Apărută la editura George Dinu şi lansată în 2008 la cafeneaua  Librăriei Diverta Magheru, având ca slogan:  Degustare de carte proaspătă,  ,,În sfârşit, America”, duce pe mai departe povestea din romanul ,,Către faţa nevăzută a New York - ului”. Lectura noii cărţi  îi dă cititorului atât posibilitatea să afle despre cei dispăruţi în urma aventurii din Caraibe, cât şi să descopere unele feţe ascunse ale emigrarii. Scris în aceeaşi notă, în care spiritul aventurier domină, romanul te poartă nu numai prin ţinuturile tropicale, dar şi prin vestitele cartiere newyorkeze Manhattan, Bronx, ori Brooklyn. Cele câteva registre care schimbă tonul povestirilor te determină să rămâi permanent ancorat în lectură.

Romanul este preluat spre comercializare, de reţeaua Diverta, apoi de Compania de Librării Cartea SA, Libăria Eminescu din capitală, Casa de difuzare Alfa şi Omega, la Sinaia de reţeaua M.M Star, iar la Braşov de către Libris,  şi de Compact SA. ,,În sfârşit, America”, împreună cu primul roman, pot fi găsite şi în Aeroportul Internaţional Otopeni, la standurile librăriilor AVEC  M.M. Impex.

Romanul poate fi cumpărat de la unităţile mai sus menţionate, sau prin internet accesând: www.librariatuturor.ro  ; www.librariaeminescu.ro ; www.dol.ro  ,     la un preţ ce variază între 14,50 – 18 lei.  

                         Capitolul 13. America - ţară de oameni inteligenţi 

Nu credeam să mă mai scol dimineaţă. Trăiam cu impresia că oboseala mă copleşise definitiv, mai ales cea psihică, şi că somnul va continua multe ore, ratând business-ul cu Denis. Afacerea WC-urilor de demolat mă prinsese nepregătit, iar conştientizarea faptului că asta se întâmpla pe pământul făgădu­inţei mă făcea să râd ca prostul în somn, determinând-o pe soţie să-şi imagineze mai degrabă că-mi găsisem deja o iubită. Chiar mă înghiontise, dar spre norocul meu reuşii să dorm în continua­re, lucru rar când eram complet surmenat, ca acum. Şi poate că nu m-aş fi trezit nici în seara zilei următoare, dacă scârţâitul de vioară ce venea dinspre apartamentul de alături ar fi încetat. Dar „casa nebunilor", unde nimerisem, avea un potenţial nelimi­tat. Clădirea lui nea Ion merita cu prisosinţă acest nume, însuşi proprietarul alegându-şi chiriaşii după criterii originale. Nu price­peam unde mă aflu, pentru că o asemenea serenadă dementă nu auzisem nici chiar în Bucureştiul nostru plin de ciudăţenii. Doar prezenţa soţiei care dormea alături mă lămurea că eram în America. Iniţial, aceste scârţâituri de vioară, ieşite poate din arcuşul unui smintit, mă făcură să cred că totul era în închipuirea mea. Dar, hotărât lucru, sunetele veneau dinspre vecin şi nu din creierul meu, pentru că, vârându-mă cu totul sub pătură, zgo­motul se mai atenua. Scoţând capul, intensitatea creştea, iar nervii mi se întindeau dramatic. Deci, printr-un simplu exerciţiu de logică ajunsei la concluzia că tot tărăboiul nu era de la mine. Renunţai la somnul energizant, întrucât curiozitatea se dovedi mai presus, şi mă strecurai din pat hoţeşte, ca să nu-mi trezesc consoarta. Primul gând fu să aflu cât este ceasul şi, desco­perind că arăta patru dimineaţa, devenii şi mai curios. La aceaoră doar nebunii puteau concerta, iar vecinătatea cu ei mă făcu din nou să zâmbesc. Nu emigrasem în zadar, viitorul conturân-du-se ca unul vesel, cel puţin noaptea.

Aflasem câte ceva despre Pandelea, vecinul de alături, în fapt un român din Banatul sârbesc şi strănepotul proprietarului. Păruse un om normal când îl întâlnisem ultima dată, iar asta se întâmplase recent. Era respectuos, în ciuda apucăturilor lui de ţăran... Simpatic atunci când vorbea stricat româneşte, lucru ce nu îl făcea nici cal, nici măgar... Dar că se pricepea să cânte la vioară nu aflasem. Nici nea Ion nu spusese că avem muzicanţi în imobil, exceptându-l pe el, căruia îi plăceau başii. Însă între başi şi vioară era cale lungă, chiar folosind doar coarda cea mai groasă. Deci îl tăiai pe proprietar de pe lista potenţialilor artişti, singurul care şi-ar fi permis o năzdrăvănie matinală rămânând Pandelea. Nu mă mai îndoiam, pentru că, în pauze, îl auzeam certându-se cu o farfuză instalată temporar în acelaşi aparta­ment. Concertul tindea către o comedie, deoarece şi vecina avea talente ascunse, venind poate dintr-un teatru bulevardier. Apelative ca „labagiule", adresate lui Pandelea, sau replicile acestuia, ca „muisto", mă lămureau despre vocaţia celor doi, dar mai ales despre intenţiile lui Pandelea de a-şi cuceri colega de apar­tament. Cum începuse el abordarea problemei sentimentale nu pricepeam. Nu îl vedeam un Casanova, mai ales cu o studentă bucureşteană, aşa cum se pretindea duduia noastră. Duelul ver­bal dintre ei mă făcu invidios pe Pandelea, căci nu bănuiam să aibă asemenea înclinaţii. Dar această dimineaţă îmi dezvălui pentru care motiv emigraseră unii şi ce s-ar fi ales de ei dacă ar fi rămas în locul de baştină. Devenii deodată optimist privind vii­torul meu, zicându-mi în gând: „Bravo, America! îi primeşti pe toţi?! Deci şi pe mine!" Mă simţeam chiar mulţumit că nu aveam talente artistice, iar demolarea WC-urilor îmi apărea ca o mare şansă. Era o treabă ce ţinea doar de răbdare, nefiind obligatsă exersez noaptea pentru a performa ziua. Revenii astfel lângă nevastă şi, vârându-mă sub pătură, îi dădui impresia că o iubeam la nebunie, gândindu-mă de fapt cum va încheia Pan-delea idila cu vecina.

Aveam de-acum vechime la Denis, trecând deja câteva zile după concertul lui Pandelea, care mă salvase să nu întârzii la job. Îi cunoscusem pe cei câţiva colegi, mai precis pe doi dintre ei, iar povara vieţii se transformase în obişnuinţă, pentru că tot nu aveam alternativă. Lucrul era greu, dar boşul, bun. Ameri­canul nu se spurca precum cei români, iar eu mă deprinsei cu resemnarea. Dolarii aveau aceeaşi culoare indiferent cum îi făceai, dar strânsul lor ţinea de altă tehnică, pe care doar jidanii o stăpâneau. Fiind doar român, rămăsei în carapacea mea, încrezător că într-o zi voi învăţa şi eu meşteşugul acesta, îi devenii credincios lui Denis, iar plimbările cu dubita prin New York se înmulţiră, trezind invidia unora dintre muncitori - com­patrioţi de-ai mei, de altfel. Speranţa că voi învăţa engleza se spulberă, întrucât ceilalţi angajaţi încurcau verbele cu adverbele şi consoanele cu vocalele, aşa că limba română vorbită prost deveni limba mea maternă. Chiar şi sentimentul că mă aflam în America dispărea atunci când patronul nu era de faţă, simţin-du-mă ca la Bucureşti. Chiulul se transformă într-un fel de frăţie, cooptându-l în gaşca noastră şi pe Chris, odrasla boşului, de unde constatarea că boala aceasta nu era musai latină.

Revenisem acum cu administratorul clădirii şi Denis la WC-ul demolat de mine cu câteva zile în urmă, să vedem ce făcuseră lucrătorii care renovau etajul respectiv. Nu mă aşteptam la mare lucru sau poate la nimic, dar spaţiul ce reprezentase obiectul muncii mele arăta de-acum ca din America. Parcă deve­nise mai mare! Locul „şezătorii turceşti" nu mi se mai contura nici măcar în memorie, încercându-mă sentimentul că nutrecusem pe-acolo niciodată, însă Denis îmi strânse mâna, în semn de încurajare să rămân la el, că mă va face om. Plăcut surprins, continuai să privesc pardoseala din marmură, oglinda cât peretele şi noua „şezătoare", ce semăna mai degrabă a bideu, rămânând tăcut. Văzându-mă satisfăcut, Denis mă trase pe hol, loc unde proaspetele zugrăveli mă mirară şi mai mult, dar mă abţinui de la comentarii, îl privii pe boş, apoi pe adminis­trator, încercând să pricep în ce consta afacerea lor, pentru că păreau mai mulţumiţi decât data trecută, când alertasem tot blocul cu boncănelile mele.

Prieteneşte, Denis îmi ceru o hârtie pentru a nota un număr, iar cu instinctu-mi românesc cercetai spaţiul dimprejur, sperând că voi găsi ceva. Şi, într-adevăr, zării un carton bun pentru notat, pe care, ridicându-l fără prea multă atenţie, i-l întin­sei şefului, încântat că făcusem „din rahat, bici". Dar, cu o expre­sie şocată de parcă i-aş fi oferit într-adevăr un căcat, americanul se burzului, determinându-mă, tot instinctiv, să arunc cartonul către perete - de care, surprinzător, se lipi. Ca să-mi repar greşeala, mă repezii să-l desprind, sperând că iuţeala de mână va contracara gestul pripit. Boşul însă, înjurând pe englezeşte, mi-o luă înainte, prinzându-mi braţul, şi mă târî cu energie către un alt colţ în care, pe jos, zăcea un carton similar. Cu multă atenţie îl apucă şi mi-l puse pe dosul mâinii, de unde cu greu îl mai dezlipii, ajungând jumulit şi rămânând cu ceva lipici, pentru nevastă. Dar Denis surâse, cum fac toţi americanii, fie bine sau rău, pentru că ei merg mai departe indiferent cu cine au tan­genţă, îi zâmbii şi eu, privind însă chiorâş către peretele proaspăt vopsit, întrebându-mă la ce or fi bune asemenea hârtii atât de lipicioase. Altfel, ziua se termină repede şi mă întorsei acasă înveselit, după ce, la unul dintre magazinele întâlnite, descoperii pe rafturi, la vânzare, cartoane lipicioase pentru prins şoareci. Mă mirară şi alte produse necunoscute ce umpleauprăvălia, fiind satisfăcut că nu emigrasem în zadar. Dar timpul surprizelor nu luase sfârşit, căci găsii casa lui nea Ion plină de musafiri, care aduseseră veşti senzaţionale.

Doctorul era noul chiriaş pe care nea Ion îl instala tempo­rar în imobil, la grămadă cu Pandelea şi dama de Bucureşti, stopând conflictul sentimental al celor doi amorezi care făcuseră scandal acum vreo câteva nopţi. Sosit, pesemne, direct de la aeroport, el îi atrăsese pe curioşii clădirii, dar nu numai, pentru că naivitatea ultimului venit le dădea celor mai vechi sentimentul că ei le ştiau pe toate. Faptul că era doctor, după cum spusese nea Ion, amplifica interesul general.

-  E doctor! E doctor! - o auzii pe soacră-mea, adresân-du-i-se cuscră-sii, venite să vadă minunea.

- E doctor?!? - se miră cealaltă. Ce om deştept!! E tânăr? Hm... Doctor!!! - continuă ea ridicând glasul, pentru a se auzi pe sine.

Cuscra nu era bătrână, ba chiar tânără şi drăguţă. Fiind însă măritată, nu putea râvni la alţii, mai ales că soacră-mea o luase-n binoclu vânându-i defectele, dar şi împiedicând-o să păcătuiască aşa uşor. Revenind la noul chiriaş, acesta părea într-adevăr deştept, cum stătea cu mâinile-n sân, privind patul ori dulapul, aduse bineînţeles din stradă, unde alţii, cei care ple­caseră ieri, le abandonaseră. Participai şi eu la aşezarea mobilierului, atrăgându-mi antipatia presupuşilor duşmani, dar intrând pe sub pielea doctorului mai rapid decât cuscra. De fapt, medicul, care se dovedi comunicativ, deloc cu nasul pe sus, ne povesti ultimele evenimente bucureştene, planurile lui şi motivul părăsirii patriei, întărindu-ne convingerea că fuga ruşinoasă este sănătoasă, îl încurajarăm şi noi în feluri diferite, contra-zicându-ne unii pe alţii, certându-ne când nu cădeam la înţe­legere, dar fermi pe poziţie, cu toată aglomeraţia încăperii saugrija zilei următoare. Veni şi berea de la Pandelea, adusă pentru a-şi spăla păcatele. Petrecurăm împreună până spre miezul nopţii, când râgâielile cumnatului, care prezida adunarea, ne alungară spre somn.

N-o mai visasem de mult pe Duda. Chiar o uitasem... Dar când un nou-venit ajungea la New York pe căi mai uşoare, ca doctorul acum, memoria mi se împrospăta, scoţând din sertar episodul Caraibe. Amintirea banilor cheltuiţi prin coclaurile tropi­cale din cauza popilor newyorkezi se reactiva, căci suma aceea ne-ar fi prins bine acum, având în vedere că milionul propus să-l facem pe pământul făgăduinţei părea să întârzie. Momentul strângerii cu uşa a părintelui Radu, organizatorul „excursiei", se amâna, cu toate că îi aflasem cuibul, într-o oarecare măsură luasem frica popilor. Cu biserica nu era bine să te pui... Că, de, la necaz unde fugeai? Propusesem în câteva rânduri atragerea preotului la o discuţie pe terenul nostru, dar tentativa rămăsese fără rezultat. Obţinuserăm doar promisiuni şi vorbe duhovniceşti spuse prin telefon... Amintirea sârboaicei, în schimb, îmi încăl­zea sufletul de fiecare dată, făcându-mă să devin mai milostiv chiar şi cu preotul Radu, să las reglarea conturilor în seama lui Dumnezeu. Cu mintea tulburată după venirea doctorului, som­nul mă plimbă prin multe locuri, întâlnind multe figuri, inclusiv pe a Dudei. Mă trezii dimineaţă cu dorinţa nebună de-a o regăsi. Toată amărăciunea din seara trecută se spulberă, iar speranţa că foarte curând am s-o revăd îmi dădu aripi.

Mai aflasem câte ceva despre Duda, dar informaţiile venite dinspre cuscra le consideram simple fitile, în care aceasta era expertă, fiind convins că dorea să bage zâzanie între mine şi nevastă. Cuscra, întrucât mirosise că fusesem atras de sârboai-că, mă învinuia că m-aş fi dat chiar şi la Oana în cursul aventurii caraibiene! Dar nu comentasem în niciun fel. Oricum n-aşfi avut sorţi de izbândă în cazul unei confruntări directe, deoa­rece, odată intrat în gura ei, n-aş mai fi ieşit uşor. Aplicam tacti­ca melcului, vârându-mă în cochilie atunci când ea se lua subtil de viaţa mea, însă n-o uitam, aşteptând să cadă singură în plasă. Venirea doctorului îi oferea cuscrei ocazia „să-şi salte coada", cum şuşoteau gurile rele, dar pentru că aceste afirmaţii veneau dinspre unele femei ale casei, le consideram simple invidii. Faptul că îi plăceau bărbaţii mai tineri, după cum spu­neau aceleaşi surse, nu mă mira. Cui nu-i plac trufandalele? Chiar şi soacră-mea, persoană în toată firea, împărtăşea teoria că un bărbat mai tânăr este ca un medicament, iar eu nu îndrăz­neam s-o întreb cum făcuse descoperirea. Atât că după acest tratament tânjeau mai toate damele ajunse pe pământul făgădu­inţei, ceea ce lămurea comportamentul lor ciudat. La „ştre-hăraie", spre exemplu, o bănăţeancă mai trecută, îndrăgostită de un puştan, susţinea că nu-şi aduce bărbatul din ţară de teama umidităţii de aici... Într-un fel, avea dreptate... Altele însă mergeau cu medicaţia prea departe, abuzând de doctorie. Mai rău era pentru cele cărora le-ar fi trebuit o terapie intensivă, dar nu aveau acces la tratament, categoriei în care intrau poate şi femeile casei. Ceva mirosisem şi eu, chiar făcând pe melcul, căci prinsesem şuşotelile lor. Dar nu comentam, lăsându-le să-şi înceapă terapia.

Doctorul se acomoda repede cu ţigănia clădirii, participând la şuetele organizate de cumnatu', mâncând şi bând cot la cot cu proletarii. Se împrieteni chiar şi cu Pandelea, determinându-l pe acesta să lase vioara, ceea ce ne aduse îndărăt liniştea nopţilor. Cuscra, în schimb, se dăduse la fund, îngreunându-mi descifrarea bârfelilor şoptite de soacra sau cumnata, care mă priveau chiorâş, trecându-mă în felul acesta la regim. Dar n-amdisperat. Lăsai lucrurile să decurgă de la sine, încrezător că vom avea istorii palpitante, care ne vor salva de la plictiseală.

Revenii astfel cu gândurile la Duda, încercând să descopăr cât adevăr se ascundea în fitilele cuscrei, căreia, când o întâl­neam, îi pomeneam despre doctor, fără să întreb însă nimic despre sârboaică. Mă feream de abilitatea ei, lăsând-o să-mi povestească numai ce dorea, ba chiar schimbând vorba atunci când consideram că riscam să-i cad în plasă. Fiindcă trăgea cu urechea în dreapta şi-n stânga, devenise o adevărată enciclo­pedie, dar una foarte abilă, „îmbârligându-ne" pe toţi în multe situaţii. Poate prefăcându-se că nu înţelege totul, te obliga să repeţi anumite lucruri, ceea ce o ajuta să prindă temeinic sâm­burele conversaţiei, îmi propusesem să-i testez timpanele înjurând-o cu voce scăzută, dar renunţasem, din prudenţă. Femeile casei susţineau despre cuscra că aude perfect, dar simulează că nu percepe bine. De asta mă şi temeam, aşa că o suduiam doar în gând. Continuai investigaţiile, încredinţându-mă că o parte din spusele ei referitoare la Duda se confirmau. Sârboaică era, într-adevăr, la New York... Şi locuia nu departe! Faptul că informaţiile păreau credibile mă ambiţiona, decizând să pornesc o adevărată campanie pentru descoperirea ei.

Duda fusese o fată sociabilă în puţinul timp cât reuşisem să o cunosc în Caraibe. Nu se ascundea faţă de alţii, ataşân-du-se rapid de toată lumea din jur. Faptul că acum devenise o enigmă mă îndreptăţea să nu mai cred toată povestea cu tră­darea din partea soţului, destăinuire pe care mi-o făcuse anul trecut la tropice, în momente dificile, cei părăsiţi, cum se presu­pune că era ea, nu s-ar fi ascuns, ci s-ar fi agăţat de prieteni pentru a se remonta. Dar Duda nu se conforma teoriei mele. Ea reuşise să ajungă în America... Luase telefonic legătura cu o parte din rudele noastre, în momentul sosirii la New York... Îl căutase pe preotul Radu, spre a-şi recupera geanta pierdută înaventura din junglă... Ca apoi să nu mai caute pe nimeni. Prin urmare, eu presupuneam că ori îşi regăsise soţul şi se liniştise cu totul, ori nu mai era la New York, pierzându-se în deznădejde prin cine ştie ce locuri. Numai aceste două variante ar fi motivat izolarea ei. Dar preotul Radu continua să-i folosească presupu­sa reuşită pentru a-şi consolida credibilitatea, dându-ne-o ca exemplu atunci când îi ceream socoteala banilor noştri pierduţi şi susţinând că păstrează o bună relaţie cu ea. Ba chiar că îl vizitează la parohie! în aceste condiţii, nu ştiam de unde ar fi mai înţelept să încep căutarea sârboaicei. Mersul la rugăciune, în speranţa unei reîntâlniri ocazionale cu Duda, ridica probleme. De altfel, o casă asemănătoare cu cea a lui nea Ion, dar proba­bil fără chiriaşi, biserica nu era clădire publică, ci locuinţa părin­telui Radu. Slujba - pesemne o avalanşă de rugăciuni pentru mai mulţi bani - se ţinea doar în anumite duminici. Nu ajun­sesem acolo până acum, zărind-o doar într-o seară, din viteza maşinii cumnatului, fiind aparent o casă ca toate celelalte, dacă îi demontai crucea fixată pe acoperiş. Nici plimbarea aceea iniţi­ată de cumnatu' nu fusese întâmplătoare, ci pentru a repera vizuina preotului, sperând în recuperarea banilor prin şicanare. Aşadar, a o aştepta pe Duda acolo echivala cu a mă duce în gura lupului la întâlnirea cu Scufiţa Roşie. Dar, lăsând la o parte inconvenientele, simplul fapt că informaţiile proveneau de la preot dădea o garanţie afirmaţiilor cuscrei. Părintele Radu îl reprezenta pe Dumnezeu, şi doar Cel Atotputernic i-ar fi putut judeca declaraţiile. Reuşii să fac o legătură, asociind distanţele cu posibilităţile Dudei de frecventare întâmplătoare a lăcaşului de închinăciune. Era clar! Locuinţa sârboaicei nu trebuie să fi fost prea departe! Pentru emigranţi, deplasarea pe distanţe mari într-o ţară ca America ridica probleme. Aşadar, prioritară era identificarea bisericii, asta presupunând să reconstitui parcursul pe care-l făcuse cumnatu', ca apoi, bătrâneşte, să încerc şi altezone potenţial atractive pentru Duda. Mă gândeam la vreun coa­for, ori la bibliotecă, sau la o sală de gimnastică.

În următoarea zi reuşii să refac traseul către bârlogul părin­telui şi, stând ascuns după un copac, spionai câteva minute locuinţa, încercând să aflu ce se ascunde în spatele geamurilor. Perdelele croşetate lăsau să se vadă numai siluete ce obturau periodic luminile din tavan, iar gardul restrângea perspectiva. Nu descoperii nimic, şi apropierea serii mă sili să plec, nedorind să dau explicaţii prea mincinoase soţiei pentru întârziere. Nu îmi stătea în fire să pierd nopţile prin cârciumi, iar alte scuze nu-mi erau la îndemână. Totuşi, cum simţurile mele îmi spuneau că miroase a sârboaică, considerai că drumul îmi adusese un anu­mit câştig, însăşi senzaţia necunoscutului îmi dispăru, plănuind să-mi fac un ritual din a trece pe acolo ca şi cum aş fi de-al locului. Câte nu întreprinde omul pentru o blondă cu ochii albaştri! Poate că şi purtările femeilor dimprejurul meu mă insti­gaseră la păcate, căci le văzusem cum se gudurau pe lângă doctor, făcând coadă ca la policlinică. Bietul Pandelea o pier­duse pe studentă, care era înscrisă la consult alături de cuscra şi cumnata mare. Singura care părea mai rezervată era ne-vastă-mea, dar poate din teamă, în rest, celelalte n-aveau nici măcar frica lui Dumnezeu, care era prea departe şi prea ocupat pentru a le mai trage de urechi. Această încâlceală amoroasă ce nu mai ţinea cont de nimic mă contaminase şi pe mine, determinându-mă să tânjesc şi eu la un tratament, dar cu medi­camente verificate, cum era Duda mea. Prin urmare, mă întorsei acasă înveselit, fapt ce-mi îngreuna situaţia, consoarta neavând cum să priceapă de ce unul ca mine poate fi fericit atunci când îi merge prost. Dar mă salvai graţie doctorului, care se auto-invită pe la noi. Vizita lui mă miră, recunoscând instantaneu în sinea mea că nu mă emancipasem suficient, dar trăseiconcluzia că un vecin este oricând bine-venit, chiar dacă soseşte în pijama. Ba mai mult, devenii ospitalier, alungând gelozia şi scoţând degrabă toată berea din frigider. Doctorul însă ţinea la chef şi cu greu îl gonii către culcare, fără a pricepe nici până la final scopul vizitei. Dar faptul că nevasta părea fericită mi se păru un lucru pozitiv.

Periferia Brooklyn-ului, locul pe unde umblam acum cău-tând-o pe sârboaică, părea, pentru un emigrant începător, o zonă mult mai îndepărtată decât era în realitate. O nouă inter­secţie traversată îmi dădea senzaţia că mai trecusem o graniţă. Necunoscutul amplifica teama, iar faptul că trecătorii vorbeau diferite limbi bizare îmi sporea nesiguranţa. Clădirile cu geamuri lipsă, gardurile înalte de beton ce nu făceau parte din tradiţia actuală, desenele mâzgălite pe ziduri sau înscrisurile indesci­frabile scrijelite pe asfalt dădeau impresia că păşeam pe un teri­toriu ciudat, poate al artiştilor fără nume şi fără sens. Fabrici devenite depozite, magazii convertite în săli de tenis, terenuri pentru sport ajunse maidane, suprafeţe virane preluate de con­structori în scopul ridicării câte unui zgârie-nori, toate alcătuiau dantelăria zonei, de neimaginat din afara ei. Această combinaţie arhitectonică, laolaltă cu tot felul de şosele suspendate ce tra­versau cimitire, canale cu apă murdară sau depozite pentru fiare vechi îmi induceau sentimentul că n-o voi mai găsi niciodată pe Duda. Irealul ce definea periferia acestui celebru cartier trasa unicitatea descoperită doar pas cu pas. Ochii îmi fugeau invo­luntar către ceva ce nu reprezenta normalul, dar creiona aici armonia perfectă a asimetriei, a contradicţiei sau a grotescului. Fiindcă un loc asemănător nu avusesem ocazia să mai văd pe viu, doar fulgurant la televizor, mi se părea doar o ficţiune de carton a industriei hollywoodiene. Curajul aventurierului care înfruntase jungla tropicală se ghemuise acum în interiorul inimii.Ochii mei, la început curioşi, căpătaseră frica întipărită de cele văzute. Căutăturile aparent blajine ale trecătorilor, care roteau capul din aceeaşi necunoscută teamă, ascundeau mistere. Aerul greu, cu miros de cauciuc ars, păsările agitate ce cople­şeau puţinii pomi, cerul pe care se vânturau nori şi claxoanele unei ambulanţe îndepărtate speriară un câine, care, aciuân-du-se sub o maşină, mă privi, cerându-mi parcă ajutor. Continuai să înaintez, cercetând pe furiş când foaia pe care notasem adresa sârboaicei, când javra ce se luase după mine, neştiind dacă e bine să merg mai departe sau să mă întorc la metrou. Când grăbii pasul, animalul se opri, iar eu răsuflai uşurat, ca şi cum acesta fusese pericolul real. În apropierea colţului după care presupuneam că ar fi locuinţa Dudei micşorai viteza. Gândul că aş fi putut s-o văd îmi amplifică emoţia, tăindu-mi şi puţinul curaj care îmi mai rămăsese. Aducerea aminte a tot ce era legat de această fată atrăgătoare parcă dădea timpul înapoi, dar momentul şi locul unde o descoperisem iniţial mă înfiorau. Aşteptai astfel câteva minute, reflectând la sensul reîntâlnirii cu ea. Dorinţa acestei revederi era alimentată de amintirea femi­nităţii pe care o radia Duda, greu descriptibilă în cuvinte, dar în mare măsură şi de speranţa dezgropării misterului celor dis­păru