Cu acest titlu incitant, Mircea Petean îşi publică la editura proprie, noul său volum de poezii haiku.

Coroborând meditaţiile autorului asura subiectului propus, exprimate în argumentul cu care se deschide volumul: „Liniştea trece în tăcere şi tăcerea se preschimbă în / linişte. Trebuie să existe aici ceva din misterul / dialecticii gol-plin. Trebuie că există aici ceva din / misterul eternei deveniri: yin-yan.” (Însemnări despre haiku), cu cele afirmate în versurile: „dincoace de tăcere / e liniştea / dincolo – neant”, ajungem la esenţa problemei.

Dacă lumea fizică s-a născut din logosul divin (gând rostit, cuvânt, faptă), tăcerea reprezintă lumea nemanifestată, dinaintea rostirii demiurgice, iar liniştea devine echivalentul tăcerii în lumea materializată. Ninsoarea fascinantă reprezintă disoluţia lumii în neant:  „Doamne ce molcom / ninge – linişte / redusă la tăcere”. Tăcerea îmi pare mai abstractă, mai rece, masculină, pe când liniştea, aureolată de razele lunii, induce o intimitate feminină. În liniştea muntelui, parcă răzbate tăcerea abisurilor:  „stâncile-s acoperite / cu muşchi – se-aude / şi mai bine tăcerea” (replică la versurile lui Blaga: „E-atâta linişte că-mi pare că aud / cum se izbesc în geamuri razele de lună”).

Zgomotul ploii destramă tăcerea celeilalte lumi: „trei pini înfrăţiţi / pe colina deşartă - / ploaia rupe tăcerea” ca şi prezenţa fantomatică a tatălui revenit din eternitate: „culeg struguri / pe ploaie – alături / tata culege şi tace”. La fel, lătratul câinelui trezeşte la viaţă o lume încremenită în uitare: „crengile sunt pline / de zăpadă – un singur lătrat / le scutură”.

Cam în acelaşi sens, concepea şi sculptorul Constantin Brâncuşi, tăcerea: „viaţa şi moartea, la fel ca şi materia, se confundă, în ultim, într-o formă unică – Tăcerea. Totul se scurge în vasul tăcerii – mare oceanică unde se varsă întregul univers.”

Volumul de haiku-uri LINIŞTE REDUSĂ LA TĂCERE, cuprinde opt capitole, scrise în ordine cronologică, astfel: Zăpezile (prin anii 80), Ploile prin anii 90, Felurite, În sat, Între râuri, În port, În munţi  prin 2000, iar Lumina de august, în vara anului 2009, la Genova-Pegli unde i se naşte nepoţica Daria la 25 august 2009.

În argumentul cărţii, autorul caracterizează astfel Haiku-ul: „Efemer ca respiraţia; şi fundamental ca acesta. / Efemer ca un clipit; şi firesc şi spontan ca acesta. / Efemer ca o bătaie de inimă; şi tulburător ca acesta.”

Acest gen miniatural de poezie, cu formă fixă şi metrică riguroasă, descoperă macrocosmosul în microcosmosul plantelor, insectelor, peisajelor revelatoare. Pentru a condensa măreţia şi sacralitatea lumii  în haiku, poetul trebuie să accepte cu umilinţă ca prin el să se exprime absolutul. Numai atunci va scrie: „da – o poezie / ferită de zgomot / şi de-ngâmfare” .

Pentru Mircea Petean haiku-ul are efect taumaturgic: „Terapia prin haiku; mentală şi scripturală; salvarea / prin haiku, ca oameni şi ca artişti – ca oameni întregi, / adică.”

(Însemnări despre haiku) Remarc, în acest sens, efectul magic asupra naturii, produs de puritatea unui copil: „un copil / în uşa bisericii – singur / înlătură grindina”.

Revenind la linişte şi tăcere, transcriu două Haiku-uri care le exprimă, fără să le numească în mod expres. Iată liniştea sub semnul yin:  „cârd de fete goale / lângă ciubare pline / cu apă de ploaie” şi tăcerea copleşitoare, înspăimântătoare chiar, marca yan: „ninge / prin spărturile eului - / ne-a acoperit cerul lui Dumnezeu”.

Încheiem prezentarea cu un haiku autobiografic: „e seară şi eu / îmi dorm somnul de-amiază / prăbuşit între cărţi”.

Remarcând că cele mai ample capitole ale cărţii sunt dedicate ploii şi zăpezii, descoperim şi aici o dialectică a liniştii şi tăcerii. Includem în analiză şi titlul cărţii, care derivă din versurile deja citate, pe care le reluăm: ”ninge – linişte / redusă la tăcere”. Observăm că ninsoarea reprezintă liniştea, iar zăpada depusă, tăcerea. Într-adevăr, natura îmbrăcată în alb, prin indistincţia creeată, capătă atribute de dinainte sau de sfârşit de lume. Căderea fulgilor, însă, aparţine lumii încă neadormite. Dar unde intervine ploaia în această dialectică? Zăpada reprezintă apa solidificată. Acum, apa ar putea simboliza neantul, iar zăpada, substanţa. Totuşi, senzaţia răstoarnă raţiunea şi zăpada statornicită (statică) întruchipează tăcerea iar ploaia şi ninsorea (fenomene dinamice) reprezintă liniştea.

În concluzie, în recenta sa carte, Mircea Petean asociază liniştea cu tăcerea într-un mod abisal, inaugurând haiku-ul de tip metafizic.

Gândindu-mă că haiku-ul reprezintă un gen de poezie japonez, cu o ascendenţă în Evul Mediu, îmi pare că acest tip de lirism, inteligent şi sclipitor, simbolizează lucirea spadei samuraiului, manevrată cu artă. Sabia despică aerul, între cer şi pământ (reunind macro şi microcosmosul), scoţând un sunet ameninţător şi dulce (eroic sau criminal), specific. Îmi închipui că, acestastă recenzie reprezintă sabia mea de samutrai, pe care, agitând-o pe lângă urechile autorului, am să-l trezesc din somnul după-amiezii, dintre cărţile sale şi ale altora, provocându-l la lectură.

Volumul lui Mircea Petean, LINIŞTE REDUSĂ LA TĂCERE, apare în ediţie trilingva, versiunea franceză fiind semnată de Yvonne şi Mircea Goga, iar cea engleză, de Cristina Tătaru.