Apărută la editura George Dinu şi lansată în 2008 la cafeneaua  Librăriei Diverta Magheru, având ca slogan:  Degustare de carte proaspătă,  ,,În sfârşit, America”, duce pe mai departe povestea din romanul ,,Către faţa nevăzută a New York - ului”. Lectura noii cărţi  îi dă cititorului atât posibilitatea să afle despre cei dispăruţi în urma aventurii din Caraibe, cât şi să descopere unele feţe ascunse ale emigrarii. Scris în aceeaşi notă, în care spiritul aventurier domină, romanul te poartă nu numai prin ţinuturile tropicale, dar şi prin vestitele cartiere newyorkeze Manhattan, Bronx, ori Brooklyn. Cele câteva registre care schimbă tonul povestirilor te determină să rămâi permanent ancorat în lectură.

Romanul este preluat spre comercializare, de reţeaua Diverta, apoi de Compania de Librării Cartea SA, Libăria Eminescu din capitală, Casa de difuzare Alfa şi Omega, la Sinaia de reţeaua M.M Star, iar la Braşov de către Libris,  şi de Compact SA. ,,În sfârşit, America”, împreună cu primul roman, pot fi găsite şi în Aeroportul Internaţional Otopeni, la standurile librăriilor AVEC  M.M. Impex.

Romanul poate fi cumpărat de la unităţile mai sus menţionate, sau prin internet accesând: www.librariatuturor.ro  ; www.librariaeminescu.ro ; www.dol.ro  ,     la un preţ ce variază între 14,50 – 18 lei.  

                             Capitolul 11. Şoferul, limuzina şi garajul 

Nu mai urcasem niciodată într-o limuzină. Cu toate că împlineam câteva luni pe pământul făgăduinţei, această curiozi­tate nu mi-o satisfăcusem. Considerând-o un snobism, eram precum vulpea când nu ajunge la struguri. Prea late şi prea con­fortabile... prea lungi şi prea bătătoare la ochi, din moment ce proaspeţii emigranţi întorceau capul după ele. Dar oportunitatea venise. Plecasem către garaj cu noaptea-n cap, special ca până la venirea boşului să cercetez limuzina, în plus, ştiam că ameri­canilor le plac oamenii punctuali. Şi apoi, în vreme ce aş fi lăudat confortul maşinii, aş fi avut ocazia să schimb câteva vorbe cu conducătorul acesteia. Nu strica să mă împrietenesc cu el. Un amic în plus era bine-venit, iar şoferii stăpânilor aveau adesea un cuvânt greu de spus. Chiar şi nevestele boşilor ascul­tau de şofer, dacă acesta era mai tânăr, în multe situaţii, cei doi ajungeau prieteni nedespărţiţi, degrevându-i pe boşi de obli­gaţiile conjugale, că doar era America, unde se putea orice.

Mă apropiam de adresă cu sufletul la gură, călcând prima dată prin aceste locuri. Strada nu părea curăţică, dar pentru un garaj nu era nevoie de mare lux. Locaţia, apropiată de unul din­tre cele mai populare poduri către Manhattan, nu era deloc rea. Din acest motiv nu mai căutai nod în papură faptului că acest garaj nu arăta aşa cum mi-l imaginasem. Ce mai conta adă­postul, dacă limuzina era de marcă?! De fapt, zona nu cuprin­dea doar dughene. Prin excelenţă, New York-ul e un oraş al contrastelor, unde vechiul şi noul se amestecă natural cu frumo­sul ori urâtul, iar toate la un loc realizează ultima minune în materie de urbanistică extravagantă. Cele câteva clădiri somptu­oase, construite la începutul anilor '30, cu care începea stradate făceau să crezi că ai ajuns în America acelei perioade. După care, un loc viran, plin de gunoaie şi bălării uscate, te proiecta la Bucureşti... Mai departe urmau câteva case mărunte, pline cu „spaniolime" fugită de la tropice... Din nou ciulini româneşti „made in USA"... Apoi o fabrică rămasă fără geamuri după fali­mentul din '38 şi, în sfârşit, garajul limuzinelor. Memorai totul, iar după ce trăsei aer în piept ca să prind curaj, pătrunsei în par-king-ul cu plată - cum scria pe o tablă ce nu ruginise complet.

-Te ajut cu ceva? - rosti într-o engleză britanică un individ care apăruse brusc din ghereta paznicului.

- Îl caut pe boş - mă bâlbâii, fâstâcit.

-  Eu sunt boşul! - îmi răspunse, vădit iritat că trebuise să-şi întrerupă somnul.

Crezând că este o glumă de mare subtilitate, mă arătai amuzat. Nu puteam să fiu posac, din moment ce individul nu mă ofensase. Totuşi, sesizându-i încruntarea, înlocuii râsul cu un zâmbet autohton, dar continuai să dau impresia că-i apreciam inteligenţa. Şi portar dacă era, avea răspundere, din moment ce păzea limuzine. Schimbarea mea de atitudine nu-l îmbuna, chiar dacă pricepu pe cine caut. Rămas la fel de afectat ca după tre­zirea din somn, părea că n-are de gând să mă alunge cu vorbe urâte, ci mai degrabă căutând formule bune pentru surdomuţi. Cu permisiunea de a-l aştepta pe boş, îmi arătă fotoliul unei vechi limuzine, aşezat chiar pe trotuar.

Înainte de a mă conforma, cercetai fugitiv zona, să identific automobilul şi poate pe şoferul boşului, sperând să aflu când soseşte Denis. Dar, din cauza unei prelate care ascundea totul, nu zării nimic. Mulţumindu-mă cu mai puţin, plecai la locul indi­cat. Aşteptatul în stradă pe o canapea de limuzină nu era un lucru posibil la Bucureşti, iar faptul că emblema de pe spătar indica un Cadillac mă satisfăcu pe deplin. Ce puteam face? Eram emigrant cu statut de persecutat politic nerecunoscut şitrebuia să am răbdare. Tolănit pe canapea, ignorai privirile trecătorilor care se grăbeau către serviciile lor. Nici nu păreau surprinşi de mine, salutându-mă în spaniolă. Le răspunsei tutu­ror şi intrai în vorbă cu unul din Republica Dominicană, care păru uimit că-i vizitasem ţara. Aşa îmi făcui ceva cunoştinţe, neobservând trecerea timpului. Chiar uitasem că şedeam în tihnă pe bancheta unui Cadillac aşteptându-l pe boş, iar timpul costa bani.

Dar pentru că nimic nu-i veşnic, apăru şi Denis, vădit iritat, întrebându-mă, în loc de salut, dacă totul este OK, îmi făcu semn să-l urmez. Lăsai fotoliul gata încălzit unui câine ce se gudurase pe lângă mine şi pornii după boş, descoperind în dosul cortinei că nimerisem la un muzeu de maşini abandonate, care nu avea legătură cu experienţa mea profesională. Denis ştia ce făcusem în ţară şi nu cred că îmi pregătise un alt test psihologic, schimbând curăţatul faianţei cu restaurarea maşinilor. Nici limuzine nu zării. Ba nu, mint! Era una veche, ce poate juca­se în vreun film, cu roţile dezumflate, albită din cauza prafului, iar în rest câteva dubite şi camionete murdare de moloz, folosite probabil pentru construcţii. Apoi, o macara cu un motor în cârlig, câteva cricuri hidraulice abandonate şi două grămezi de cauciu­curi uzate, amestecate cu bidoane goale pentru ulei. Iar în colţ, unde mă chemase Denis, lângă o gheretă, scânduri, placaje, saci cu ciment ori ipsos, cutii de vopsea, câteva scări murdare de var şi o roabă pe care scria: „Lin-Mar, Inc.", probabil numele firmei proprietare. Din cele observate cât boşul descuia ghereta, îmi formai o părere despre profilul companiei, dar tot mai răma­seră secrete. Nu văzusem sediul firmei şi pe ceilalţi angajaţi, ori limuzina cu şoferul care trebuia să ne ducă la birouri... Şi mă oprii cu enumerarea aici, întrucât Denis îmi înmâna o prelată mânjită de moloz, apoi sculele puse într-o găleată, iar la sfârşit,un mare aspirator. Cu inventarul preluat, cărai totul la dubita pe care scria: „Lin-Mar, Inc.", în care se urcă Denis ca şofer, iar eu în dreapta, pe post de boş, că doar eram în America, unde se putea orice. 

 (va urma)