cinstim parteneriatul… îți dau și ceva mobilier suplimentar. Ia, ține paharul!

– Nu pot, sunt cu mașina!

– Vezi–ți de treabă, ai alt statut, o să te deprinzi! Hai noroc!

După ce degustă prima doză, vizitatorul îndrăzni:

– Nu vă supărați, se poate să îmi dați niște sfaturi? Așa, ca între colegi. Că sunt oarece dedesubturi care îmi scapă, sunt conștient de asta… mi–am și notat!

– Să–ți spun de la obraz: abia după doi ani începi să te pricepi, când deosebești activitățile repetitive de provocări. Restul îți explic după bruderșaft!

Așa îi află doamna director Curcă, intrată cu o dilemă:

– Telule, noi nu felicităm de sărbători?! Scuze, deranjez?!

– A, nicidecum, Leonard e în schimb de experiență, chiar e bine că asistă! Care–i baiul?

– Felicitări de Crăciun, de Anul Nou! La prefectură, primărie, inspectorat… știi, lista noastră de sprijin!

– Chiar! Solomie!!

– Aici prezentă!

– Fă apelul: tu scoți lista de persoane pentru felicitat de anul trecut, o actualizezi, Bibiana dă la scris felicitările personalizate… ceva cu sentiment și asigură persoana de încredere pentru livrat, cu Nâț, Ghiță pregătește pachetele–surpriză la șefi; faceți referate de necesitate. Să văd lista înainte de plecare! Am uitat ceva?!

– Le dăm și dascălilor?

– Lasă, e suficient un afiș în sala profesorală! 

Cartierul părea la fel de monoton dar buticurile stradale erau împodobite cu ghirlande multicolore, șiraguri luminiscente ori embleme sclipitoare iar din unele răsuna muzică ademenitoare; câte un pocnet îndepărtat de petardă indica verificarea cumpărăturii clandestine.

În spate cu clădirea pustie a Colegiului, paznicul Treisfetitu se postă la poartă ca să privească alene lungul carosabilului, năpădit de zăpadă înghețată, indicatoarele de limitare a vitezei și „cocoașele” proaspăt montate care anticipau trecerea invizibilă de pietoni. Precedat de o roabă plină ce scârțâia, un trecător ostenit se opri să–l agrăiască:

– Sara bună!

– Dumnezeu să te–mbucure!

– Da’ știu că alunecă… mai am două colțuri… pe trotuar îi mai rău ca pe drum!

– P–aici nu, că am rânit eu. Și în sac ce ai?

– Mașina de tocat, cazanul de fiert, scândura, ce mi–o dat măcelarul… numai cuțitele le aduce el mâine zi!

– Ie, vine Ignatul!

– D–apoi cum!

– Sare ai luat?

– Mai vorbești? O luat tăt muierea mea, pre listă!

– Apăi, poftă bună!

– Să dea Dumnezeu! Că–mi vin și copiii, măcar o dată pe an!

Astfel că, după ce încuie poarta, paznicul intră în cabina sa, scotoci să afle calendarul și porni să socotească, iar și iar, numai el știa ce, sub lumina chioară a becului de veghe. 

(Fragment din romanul „Dascălii, dascălii”)