Detractorii contemporani ai lui Eminescu, după ce au minimalizat valoarea sa literară, au atacat doctrina sa politică şi l-au anatemizat drept şovin. Dacă valoarea estetică a creaţiilor eminesciene este impopsibil de negat, celelalte două probleme sunt discutabile şi merită atenţie. În doctrina sa politică Eminescu s-a arătat un partizan al monarhiei constituţionale, promotor al clasei ţărăneşti şi adept al unui progres social lent, bazat pe dezvoltarea formelor tradiţionale.

În “Dicţionarul explicativ al limbii române”, cuvintele: reacţionar desemnează un partizan al reacţiunii politice, un contrarevoluţionar; reacţionarismul este o concepţie politică reacţionară, o atitudine duşmănoasă faţă de progres; reacţia denominează împotrivirea politică şi economică a claselor în declin faţă de orice manifestare a progresului social; în cocluzie, reacţionarii fiind cei care susţin această împotrivire şi vor restaurarea orânduirii vechi.

Aplicând strict aceste conotaţii, am avea argumente atât pro cît şi contra unei gândiri eminesciene reacţionare. Faptul hotărâtor constă în faptul că Eminescu nu făcea parte dintr-o clasă privilegiată care îşi apăra interesele. Toate articolele sale politice (remunerate prost şi cu întârziere), deşi conservatoare, atestă o sinceritate şi o grijă pentru naţie ieşite din comun.

Cercetând în amănunţime viziunea sa politică, trebuie să nuanţăm aspectele.

Pentru a răspunde la întrebarea dacă a fost Eminescu în gândirea sa politică reacţionar, trebuie să urmărim succint teoria sa, ţinînd cont de condiţiile istorico-sociale şi economice din vremea sa. Am folosit ca material documentar ediţia comentată de D. Murăraşu – MIHAI EMINESCU – SCRIERI POLITICE (Ed. Criterion publishing, Co. Ing. USA, 2000).

1. Condiţiile istorice, sociale, politice şi economice din vremea lui Eminescu

Austro-Ungaria stăpânea Ardealul şi Bucovina (din 1874), Turcia (până în 1877) şi Rusia aveau suzeranitatea Principatelor Române Unite (începând cu 1859).

Autonomia Transilvaniei din 1863 e pierdută în 1867 (prin pactul dualist austro-ungar). În perioada 1867-1881, reprezentanţii români în Dieta de la Budapesta propovăduiau pasivitatea nostră. În 1881 apar memorandiştii energici, dar nici ei nu obţin autonomia Ardealului. Naţionalităţile dominatoare promovează deznaţionalizarea noastră: ungurii n-au pus nume ungureşti; în Bucovina, austriecii au promovat catolicismul împotriva ortodoxiei autohtone; preotul austriac Hacman a fost numit mitropolit al Bucovinei (în 1873); rutenii au primit privilegii ca să ne dezbine, la Cernăuţi s-a înfiinţat Universitatea germană. În ţară, domnitorul sub care s-a realizat unirea Moldovei cu Ţara Românească, Ioan C. Cuza a fost detronat (1866) şi înscăunat regele Carol I. Austro-Ungaria s-a înfiltrată în economia ţării (în concesionarea căilor ferate, industrie, comerţ etc), Constituţia a fost revizuită în favoarea străinilor.

Partidele politice care luptă pentru supremaţie sunt partidul liberal şi cel conservator. Rivalităţile au devenit atât de aprige încât politica a devenit singura pasiune a românilor.

După Războiul de Independenţă (1877) patimile politice devin şi mai înverşunate.

2.Gândirea politică a lui Eminescu

În viziunea eminesciană, omul, supus egoismul individual (poate sub influenţa filosofiei lui Shopenhauer)  se comportă conform dictonului ”Homo homini lupus!” Totuşi, prin evoluţie şi specializare, apar interesele comune şi astfel se creează clasele, iar principiile comune conduc la naşterea partidelor. Odată cu trecerea timpului, clasele privilegiate se închistează, devenind caste.

Statul trebuie să asigure armonizarea intereselor individuale cu a claselor. Viaţa socială e mişcare, statul e stabilitate.

În concepţia lui Eminescu, statul trebuie să se dezvolte organic, natural, ca o plantă sau ca un organism, trăgându-şi sevele din tradiţie ca să evolueze fără salturi. Statul trebuie să fie în slujba naţiei, să-i asigure interesele şi dezvoltarea. Omul nu aparţine întregii omeniri ci naţiei sale.

Străinii, prin interesele lor cosmopolite, şubrezesc naţia (bazată pe limbă şi tradiţii). Unitatea socială este asigurată de naţie şi nu de stat. În jurul monarhiei naţia se organizează ca albinele în stup în jurul mătcii lor. Statele cu monarhii ereditare, stabile, au progresat. Noi, în perioadele în care ne-am răsturnat domnii am decăzut. (Influenţa austriacă - conferinţă ţinută sub auspiciile Junimii la 16.03.1876 şi publicată în „Convorbiri literare” din  01.08.1876). Eminescu are o încredere exagerată în instituţia monarhică, în spiritul ei de dreptate.

În articolul Să facem un congres (“Federaţiunea” 17/5.04.1970) Eminescu afirmă că dualismul austro-ungar este o mostruozitate, românii trebuie să facă un congres în care să arate că Ardealul e al lor şi să apeleze la spiritul de dreptate al tronului. De ce ungurii să stăpânească aici: “Avem dreptul de a petiţiona. Sala tronului este, trebuie să fie deschisă popoarelor ca şi indivizilor, şi inima suveranului trebuie să fie dreaptă şi nepărtinitoare, fără considerente unilaterale faţă de toţi…” Cehii cer autonomia Bohemiei şi noi de ce nu o cerem pe a Ardealului? “Oricare bun cetăţean are datoria de a se ocupa de viitorul patriei sale şi de aceea şi românii prin natura lucrurilor au datoria de a provoca un congres general al lor, care să determine atitudinea naţiunii româneşti faţă cu o eventuală schimbare a sistemei constituţionale.” Eminescu acceptă situaţia de fapt dar cere autonomia Ardealului.

Organizarea de stat recomandată de Eminescu, trebuie să asigure: a) stabilitatea prin monarhie ereditară; b) munca eficientă, prin eliminarea paraziţilor; c) economia echilibrată între recompensă şi efort.

a). Scopul suprem al statului trebuie să fie propăşirea naţiei, bunăstarea ei. După aceste criterii, poetul laudă oligarhia şi critică liberalismul,  pe care-l consideră dominat de interese personale, care şubrezesc statul înăuntru şi în afară, periclitându-i existenţa.

În concepţia lui Eminescu, statul trebuie să asigure “împăcarea formelor tradiţionale de existenţă, cu cuprinsul lor nou, cu dezvoltarea nouă”. Formele împrumutate din Franţa nu corespund tradiţiei noastre. Sunt forme fără fond. Progresul trebuie să se facă  încet şi gradat. Prin ereditate/tradiţie suntem conservatori, ceea ce încetinează mersul înainte, prin adaptabilitate căpătăm aptitudini noi care accelerează progresul, dar nici o schimbare nu se face spontan pentru că atunci puţini progresează şi majoritatea rămâne în urmă.

Civilizaţia nu înseamnă introducere de forme noi care nu ni se potrivesc ci naţiile trebuie să-şi urmeze evoluţia lor firească. Civilizaţia adevărată răsare din adâncimi proprii. Noi  nu avem încă o civilizaţie românească. Mai bine stat sănătos cu instituţii barbare decât stat putred cu instituţi frumoase.

b). Despre muncă, Eminescu afirmă cu deplină îndreptăţire: “Munca este legea lumii moderne, care nu are loc pentru leneşi.” Temeiul statului este munca: “Fiecine şi mare şi mic datoreşte un echivalent de muncă societăţii în care trăieşte.” Aceasta este “teoria socială a compensaţiei”. În forme vechi trebuie să aducem un spirit nou. 

Eminescu neagă evreilor drepturi politice pentru că ei nu muncesc ci speculează, condamnă clasa conţopiştilor ca inutilă, clasa politică şi a elementelor superpuse ca exploatatoare şi cere drepturi pentru ţărani.

c). E lăudată epoca boierilor pentru că ţăranii o duceau mai bine. Când erau boieri mari şi puţini era mai bine decât atunci când erau mulţi şi mai mici cu pretenţii la fel de mari care trebuiau satisfăcute de ţărani.

D. Murăraşu concluzionează: “Astfel pentru Eminescu a fi conservator se confundă cu a fi român şi a voi binele naţiunii. Felul cum înţelege el dezvoltarea ţării pe temeiul principiilor conservatoare, nu ni-l arată ostil progresului politic şi social.”

3.      Acuzaţia de reacţionarism adusă conservatorilor, inclusiv lui Eminescu , de către liberali

Liberalii, prin revista Românul, îi acuză pe conservatorii (inclusiv pe Eminescu) precum că ar fi reacţionari. Capetele de acuzare sunt: monarhismul, elogierea regimului moşieresc şi şi a clasei ţărănimii, naţionalismul, vor întoarcerea la trecut şi se  împotrivesc progresului.

4.      Răspunsul lui Eminescu

Eminescu răspunde la toate aceste acuzaţii aduse de liberali (Lămuriri asupra Influenţei austriece în “Curierul intereselor generale nr. 22/1876), în felul următor.:

4.1. Nu a afirmat că despotismul e fericirea popoarelor ci că puterea statului, domnia legii trebuie să fie mai tare decât tendinţele claselor sociale şi să le înfrâneze.

4.2. Nu trebuie ca ţăranul să rămână ţăran ci înaintarea dintr-o clasă în alta să fie bazată pe muncă.

4.3. Nu e rău sistemul constituţional dar prin dreptul tuturor la alegeri conduce la lărgirea privilegiilor progeniturilor claselor privilegiate din trecut (în special ale fanarioţilor şi evreilor).

4.4. Influenţa austriacă e nefastă pentru că ia din mâinile noastre comerţul, meseriile, proprietatea funciară urbană şi în cele din urmă lotul ţărănului român.

În “Timpul” (V) 15.05.1980, Eminescu lămureşte chiar sensul termenului de reacţionar.

4.5. El consideră că la noi termenul de reacţionar nu are nici un sens pentru că partidul conservator şi nici el nu doresc reîntoarcerea la forme vechi de organizare. Conservatorii au luptat pentru realizarea unirii, pentru egalitatea civilă şi instrucţiunea populară, secularizarea averilor bisericeşti etc, fapte pe care acum şi le asumă liberalii. Conservatorii nu au propus nici un candidat la domnie, nu cer nici măcar revenire la regulamentul organic, nu apără privilegii şi constituţii vechi, nu vor să se amestece puterile judecătoreşti cu cele executive ci doar ca alegătorul să nu fie stânjenit în opţiunile sale prin presiuni morale, ameninţări, promisiuni deşarte etc. Dreapta nu voieşte trecutul.

4.6. În articolul intitulat Reacţiunea (“Timpul” (V) 22.07.1980) Eminescu demonstrează că liberalii atacă pe conservatorii cu fraze goale. În concepţia sa, politica liberală a dus la saturarea ţării cu străini, ţăranul nostru devenind simplu salahor agricol, meseriile/breslele au dispărut şi elementele demagogice şi exploatatoare au devenit elemente politice ducând spre transformarea principatelor într-o Americă dunăreană, orientală, deschisă tuturor imigranţilor.

În politică, cuvântul reacţiune a fost folosit întâi la 1789 desemnând contrarevoluţia  franceză. Apoi termenul a evoluat, înseamând o acţiune pentru restabilirea unei stări de lucruri care au existat odată: “Acest soi de reacţiune ni se impută nouă, şi aceasta e o scornitură din partea organelor guvernamentale. Ceea ce voim noi: realitatea în locul frazelor, controlul real al actelor guvernului în locul simulacrului de control, responsabilitatea adevărată în locul ascunderii după clapişti iresponsabili, - toate acestea ar fi un progres pe lângă ceea ce se-ntâmplă astăzi, nu o reacţiune.”

Instituţiile noi încurajează lipsa de caracter, imigraţia, câştig fără muncă pe spatele nefericitului nostru popor. Politica trebuie s-o facă oligarhii, bogaţi şi elevaţi din tată în fiu, tradiţionaliţti care vor binele naţiei, fără salturi cu oameni noi neisproviţi, excroci, puşi pe căpătuială.

5.      Concluzii

Trei aspecte trebuie remarcate în legătură cu doctrina politică a lui Eminescu:

1.    Unitatea remarcabilă a viziunii;

2.    Formidabilele cunoştinţe istorice ale autorului (nu numai ale istoriei noastre dar şi a celorlaltor state europene, ba chiar ale Americii);

                                                  3. Curajul de a spune cu sinceritate absolută lucrurilor pe nume (nu numai îpotriva imperiilor vecine care ne-au asuprit dar şi împotriva pasivităţii şi dezbinării noastre).

Eminescu a făcut politica partidului conservator din dragoste pentru ţăranul român, motiv pentru care accepta un progres lent, bazat pe tradiţiile clasei ţărăneşti, pe care o considera producătoare de bunuri şi ca atare singura reprezentatntă legitimă a naţiei: “Ne mai rămâne o singură clasă pozitivă, pe al cărei spate trăim cu toţii – ţăranul român.” 

Este un fapt pozitiv faptul că poetul considera munca motorul societăţii. Din acest motiv, el se ridică împotriva evreilor şi urmaşilor fanarioţilor care nu produceau direct ci acaparaseră serviciile, românii fiind mai puţin întreprinzători. Eminescu nu a înţeles că şi serviciile sunt necesare şi pentru că de aceste lucruri se îndeletniceau străinii şi nu românii, naţionalismul său ia forme de-a dreptul şovine. Nu mai exemplificăm pentru a un resucita resentimente inutile.

Eminescu are încredere în tron. Putem proclama autonomia Transilvaniei fără a periclita unitatea Austriei. Tronul trebuie să cedeze naţiunilor. Austria trebuie reconstruită prin federalizare.

Tot cu aceeaşi vehemenţă critică şi inactivitatea românilor: “puterea şi mântuirea noastră în noi este!” (articolul În unire e tăria publicat în revista Federaţiunea din 22/10.041870).

În ceea ce priveşte reacţionismul, trebuie să menţionăm că Eminescu nu făcea parte din clasa privilegiată şi nu avea de ce să o apere. El promova politica conservatoare crezând că e spre binele naţiei. O făcea în primul rând penru apărarea ţărănimii pe care o admira sincer. Apoi, după cum mărturiseşte, nu era împotriva progresului, aşa cum susţin reacţionarii care nu vor să-şi cedeze privilegiile, dar credea că progresul trebuie să fie lent şi să se bazeze pe tradiţiile româneşti, nu poate veni progresul prin impunerea unor instituţii copiate după modelul francez, dar care nu au la noi nici o tradiţie.

Istoria a infirmat părerile politice ale lui Eminescu. El nu a înţeles că o clasă socială devenită castă, nu cedează puterea şi de aceea schimbarea unei orânduiri sociale închistate se face prin revoluţie, deci nu lent ci prin salturi.

De asemenea poetul avea un respect şi o încredere utopică în corectitudinea tronului. Ori tocmai împăratul Austiei a instituit dualismul austro-ungar în Transilvania, în scopul dominării asupra naţiei noastre.

Nu vedea cu ochi buni iniţiativa individuală şi concurenţa.

Eminescu nu luptă împotriva principiilor de liberatate şi egalitate ci împotriva abuzului ce se face cu ele. Cere ca alegătorul să fie lăsat în pace să-şi exprime obţiunea şi nu cumpărat cu băutură şi minciuni.

Pentru că nu era împotriva progresului (chiar dacă propovăduia unul lent, bazat pe tradiţii) nu-l putem acuza pe Eminescu de reacţionarism. De naţionalism şi şovinism, da. Istoria nu a confirmat părerile politice eminesciene, nu ştim dacă evoluţia organică a ţării noastre ar fi fost mai bună decât ceea ce s-a întâmplat. Personal consider doctrina idilică, dar din acest motiv nu-l pot considera pe Eminescu reacţionar.

Menţionăm că luptele politice erau şi pe vremea lui Eminescu extrem de virulente, ca şi astăzi.

Lupta acerbă pentru interese proprii în dauna naţiunii, demagogia, intriga, specula, avantajarea consorţiilor internaţionale fără protejarea celor autohtone (în schimbul unor comisioane grase) etc se practicau venal şi atunci ca şi astăzi.

Acum, când ne aflăm sub presiunea globalizării şi a intereselor economice ale companiilor multinaţionale ale Uniunii Europene, trebuie să ne gândim la vorbele lui Eminescu şi să ne protejăm interesele naţiei. 

În final să-l cităm pe D. Murăraşu despre gândirea politică a lui Eminescu: ”El şi-a luat în serios rolul de profet al neamului pe de o parte, de cenzor al plăgilor vieţii noastre politice pe de alta.”