Odată, când lumea nu era împărţită în Orient şi Occident, oamenii erau liberi să circule unde doreau, nu existau graniţe, vize şi paşapoarte. Era doar un tărâm împărţit în funcţie de obiceiuri, tradiţii, nivel de civilizaţie. Circulând pe un pământ fără frontiere, oamenii se îmbogăţeau, preluând unii de la alţii cunoştinţe diverse, culturile lor împletindu-se şi creându-se, poate, între ei o apropiere mai mare decât în vremurile de astăzi...

Stătea comod pe un scaun ergonomic şi studia captivată informaţiile de pe net. Reflecta şi gândurile ei se conectau la un trecut învăluit în mister, în spatele căruia ar fi putut sta adevăruri în măsură să schimbe faţa istoriei. O interesase întotdeauna străvechea civilizaţie chineză şi îşi amintea de împăratul legendar Yu, care după ce domolise potopul, străbătuse toate ţările din lumea subcerească. În călătoriile sale, întâlnise tot felul de oameni uimitori despre care scrisese în „Cartea Munţilor şi a Mărilor” sau cel puţin aşa spune legenda. Se pare că în urmă cu 4000 de ani existau contacte între oamenii aflaţi în zone diferite ale planetei. În vestul Chinei, în deşertul Taklamakan, au fost descoperite aproximativ 200 de mumii cu trăsături occidentale. Unele, printre care şi cea a unei femei, „Frumoasa din Loulan”, au fost analizate genetic, descoperindu-se că ADN-ul conţinea elemente de origine est şi sud-asiatică.

În cărţile de istorie nu se regăsesc asemenea informaţii pe care le furnizează internetul sau diverse materiale. Ele rămân la nivel de legendă, frumos păstrate în „Cartea Munţilor şi a Mărilor”, important izvor al miturilor şi legendelor chinezeşti, scrisă pe parcursul a mai multor secole, începând cu Epoca Regatelor Combatante, prin secolul al V-lea înainte de Hristos. Tot legendă rămâne şi Ţara Da Qin care se afla dincolo de miazăzi, lângă Jiaoyaoguo, Ţara piticilor. Voinicii înalţi de zece zhang din această ţară îi ajutau şi îi protejau pe piticii ameninţaţi de cocori în timpul muncii câmpului. Da Qin apare şi mai târziu în „Istoria dinastiei Han” scrisă în secolul I şi în „Scurtă relatare despre dinastia Wei” din secolul al III-lea. Pornind de la aceste lucrări, Imperiul Roman a fost cunoscut sub denumirea de Da Qin, deşi numele lui mai vechi era Li-chien. De ce a fost schimbat în Da Qin? Teritoriul Chinei era deja unificat la acea dată, iar denumirea de China provenea de la împăratul unificator, fondatorul dinastiei Qin.. „Da Qin” ar însemna aşadar „Marea Chină”. De ce ar fi dat chinezii unui teritoriu străin numele propriei ţări calificând-o drept Mare?...

Se rotea în scaunul său negru ergonomic şi medita. O interesa Ţara Da Qin şi încerca să găsească mai multe elemente pentru a o identifica. Era Imperiul Roman sau Dacia? Cei pasionaţi de istoria veche a României încercau să afle răspunsul. Ea însăşi era interesată de originea poporului său şi avea opinii diferite de cele oficiale. Când timpul îi permitea, citea tot ceea ce reuşea să găsească pe la biblioteci, anticariate sau pe net. Punea toate informaţiile cap la cap şi din toate conexiunile pe care le făcea nu reieşea nimic clar. Istoria era scrisă de cercetătorii care studiau anumite documente, le analizau şi le dădeau o anumită interpretare, de multe ori incompletă sau chiar subiectivă. Ţinând cont de vechimea perioadei, documentele erau insuficiente sau dificil de găsit. Ea credea cu toată convingerea că adevărul în istorie nu există şi că istoricii ar trebui să recunoască faptul că oricând pot apare elemente noi care ar aduce modificări majore. Un cuvânt, o propoziţe, o frază dintr-un document ar putea schimba o teorie păstrată de secole sau o întreagă carte de istorie. Cercetarea ar trebui aprofundată atunci când planează asupra ei suspiciuni, atunci când cineva emite şi alte teorii mai mult sau mai puţin argumentate, dar care aruncă spre teoria oficială sămânţa îndoielii.

Întrebările îi chinuiau creierul sub povara neputinţei. Nu putea face nimic altceva decât să citească şi să-şi deschidă mintea. Pentru a se deconecta, începu să răsfoiască din nou „Miturile Chinei antice”. Uriaşii şi piticii erau legaţi de ideea de longevitate şi de nemurire. Voinicii din Ţara Da Qin aveau 10 zhang, un zhang însemnând 3,2 metri. Poate că erau nemuritori! Zâmbi şi închise cartea. Era târziu şi a doua zi trebuia să meargă la serviciu.

O nouă zi de muncă, la fel de anostă ca toate celelalte. Parcă trăia într-o lume de roboţi. Erau peste tot, în metrou, în autobuze, pe străzi, la serviciu. Oriunde se ducea, auzea aceleaşi discuţii interminabile despre mâncare, copii, serviciu, bani, politică. Se întreba dacă toţi oamenii erau la fel în acel oraş sau mai existau şi alţii cu preocupări legate de artă, literatură, muzică. Simţea nevoia unor discuţii în care mintea să se aprindă, în care inteligenţele să se ciocnească şi din şocul acela să ţâşnească noi idei. Realitatea era însă de o crudă monotonie, învăluită într-un cotidian enervant, fără orizont. Ziarele cuprindeau mereu articole despre politică, omoruri, furturi, necazurile oamenilor. Emisiunile de la televizor erau croite după acelaşi tipar. Peste tot, stress. Oare, ea era singura sătulă până la refuz, singura care încetase să se mai uite la televizor şi să mai citească ziarele?

Ziua de muncă se termină. Plecă de la serviciu şi se hotărî să coboare la staţia „Universitate”. Era o zi superbă de vară, perfectă pentru o plimbare printr-un parc. Dar de una singură nu-i făcea nicio plăcere, aşa că anticariatul de pe strada Doamnei era tot ce putea fi mai potrivit într-o asemnea situaţie.

Intră în încăperea spaţioasă, cu multe cărţi sortate pe diferite categorii. Se îndreptă mai întâi spre rafturile cu volume din domeniul istoriei, preferatele ei. Erau destule, dar nu-i atrase niciuna atenţia în mod deosebit. Căută locurile în care erau expuse albumele. Găsi două despre China şi începu să le răsfoiască cu atenţie. Absorbită de una dintre poze, tresări la auzul unul glas cântat, cu un accent ciudat pe care îl cunoştea prea bine.

- Este Templul Cerului din Beijing, un complex taoist.

Întoarse capul. În spatele ei stătea un necunoscut de o vârstă incertă, cu o figură jovială, mic de statură şi slăbuţ ca toţi chinezii pe care îi cunoscuse. Zâmbea. Ochii îi erau senini, iar transparenţa privirii sale îi trezi încrederea. Parcă îl cunoştea din vremuri tainice. I se adresă direct, simplu:

- Este fascinant! Am fost acolo şi am simţit energia universului străbătându-mi trupul. Am atins seninătatea cerului. Reamintindu-mi senzaţiile trăite atunci, demult, mă întrebam cum reuşeau acei oameni, taoiştii, să se împace cu ei înşişi şi cu întreg universul, pentru toată viaţa.

- Se poate, dacă îţi doreşti cu adevărat. Omul trebuie să revină la starea sa naturală, să-şi reprime sentimentele pentru a ajunge la starea originală perfectă.

- Da, ştiu, zise ea, ascultându-l cu atenţie. Netrăind prea intens îşi conservă energia vitală şi astfel îşi prelungeşte viaţa.

Chinezul o privea cu ochii săi negri şi inteligenţi.

- Trebuie doar să contemple universul, adăugă el.

- Am citit că oamenii din vechime pentru a deveni nemuritori beau rouă, înghiţeau aer, făceau exerciţii de respiraţie în fiecare dimineaţă cu faţa îndreptată spre soare. Cei care nu aveau răbdare, foloseau metoda relaxării, îşi dădeau foc sau se înjunghiau cu sabia pentru ca sufletele lor să se înalţe la cer.

- Da, sunt multe legende privind nemurirea. Legende şi povestiri, o adevărată literatură.

Ar fi dorit să-i adreseze o întrebare, dar nu îndrăznea. Îi părea o copilărie. Privirea lui neagră, catifelată o încurajă.

- Poate este o naivitate, dar totuşi, vă întreb: dumeavoastră credeţi că există nemuritori?

Îşi regretă imediat cuvintele. Roşi brusc. Spre stupoarea ei, acel chinez de o vârstă nedefinită îi răspunse direct şi serios:

- Da. Bineînţeles că există. Priviţi în jur. Nu îi simţiţi? Sunteţi sensibilă, chiar exagerat de sensibilă, de aceea îi puteţi vedea cu ochii sufletului.

Chinezul se opri şi o privi intens de parcă dorea să-i pătrundă prin toată fiinţa şi să-i afle gândurile. O simţea uluită. Continuă, cu acelaşi calm imperturbabil:

- Toţi au învelişul acesta uman, dar în interiorul lor sunt doar nişte roboţi. Din păcate, nemurirea se obţine altfel în acest prezent decadent. Ei sunt pretutindeni aici în locurile în care trăiţi. Se simt bine, trăgându-şi seva vieţii veşnice din monotonia traiului lor, din indiferenţa faţă de semeni, din dorinţele lor mereu aceleaşi reduse la orizontul limitat al zilelor obişnuite de muncă şi al serilor la fel de insipide, în faţa televizorului. Oamenii se degradează, sigur aţi constatat, iar această degradare asigură nemurirea.

Ochii blânzi ai chinezului deveniră tăioşi, cu irizaţii stranii. Ea simţi fiori de gheaţă străbătându-i trupul. Se întrebă cine era acel om. Tăcerea devenise adâncă. Chinezul continuă să o privească, aşteptând ca ea să reacţioneze.

- Înseamnă că şi eu sunt nemuritoare? întrebă şoptit, în cele din urmă.

- Nu, veni prompt răspunsul. Sunteţi printre ultimii muritori din această ţară. De aceea aveţi nevoie de sfatul meu. Nu trebuie să rămâneţi singură. Căutaţi! Ceilalţi vă aşteaptă. Uniţi-vă, pentru că altfel toţi aceşti nemuritori vă vor face viaţa un calvar, vă vor asfixia, ucigându-vă încetul cu încetul.

Vocea lui devenise puternică şi oamenii din anticariat îl priviră contrariaţi. Ea era speriată şi curioasă, în acelaşi timp.

- Dar, unde îi pot găsi? întrebă timid, abia auzit.

- În locurile cu un ridicat nivel de spiritualitate. Căutaţi la întrunirile literare, în biblioteci, în expoziţii, în medii artistice, în general. Nu spun că veţi găsi acolo doar muritori, dar vorbiţi cu ei, şi îi veţi recunoaşte. Inima lor se va deschide spre dumneavoastră. Puritatea sufletului şi înălţimea spiritului asigură o viaţă efemeră pe pământ, dar această experienţă de scurtă durată este nepreţuită. Nu se poate compara cu eternitatea nemuritorilor.

Ea îl asculta relaxată. Uimirea dispăruse. Realiză că ştiuse dintotdeauna ceea ce  îi spusese. Murmură, mai mult pentru ea însăşi:

- Aceşti muritori devin nemuritori prin moarte. Murind, opera lor, indiferent dacă este vastă sau redusă, rămâne peste veacuri.

- Da, întreaga creaţie artistică învinge timpul. În acest fel, muritorii îşi asigură  nemurirea spiritului, nu cea a trupului. Este adevărata nemurire!

Vocea lui redevenise plăcută, caldă, cântată, cu accent chinezesc. Ea îl privea şi se pierdu în ochii lui, negri şi blânzi, atrasă de căile misterioase ale trecutului legendar. Vedea în apele lor oamenii aceia uimitori pe care îi întâlnise Yu în călătoriile prin lumea subcerească. Vedea voinicii înalţi de zece zhang alungând cocorii albi din jurul piticilor. Se vedea pe sine printre ei şi totul i se lumină în minte. Înţelese că Ţara Da Qin nu dispăruse, dar era invadată de acei nemuritori incapabili să-i mai ajute şi să-i mai apere pe alţii, gândindu-se, doar, la ei înşişi.