Apărută la editura George Dinu şi lansată în 2008 la cafeneaua  Librăriei Diverta Magheru, având ca slogan:  Degustare de carte proaspătă,  ,,În sfârşit, America”, duce pe mai departe povestea din romanul ,,Către faţa nevăzută a New York - ului”. Lectura noii cărţi  îi dă cititorului atât posibilitatea să afle despre cei dispăruţi în urma aventurii din Caraibe, cât şi să descopere unele feţe ascunse ale emigrarii. Scris în aceeaşi notă, în care spiritul aventurier domină, romanul te poartă nu numai prin ţinuturile tropicale, dar şi prin vestitele cartiere newyorkeze Manhattan, Bronx, ori Brooklyn. Cele câteva registre care schimbă tonul povestirilor te determină să rămâi permanent ancorat în lectură.

Romanul este preluat spre comercializare, de reţeaua Diverta, apoi de Compania de Librării Cartea SA, Libăria Eminescu din capitală, Casa de difuzare Alfa şi Omega, la Sinaia de reţeaua M.M Star, iar la Braşov de către Libris,  şi de Compact SA. ,,În sfârşit, America”, împreună cu primul roman, pot fi găsite şi în Aeroportul Internaţional Otopeni, la standurile librăriilor AVEC  M.M. Impex.

Romanul poate fi cumpărat de la unităţile mai sus menţionate, sau prin internet accesând: www.librariatuturor.ro  ; www.librariaeminescu.ro ; www.dol.ro  ,     la un preţ ce variază între 14,50 – 18 lei.  

             Capitolele anterioare

                                         Capitolul 16. O poveste adevărată 

Duda povestea frumos. Vocea îi era atât de catifelată încât mă simţeam îndemnat să o mângâi. Făcea des pauze, udân-du-şi gura cu vin roşu pentru a-şi păstra umezeala şi culoarea buzelor. O ascultam pentru prima dată cu seriozitate, pentru că vremea în care mă gândisem doar la drăcii trecuse. Fiindcă doream să pătrund cu totul în acţiunea poveştii, mă înghesuiam cât mai mult în trupul ei. Aşa o auzeam mult mai bine, fără să fie obligată să vorbească tare. Era obosită, de altfel, sau temătoare poate. Istoria aceea o marcase şi pe ea, nevenindu-i a crede acum că fusese adevărată... Că noi doi ne dovediserăm capa­bili de atâta nebunie, încât ne riscaserăm viaţa, pentru a ne reîntâlni într-un final aici, în această fabrică părăsită. Mai sor­beam şi eu din paharul ei, dar câte puţin, pentru că doream să rămân lucid. Presimţeam că după aceea aveam să ne despărţim din nou pentru un timp, poate pentru totdeauna, încercam să înţeleg cât mai mult din ce şuşotea, apropiindu-mi faţa de gura ei. Cine ştie când avea să mi se mai ivească o ocazie ca asta? Vinul de pe buzele ei era mai bun decât cel din pahar, îmi ajun­gea direct în inimă.

-Tu, cu Oana şi Bogdan porniserăţi către Santo Domin-go - începu Duda în şoaptă, parcă cu grija să n-o audă şi altcineva. Vă urmărisem cu lacrimile în gât, pentru că zilele petrecute alături de voi nu erau de uitat, în ciuda nenorocirii în care intrasem. Dar ce puteam face? Aş fi alergat şi eu după voi... Însă fiii mei plângeau ghemuiţi lângă mine, speriaţi şi amărâţi că nu mai ajungeau odată la tatăl lor, în New York. Aţi dispărut după cotitura potecii din junglă, iar începând din acel moment n-a mai fost răgaz pentru amintiri. Mi-am şters faţa detranspiraţie şi, pipăind frunţile copiilor pentru a mă încredinţa că sunt lângă mine, am descoperit că şi ei aveau răni sângerânde. Am crezut că vom muri! Cui să-i cer ajutor? Sara şi Daniel ple­caseră înaintea voastră, iar cei rămaşi cu noi, împrăştiaţi prin tufişuri, erau la fel de speriaţi. Am început să ţip, în speranţa că mă veţi auzi, dar nu v-aţi întors, şi atunci a trebuit să accept situaţia. Apoi ne-am regrupat. Nu ştiu câţi eram la un loc. Întunericul, frica de moarte, vegetaţia tropicală, dar mai ales hărţuiala băştinaşilor, care cu siguranţă ne pândeau din ascun­zişuri, mă făceau să gândesc doar pentru mine şi copiii mei. Rămăsesem singura femeie în grup. Tovărăşia Oanei mi-ar fi prins bine, chiar dacă era mai temătoare şi la fel de firavă ca mine. Am început să plâng, ascunzându-mi faţa în mâini pentru a nu fi văzută de cei mici... Imposibil să mă stăpânesc, îmi muşcam buzele în efortul de a nu izbucni în hohote, rugându-mă lui Dumnezeu să-mi salveze măcar băieţii, îi strânsesem pe lângă mine, îngrozită la gândul că i-aş putea pierde definitiv. Tremuram toţi trei, cu braţele încolăcite unul în jurul altuia, ca nimeni să nu ne despartă, fără a ne da seama cât timp se scur­sese de când plecaserăţi voi. La un moment dat am zis să fugim în urma voastră, în ideea că v-am putea ajunge, dar eram com­plet epuizată. Chirciţi la pământ, continuam să ne ţinem înlăn­ţuiţi, singurul lucru pentru care mai aveam energie. Se făcuse linişte desăvârşită, o linişte înfricoşătoare, de parcă jungla murise. Nici ceilalţi nu mişcau. Auzeam doar respiraţiile întretă­iate ale copiilor, în chinul lor de a-şi camufla plânsul. Suspinau din ce în ce mai rar, şi într-un târziu au adormit, aşa îmbrăţişaţi cum erau. Am încercat să aţipesc şi eu, sperând că astfel voi înceta să mai număr minutele groazei, aşteptând răsăritul cu lumina lui ca pe singura speranţă că Dumnezeu este aproape de noi şi ne vede. Însă coroanele palmierilor, ce arătau ca nişte umbrele strâmbate de furtună, acopereau totul. Doar atuncicând briza oceanului se încumeta să mişte puţin vegetaţia observam firave şuviţe luminoase strecurate printre frunze.

Am rămas aşa ghemuită, ţinându-mi copiii strânşi lângă mine, mult timp. Nu-mi mai propuneam să apreciez cât timp trecuse, mulţumită că măcar nu ne deranja nimeni. Chiar şi speranţa fugise de mine, iar într-un târziu am adormit profund, visându-vă pe voi. Eraţi undeva într-un lan de grâu, în locuri pe care nu le cunoşteam. Bogdan şi Oana zâmbeau, iar tu îmi făceai semne cu mâna, chemându-mă. Adierea vântului mişca spicele, făcând valuri unduitoare ce mă ameţeau, încercam să mă îndrept către voi, dar strălucirea soarelui, amplificată de reflexia lanului auriu, mă orbea, astfel că v-am pierdut din ochi. Pentru un moment nu mai eraţi... Am crezut că v-aţi ascuns în lan şi m-am răsucit către locul unde-mi lăsasem copiii, desco-perindu-vă acolo. Am început să alerg fericită către voi, dar cu cât fugeam mai tare, cu atât voi împreună cu băieţii vă îndepăr­taţi, până ce, epuizată, am căzut la pământ. Târându-mă dez­nădăjduită, am început să strig, în speranţa că mă veţi auzi...

Dar visul se destramă brusc, fiind trezită de copiii mei, cuprinşi de panică. Realizai repede că eram în junglă, nu în lanul de grâu... Rămăsei înmărmurită la vederea camionetei abia oprite, din care săreau militari înarmaţi şi o porneau în fugă spre noi. Era ziuă de-acum. Soarele, care ne binecuvântase cu întârziere, lumina totul. M-am răsucit căutând un nou ascunziş pentru băieţi, dar am descoperit în spatele tufelor grupul de băştinaşi cu macetele ridicate. Am rămas pe loc, fără a mai face vreun gest, doar strângându-mi puii la piept. Nu se atinse nimeni de mine, însă ochii unui militar înarmat mă urmăreau cu atenţie, în câteva zeci de secunde, zona fu încercuită şi luată la puricat. Doar Robert împreună cu alţi doi se ascunseseră mai departe, în vegetaţia deasă. Ajutându-se de câini, grănicerii scotoceau toate tufişurile şi grămezile formate din nuci de cocos.Iniţial, mă gândisem şi eu să-mi vâr copiii într-un morman din preajmă, dar riscul de a fi arestată în timp ce ei ar rămâne acolo mă oprise. Privisem cu spaimă, neputincioasă, cum trei compa­trioţi fugiseră către mlaştina plină de lighioane veninoase. Nu întrezăream prea mari şanse de scăpare pentru niciunul, amin-tindu-mi fugitiv de plecarea voastră, pe care până atunci nu stătusem s-o analizez. Chiar nu înţelesesem de ce tu, George, erai dispus, după atâta zbatere şi riscuri, să renunţi la America, unde te aştepta soţia. Am crezut că de fapt nici n-o mai iubeai. Acum, pasăre să fi fost, aş fi dorit să zbor cu puii sub aripă către tine, ca să ne ocroteşti, alături de Oana şi Bogdan. Nu mai aveam pe nimeni căruia să-i cer ajutor, doar pe Dumnezeu, către care priveam cu ochii înlăcrimaţi, cerşindu-i puţină milă pentru a nu mai fi hăituiţi ca animalele sălbatice.

Pe rând, cei descoperiţi erau târâţi ca nişte vite duse la tăiere şi urcaţi cu forţa în camion. A durat ceva până când javrele s-au potolit din lătrat, dându-le militarilor convingerea că toţi fugarii fuseseră capturaţi. N-am numărat câţi rămăseserăm. Ce importanţă mai avea, pentru că nimeni dintre noi nu-l ştia pe şeful militarilor. Vedeam grupul de băştinaşi rânjind, bucuroşi că ne alungaseră din ograda lor, şi pe grăniceri, care ne ţineau sub supraveghere, cu armele îndreptate spre noi. Când i-au terminat de urcat în camionetă pe toţi cei prinşi, m-am suit şi eu cu băieţii, apoi militarii cu dulăii lor. Stăteam toţi ca sardelele, blestemându-ne probabil unii pe alţii, dar, cu excepţia câinilor, eram totuşi oameni şi nu ne puteam sfâşia între noi. Mi s-a îngăduit să rămân lângă băieţi, şi niciunul dintre militari n-a îndrăznit să se lege de mine. Doar mă radiografiau cu privirile, pornind dinspre călcâie până în dreptul sânilor, unde tricoul, sfâşiat probabil de crengi, nu mă acoperea complet, încet, fără a schiţa vreun gest de ură, încercând să zâmbesc, m-am strecurat mai către faţa maşinii, trăgând şi copiii după mine.Vehiculul s-a urnit abia după o ultimă inspecţie sumară făcută de grupul băştinaşilor prin vegetaţia din jur.

Aşa am lăsat în urmă acel loc blestemat, în care speranţa arzătoare că vom ajunge în America se transformase în trage­die. Nu ştiam unde or să ne ducă şi ce au de gând cu noi. Nu mai întrezăream nicio nădejde în schimbarea situaţiei, fiindcă nu se mai putea. Eram pentru a treia oară arestaţi pe această insulă blestemată şi bănuiam că şansele de a mai scăpa deveniseră nule. Am început de-atunci, din momentul plecării cu camionul, să reiau în gând firul întregii aventuri, pas cu pas. V-am întâlnit şi pe voi în această călătorie imaginară, care de fapt se desfăşurase la modul cât se poate de real. Nu desco­peream niciun lucru care să mă acuze pe mine ori pe voi, românii. Hoţii erau la New York, sau în cu totul altă parte, poate chiar pe această insulă, petrecându-şi vacanţa în preajma noas­tră. Am lăsat apoi gândurile, pentru a mă concentra asupra celor ce se petreceau sub ochii mei. Ajunserăm în mica localitate trecând prin hârtoape, ocolind mlaştini şi strecurându-ne printre pâlcuri răzleţe de palmieri, singurii ce ne mai mângâiau cu umbra lor... după o călătorie ostilă precum păzitorii noştri, care, bătuţi de soarele arzător al tropicelor, îşi împietriseră chipurile, care ajunseseră ca ale unor statui. Erau absolut ţepeni, parcă lipiţi de armele lor lucitoare şi de obloanele camionului. Nici măcar transpiraţia ce le curgea şiroaie pe frunţi nu le modifica trăsăturile. Doar ochii îi demascau că sunt vii, privindu-ne cu un interes ce trăda, sigur, duşmănie.

Deşi drumul mă epuiza minut cu minut, încercam din răs­puteri să rămân lucidă, simţind cum mă scurg încet către podeaua camionului, ce se zbătea prin gropile drumului în egală măsură cu noi. Toţi parcă deveniserăm parte din această cutie mişcătoare, contopindu-ne sufletul cu barele metalice, încleş-tându-ne mâinile de ele până la sânge, în încercarea de a neţine pe picioare. Am închis de multe ori ochii, ameţită de soarele ce-mi fierbea creierul, crezând atunci că am să mor, dar mânu­ţele copiilor agăţate de mine îmi transmiteau energie prin dege­tele lor firave. Ei mă încurajau şi mă obligau să rezist cu precizia unui ceasornic, ancorându-se la intervale egale de braţele mele vlăguite. Când, pentru puţine minute, redeveneam stăpână pe simţurile mele, priveam pe furiş la ei, spre compatrioţi ori spre românii arestaţi împreună cu mine... Sau către militari, care parcă erau deja condamnaţi la o pedeapsă mai grea decât cea pe care urma să o primim noi, fugarii. Mă întrebam oare ce mai doream cu toţii de la viaţă... Ce urmăream de fapt, pentru că şi unora, şi altora ne era foarte greu... Dar nici pentru mine nu mai găseam răspuns. Doar fierbinţeala pe care o simţeam radiind din palmele copiilor mei îmi justifica existenţa şi acţiunile, în rest, eu însămi n-aş mai fi dorit nimic...

Pe uliţele nisipoase ale aşezării, obligat de praful ce venea după noi ca un nor, şoferul a încetinit, reducând din zdruncină­turi. Abia atunci stomacul meu întors pe dos a început să-mi dea o senzaţie de uşurare, iar gura amorţită de încleştarea la care fusesem obligată pentru a rezista şocurilor din maşină s-a mai relaxat. Simţeam dureri în fălcile eliberate de presiunea muşchilor încordaţi, în momentul în care am încercat cu limba să găsesc puţină salivă, să-mi umezesc buzele. Numai un venin amar dinspre stomac mi-a fost sucul alinării. Pe măsură ce camionul încetinea, curioşi ai ţinutului alergau paralel cu drumul, ba chiar încercau să întreacă vehiculul, pentru a prinde locuri mai bune la ridicolul spectacol, poate singurul eveniment impor­tant al anului în acea urbe. Un sentiment al dispreţului faţă de mine însămi mă cuprinse, găsind în gestul abandonului tău, George, un act de demnitate, pentru că noi, cei din maşină, deveniserăm acum nişte animale de circ prinse-n laţ. Camionul a oprit şi am rămas ascunşi privirilor sfidătoare doar cât prafulcare ne urma a trecut peste noi. Apoi, curioşii s-au adunat roată, lăsându-i să coboare doar pe militari şi câinii lor, ca şi cum ei, localnicii, ar fi fost proprietarii capturii. Noi am rămas sus, în vehicul, bucurându-ne amar până şi de spaţiul eliberat. Abia atunci am reuşit să mă aşez pe podeaua încinsă precum tru­purile noastre pline de răni. Fierbeam... Am zăcut o vreme, aşteptând să vină sfârşitul. Dacă n-ar fi fost copiii să-mi ţină umbră, cu siguranţă aş fi murit. A trecut ceva timp până când ne-au cărat în clădirea poliţiei, şi abia acolo am apreciat privirile de afară ale localnicilor ca fiind mai puţin sfidătoare, pentru că erau ale unor oameni, iar nu ale fiarelor care ne păzeau. Dar lucrurile aveau să meargă mai departe... 

 (va urma)