Apărută la editura George Dinu şi lansată în 2008 la cafeneaua  Librăriei Diverta Magheru, având ca slogan:  Degustare de carte proaspătă,  ,,În sfârşit, America”, duce pe mai departe povestea din romanul ,,Către faţa nevăzută a New York - ului”. Lectura noii cărţi  îi dă cititorului atât posibilitatea să afle despre cei dispăruţi în urma aventurii din Caraibe, cât şi să descopere unele feţe ascunse ale emigrarii. Scris în aceeaşi notă, în care spiritul aventurier domină, romanul te poartă nu numai prin ţinuturile tropicale, dar şi prin vestitele cartiere newyorkeze Manhattan, Bronx, ori Brooklyn. Cele câteva registre care schimbă tonul povestirilor te determină să rămâi permanent ancorat în lectură.

Romanul este preluat spre comercializare, de reţeaua Diverta, apoi de Compania de Librării Cartea SA, Libăria Eminescu din capitală, Casa de difuzare Alfa şi Omega, la Sinaia de reţeaua M.M Star, iar la Braşov de către Libris,  şi de Compact SA. ,,În sfârşit, America”, împreună cu primul roman, pot fi găsite şi în Aeroportul Internaţional Otopeni, la standurile librăriilor AVEC  M.M. Impex.

Romanul poate fi cumpărat de la unităţile mai sus menţionate, sau prin internet accesând: www.librariatuturor.ro  ; www.librariaeminescu.ro ; www.dol.ro  ,     la un preţ ce variază între 14,50 – 18 lei.  

             Capitolele anterioare

                                   Capitolul 17. Cât de puţin valoram eu 

...Aerul îmbibat cu miros de picioare transpirate din încă­perea unde ne închiseseră la grămadă îmi urcase maţele în gâtlej. De aceea mă străduiam să privesc doar către fereastra cu gratii, însă geamul spart cu mult înaintea venirii noastre nu rezolva problema aerisirii. Faptul că sediul poliţiei locale deţinea această singură încăpere destinată arestaţilor avea totuşi un avantaj, pentru că altfel eu, ca femeie, aş fi fost ţinută separat. Dar aşa, prezenţa compatrioţilor, ba chiar şi a românilor, mă încuraja, cu toate că micşora confortul, oricum precar. Nici măcar vulgarităţile acestora la adresa organizatorilor cacealma­lei în care intraserăm nu mă stânjeneau, asociindu-le perfect cu locaţia. Nu le înţelegeam decât pe cele în sârbeşte, ruşinân-du-mă faţă de copii, însă la urma-urmei erau şi ei viitori bărbaţi. Cel mic, mai naiv, îndrăznise să întrebe de ce toţi îşi bagă „scula" doar în nevasta preotului Radu, pentru că mai erau şi alţi vinovaţi, în pofida situaţiei nefericite, îi zâmbii, dându-i o explicaţie vagă. Celelalte persoane implicate aveau circum­stanţe atenuante, măcar pentru faptul că se târâseră cu noi pe această insulă, riscându-şi pielea, chiar dacă n-o făceau pe gra­tis. Părintele Radu stătea însă bine-mersi în America, fără să mişte un deget, cu toate că era şeful Bisericilor române din New York, iar pentru călătoria noastră încasase o taxă substanţială. Pe copii îi considerase adulţi. Deci, la trei persoane, cincispre­zece mii de dolari reprezenta ceva, ca să dau doar exemplul meu. Fiecare gândeam acum că banii fuseseră „donaţi" pentru a ne duce la puşcărie, şi nu în America. Era o treabă! Greierele se încinseră şi mai mult când făcurăm această constatare şi, chiar dacă impropriu spus ajunseserăm la răcoare, umbroasaîncăpere nu ne reducea fierbinţeala. Compatriotul meu pore­clit Macedonia ameninţa că mai degrabă cere azil politic la dominicani decât să intre la închisoare, rememorând zilele cu plajă plictisitoare, care aici, în celula poliţiei, ajunseseră amintiri din paradis. Chiar şi greţoşii platanoşi gătiţi de Milagros ar fi fost delicatese, dacă i-am fi avut. Cineva se rugase, poate, pentru răul nostru, din moment ce mergeam înspre catastrofă. Foamea, setea şi înghesuiala ne făceau să gândim pesimist. Aş fi pre­ferat până şi să mă întorc în Serbia, unde copiii ar fi fost mai în siguranţă decât aici sau aiurea. Dar şi revenirea în patrie deve­nise imposibilă, pentru că paşapoartele confiscate după tenta­tiva nereuşită de plecare din St. Maarten erau la „lmmigration"-ul dominican.

Pe măsură ce timpul trecea, fără să fim întrebaţi dacă ne e sete sau avem nevoie la toaletă, nervozitatea înlocui frica, iar la insistenţele unora, Dragomir, singurul „ghid" rămas cu noi în junglă, şi el arestat, solicită o discuţie cu poliţiştii. Era cetăţean american, după cum susţinea, deci avea un avantaj, chiar dacă ajunsese acum printre infractori. Obţinu întrevederea, timp în care ni se aduse apă, iar puţin mai târziu eu căpătai permisiunea de a merge la WC. Dar nu putui să mă bucur de favoare, întrucât nevoile fiziologice erau doar senzaţii, cauzate pesemne de ten­siunea nervoasă. După mari chinuri de a nu rata acest privile­giu, părăsii separeul, inhibată de prezenţa militarului care păzea uşa. Reîntoarsă la carceră, mă alăturai celor care stăteau roată în jurul „ghidului" nostru, ascultând cu sufletul la gură ultimele veşti. Dragomir discutase cu poliţiştii, explicându-le că nu putem fi trataţi precum criminalii, şi obţinuse aprobarea să le telefoneze rudelor lui. Astfel, îl înştiinţase pe Daniel, organizatorul-şef al „excursiei" în Caraibe, că suntem întemniţaţi. De-aici încolo trebuia să rămânem prizonieri, până ce Daniel ajungea la poliţiepentru a da lămuriri. Auzind asta, compatrioţii mei reveniră la suduieli, dar se calmară apoi, pe măsură ce-şi consumau energiile, în schimb, eu mă învioram. Cu bruma de vigoare căpătată, încercai să obţin de la Dragomir explicaţii privind ares­tarea noastră, deoarece, înaintea acestei ultime aventuri, „ghizii", în frunte cu preotul Radu, garantaseră reuşita ajungerii în America. Dragomir susţinea că Sara, amanta locală a lui Daniel, aranjase, prin intermediul fratelui ei, ca grănicerii să nu ne creeze probleme. Chiar şi ultimii banii pe care Daniel ni-i ceruse reprezentaseră o „donaţie" pentru şeful pazei de coastă din zona prin care urma să părăsim insula. Dar părea că suma colectată se dovedise un cadou prea modest. Aşa îmi justifică el întorsătura pe care o luaseră lucrurile. Primind acest răspuns, am rămas gânditoare mult timp, şi doar zgomotul făcut de mili­tarii din exterior îmi întrerupea frământările. Grija faţă de copiii mei mă obliga să-mi păstrez încordate toate simţurile, rotindu-mi privirea în jur, urmărindu-i pe ceilalţi, într-un exerciţiu fără sens, de fapt. Nimeni nu schiţa vreun gest, măcar o urmă de încura­jare reciprocă... Vedeam doar chipuri inexpresive, cu ochii pironiţi aiurea, parcă ascunzându-se fiecare în cochilia lui. Într-un târziu, un târşâit de paşi alungă starea ca de hibernare în care ne cufundaserăm, iar speranţa că sosise Daniel ne făcu să aruncăm priviri iuţi unul către celălalt. Uşa, iniţial zăvorâtă, fu descuiată, dar înăuntru pătrunse numai un militar, cu mâncare şi apă. Aşa am acceptat statutul de arestaţi, ciugulind fiecare din alimentele porţionate, fără grabă sau lăcomie. Nu ne mai surprindea dimensiunea infimă a feliilor, iar gustul ne trezea nostalgia libertăţii, pe când înfulecaserăm platanoşi pe săturate. Chiar începuse să se glumească pe această temă, semn că omul are mare putere de adaptare. Singurii tăcuţi rămaserăcopiii mei, poate simţindu-se vinovaţi pentru plusul de mâncare căpătat din porţia mea, sau cine mai ştie de ce...

Nu realizam cât se scursese de când ne aflam în arestul poliţiei. Unii îşi priveau ceasurile, dar eu una nu doream să aflu că timpul trece fără să avem un cât de mic semnal care să ne dea speranţe de eliberare. Sigur că şi întrebările referitoare la viitor îmi dădeau o stare de nelinişte. Nu puteam rămâne la infinit în celula asta, împreună cu sârbii mei. Probabil urma să fim transportaţi într-o altă carceră, sau poate la „lmmigration"-ul din Santo Domingo, pentru noi investigaţii, unde pesemne aveau să ne despartă. Arestarea de acum stabilea un palmares: a treia tentativă de părăsire ilegală a acestei insule! Nu-mi venea a crede unde ajunseserăm! îmi luasem adio de la America şi de la soţul meu, întrebându-mă cum aş fi putut să-l înştiinţez des­pre soarta mea şi a copiilor. Poliţiştii nu păreau prietenoşi sau cooperanţi, însuşi Dragomir, cetăţean american, se întorsese dezumflat după discuţia cu ei. Aşteptau pare-mi-se ceva, sau poate pe vreun superior. Ştiam că la anterioara noastră arestare organizatorii „excursiei" fuseseră luaţi în colimator chiar şi de Consulatul american, lucru ce ne agrava situaţia, încercai să reiau discuţia pe această temă cu Dragomir, însă un ofiţer ne vizită celula, începea interogatoriul, lucru extrem de dificil, fiind­că trebuia să ascundem adevărata noastră intenţie. Versiunea că veniserăm să ne petrecem vacanţa pe insulă nu mai ţinea. Tentativele precedente de ieşire ilegală ne culpabilizau. Nu cunoşteam cu exactitate ce justificări prezentaseră rândul trecut „ghizii" noştri în faţa autorităţilor, dar noi declaraserăm că ştim doar limba maternă. Aşa scăpaserăm. Dar acum nu mai era nimeni să ne reprezinte, pentru că Dragomir n-avea perspicaci­tate decât la minciuni de doi lei. În privinţa unei anumite strategii,era repetent sau poate prea tânăr în hoţiile româneşti, bune pe toate continentele.

Totuşi, se părea că mă înşelasem de data asta. Dragomir luă taurul de coarne, hotărându-se să discute doar el. În schimb, noi vorbeam numai pe sârbeşte sau româneşte, pentru ca poli­ţistul să nu priceapă o iotă. Astfel eram scutiţi de a ne încurca în minciuni. Dragomir prezentă versiunea excursiei prin insulă şi faptul că ne rătăciserăm, într-o oarecare măsură părea credibil, ştiind să joace rolul, însă nici ofiţerul nu era prost. Obţinuse între timp informaţii din capitala dominicană şi aflase unele fapte din trecutul nostru. Deţinea chiar şi lista numelor, fiind intrigat că lip­seau trei excursionişti... Adică Oana, Bogdan şi cu tine, George. Realitatea era că nu scăpase nimeni în afară de voi, iar poliţistul credea că rămăseserăţi ascunşi în junglă. Abia acum mi se activă curiozitatea să aflu cât arăta ceasul. Trecuseră probabil câteva ore de la despărţirea de voi, timp ce părea suficient ca să fiţi salvaţi, îmi priveam copiii răniţi şi murdari, implorându-mi îngerul păzitor să ne scape de chin. Eram chiar tare îngrijorată în privinţa rănilor infectate. Cine ne-ar fi băgat în seamă? Dar dacă vă urmam exemplul şi plecam cu voi? Acum, tot ce puteam face era să nădăjduiesc că discuţia lui Dragomir cu ofiţerul nu avea să ne aducă şi mai mult rău. Militarul părea iritat de faptul că nu obţinuse mare lucru de la Dragomir, iar în privinţa noastră nu se aştepta la mai nimic, cu toate că ne privea insistent. A tre­cut apoi la inventarierea feţelor noastre, consultând şi pagina carnetului... Şi-a mai notat câte ceva, poate despre starea noastră fizică, cercetându-i în special pe copii, iar în final a părăsit camera.

Rămaşi singuri, am încercat să tragem o concluzie, dar nu ajunserăm la un rezultat cert. Nici Dragomir, care purtase dis­cuţia, n-avea idee ce ni se pregătea, însă părea evident că n-osă scăpăm atât de uşor ca-n trecut. Le era clară intenţia noas­tră, iar reţinerea paşapoartelor nu servise la nimic, în cel mai rău caz, ne aveau clienţi pe insulă, ceea ce ridica probleme suplimentare pentru ei. Nu eram puţini. Douăzeci de oameni, câţi rămăseserăm după plecarea voastră, însemna un grup măricel. Mai mulţi decât toţi militarii acestei localităţi, iar mân­carea, chiar înjumătăţită, o cheltuială considerabilă. Cu sigu­ranţă că trebuia să fim mutaţi în altă parte. Speram să ajungem la „Immigration", unde ofiţerii păruseră mai civilizaţi şi unde eu poate că aş fi beneficiat de clemenţă pe considerentul că aveam copii. Mă gândeam chiar să solicit înapoierea paşaportului, pen­tru a mă întoarce de bunăvoie în Serbia. Eliberată, căpătăm o şansă de a vă regăsi. Nu puteaţi părăsi capitala dominicană în câteva ore. Vă trebuia ceva timp pentru rezervarea zborului către Europa. Chiar ideea Oanei de-a vă însoţi şi eu în România părea acum o soluţie. Aş fi fost împreună cu voi, iar ţara voastră nu era ca Serbia în plin război. De-acolo aş fi comunicat cu soţul meu, sau ar fi venit el. Stând însă în puşcărie, posibilităţile mele erau nule. Mă îndoiam că mă vor lăsa să rămân laolaltă cu copiii. N-auzisem de condiţii pentru familişti în detenţie, iar Republica Dominicană era săracă şi necivilizată, chiar dacă se afla în Vest. Analizând astfel, tonusul îmi reveni către normal. Eram încă teferi, iar nenorociri mult mai mari se puteau întâm­pla. De câte drame n-auzisem? încurajată, ştersei frunţile copi­ilor, îmbărbătându-i. Eram vii! Mare lucru, având în vedere prin ce trecuserăm în ultimii ani... Câte ţări traversaserăm... Iar acum mă amăgeam cu gândul stabilirii temporare în România. Plecasem din Serbia, înconjurând globul, ca să ajung la vecinii noştri din Est! Dar câte nu-ţi oferă viaţa? De unde să ştiu că drumul către America va fi presărat numai cu ghinioane? Oare încăpuserăm pe mâna unor escroci care ne duceau la pierzanie?Tu, George, avuseseşi mai multă înţelepciune. Cântăriseşi până unde merge riscul, însă eu eram fascinată de mirajul Americii. Nu mă mai interesa câte înfruntasem... Încrezătoare în ideea că trebuie să ajung la New York, continuam cu orice preţ. Dar mai merita oare?

Aş fi rămas la această întrebare, însă între vocile din curtea poliţiei le recunoscusem pe-a lui Daniel şi a Sarei. Sosiseră şi, probabil, dădeau explicaţii. A mai durat până să-i vedem intrând în celula noastră, timp care ne-a măcinat nervii, căci nu puteam face nimic. Nici de rugăciuni nu ne ardea. Ştiam că soarta noastră stă acum în mâinile acestor doi oameni, indife­rent cum îi catalogasem înainte. N-aveam pe altcineva care să aibă interesul de a ne scoate. Daniel urma să primească o cotă din banii colectaţi, iar dacă ajungeam la New York, partea lui creştea. Apoi, rudele noastre din America făceau mari presiuni asupra preotului Radu, mergând până la ameninţări dure. Faptul că trecuse prea mult timp şi nu părăsisem insula încinsese spi­ritele în ambele tabere. Miile de dolari înhăţaţi din această afa­cere cu proşti erau bani mulţi. Se părea însă că venise sfârşitul, întrucât figura lui Daniel era galbenă ca ceara. Nici Sara, priete­na lui, nu arăta mai bine. Oare sperietura nopţii trecute, sau abandonul vostru şi arestarea noastră să fi fost cauza? Greu de spus... Nimeni nu îndrăznea să pună întrebări, instaurându-se o muţenie generală, într-un final, Daniel pronunţă primele cu­vinte, îşi exprimă regretul că am ajuns aici şi că eliberarea din arestul poliţiei nu putea avea loc decât plătind o cauţiune. Era singura soluţie. Altfel, făcuse tot ce depindea de el...

- Dar cu banii daţi înainte? - o întrerupsei din povestit pe Duda, aducându-mi aminte că fusesem şi eu printre „donatori".

- Banii anteriori au luat drumul către grăniceri, dar acum era necesar să plătim cauţiunea, altfel rămâneam acolo - îmi răspunse ea, după ce-şi udă buzele cu vin.- Asta a fost singura explicaţie a lui Daniel? - insistai eu.

- George, cum poţi să crezi că a justificat aşa de simplist? Băştinaşii alertaseră poliţia, iar şeful pazei de coastă n-a mai avut ce face, chiar dacă primise banii. Nu putea să divulge faptul că ştia de noi. Pentru părăsirea insulei treaba se aranjase, dar problema rămânea la poliţie, unde eram închişi. Nimănui nu-i trecuse prin cap ce vor face băştinaşii. Păruseră oameni paş­nici...

- Şi aţi plătit cauţiunea, dragă Duda?

- Tu ce ai fi făcut, George?

- Ai dreptate! Dar cum aţi strâns suma necesară? - insistai eu.

- S-a iscat o ceartă generală - continuă Duda să poves­tească. Nimeni nu dorea să scoată alţi bani. Deşi foarte obosiţi, toţi deveniserăm mai înţelepţi după ultima aventură. Faptul că eram însă arestaţi ne tăia elanul de a ne hărţui cu Daniel. Unii nici n-aveau cu ce plăti. Cheltuiseră tot, crezând că a doua zi vor păşi pe pământ american, unde rudele îi aşteptau cu daruri şi dolari. Alţii, mai abili, îi solicitau un împrumut lui Daniel, promi­ţând să-i ramburseze banii în America. Această ultimă variantă îmi surâdea şi mie, pentru că doream să mă pun la adăpost. Faptul că-mi recăpătăm libertatea nu însemna totul! Afară era uliţa nisipoasă a unei aşezări amărâte, nu asfaltul NewYork-ului... Am cedat pe rând, stabilind să strângem banii. Poliţiştii pre­tindeau douăzeci de dolari pentru fiecare dintre noi.

- Aşa de puţin? - întrebai, surprins la auzul unei sume atât de meschine.

- Păi, crezi că răniţi, obosiţi şi flămânzi cum eram, valoram mai mult? - replică Duda, vădit iritată de aducerea aminte a acelui episod. 

 (va urma)