Desi nu figureaza in nicio enciclopedie, locotenentul Ion Voiculescu face parte din multimea de eroi uitati ai celui de al Doilea Razboi Mondial, eroi ale caror fapte de arme au umplut de glorie Aviatia Romana. El si-a pus viata in pericol pentru eliberarea dramatica a unor ostasi romani prinsi in incercuire la Stalingrad, acolo unde nu mai erau sperante de salvare iar moartea le parea tuturor un prieten care le intindea o mana de ajutor pentru a-i salva din infern.

In luna noiembrie 1942 a avut loc pe frontal de la Cotul Donului-Stalingrad o puternica ofensiva a armatei terestre sovietice sprijinita de aviatie, ofensiva care a fost  pregatita impreuna cu aliatii lor anglo-americani care le-au asigurat sprijinul logistic si materialul de lupta ce sosea in convoaie de vapoare in porturile Arhanghelsk, Murmansk si Vladivostok. Intr-una din misiunile de informare in liniile inamice, slt aviator Gh. Bals a zarit prin ceata rarefiata convoaie de trupe motorizate sovietice care inaintau spre linia frontului. Raportand acest lucru Statului Major al Corpului Aerian Roman, Divizia Blindata a primit ordin sa porneasca in ajutorul Armatelor a 4-a si a 6-a romana si germane care fusesera incercuite.

Un timp aceste trupe au fost aprovizionate in conditii satisfactoare, dar, in momentul in care nu li s-a mai putut parasuta munitii, hrana si carburanti, datorita avansarii trupelor sovietice, soarta lor a fost pecetluita. In aceasta situatie deosebit de dramatica pentru ostasii romani, avioanele grele de transport au primit misiunea sa salveze cat mai multi dintre militarii prinsi in incercuire. Aparatele de zbor care reusisera sa sparga cercul de foc si sa aterizeze in mijlocul lor erau luate cu asalt de toti cei care doreau sa scape din cercul care se micsora din zi in zi.

Dupa ce avioanele erau pline, cei care nu incapusera si ramasesera la sol se urcau disperati pe aripi, se agatau de trenul de aterizaj sau intrau in ampenajul cozii avionului. Dupa decolare, primii care cadeau erau cei de pe aripi, apoi cei agatati de jambele trenului de aterizaj, iar cei din ampenaj ajungeau complet degerati, atat cu nasul, urechile si degetele mainilor si piciorelor degerate, fiind necesara amputarea lor.                              

Din aceasta incercuire anumite unitati romane, dezmembrate, reusisera sa scape  prin liniile germane, dar asa zisii “aliati” ai nostri i-au arestat, obligandu-i sa lupte alaturi de trupele lor in loc sa fie indrumate catre spatele frontului pentru refacere completare si reorganizare, asa cum procedasera cu ostasii lor iesiti din incercuire.   Astfel s-a putut verifica inca odata ca asa zisa camaraderie de arme cu nemtii era doar o vorba goala. 

Misiunea de sacrificiu cerea ca un aviator sa se ofere sa duca un plic cu multe sigilii de ceara rosie, plic ce continea ordinul expres de eliberare a tuturor ostasilor romani retinuti de trupele germane. Acest document confidential trebuia predat personal comandantului german din sectorul Morowskaia-Tacinskaia care refuzase sa execute ordinal primit prin telefon si ceruse ca acest lucru sa-i fie adus la cunostinta in scris, din partea Statului Major German. Intrucat aceasta misiune de zbor implica riscuri enorme, ofiterul aviator trebuia sa se ofere voluntar.

Singurul dintre toti care si-a asumat fara sovaire toate riscurile a fost slt. Ionica Voiculescu, insotit de sergentul Cazan, care vorbea perfect atat limba germnana, cat si rusa.

In  acel moment deosebit de tensionat cand toate privirile  exprimau ingrijorare, lt.Florian Buchiu (ale carui amintiri au stat la baza acestui remember), s-a simtit obligat sa atraga atentia camaradului si prietenului sau asupra dificultatii misiunii pe care se oferise sa o indeplineasca. El i-a adus la cunostinta faptul ca nu se cunostea nicio coordonata si nu exista niciun reper care sa fie luat in calcul, iar teritoriul dintre Tacinskaia si Morozowskaia era destul de vast, nu se stia locul unde actionau trupele germane in mijlocul carora trebuia sa aterizeze si nici la ce distanta se aflau trupele sovietice si linia frontului . In plus, avionul lui nu avea instrumente moderne de zbor, nu avea mitralior la bord si nici radio-telegrafist, vizibilitatea era aproape inexistenta iar peste doua ore urma sa se lase intunericul.                                                

Slt. Ionica Voiculescu l-a asigurat ca stie toate aceste lucruri dar ca trebuie sa-i ajute pe ostasii romani pe care ii vazusera toti aviatorii din zborul avioanelor cum marsaluiau sau se tarau izolati sau in grupuri mici prin viscolul care spulbera zapada, fara imbracaminte de iarna vatuita, fara hrana, fara armament, printre cadavrele de cai si soldati degerati, printre carute si care de asalt distruse sau rasturnate, numarul lor imputinandu-se din zi in zi. “Trebuie sa-i ajut”, a zis el imbracandu-si costumul de zbor. In acel moment toti camarazii lui i-au imbratisat atat pe el cat si pe sergentul Cazan, iar slt. Ionica Voiculescu le-a zambit tuturor si fluturand mana in semn de prietenie s-a pierdut in ceata care se lasase.

Misiunea s-a dovedit a fi dificila chiar de la inceput intrucat ceata era deosebit de densa, fiind obligat sa zboare la joasa altitudine in asteptarea risipirii ei. Incepuse de acum sa se intunece si nu se zarea nici urma de Tacinskaia sau Morozowskaia. Dupa putin timp au zarit niste lumini si s-au indreptat spre ele, dar acolo erau lupte in toi si in curand au auzit explozia obuzelor. Au fost intampinati cu o ploaie de trasoare iar avionul lor a fost atins de cateva gloante care au perforat rezervorul de benzina, din fericire insa avionul nu a luat foc.  “Trebuie sa aterizez cu orice pret” si-a spus el indreptand avionul spre o pista acoperita de zapada care se zarea, crezand ca au cazut in mana rusilor.  Din fericire insa era un deposit de alimente german care se evacua, unde li s-a promis ca a doua zi vor fi transportati cu o motocicleta la comandantul Armatei germane pentru a preda documentul primit din partea Statului Major German.

In zorii zilei urmatoare au mers pana la Comandament cu motocicleta care inainta pe un teren ce semana cu infernal. Pretutideni erau cadavre  de soldati sfartecati, unii fara cap maini sau picioare, bucati de trupuri omenesti printre tancuri distruse si masini incendiate, ca urmare a inclestarilor nemaipoenite in care nu au lipsit luptele la baioneta cu teste sfaramate si paturi de pusca cu urme de creier pe ele. Atacul sovietic fusese respins, dar pretul platit fusese enorm de mare, constand in vietile unor oameni adusi de la mii de kilometri departare  sa cucereasca o tara care isi apara cu inversunare teritoriul.  Au mers cu motocicleta prin acel peisaj halucinant pana la Comandamentul German unde au predat plicul si au primit raspunsul comandantului.

Dupa ce au astupat gaurile rezervorului de benzina al avionului lor cu coceni de porumb si banda adeziva, precum si gaurile din aripi, fuselaj si ampenaj, au cautat benzina dar nu au gasit in depozitul geman nici macar un singur litru. Au gasit in schimb petrol cu care au incarcat rezervorul, deoarece  motorul avionului  functiona si cu petrol. Dupa un timp au decolat sburand la joasa altitudine, zarind o coloana de circa 500-600 de ostasi romani care marsaluiau spre sud, trupe care fusesera  eliberate din prizonieratul german si se indreptau acum spre centrele de regrupare si refacere a unitatilor combatante. Au micsorat inaltimea si le-au facut semen prietenesti cu mana iar ei recunoscand avionul romanesc le-au trimis urale de bucurie, nestiind ca ei erau cei care contribuisera decisiv la eliberarea lor din infenul de la Tacinskaia.            

Dupa trecerea catorva zile de la plecarea lor, camarazii care isi pierdusera speranta ca ii vor mai revedea vreodata, au auzit in seara celei de a treia zile zumzetul unui motor de avion cunoscut si in mijlocul intregului personal al escadrilei care au iesit curiosi afara, avionul lui Ionica Voiculescu a aterizat, din el coborand teferi si nevatamati amandoi, nedormiti si nebarbieriti de trei zile. Au fost luati pe sus si dusi in baraca, unde slt. Ionica Voiculescu i-a intins comandantului un polic sigilat, raportand sec”:

 “Sa traiti D-le Capitan, misiunea  a fost indeplinita”.