Ionuţ
CARAGEA
Poeme pentru Nicoleta
(din volumul în pregătire "Rugă ultimului poem")
|
Azi nu-i voi da cu piciorul fericirii azi nu-i voi da cu piciorul fericirii este prea frumoasă prea sinceră îmi seamănă prea mult în gândire şi gesturi nu mi-a greşit cu nimic m-a iubit aşa cum sunt a vrut să fie doar a mea şi atât îmi strâng fericirea la piept îi ascult vorbele calde şi inima ei cum bate numai şi numai pentru mine îmi ajunge cât am fost pasăre călătoare cu lacrimi de soare însingurat în apus iubind fericirea am înblânzit până şi moartea pisica neagră ce împinge ghemul de lână albastră prin univers azi nu-i voi da cu piciorul fericirii nici mâine nici poimâine nicicând
N-aş vrea să ştii n-aş vrea să ştii ce este acum în sufletul meu o lacrimă este de ajuns să distrugă un castel de nisip n-aş vrea să ştii că icar este zborul
frântprescurtat al primului meu arhetip am renunţat la tot pentru tine n-am în bagaje decât dor de iubire şi nişte bandajehârtii am renunţat la o lume mai bună întorcându-mi obrazul celor care vor scuipa şi repetat vor lovi n-aş vrea să ştii că îmi pot pierde puterea de a lupta de a crede şi de a trăi n-aş vrea să ştii şi totuşi îţi spun toate acestea nu sunt omul de piatră
sau prefăcutul care te poate minţi
Din prea multă iubire
ieri o femeie mi-a spus că am două defecte îndeajuns cât să rupă vraja unui cântec sau a unei poveşti dintr-o dată mi-am dat seama că am numeroase defecte de care uiţi atunci când eşti iubit şi iubeşti
întrebările au început să curgă să curgă de ce sunt aşa şi nu altfel? oare toţi gândesc la fel despre mine? oare trebuie să mă schimb pentru a fi pe placul cuiva? oare ce este rău şi ce este bine? m-am întrebat şi m-am tot întrebat ceva a început să mă doară ceva a început să plângă-n surdină singurătatea începuse să nască monştri la capătul tunelului pâlpâia o lumină primul meu defect era că sunt om şi iubesc al doilea că iubesc prea mult şi trăiesc
Moment de admiraţie în faţa frumuseţii chiar dacă timpul se strecoară ca un hoţ viclean printre oameni furând zâmbete şi fericire tu vei rămâne mereu în sufletul meu ca o adiere de mare într-o livadă de portocali înfloriţi chiar dacă timpul şterge cu nori toate drumurile cerului tu vei rămâne mereu firul invizibil pe care sufletul meu urcă precum un paing să-şi coasă pânza în colţul lunii chiar dacă timpul mă priveşte cu ochi de piatră şi îmi cere cu dobândă uitarea pentru fiecare moment de admiraţie în faţa frumuseţii tale tu vei rămâne mereu odiseea mea interioară şi rugăciunea eternă de mulţumire
|
Harachiri cu săgeata lui Cupidon
toate drumurile duc la tine acesta este destinul şi totuşi mulţi au spus că este prea frumos pentru a fi adevărat astfel apar primele întrebări primele supoziţii şi nu mai sunt sigur dacă totul este o minciună inventată de alţii sau de propria mea îndoială aduceţi-mi o dovadă un cuvânt orice aş vrea să ştiu pe cine trebuie să ucid cu sânge rece să mă eliberez de spaima eşecului inima strigă se bate cu pumnii în piept îşi rupe cămaşa îşi face harachiri cu săgeata lui Cupidon inima asta îmi aparţine sau este o pasăre care a migrat din paradisul placentei în infernul cald al cărnii mele irepetabile mamă de ce m-ai născut înainte de sfârşitul tuturor dorinţelor poate că un test va face diferenţa mi-am spus să fiu altcineva să fiu glacial să privesc totul din exterior ca un judecător dar testele sunt menite să distrugă încrederea iubirea nu are nevoie de teste ci de fapte şi singurul lucru care ne ţine împreună este că tu eşti patria cuvintelor mele şi dorinţa pe care mi-am pus-o cândva să exişti draga mea Nicoleta Dumnezeu ne dă dar nu ne bagă şi-n sac în care sac mă întreb în cel al lacrimilor nu sunt decât suferinţe în buzunare doar chei de deschis uşile bordelului cotidian iubirea este un sac fără fund în care ne aruncăm speranţele ca pe nişte haine murdare sperând mai apoi să ne crească pene de înger să fim fericiţi fredonând cântece de amăgit nemurirea
eu am ales sa fiu poet
modelându-mi cuvintele sincere
pe sufletul celor care mai cred în
miracole
fără să cer nimănui nimic în
schimb
în lumea în
care trăiesc dezinteresul
şi tăcerea ruinează prezentul
ferice de cei ce sunt profeţi
în această lume de orbi
ferice de cei ce depăşesc bariera
propriului eu şi cred
în înţelepciunea de pe urmă să fim ca ei
Patria în care mă întorc fără să fie mai mare de un chip de om patria în care mă întorc este pământul făgăduinţei apa vie şi izvorul tuturor raţiunilor umane Sfinxul a clipit şi am înţeles că sunt Sfinxul un monstru obligat să-şi părăsească propriul mit atras de cea mai mare enigmă vorbesc cu patria în gând şi zâmbetul ei dă în spic peste mări şi ţări patria în care mă întorc este femeia pe care o iubesc
|