Cap. 19 – Mult zgomot pentru… o bancă (partea II-a)

La un moment dat, Delia îl abandonă pe Gogu. Sosise un echipaj de la Secţia 1 a Poliţiei Capitalei: un comisar, doi agenţi şi un câine lup. Toţi aveau priviri fioroase. Comisarul discuta cu o parte din salariaţi, agenţii măsurau locul lăsat gol de bancă, iar câinele-lup se învârtea în cerc, derutat de chimicalele cu care ne dădusem pe tălpile bocancilor şi cu care impregnasem şi anvelopele camionului extraterestru. Gogu încercă să reia prim-planul pierdut, plin de dorinţa de a coopera cu organele:

– Geaba daţi cu prafuri de amprente, dom’ comisar. Avea mănuşi.

– Ce putem spera, domnule comisar? se mută Delia la el.

– Comisar Vintilă, să trăiţi.

– Credeţi că-i veţi prinde pe făptaşi, domnule comisar Vintilă? Aţi mai avut cazuri similare? îl întrebă Delia, bucuroasă că, în fine, poate să se apropie de interlocutor.

Ca orice comisar de poliţie care apare în cadrul unui furt de la un post de televiziune, comisarul Vintilă declară, precaut:

– Mai întâi, bună ziua dumneavoastră şi telespectatorilor dumneavoastră. La prima vedere pare o farsă. Farsori sau hoţi ordinari, noi, Poliţia Capitalei, vom face totul ca să-i prindem. Şi să vă recuperăm bunul pierdut. Dar faptul că s-ar putea să avem de-a face cu extratereştri...

Al naibii comisar! Îşi deschidea singur portiţa de scăpare. Dacă erau extratereştri, de unde era el să-i prindă? Nici măcar nu erau supuşi vreunei jurisdicţii pământene: nu tu buletin sau carte de identitate, nu tu paşaport, nu tu cazier! Mai avea un talent Vintilă al nostru: se abţinea foarte bine să nu râdă: atâta tam-tam pentru o bancă de lemn! Dacă n-ar fi fost la unui post TV, nici n-ar fi înregistrat plângerea.

– Am dat prin staţie către toate echipajele din zonă, continuă comisarul Vintilă. Toate ieşirile din Bucureşti sunt acum bine păzite. Mulţumită informaţiilor furnizate de cetăţeanul Gogu, orice camion care seamănă a vechicul lunar va fi somat să oprească. Cetăţenii Bucureştiului pot fi liniştiţi: nu se va mai fura nicio bancă. Cei patru, mă adresez vouă: predaţi-vă! Aduceţi banca şi veţi scăpa cu atenuante. Altfel, va fi vai şi amar de voi! Cei care observă vehiculul suspect sunt rugaţi să sune la Situaţii de urgenţă sau să trimită un SMS. Şi comisarul Vintilă indică un număr de telefon şi o adresă de mail.

– Ca de obicei, postul nostru îşi face datoria civică şi sprijină eforturile organelor de ordine, adăugă Delia. Colegii mei din studio mă informează că am deschis pe site-ul nostru un forum unde telespectatorii pot comenta, pro sau contra, posibilitatea ca extratereştrii să existe, să fi vizitat astăzi planeta noastră şi postul nostru de televiziune şi să fi luat, din greşeală, din rea voinţă sau dintr-o strictă necesitate, banca de la intrarea noastră.

Am notat adresa de mail şi numele forumului. Mi-am deschis laptopul. Hakita îmi crease patru conturi de mail – două pe yahoo şi câte unul pe gmail şi hotmail – şi îmi montase şi mie un dispozitiv care coda IP-ul, astfel încât nu puteam fi detectat dacă trimiteam un mesaj prin mail. Am trimis, pe rând, trei mesaje.

În primul, eram un pensionar de pe Ion Ionescu de la Brad care, în timp ce-şi uda florile pe balcon, pe la ora 9:30, văzuse camionul cu antene dând colţul din Vestfaliei pe Ion Ionescu şi luând-o spre Bucureştii Noi.

Tot eu, în drum spre Cimitirul Străuleşti, dar de la o altă adresă de mail, văzusem camionul luând-o spre „Doi Cocoşi”. Vehiculul circula cu viteză regulamentară. În faţă erau doi îmbrăcaţi în combinezoane argintii. Era ora 9:42. Adăugam, la sfârşitul mailului, că privesc întotdeauna cu plăcere emisiunile Retinei 7, le ascult la radio când conduc şi că îmi exprim întreaga compasiune faţă de pierderea pe care a suferit-o postul meu preferat.

În al treilea mesaj, eram în balconul dinspre lac al Palatului Mogoşoaia când am văzut un glob de foc ridicându-se cam în dreptul podului dintre lacul Mogoşoia şi lacul Străuleşti. Globul, învârtindu-se ca un titirez, a trecut prin dreptul meu, pe deasupra lacului, deplasându-se în direcţia nord-nord-est. A trecut prin faţa balconului cam pe la ora 9:50. În urma lui a lăsat o dâră violetă.

Am pus cam aceleaşi mesaje şi pe forum, ca venind de la trei forumişti. Deşi mă grăbisem, nu eram primul care semnala trecerea extratereştrilor pe Pământ.

Unul văzuse camionul argintiu gonind pe autostrada Bucureşti – Piteşti, pe la kilometrul 42. Trei târgovişteni îndemnau poliţia să vină să-l ia dintr-o cazarmă de la marginea oraşului. Mi s-a  părut normal: de-a lungul timpului, toţi răufăcătorii au crezut că-şi vor găsi scăparea la Târgovişte.

Într-o altă postare, extratereştrii abandonaseră banca într-un parc din Miercurea-Ciuc. Stătea acum acolo stingheră, dat fiind că toate celelalte bănci fuseseră furate şi puse pe foc iarna trecută. Ierni grele la Miercurea-Ciuc!

Cele mai multe mesaje erau postate de forumişti din provincie. Răzbătea din mesajele lor dorinţa normală a tuturor localităţilor ţării de a avea drepturi egale cu capitala ţării. Drepturi egale la extratereştri. Aşa cum, imediat după 22 decembrie 1989, fiecare oraş din ţară făcuse revoluţia lui.

La televizor, Delia se retrăsese, dându-şi întâlnire cu telespectatorii la o ediţie specială a Omului de lângă tine. Dar alţi reporteri, care din garnitura de weekend, care din garnitura de elită, se întreceau în interviuri cu tot felul de personalităţi.

N-au lipsit, fireşte, cei doi lideri ai opoziţiei. Primul a venit singur în studio. El nu pleca niciodată din Bucureşti de teamă că, în lipsă, ar fi putut fi dat jos de la conducerea partidului. Celălalt era la un raliu în coastă pe la Pârâul Rece. Corespondenta din Braşov a Retinei 7 l-a găsit destul de repede: respectabilul şef de partid era, ca de obicei, în pom. Bradul n-avea nimic, liderul – doar câteva zgârieturi.

Ambii lideri au glosat pe ideea lansată de Delia, cum că guvernul era de vină. Dar au mers şi mai departe. „Puterea a început prin a fura la numărătoarea voturilor. În curând, se vor fura până şi băncile din Parlament – mai mare ruşinea.” Au sărit amândoi în coasta preşedintelui. Siguranţa naţională era în pericol. Dacă în ţara noastră oricine poate fura orice, înseamnă că şi preşedintele şi guvernul trebuie să plece. Liderii opoziţiei se angajau ca, până marţi, să depună în Parlament o moţiune de cenzură.

Nu ştiu dacă există măcar un cititor care să fi aprobat, la început, ideea mea de a fura o biată bancă. Dar, gândiţi-vă, vă rog: dacă dispărea o bancă din parc sau de la o firmă oarecare, se stârnea o asemenea furtună? Dar ce zic eu furtună; o asemenea avalanşă! Era clar că lucrurile nu vor rămâne acolo: Retina 7 sărise, prompt, pe eveniment şi îl storcea în toate felurile. Dacă furi şi nu te dă la televizor, e ca şi cum ai face o revoluţie care nu e transmisă în direct.

Am luat-o pe Simona şi am mers la Mogoşoaia. Înflorise liliacul. Pe lac pluteau flotile de răţoi. Raţele cuibăreau în ascunzişurile din stuf. Vilele de pe malul celălalt arătau de milioane. Doi pescari băştinaşi, fără undiţe, încercau să vândă carasul recent prins prin metode necatalogate în „Vânătorul şi pescarul”.

Am intrat în palat. În sala tronului am ascultat un concert de muzică preclasică. Privind de sus, din balcon, m-am gândit la soarta nemiloasă a Brâncoveanului, la vitejia haiducilor lui Şapte-cai, la zestrea domniţei Ralu. Am auzit vocile lui Sadoveanu, ale lui Marin Preda, venind de alături, de la fosta Casă de creaţie a scriitorilor.

Aici, cu ochii la Palat şi în ţipetele păunilor, Sadoveanu a scris Neamul Şoimăreştilor. Iar Marin Preda, marele singuratic, s-a sfârşit, epuizat de Cel mai iubit dintre pământeni. Oare ce va consemna istoriografia literară despre A treia bancă? Scrisă în arestul de pe Rahovei şi terminată la Jilava, privind la gratiile celulei?

La terasă erau doar câţiva clienţi. La masa de lângă noi, o pereche în floarea vârstei discuta aprins subiectul zilei:

– Nu mai ştiu ce să inventeze! pufni bărbatul. Auzi: extratereştri! Televiziune de doi bani! Precis că şi-au furat-o singuri, ca să-şi sporească ratingul.

– Grigore, freshul ăsta de portocale nu e deloc fresh. Ce ziceai? Şi-au furat-o singuri? Dar dacă, zic dacă, o fi adevărat? Ai fost tu acolo, să poţi să fii sigur că nu e aşa?

– Mămicule, dacă veneau din cer îi detecta radarul de la Băneasa. Dacă nu erau pământeni, cum de vorbeau româneşte, de i-a înţeles până şi beţivul ăla? Cum? Camion lunar! N-ai auzit că a venit pe roţi şi a dat colţul străzii? Aici greşim noi: credem că o civilizaţie de pe altă planetă e exact ca a noastră. Că oamenii de pe ea arată şi se poartă la fel ca noi: au mâini şi picioare, vorbesc şi fură bănci. De ce trebuie să fie neapărat oameni? De ce să nu arate ca insectele sau ca păsările? De ce să vorbească? Poate că ei comunică prin altceva: de exemplu, prin unde...

– Spune-i chelnerului să mai aducă şerveţele. Prin unde, zici? Poate s-au antrenat, au învăţat limbi pământene. Noi când am mers în Spania n-am învăţat câteva cuvinte din Ghidul de conversaţie?

– Da, învăţau ei româna! Dacă era aşa, învăţau engleza, rusa sau spaniola.

– Mereu eşti nemulţumit. În loc să fii mândru că au poposit tocmai la noi. Că au furat banca noastră, nu o bancă din Paris sau din New York.

– Da, să fiu mulţumit că mai e ceva de furat în ţara asta. Halal mulţumire!

Simona mă întrebă, de parcă n-ar fi avut nicio legătură cu ce se discuta alături:

– Laur, tu ai fura ceva pentru mine?

– Sigur. Orice. Şi Luna de pe cer, am glumit.

– Nu, te întreb serios. Ţi-ai pune viaţa în pericol pentru mine? Ai risca să fii împuşcat sau trimis în puşcărie?

– Pentru tine – orice. Numai să nu-mi ceri să fur ceva ridicol. Cum ar fi banca aceea. Dar, dacă aş face-o, aş avea grijă să nu fiu prins. Nu vreau să fiu departe de tine. Asta doar dacă nu vrei să furăm împreună, ca Bonnie and Clyde...

– Vezi, eşti tu romantic – e normal, scrii poezii. Dar ai un romantism controlat: te-ai arunca în mare, dar ţi-ai lua şi colacul de salvare. Până şi poveştile pe care mi le spui sunt realiste. La tine, Făt Frumos nu se aruncă în lupta cu Zmeul până nu-şi calculează probabilitatea victoriei. Matematic.

– E aşa de grav? m-am arătat îngrijorat. E mai bine să mă plângă Ileana Cosânzeana?

– Nu, fireşte că nu. Dar stau şi mă gândesc: şi plânsul Ilenei Cosânzene, amarnic, ani de-a rândul, e un fel de trăire. Plângi, suferi – e un mod de a supravieţui. Sentimentul subzistă în lacrimi. Sună frumos?

– Minunat. Mă întreb unde or fi dispărut păunii, am schimbat subiectul.

– Iar eu mă întreb pe unde o fi chelnerul. Hai să mergem, spuneai că vrei s-o vezi pe Delia la Omul de lângă tine. Chiar e îndrăgostită de Ianis? se interesă Simona.

– Lulea. Archebuză. Fumegă. Ianis e amnarul. Ştii melodia Beatlesilor: Hapiness is a Warm Gun[1]. Ianis a devenit doza ei zilnică de adrenalină. Ca LSD-ul la Beatlesi. Asta când n-are doza din altă parte, ca astăzi, cu banca. Mi-a ieşit...

– Am urmărit şi eu „directul” ei cu beţivul şi cu poliţia. E deşteaptă, Delia. A lăsat lucrurile în suspans: nu ştii dacă ea crede sau nu crede în versiunea cu extratereştri. Ce spuneai că ţi-a ieşit, Laur?

– Eu i-am împins unul spre altul. Eu i-am vândut lui Ianis strategia, cum s-o abordeze. Înseamnă că voi fi, dacă se va face, naşul lor. Dar mai înainte trebuie să mă însor. Mă iei de soţ?

– E un fel de „vrei să fii soţia mea”? Mă ceri?

– Te cer, Simona. Uite, pun şi genunchiul în pământ, am spus, îngenunchind.

– E mochetă, nu exagera. La bine şi la rău? dădu Simona replica potrivită.

– La bine şi la foarte bine. Răul ne va ocoli.

– Răspunsul e da, dacă mă săruţi.

– Eternitatea a înregistrat sărutul şi ora: 17:33. Locul – Mogoşoaia. Ziua: ziua în care s-a furat banca de la Retina 7. Mocheta era vişinie. Îngheţata – din fructe de pădure. Nota?

– 65 roni, completă chelnerul, prompt.

– A câta cerere de căsătorie de pe mocheta asta? l-am întrebat, dându-i o sută.

– A treia. Prima de la masa asta.

La semnul meu, a păstrat restul. Ca amintire...     

Omul de lângă tine a început cu Nicu Alifantis cântând pe versurile lui Blaga:

„Ne-om aminti, cândva, târziu,

De-această întâmplare simplă,

De-această bancă unde stam

Tâmplă fierbinte lângă tâmplă.” 

Videoclipul era mixat cu poze ale angajaţilor Retinei 7, poze făcute pe banca acum dispărută: câte doi sau în grupuri mai mari. Mă mir că nu puseseră poza băncii, singură, în chenar negru, cu data de instalare şi cu data furtului.

Oamenii de lângă Delia erau diferiţi, ca toţi oamenii. Erau acolo: preşedintele comisiei de studiere a obiectelor zburătoare neidentificate, un profesor-preot – şef de catedră la Institutul de Teologie –, un podgorean din Maglavit, comisarul Vintilă şi Gogu.

– Ne doare când dispare un om de lângă noi, spuse Delia cu o voce gravă. Dar n-ar trebui să fim nepăsători nici când dispare un obiect drag, cum ar fi banca noastră cea de toate zilele. Despre această dispariţie vom discuta în seara aceasta, stimaţi telespectatori. Cu invitaţii noştri – unul dintre ei martor ocular al teribilei întâmplari – şi cu dumneavoastră, care vă puteţi exprima opiniile trimiţând SMS-uri la telefonul indicat pe ecran. Tariful este de 1 euro/minut. Fondurile care vor fi strânse vor fi folosite de organizaţia non-profit înfiinţată astăzi, organizaţie care are ca scop protecţia băncilor.

Delia relată, pe scurt, ce se întâmplase. Din când în când cerea aprobarea lui Gogu, dar avea grijă să nu-l lase să vorbească. Gogu era ferchezuit şi îmbrăcat într-un costum nou de blugi. Am strigat, din fotoliu:

– Unde sunt blugii mei?

Simona, care pregătea un cocteil – reţetă proprie, îmi răspunse de la bar:

– Eu ţi-am luat numai tricoul, de blugi n-am nevoie.

Era perfect adevărat. Cu picioarele ei superbe ascunse în blugi ar fi fost ca Arcul de Triumf înconjurat de schele. Şi oricum, nu de blugii mei actuali întrebam, ci de blugii mei vechi, pe care îi purtase Gogu în ultimii patru  ani.

Gogu părea foarte mulţumit că nu plecase cu extratereştrii, dar se încrunta ori de câte ori Delia îi reteza vorba. Nu era el singurul care-i văzuse pe făptaşi? Singurul care vorbise cu extratereştrii? Atunci ce puteau să povestească ceilalţi? Cerea mereu de băut, dar nu din sticluţele de apă plată. Abia pe la al patrulea păhăruţ s-a liniştit şi n-a mai dat niciun semn că ar vrea să spună ceva. Asculta comentariile celorlalţi de parcă afla ceva nou, care se întâmplase undeva departe, şi da din cap, a aprobare, de parcă de aceea fusese adus acolo: ca să confirme ce spuneau alţii. Nu ca alţii să confirme sau să infirme ceea ce i se întâmplase lui.

Preşedintele Comisiei de Supraveghere a OZN-urilor a trecut în revistă cazurile similare. Cel mai apropiat părea a fi cel cu dispariţia unui ţăran din Sohodol, judeţul Bacău. Ţăranul, cam leneş şi beţiv de fel, se oferise să ducă la păscut calul unui vecin. A plecat pe înserat spre izlazul comunal. Dimineaţa nu s-a mai întors. Nu s-a mai întors niciodată. Nici el, nici calul. L-au căutat peste tot: nu că le păsa prea mult de beţiv, dar voiau să recupereze calul. Nici urmă de amândoi! Cum o văduvă de la marginea satului văzuse un vârtej de flăcări ridicându-se de pe izlaz şi nişte siluete uriaşe, înalte de vreo trei metri, dansând în jurul focului, iar un licean aflat în vacanţă îl citea tocmai atunci pe Daniken, am fost chemaţi la faţa locului. Noi, comisia cu OZN-urile. Pe izlaz era o urmă mare de foc, exact cum lasă o farfurie zburătoare la decolare. Martor ocular aveam: văduva. O şatră de ţigani care-şi făcuse tabăra în satul vecin nu văzuse nici omul, nici calul trecând pe acolo. Aşadar, omul cu calul dispăruseră chiar de pe izlazul Sohodolului. Aveam toate datele necesare pentru a cataloga evenimentul ca atare: OZN. Întâlnire de gradul 7.a-b.

 – De ce 7.a-b.? se interesă Delia. Credeam că întâlnirile cu extratereştrii merg numai până la gradul III.

– Sistemul internaţional de catalogare prevede tot felul de situaţii care pot apărea în viitor, dar care nu s-au întâmplat niciodată până acum, explică, pedant, şeful de la OZN-uri. La 7.c., vizitatorii de pe alte planete iau cu ei un obiect. Cazul nostru, cu banca. Dacă îl luau pe domnul Gogu, în felul lui fiinţă umană, ar fi fost 7.a. Dacă luau un animal – ar fi fost 7.b. Dacă plecau cu mâna goală – era 7.d.

– Totuşi, de ce cazul de la Sohodol e un 7.a-b? insistă Delia.

– Evident că este un 7.a-b clasic. Au luat cu ei şi o fiinţă şi un dobitoc. Al treilea caz de acest fel înregistrat la noi. În celelalte două au dispărut câte un om şi câte un porc. Niciun om nu s-a mai întors. Şi niciun porc. Cazul de la Sohodol a rămas catalogat aşa vreo 9 ani: 7.a-b. Asta până când liceanul de atunci, devenit cap de familie şi profesor de matematici la Focşani, l-a întâlnit pe omul cu calul, dar fără cal, la Ziua Unirii. Calul a rămas „acolo” – i-a spus omul. Pe el îl trimisesră înapoi, acum doi ani, după ce îl studiaseră bine. Acum, din 7.a-b, cazul  a devenit 7.a-b-r. „R” de la revenirea pe Pământ.

– Dar o întâlnire de gradul 1? întrebă Delia.

– Doamne fereşte de una de gradul 1! Catastrofă! OZN-istul îşi duse mâinile la cap. E invazie! Tot globul! Extratereştri peste tot! Posibil să ia globul la remorcă şi să-l ducă în altă galaxie! Un 5, un 4 – astea le mai putem duce: are de-a face cu ei un oraş, sau un cartier, sau un grup de oameni mai mare de doi. La doi oameni e întâlnire de gradul 6. Am avut astfel de dispariţii. Pierduţi în spaţiu! Neant! Nu s-au mai întors niciodată. Şi nici măcar nu erau soţ şi soţie!

Podgoreanul, plictisit şi, totodată, nerăbdător să-şi facă reclamă cramei şi vinului de la Maglavit, întrerupse disertaţia academică şi ozenistă. Delia răsuflă uşurată: începea distracţia, că doar de aceea îl invitase.

– Dom’le, dar ce-o mai frecăm! Pe Petrache Lupu, când s-a întâlnit cu Dumnezeu, cum l-aţi clasificat? Că doar Dumnezeu n-o fi fost de pe Pământ! Poate vreţi să faceţi aici, la Retina 7, loc de pelerinaj! Băi, eu zic că în ţara asta numai de prostii ne arde: de la vlădică, până la opincă.

Când zise opincă, se uită plin de milă la Gogu. Gogu îl sorbea din ochi, aprobator. Asta parcă îi dădu avânt podgoreanului:

– Sunt sute de mii de hectare nelucrate şi toţi cerem ajutoare de la stat, înjurăm guvernul şi bem toată ziua la MAT. Ce-a făcut Petrache de la Maglavitul nostru? A fost el mai bun după ce l-a văzut pe Doamne-Doamne? Da de unde: a stat şi a povestit toată viaţa. Lumina aia n-a avut niciun efect în Maglavit, că doar îi cunosc de o vreme: au rămas tot leneşi şi săraci. Băi, să ia toţi, ca mine, un deal nelucrat, să-şi bage pielea la datorii la bancă, să le ţâţâie curul că dă mana şi n-o să facă vin nici cât să-şi umezească gâtlejul – d-apoi să vândă ca să dea rata la bancă – şi atunci mai vorbim. La muncă – nu la bătut ţăruşi cu curul! Gogule tată, decât să povesteşti, ani de-a rândul, ca Petrache Lupu, mai bine vii la mine la vie, neică. Mai pui o mână la legat, mai dai cu sapa. Îţi dau vin a-ntâia, marca mea: numai omologarea m-a costat 10 mii noi. Iar voi – se întoarse el spre Delia – daţi şi voi 500 lei sau cât o fi, că aveţi de unde, şi cumpăraţi dracu’ o bancă nouă. Şi terminăm povestea...

Gogu îl privea aiurit. Podgoreanul îl acuza pe degeaba. El n-apucase să povestească nimic. Nici nu deschisese gura. Iar de Petrache Lupu se vedea clar pe faţa lui că nu auzise. Doar invitaţia la cramă îl mai lumină la faţă.

După digresiunea ozenistului, revenirea la subiect, adică la bancă, avu darul să o bucure pe Delia. Dar s-a bucurat prea devreme. Se pare că toţi invitaţii ei erau tentaţi să discute despre extratereştri şi nu despre dispariţia băncii. Ascultând tratarea oarecum laică a celor sfinte, preotul se simţi obligat să intervină:

– Să nu hulim luând în van numele Domnului! După ce i s-a arătat Sfântul Duh, Petrache Lupu a trăit în pace şi rugăciuni. De aceea a trăit atât de mult. Domnul a ales să se arate unui suflet simplu şi cinstit – se uită el la Gogu.

Gogu pricepu şi îşi bombă pieptul în geaca nouă de blugi.

– Că bine zici, părinte – făcu podgoreanul – cum dracu’ se face că numai la ăia săraci cu duhul li se arată chestii de-astea? Gogule, să nu te superi că te dau exemplu. Să mi se fi arătat mie extratereştrii ăştia, ştiţi ce făceam? Le pipăiam costumul, îi trăgeam de antene, le strângeam mâna, îi invitam la o bere. Sau dacă se arătau la cramă, îi pofteam la hrubă. Chemam lăutarii, câteva pipiţe, frigeam un berbecuţ. I-aş fi cercetat pe toate părţile, ca să ştim şi noi cu ce grad de civilizaţie avem de-a face. Nu plecau ei fără să ştie ce vin bun fac eu la Maglavit! Dacă voiau să plece cu bancă cu tot, le dădeam oricâte ar fi vrut.

Iar extratereştri! Delia luă pauză publicitară.

Simona îmi întinse sonda cu cocteilul şi începu să se prostească, defilând prin faţa mea ca şi cum s-ar fi plimbat pe stradă şi ar fi vrut să fie agăţată. Am placat-o pe canapea, înfundându-mi faţa în sânii ei. Mi-am întors ochii înapoi la ecran abia spre sfârşitul emisiunii, atunci când comisarul Vintilă prezenta în faţa camerei de filmare portretul robot al făptaşilor.

În ceea ce ne priveşte, Gogu dăduse detalii destul de bune. Arătam ca nişte cosmonauţi care păşesc pe Lună. Exagerase doar puţin, la antenele de pe căşti. Camionul însă arăta ca o rablă de pe vremuri, care, deşi trebuia casată demult, mai circula pe drumurile judeţene secundare.

Delia anunţă 1000 de euro recompensă pentru orice indiciu care ar duce la prinderea făptaşilor şi la recuperarea băncii. 

– Credeţi că mai sunt în pericol şi alte bănci? Aveţi idee care poate fi a doua bancă, aceea despre care se pomeneşte în ameninţare? îl chestionă ea pe comisar.

– Din păcate, experţii noştri nu au putut ajunge la un acord. Unii cred că sunt vizate numai băncile de la intrarea posturilor TV. Alţii arată spre băncile de la intrările oricărei firme sau instituţii. Cei mai mulţi ne sfătuiesc să fim cu ochii pe orice bancă: din parcuri, din sălile de aşteptare, din restaurante, de peste tot. Toate trebuie păzite. Oricare din ele poate deveni, mâine sau peste o lună sau peste un an, „a doua bancă”. Ce e mai grav este că acest risc le paşte şi pe băncile-bănci – locurile unde ne ţinem banii. De aceea fac aici un apel către  firmele de securitate care păzesc băncile: păziţi-le ziua şi noaptea! Acelaşi lucru îl vom face şi noi: Poliţia română nu va rămâne nepăsătoare. Cetăţenii României trebuie să ştie că bunurile lor sunt bine apărate.

Tonul comisarului Vintilă era optimist, chiar dacă prezicea pericole. Era numai bun pentru un final de emisiune. Delia le mulţumi invitaţilor şi ne promise nouă, telespectatorilor, că ne va ţine la curent cu evoluţia evenimentelor.

Din greşeală, regia de emisie nu tăie la timp microfoanele invitaţilor; am putut auzi cum Gogu îl întreba pe podgorean:

– Faceţi şi coniac, domnu’?

N-am auzit ce i-a răspuns podgoreanul. Regia băgă acelaşi clip cu Alifantis, în care florarul se deda risipei, evocând nostalgic „această bancă unde stam, tâmplă fierbinte lângă tâmplă”.

Am adormit cu Simona în braţe.

 (va urma)