Cap. 19 – Mult zgomot pentru… o bancă (partea I-a)

            După plecarea celorlalţi „colegi”, l-am invitat pe Vigilante sus la mine, la o cafea. Cât timp am preparat-o şi am pregătit paharele cu scotch, Vigilante a pândit televizorul. Retina 7 dădea un reportaj cu prăduirea Deltei: braconaj cu dinamita, turism distructiv. Ce mai, Delta Dunării era pe moarte! Chiar în momentul în care am ciocnit paharele, pe banda de jos a ecranului a apărut “Breaking News. În câteva momente vom relata despre un grav incident, abia petrecut. Rămâneţi cu noi!”.

            – Ce zici, nea Vasile, e chestia cu avionul avariat sau chestia cu banca dispărută?

            – E banca, domnu’ Laur. Sută-n mie! Sunt curios dacă îl dau şi pe Gogu – îşi frecă mâinile Vigilante. Păcat că nu ne pot arăta şi pe noi.

            – Asta-i bună! Habar n-au de noi! Nu uita că mai avem de dat două lovituri. Abia după a treia bancă ne dăm prinşi.

            – De-abia aştept, mor să mă văd pe sticlă! oftă Vigilante.

            După cinci minute, delta fu abandonată fără niciun regret, pradă braconierilor şi turismului poluant. Doi crainici, cei din echipa de weekend, cu lacrimi în ochi, cu voci grave, au anunţat întregii ţări dispariţia mult iubitei bănci de la intrarea Retinei 7. N-au pomenit nimic despre avionul care urma să aterizeze forţat.

            S-a dat imediat legătura din studio reporteriţei aflate la faţa locului: undeva la 10 metri în faţa intrării. Camera se plimba pe locul rămas gol, iar reporteriţa explica, revoltată, că acolo fusese un simbol al televiziunii de tip nou: locul unde, pe lângă faptul că se relaxau şi fumau, angajaţii postului făceau brain-storming, puneau cap la cap idei şi năşteau emisiuni. Emitea două ipoteze privind identitatea făptaşilor: un post de televiziune concurent, care purta sâmbetele Retinei 7, sau guvernul – criticat în repetate rânduri de Retina 7 şi, în fond, vinovat de toate relele şi furturile din ţară. Cei trei câini comunitari treceau şi ei, cu ochii trişti, prin cadru. Dar Gogu – nicăieri. Şi nici cartonul cu ameninţarea noastră „Urmează a doua bancă”.

            – Nişte nemernici! Dacă găseau în locul băncii vreo pipiţă, o dădeau pe post! Dar pe Gogu nu-l dau, că e beţiv şi prost îmbrăcat. Ăştia nu privesc realitatea în faţă, se revoltă Vigilante.

            – Ai răbdare, nea Vasile. Deocamdată e doar echipa de rezervă. Ei doar atât au voie să spună. Dar fii sigur că au raportat ce s-a întâmplat şi că se lucrează la strategie. Ca să dai o ştire de primă mărime cum ar fi vizita extratereştrilor, trebuie să ai un anumit rang acolo. Precis că titularii sunt pe drum. Ia să-l sun pe Ianis.

            L-am sunat de pe mobilul cu decodor. Ianis se uita şi el la televizor, împreună cu Petras şi Hakita. Lui Hakita îi traduceau. Da, îl sunase Delia şi se scuzase: nu putea veni la întâlnire, fusese chemată urgent la Retina 7. Nu, nu-i spusese motivul pentru care fusese chemată.

– Ce spuneam eu, nea Vasile? Artileria grea e pe drum. Fii liniştit, apare el şi Gogu.

– Până apare Gogu, eu mă duc jos, că dă Mica divorţ de mine. Dar o să fiu pe recepţie, îmi făcu Vigilante cu ochiul. Vedeţi ce faceţi cu Stavridul, că la Sirenă a mers uns.

Aşa era Vigilante! Nu venise cu niciun plan, doar ridicase de un capăt de bancă şi acum se împăuna cu gloria! I-am făcut semnul cu fermoarul la buze.

– Mormânt! m-a asigurat el.

– Buncăr! am replicat, ca şi cum i-aş fi răspuns la parolă.

După plecarea lui Vigilante, mi-am lipit spatele de fotoliu şi ochii de televizor. A mai trecut o jumătate de oră, timp în care diverşi redactori, operatori, secretare de platou, recuziteri sau electricieni au povestit cum le-au venit lor idei măreţe stând pe banca de la intrare. Părerea unanimă era că pierderea băncii era ireparabilă. Era ca şi cum o mare unitate a armatei şi-a fi pierdut steagul. Că l-a pierdut în bătălie sau la o banală inundaţie în cazarmă,  asta nu mai conta. Pierderea era pierdere!

Din curiozitate, am baleiat şi celelalte posturi de ştiri. Şi ele erau în suferinţă. Pe unul era o nouă bătaie a rromilor din Bolintin. Pe altul se băteau galeriile rivale din Cluj, în centrul oraşului; avanpremiera obişnuită a meciului dintre CFR şi Universitatea. Ştiri şi reportaje banale, dar oricum cu mult mai interesante decât dispariţia unei bănci de lemn. Eram sigur că ratingul Retinei era mult sub al rivalelor. Dar nu pentru mult timp.

Am comutat înapoi pe Retina 7 imediat ce am auzit, venind de jos, de la parter, strigătul lui tanti Mica: „Vasile, uite-l pe Gogu! E în direct, la Retina 7!”

Delia, îmbrăcată simplu, în negru, de parcă ar fi venit la un priveghi la ţară, împingea microfonul spre Gogu. Ţinea mâna întinsă la maximum, încercând să-şi păzească nasul. Cam pute, doamnă Ouatu, nu-i aşa? Vorba lui Vigilante: realitatea pute. Dar tot ea umflă ratingul, nu?

Gogu, în puloverul lui de culoare nedefinită pe care-l purta şi iarna şi vara, cu blugii mei dăruiţi acum vreo patru ani aflaţi la a doua bătrâneţe, privea încurcat când înspre Delia, când înspre camera de filmare. I se părea ciudat că una întreabă şi el trebuie să răspundă celeilalte.

– Aşa cum v-a spus colega mea, stimaţi telespectatori, au apărut elemente noi în cazul furtului băncii noastre. Aveţi în faţa dumneavoastră un martor ocular. Domnul?

– Gogu. Aşa mă ştie toată lumea. Corect?

– Am înţeles că aţi fost aici când s-a furat banca. Ce ne puteţi spune, domnule Gogu? îl luă cu binişorul Delia, ca şi cum n-ar fi auzit, în studio, povestea lui.

– Io venisem după ajutoare. Da’, când am ajuns, nu era nimeni pe aici. Zic, să aştept pe bancă. Corect? Mă miram că nu era nimeni, că doar banca era plină mereu. Uneori era mulţi şi pe lângă bancă. Îmi mai da unul pufuleţi, altul un sfert de sanviş d-ăla bun, cu salam de Sibiu. O ţigară, acolo... Cu băutura nu prea mă descurca ei, da-ncolo...

– Câinii erau pe-aici? îl scoase Delia din zona băuturii. Era evident că avea un martor năpăstuit de soartă, dar spera să nu se observe că intervievează un beţiv. Chestie de credibilitate.

– Era prin tufişuri, răspunse Gogu, sărind peste chestia cu oasele aduse de el în ziar. Sărise de teamă că nu va mai pupa, în veci, ajutoare de la Retina 7. Unul care aduce oase câinilor nu e cel mai îndreptăţit candidat la ajutoare.

– Bun. Eraţi deci singur. Ceasul? Văd că n-aveţi.

– N-am, că l-am vândut. L-am vândut după ce am băut garsoniera.

– Vândut garsoniera, îl corectă Delia.

– Nu. Am zis corect: am băut garsoniera. Ceasul să fi fost pe la 9, 9 şi ceva, că la 9 venisem după ajutoare. Am stat vreo câteva minute, zic poate o veni cineva, poate le sortează, le pune în pungi. Când colo, apare un camion aşa, cu antene, ca alea cu care s-a mers pe Lună. Trage cu spatele la bancă, aproape să mă strivească. Coboară doi inşi din spate. Din faţă coboară şoferul – sau cum i-o fi zicând ei – şi încă unul. Ăştia din faţă era cam la fel de înalţi.

– Cum erau îmbrăcaţi? întrebă Delia, aranjându-şi cu stânga o şuviţă de pe tâmpla dreaptă.

– Cum să fie? Ca în filmele cu extratereştri. Că sigur nu era de pe Pământ. Corect? Avea căşti mari, ca de scafandri, cu geamuri maro. Io nu puteam să-i văd, da’ se vede treaba că ei mă vedea. Şi zicea că mă cunoaşte.

– De unde, de când ziceau că vă cunosc, domnule Gogu?

– N-a spus, da’ zicea de cireşele de la Agronomie. Acu’ io nu zic că n-am furat, dar a fost demult. Înseamnă că mă urmărea ei de când eram copil... Altfel nu ştia de cireşe, corect?

Gogu era din ce în ce mai lucid. Lega lucrurile, semn că ori se trezise, ori că îi mai dăduseră să bea în timp ce pregăteau „directul”. Era şi bine, dar era şi rău. Ce l-o fi apucat pe Vigilante să-i aducă aminte chestia cu furatul cireşelor?

– I-aţi mai văzut vreodată până acum? V-aţi simţit urmărit în ultimul timp?

– Doamnă, era unii care mă urmărea, de asta io’s sigur. Dar de văzut, nu i-am văzut niciodată. Întorceam capul – ei se ascundea. Parcă era şi nişte voci, dar nu ştiu de unde venea. Mai ales după „Absolut”...

– Vreţi să spuneţi că veneau de undeva, din absolut? Cum ar fi din neant, de nicăieri?

– Nu neant sau cum ziceţi doamnă, din absolut... vodca. Vocile alea se auzea mai bine când beam „Absolut”. Corect...

– Hai să trecem peste asta. Vorbeau? Cum v-aţi înţeles cu ei? Vreau să spun, cu aceşti extratereştri?

– Vorbea ca noi, da’ cu pârâieli. Cred că era ceva stricat la căşti. Da’ nu de-aia nu m-am înţeles cu ei. Ei o ţinea dungă că să mă ia cu ei pe planeta lor, la mama-naibii. Şi acolo să mă las de băutură, că ei n-are aşa ceva; şi abia p’ormo să mă aducă înapoi.

– N-aţi fost curios să vedeţi cum arată planeta aceea? Era o şansă pe care orice pământean ar fi folosit-o. Eu m-aş fi dus cu ei, se arătă Delia curajoasă.

Era primul indiciu că înclina să creadă povestea lui Gogu. Până atunci fusese neutră: nici prea încrezătoare, dar nici dornică să reteze varianta lui Gogu cu extratereştrii.

– Poate dumneavoastră nu beţi, duduie. Io dacă nu beau, mor. Corect? Cum să mă duc io în deşertul ăla? spuse, indignat, Gogu, de parcă cerea aprobarea celor din jur şi a telespectatorilor.

– Poate chiar voiau să vă ajute să vă lăsaţi de băutură.

– Da’ de unde! De unde să mă ajute, duduie? Că nici ei nu are chiar de toate. Dacă avea ei de toate, nu fura banca asta de aici, corect? Şi încă le mai trebuie bănci. Uite ce mi-a lăsat.

Momentul fusese păstrat mai la urmă, pour la bonne-bouche. Gogu împinse spre cameră şi aceasta făcu un prim plan cu afişul nostru „Urmează a doua bancă!”. La semnalul acesta, Delia încetă să mai improvizeze şi începu să citească un text pregătit dinainte:

– Farsă sau furt calificat al unor extratereştri sau al unor pământeni de care ar trebui să ne fie ruşine, dispariţia băncii noastre ridică un mare semn de întrebare: dacă nu mai avem nicio siguranţă nici la lumina zilei, oare nu ne merităm soarta? Nu am îndurat prea mult un guvern care ne duce, încet şi sigur, spre pierzanie? Un guvern care, îndată ce a fost votat, a uitat că trebuie să apere pe cetăţeanul de rând şi bunurile sale? Un guvern care ştie să mărească taxele, ştie să reducă personalul din forţele de ordine, dar nu ştie că toate au o limită! Iată, astăzi a dispărut doar o bancă. Mâine va dispărea a doua. Până când?

Am zâmbit. Eram gata să-i răspund, împreună cu alte câteva mii de telespectatori puşi pe glumă: „Până când vom rămâne fără nicio bancă”.

 (va urma)