George Dinu - Catre fata nevazuta a New York-ului

Capitolul 34. Plecarea

Cu greu mai trecu încă o oră, iar tensiunea nervoasă rămasă în urma momentelor de spaimă mă făcea să privesc la ceas aproape din minut în minut. Foamea, setea, oboseala excesivă, frica, dar mai ales întunericul, acel întuneric specific pădurilor tropicale, cu zgomotele lor misterioase, ne aduseră aproape pe toţi într-o stare vecină cu disperarea. Lipsa lanternei, faptul că nu vedeam pe unde călcam, mulţimea de insecte care ne înţepau şi pe care nu le puteam zări, dar în mod special teama că băştinaşii cu macetele lor se vor întoarce ne făcuseră să nu mai avem stare, agitându-ne precum evadaţii.

Departe de noi, aproape de plajă, acolo unde freamătul mării absorbise orice zgomot, Daniel şi Sara dormiseră nestingheriţi. Treziţi de noi, priveau neîncrezători mutrele noastre speriate şi numai dispariţia unei genţi îi făcu să creadă că se întâmplase ceva. Sara, somnoroasă, se chinuia să ne explice că nimeni nu ne dorise răul, că băştinaşii veniseră de la fermă alertaţi poate de hămăiala câinilor şi că lucrul cel mai înţelept este să rămânem cât mai grupaţi în preajmă, până se face lumină.

Aşezaţi pe plajă în jurul lor, ameţiţi de cele întâmplate şi cu spaima intrată în oase, fiecare număram minutele din acea grea noapte, sperând ca dimineaţa să vină cât mai repede.

Se făcu ora cinci, când, pe neaşteptate, apăru din nou furgoneta pazei de coastă, tot cu farurile stinse, mergând încet, dar nu pe nisip, ci pe drum, la circa douăzeci de metri de noi. Într-un gest disperat, sărirăm toţi brusc, de-a valma, încercând să ne ascundem care încotro în junglă. Instinctiv, Bogdan şi cu mine, apucând-o pe Oana de mâini, alergând prin tufişuri, sărind peste pietre şi coji de cocos, ocolind trunchiuri şi crengi, încremenirăm la timp. Maşina, ajunsă în dreptul nostru, opri la circa zece metri în spate. O linişte ca de mormânt cuprinse totul. Treptat, trosnetul vreascurilor rupte sub paşii grei ai celui care coborâse se amplifica. Paşii se apropiau. Veneau către noi. Cu răsuflarea tăiată şi inima ce îmi bătea asurzindu-mă, cu Oana de o mână şi cu cealaltă proptită-n pământ, cocoşat lângă Bogdan, aşteptam. Aşteptam ca paznicul care se îndrepta spre noi să ne descopere. Paşii se opriră. Preţ de-un minut, omul scrută împrejurimile. Minutul păru oră. Ce lung e minutul! Un minut cât o viaţă.

Omul îşi reluă mersul şi, încet, pornind către direcţia de unde venise, urcă în maşină. Răsuflând uşurat, eliberai mâna Oanei şi îmi ştersei faţa plină de sudoare.

– George, credeam c-o să mor! Rămăsesem într-un picior! – îmi şopti Bogdan la ureche, în timp ce Oana, strecurându-se în braţele lui, începu să plângă.

Furgoneta plecă. Încet, pe măsură ce zgomotul maşinii se îndepărta, Daniel şi Sara, ridicându-se primii în picioare, începură să strige. Vădit speriaţi şi cu voci tremurate, făcură apelul.

– Duda! Dragomir! Bogdan! Unde sunteţi? Ieşiţi, că a plecat! – ne chemă Daniel, continuând să ne pronunţe numele.

Temători, unul câte unul, începurăm să ieşim din ascunzişuri, neîncrezători că pericolul trecuse.

– Hai să plecăm acasă! – ne imploră Oana înainte de a porni către Daniel. Nu vreau să murim pe aici, plătind şi bani pentru asta. Mie mi-e de-ajuns. Eu nu mai stau! Duceţi-mă în prima localitate, la autobuz! Atâta vreau... – încheie Oana printre suspine.

– Oana, şi mie mi-e de-ajuns. Mergem la Daniel şi îl rugăm să ne ducă până în prima aşezare locuită. De acolo ne descurcăm noi – răspunsei eu, speriat la culme de ultima alergătură, ce mă făcuse să-mi urăsc toate rudele de la New York. Tu ce zici, Bogdane? – continuai.

– George, ai dreptate, este timpul să plecăm. Nu vreau ca Oana să păţească ceva. E o nebunie în ce ne-am băgat! Să mergem la Daniel şi să-i spunem că dorim să plecăm – răspunse Bogdan.

Unul după altul, ieşirăm din ascunziş şi ne îndreptarăm către locul de adunare. Ciufuliţi, zgâriaţi, muşcaţi de insecte, cu hainele mototolite, cu toţii arătam ca venind de pe front. Duda, cu faţa plină de sânge, plângea şi îşi striga băiatul cel mare, care se pierduse de ea. Robert îşi rupsese pantalonii. Costel îşi căuta unul dintre pantofi, iar Bogdan, muşcat de un păianjen, se freca la mână. Se făcu linişte, fiecare căutând să îşi lingă rănile în felul lui. Preţ de câteva minute, nimeni nu mai rosti o vorbă.

– Noi plecăm să căutăm vaporul – începu Daniel, speriat. Rămâneţi aici grupaţi! Nu vă mişcaţi din acest loc! – continuă el cu voce tremurândă, trădând tensiunea prin care trecuse.

– Dane, eu, Oana, Bogdan vă urmăm. Dorim să ne duceţi cu maşina până la prima localitate. Nu mai vrem să riscăm nimic. Hotărârea noastră este definitivă – spusei eu foarte ferm. Dacă voi plecaţi, mergem şi noi. Ne lăsaţi în centrul primei localităţi, iar după aceea, voi vă vedeţi de treabă – încheiai eu pe un ton categoric.

Se făcu din nou linişte şi, preţ de câteva clipe, Daniel nu spuse nimic. Situaţia era delicată, extremă şi nimeni, aproape nimeni nu mai scoase un cuvânt. Ne priveau doar cu invidie şi cu ură în acelaşi timp, dar nu îndrăzniră să se opună. Chiar şi Daniel şi Sara rămaseră muţi, semn că se supuneau deciziei noastre, şi dădură afirmativ din cap. Ne luarăm deci la revedere de la toţi, îmbrăţişându-ne cu cei mai apropiaţi, dând doar mâna cu alţii şi, urmându-i pe cei doi, părăsirăm acel loc pe care nu-l vom uita niciodată.

Dimineaţa aceasta mult aşteptată era aşa cum mi-o dorisem. Cu un răsărit care străpungea coroanele palmierilor, pentru a ne lumina drumul pe care aveam să plecăm acasă.

Jungla, jungla aceasta care timp de multe ore mă speriase, care mă făcuse să număr minutele, să tresar la fiecare zgomot al ei, nu mai reprezenta acum decât o oază de verdeaţă cu multă umbră. Nimic din ce însemnase noaptea trecută nu mai era acum. Fusese ca un film de groază, care se stingea o dată cu ieşirea din cinema. Păşeam acum alături de porumbei, în spatele celor doi ghizi, Daniel şi Sara, întrebându-mă dacă totul fusese real sau doar propria mea închipuire. Liniştea dimprejur, ciripitul păsărelelor, răcoarea plăcută ce ne înviora, drumul sinuos pe care acum îl ştiam şi îl puteam vedea, constatând că este de un pitoresc aparte, toate, toate acestea îmi dădeau liniştea sufletească necesară uitării.

Noaptea trecută deveni repede o legendă, pe măsură ce ne apropiam de luminiş, şi numai suspinele Oanei îmi mai reaminteau de zbuciumul ultimelor ore.

Ajunserăm în sfârşit la luminiş, unde liniştea ce abia se înstăpânise fu din nou perturbată. Undeva în faţă, nu departe de locul unde drumul cotea către dreapta, ieşind din pădure, un militar al pazei de coastă stătea obosit în hainele lui grele, înţesate de curele şi armament, parcă aşteptându-ne. Brusc, inima îmi tresări ca a unui hoţ la vederea poliţiştilor şi, grăbind pasul, mă apropiai mai mult de ceilalţi, care, şi ei amuţiţi, mergeau ca şi cum nu ar fi văzut nimic. Îmi reveni subit în memorie filmul nopţii trecute, cu tot zbuciumul ei plin de spaimă, şi făcui dreapta o dată cu ceilalţi, mergând fără să privesc înapoi, rugându-mă la Dumnezeu să scăpăm şi să nu mai uit niciodată cele întâmplate, spre a-mi fi învăţătură de minte. Ieşiţi din junglă, continuarăm să mărşăluim, privind ţintă doar la Honda Sarei, care ne aştepta, şi nu întoarserăm capul decât atunci când ajunserăm lângă maşină. Militarul plecase.

– Hei, George, ai văzut că nu s-a luat nimeni de noi? – îmi spuse Daniel, care îşi recăpătă curajul. O să vă pară rău de decizia luată!

Tăcui. Urcai hotărât în maşină, alături de porumbei. Simţind mâna Oanei strângând-o pe a mea, în semn de aprobare şi asociere, continuai să tac, considerând că cel mai important lucru era să ajungem în prima localitate şi nimic altceva. Demarând în trombă, ca un nebun, Daniel apăsa pedala de acceleraţie până la podea, în semn de răzbunare că nu primise răspuns de la mine, şi astfel maşina prinse repede mare viteză. Privind acul kilometrajului, care continua să avanseze, mă adresai celui de la volan:

– Daniel, dacă faci un accident, nu murim numai noi, cum poate crezi tu! – îi spusei.

Ca şi cum nu m-ar fi auzit, Daniel continuă să conducă nepăsându-i de nimeni şi de nimic. Nici chiar Sara nu avu succes să îl domolească şi astfel, preţ de un sfert de oră, cât dură drumul, fiecare ne rugarăm la Dumnezeu ca nebunul să nu bage maşina în şanţ. Ajunserăm deci val-vârtej în mica aşezare Miche, mai repede decât ne închipuiserăm noi şi, frânând brusc în centrul localităţii, Daniel opri. După ce îşi drese vocea, începu:

– Bogdane, ştiu că voi plecaţi de frică, iar George merge cu voi ca să nu vă lase singuri. Mai aşteptaţi aici un sfert de oră, pentru că noi ne vom duce în port să luăm legătura cu vaporul. Dacă este aproape, aducem vaporul aici şi voi vă urcaţi direct din port. Fac asta numai pentru voi! Dar, vă rog, nu plecaţi! Este şi reputaţia mea în joc. Mai aşteptaţi aici un sfert de oră, vă rog! – se smiorcăi el.

– Daniel, părinţii noştri au plătit bani grei pentru toată această aventură, care nu s-a sfârşit, ci mai degrabă abia a început – replică Bogdan. Noaptea trecută a fost o nebunie şi asta aţi văzut şi voi. Oana nu doreşte să meargă mai departe, iar eu o urmez din acelaşi motiv. George are propriile lui păreri, dar coincid cu ale noastre. Le vom telefona părinţilor noştri de la New York, să le explicăm motivul pentru care abandonăm şi tot ce s-a întâmplat noaptea trecută, iar ei vor decide cum se va proceda cu banii daţi degeaba până acum – continuă Bogdan, enervat de aducerea aminte a celor întâmplate cu doar puţin timp în urmă. Tu vezi cum s-a umflat mâna mea? Am câteva muşcături de păianjen! Dacă erau veninoşi, ce făceaţi voi astă noapte, Daniel? Voi aţi dormit bine mersi. Chiar aşa! Ce faceţi voi dacă infecţia se măreşte? Pentru că, uite, continuă să avanseze – spuse Bogdan arătându-şi mâna.

Se făcu din nou linişte, după care Daniel reîncepu:

– O să vă dăm banii înapoi. O să vorbesc cu Radu treaba asta. Acum, noi plecăm în port, ne grăbim. Vă dorim succes şi poate că mai meditaţi până ne întoarcem – încheie Daniel.

Coborârăm, lăsându-i pe cei doi să plece şi, răsuflând uşuraţi, ne aşezarăm pe banca din staţia de autobuz. Mai aveam circa o oră de aşteptare până când venea autobuzul şi doream să stăm cât mai ascunşi. Intuiam că cei doi se vor întoarce foarte curând pentru a încerca să ne convingă din nou să ne răzgândim. Daniel avea mare tupeu, cu care îi prostise pe mulţi şi credea în talentul lui.

Timpul continuă să treacă lent, iar foamea începu să ne facă să visăm ce vom mânca diseară. Autobuzul urma să meargă în Santo Domingo pe altă rută decât cea pe unde venisem, iar drumul era lung, multe ore de mers. Poate şapte sau opt – şi această socoteală ne zgândări şi mai mult foamea. Profitând că mai aveam timp, căutarăm din ochi un loc de unde să ne procurăm ceva de mâncare şi, zărind singura dugheană din zonă, o băcănie unde se vindeau de toate, cumpărarăm gogoşi umplute cu magiun, unica mâncare gătită la acea oră. Descoperirăm astfel şi mica localitate Miche.

Un orăşel sau un sat, greu de spus, cu o singură şosea ce îl traversa chiar pe la mijloc, Miche păstra izul colonizării spaniole. Un parc minuscul cu trei banchete de lemn şi un monument al soldatului necunoscut arăta că localitatea avea un centru. De aici, un mic drum de ţară, acoperit cu nisip, mergea către port. Portul unde cei doi, Daniel şi Sara, plecaseră şi de unde tocmai se întorceau acum. Zărindu-le maşina şi aducându-ne aminte de ei, făcurăm repede cale întoarsă, ascunzându-ne după refugiul staţiei de autobuz, unde începurăm să înfulecăm gogoşile, pentru a mai prinde ceva puteri. Obosiţi şi flămânzi, am fi rămas în continuare vulnerabili în faţa celor doi şacali, care cu siguranţă că, uitând de sperietura din pragul dimineţii, se întorceau pentru a ne prosti încă o dată. Printre îmbucături, noi, cei trei dezertori de la nobila cauză a emigrării, ne repetarăm, fiecare pentru sine, că nu mai dorim continuarea aventurii şi că vrem să fim lăsaţi în pace. Micul exerciţiu realizat în viteză în minţile noastre se dovedi a fi bun, întrucât cei doi, întorşi cu idei proaspete, încurajaţi poate de veşnica nebunie din capetele lor, se lansară într-o aprigă campanie de îmbrobodire.

– Venim de la vapor. În circa trei ore vom ridica ancora către Porto Rico! Haideţi cu noi! Este păcat să renunţaţi acum, după atâta chinuială şi atâţia bani daţi! Ce a fost greu a trecut – începu Daniel, mai convins ca niciodată. Ceilalţi vor ajunge în două zile la New York, iar vouă o să vă pară rău! Nu garantez că Radu vă va mai da gologanii înapoi, în condiţiile în care ceilalţi vor fi bine mersi acolo, iar voi aţi refuzat şansa – continuă el, lăsându-ne timp de gândire. Nu fiţi copii – încheie, în timp ce autobuzul se apropia.

– Daniele, nu mai avem timp de poveşti. Plecăm şi este ultima noastră hotărâre – îi răspunsei eu şi, prinzându-i pe porumbei de braţ, îi trăsei către autobuz pentru a scăpa cât mai repede de insistenţele “bulşitarului”.

Urcarăm şi, căutând locuri libere, o luarăm către coada autobuzului, scăpând pentru scurtă vreme de privirile ca de şarpe ale lui Daniel.

Preţ de câteva clipe, cel de jos păru înfrânt. Pitiţi în autobuz, implorarăm în gând şoferul să demareze mai repede. Ne doream cu orice chip să încheiem această poveste, în care chiar şi privirile celui de afară ne iritau. Ne aşezarăm toţi pe acelaşi rând de scaune şi, simţindu-ne uşuraţi, un zâmbet ne înflori pe figuri. Dar şoferul nu se grăbea. Rugăciunile noastre poate că nu ajunseseră încă la Dumnezeu, iar ultimii pasageri, latini şi ei, nu se înghesuiau deloc, urcând în autobuz unul pe minut. La al patrulea minut sui şi Daniel, spre disperarea noastră. Liniştea ne dispăru brusc şi duelul negocierilor reîncepu. Spre enervarea celorlalţi pasageri, care nu înţelegeau limba, Daniel devenise din nou omul pe care îl dădeai afară pe geam şi intra pe uşă. Adică omul de care nu puteai scăpa uşor. Cu încă doi călători rămaşi în spatele lui, Daniel încerca încontinuu să ne convingă să coborâm. Disperaţi, fiecare din alt motiv, începu o mică ceartă între noi şi dominicani. Încolţit de presiunea călătorilor şi de încăpăţânarea noastră, Daniel coborî, în sfârşit, iar autobuzul plecă.

Se apropia ora prânzului. Mergeam de trei ore, nezărind nici o localitate, ci doar junglă şi iar junglă. Pe ambele părţi ale drumului, numai verdeaţă din abundenţă şi doar rar câte o casă pustie. Drumul pietruit, cu mult praf ce se ridica în urma autobuzului, urca sau cobora, şerpuia la stânga sau la dreapta, provocându-mi o uşoară stare de vomă, ce se amplifica pe măsura trecerii timpului. Mai aveam multe ore de mers şi mă forţam să adorm pentru a face ca timpul să treacă mai uşor. Printre aţipeli, gândul îmi fugi la cei rămaşi în junglă, care acum, urcaţi poate în iaht, se îndreptau către Porto Rico. Ce sfârşit neprevăzut şi brusc putuse avea această aventură, care acum, pe drumul întoarcerii către casă, părea lipsit de sens! Prin ce experienţă nebună trecusem, câtă energie, risc şi zile pierdute, numai şi numai pentru a mă reîntoarce la Bucureşti cu pielea bronzată şi vindecat pe vecie de guturai! Cincizeci şi două de zile de nebunie continuă, care nici nu ştiu când se scurseseră! Zâmbii totuşi, gândind la vorba populară: plecasem de acasă de un an... Aşa şi era. Plecasem în '93 şi mă reîntorceam în '94. Lung timp... Cine ştie câte lucruri se întâmplaseră acasă?! Acolo acum poate că mai era zăpadă! Cu siguranţă că era frig! Lumea, îmbrăcată în haine groase şi sătulă de ger, aştepta venirea primăverii! Ce zăpadă şi ger lăsasem în urmă la plecarea din Gara de Nord şi ce repede uitasem de ele pentru aproape cincizeci şi două de zile! Brrr!!! Ce frig fusese în trenul de Belgrad! Ce mutră avusese Costică! Pardon, părintele Costea. Faţă bisericească la tropice, în chiloţi împrumutaţi. Hm!! Doamne, iartă-mă, că era să spun prostii în gând. Râsei totuşi, sperând că nu păcătuisem prea mult. Pe unde-o mai fi acum părintele Costea? Poate că mai e încă la Bucureşti! Dacă mai este acolo, am să îl caut la farfuza lui şi, împreună cu vreo câţiva prieteni buni, o să îi tragem o bătaie zdravănă, o să-i cer chiloţii înapoi şi o să-i trimit rudelor mele de la New York să îi spele! Ha, ha, ha! Râsei din nou în gând, ca prostul.

Şi cojocul meu minunat... Ce călătorie avusese şi prin câte trecuse, sărăcuţul de el! Cojoc cu guler de astrahan, marcă de lux, pe post de pernă! Şi asta la tropice, de parcă nu s-ar fi inventat pernele cu puf ! Ha, ha, ha! Nici nu o să le spun prietenilor prin câte am trecut! Cu siguranţă că or să râdă de mine. O să le spun că a fost o excursie organizată de americani, rudele mele de la New York. Ceva ce nici regii nu au mai avut! Poate că o să-i momesc să vină şi ei pe aici! Că bani au! Mă refer la prietenii cu bani, care bineînţeles că au mai mulţi, pentru că ei nu i-au cheltuit ca mine prin Caraibe! Ei au fost pe acolo prin ţară, pe-aproape! Mai cu purcelul, mai cu şoricelul, mai c-o ţuică fiartă dreasă cu piper... Cam asta cred că au făcut prietenii mei. Dar eu? Eu am făcut ce nu a făcut neam de neamul meu. Dar bine că s-a terminat totul!

Autobuzul opri. Privii pe geamul murdar de praf cârciuma în faţa căreia staţionasem şi cei câţiva câini vagabonzi ce se uitau la noi. “Oare ce oraş poate fi acesta?” – gândii eu. Era primul popas, undeva poate la jumătatea drumului, şi era prima localitate întâlnită. Un loc total necunoscut, cu imagini aduse parcă din Columbia. Nu era nimic din ce văzusem eu până acum. Privii firma cârciumii: BODEGA, scris ca în româneşte. Privii mesele, cele câteva mese pătrate scoase afară, cu feţele lor din pânză în carouri mari, cu muştele roind pe pahare murdare.

Întorsei capul. Intersecţia unde oprise autobuzul, singura poate din această localitate, avea patru colţuri cu patru cârciumi. Interesant oraş cu patru cârciumi şi câini vagabonzi! Călătorii coborâră unul câte unul pentru o scurtă pauză dictată de şofer. Coborâi şi eu, lăsându-i pe porumbei să doarmă îmbrăţişaţi. Afară era cald şi bine. Interiorul autobuzului cu aerul lui condiţionat îmi băgase frigul în oase. Sau poate aducerea aminte că acum mă întorceam către casă... Către casa mea din Bucureştiul cu zăpadă, ger şi câini vagabonzi.

Aerul curat, proaspăt, de munte, îmi tăie instantaneu greaţa şi, luându-mă după gloată, ajunsei la Bodega. Privii către geamul autobuzului, unde porumbeii se strângeau în braţe şi se sărutau pe furiş. Erau fericiţi. Aveau şi de ce. Erau împreună! Se întorceau la Trabantul lor minunat! Se întorceau la prieteni! La rudele lor care nu le doriseră plecarea! Se iubeau. Întorsei jenat capul. Sau poate de invidie. Poate de invidie... Unde mă întorceam eu? Eu, George, care le ştiusem pe toate! Eu, George, curajosul! Băiatul de viaţă pe care prietenii îl invidiau! Băiatul de viaţă care niciodată nu se dădea bătut! Ce nebună e viaţa. După cincizeci şi două de zile de hoinăreală prin lume, să te întorci acolo de unde dorisei să fugi... Hm! Ce nebunie. Amărât, făcui câţiva paşi către bodegă, unde călătorii, deveniţi brusc veseli, sorbeau din pahare murdare, pline cu bere sau rom. Rom dominican! Îmmm!!! “Merge un rom pe stomacul gol” – îmi zisei. “Îmi trece de supărare” – gândii mai departe. Comandai romul, băgai mâna în buzunar să caut banii şi redescoperii amuleta. Amuleta, bucăţica de lemn ce mă însoţise în tot acest drum! Dragostea dăruită de cineva şi ferecată în această bucăţică de lemn. Această bucăţică de lemn ce acum se întorcea o dată cu mine la dragostea care poate mă mai aştepta. Ce ironie!... Ce soartă! Ce soartă şi ce nebunie, domnule! Frumoasă nebunie, domnule! Ce rom bun. Băui cu sete. Mă înveselii. Strânsei amuleta cu putere în mână şi mă înveselii. Romul mi se urcă repede la cap. Eram vesel. Eram beat. Eram îndrăgostit. Amuleta. Hm!!! Ce frumoasă este dragostea. Ce frumoasă este viaţa. “Oare ce-o face amuleta din ţară?” – gândii eu bine dispus, datorită romului dominican urcat la cap. Ce bine că mă întorc acasă! Acasă, la prietenii mei! Acasă, la rudele mele care nu îmi doriseră plecarea! Acasă, la amuleta mea ce poate nu îmi dorise plecarea! Dar chiar nu îmi dorise plecarea? Hm... Poate. Poate că nu. Ce tare este romul dominican! Rom pe stomacul gol, nemâncat de alaltăieri!

Mă îmbătai. Încet-încet, călătorii, beţi poate şi ei, se urcau în autobuz. Urcai şi eu. Căzui alături de porumbeii care continuau să doarmă. Să doarmă îmbrăţişaţi. Adormii şi eu îmbrăţişat cu amuleta mea în gând.

Zdruncinatul autobuzului încetase. Simţeam doar un uşor balans dat de curbe şi poate de romul ce încă îmi mai colinda prin creier. Dusei mâna la cap, masându-mi uşor tâmplele pentru a-mi alunga durerea, o vagă durere, ca după o beţie de-o noapte. Undeva în dreapta, auzeam şuşotelile porumbeilor. Încet, deschisei ochii. Lumini multe, colorate divers, îmi săgetară ochii. Oraşul, marele oraş Santo Domingo, se zărea în faţă şi luminile lui străluceau mai puternic ca niciodată. Privii ceasul de la mână şi, printre spoturile multicolore ce încă îmi mai persistau pe retină, descifrai cu greu ora. Se înnoptase. Era ora nouă şi continuam să mergem. Asfaltul neted al şoselei îmi prelungi lenea de după somn şi cu greu reuşii să mă trezesc. Porumbeii încetaseră şuşotitul şi, lent, mă întorsei să văd ce fac. Treji, umăr lângă umăr, priveau noaptea cu luminile ei, noaptea acestui mare oraş în care ne reîntorceam pentru a treia oară, cu siguranţă ultima. Naufragiul emigrării, al treilea naufragiu, se încheiase trist, cu multă oboseală în oase, şi-n ochi, şi-n cap. Încet, Brugalul dominican băut la Bodega îşi pierduse din efect şi realitatea, realitatea vieţii, îmi revenea în faţă, o dată cu acest mare oraş în care intram acum.

Autobuzul opri. Centrul oraşului, cu strada lui principală, El Conde, era pustiu. Pustiu ca şi sufletele noastre istovite. Nimic din farmecul şi animaţia primelor zile când venisem aici nu mai era. Acum era plecarea, plecarea către casă, iar mintea noastră fugea înainte, la cei care ne aşteptau acasă, la cei care nu mai sperau să ne aştepte vreodată. Încet, coborârăm unul câte unul şi zării pe faţa frumoasă a Oanei lacrimi mici. Erau poate lacrimile despărţirii de acest mare oraş, care, pentru multe zile, fusese un fel de Bucureşti al nostru. Sau poate erau lacrimile bucuriei că se întorcea la cei dragi. La cei care plânseseră în urma plecării noastre şi care acum se bucurau. Ce complicată e viaţa! Ca o roată. Nefericiţii de ieri sunt acum fericiţii de mâine, iar fericiţii de ieri sunt acum nefericiţii de mâine. Gândul îmi fugi repede la mama şi zâmbii, ca apoi să îmi zboare la soţia mea şi să mă întristez. Două femei, la două capete de lume, aruncate şi ele de soarta proprie a fiecăreia, care acum plângeau fiecare din pricini diferite. Coborârăm trişti, cufundaţi în gânduri, şi pornirăm în căutarea unui hotel pentru această noapte.

Limbile ceasul se mişcau încet, ca şi noi, cei care căutam haotic ceva ce nu găseam. Această seară nu ne purta noroc... După multe peregrinări, negăsind cazare, plecarăm amărâţi către Boca Chica. Mergeam acum către această mică localitate unde aproape toţi ne cunoşteau, cu speranţa că vom afla un adăpost unde să ne putem odihni şi că mâine ne vom lua bagajele pentru a pleca acasă.

Ghinionul, sau oboseala înfrângerii, sau poate amândouă la un loc ne făceau să umblăm ca trei stafii la miez de noapte, exact pe unde şansele fugeau de noi. Agoagoa nu mai veni şi, după nesfârşite zigzaguri, trecând de pe un trotuar pe altul în căutare de taxiuri, care nu doreau să meargă aşa departe, ne deciserăm să plecăm pe jos. Speram ca, pe drum, să găsim întâmplător ceva care mergea în acea direcţie, mişcându-ne măcar din locul unde înţepenisem mai bine de o oră. Distanţa Santo Domingo-Boca Chica o parcursesem de multe ori, o ştiam pe de rost, dar în toate cazurile o făcusem cu maşina. Drumul păruse scurt, nici o oră de mers, dar acum, în această seară, osteniţi, cu gândurile între Bucureşti şi New York, totul părea mai lung. Răsucirăm de multe ori capetele în spate şi făcurăm cu mâna multor maşini, dar norocul sau ghinionul, ce îşi dădeau mâna în această seară, ne ţineau în şah, dându-ne şi luându-ne speranţele. Dar tocmai în momentul când crezusem că această insulă ne purta iarăşi ghinion şi că ultimul drum către Boca Chica urma să îl facem neapărat pe jos, la un colţ de stradă apărură doi motoconcişti cu motoretele lor tradiţionale. Aceste pârâitori pe două roţi, ce constituiau sarea şi piperul turismului de aici, se dovediră a fi un miracol parcă trimis de Cel de Sus pentru a scurta chinuiala noastră de cincizeci şi două de zile. Dominicanii, cei doi băieţi care le călăreau, opriră zâmbitori de parcă le-ar fi pus Dumnezeu mâna în cap şi, fără să stea prea mult la târguieli, se învoiră să ne ducă la destinaţie. Ne urcarăm deci în spatele celor doi dominicani, porumbeii, prietenii mei, la prima motoretă, iar eu la a doua şi pornirăm într-un nor de fum, cu motoarele turate la maximum, către Boca Chica.

Călătoria aceasta de treizeci de mile avea să rămână în minţile noastre ca o comedie din epoca de piatră, ce avea să ne stârnească zâmbete încă mult timp după aceea. Cu genunchii la gură pentru a nu-mi târî picioarele pe asfalt, priveam, stând în spatele dominicanului meu, la cei dinainte, întrebându-mă dacă o să ajungem într-adevăr la destinaţie. Motoconciurile, ce iniţial păruseră vioaie şi pline de energie, deveniseră leneşe ca două mârţoage obosite ce de fapt erau.

Ajunserăm cu chiu-cu vai, după aproape o jumătate de oră, doar în dreptul aeroportului Las Americas. Parcursesem aşadar abia o treime din distanţă şi, calculând după cantitatea fumului înecăcios ce ieşea din ţevile de eşapament, gândii că ar fi cazul să mă pregătesc de mers pe jos, care era mai sigur şi mult mai sănătos. În plus, cei din faţă fiind mai mulţi şi cu bagaj, scoseseră sufletul bietului motor. Un model mai vechi, dotat şi cu pedale, motoreta lor se lenevise mult mai repede. Pe alocuri, în special unde drumul urca puţin, stăpânul o mai ajuta, pedalând energic. Dar neputinţa motoretei, făcută pentru un singur pasager, era vizibilă. Cu ajutor de la pedale sau nu, aceasta se pregătea practic de infarct.

Curând, ajunserăm a merge aproape la pas, determinându-l pe Bogdan să sară din mers, să alerge pe jos şi, numai după ce se mai căpăta puţină viteză, să se arunce din nou în şa. În stilul acesta mai parcurserăm zece mile, după care motoreta din faţă scoase un pocnet puternic cu flacără pe eşapament, de crezui că trag cei de la paza de coastă, şi se opri. Ne oprirăm şi noi, cei din spate. După multe cazne de a repune vechitura în stare de funcţionare, dominicanul, proprietarul acesteia, se declară învins. Renunţarăm astfel la serviciile lui şi deciserăm să continuăm drumul cu o singură motoretă. Dar patru oameni pe o astfel de caricatură cu motor nici nu era de conceput şi, prin rotaţie, eu şi Bogdan alergarăm pe lângă pârâitoare, lăsând-o pe Oana să beneficieze în continuare de confortul tehnicii avansate.

Se făcuse ora unsprezece noaptea când ne văzurăm în sfârşit în Boca Chica. Plătirăm cursa, mulţumindu-i dominicanului pentru curajul lui, şi pornirăm către La Belle, primul hotel ieşit în cale. Dar ghinionul se pare că ne urmărea, chiar dacă treceam într-o nouă zi. Nimeni nu voia să ne primească la această oră şi, după încă două încercări la alte adrese, merserăm la Coney, hotelul tatălui Sarei. Îi explicarăm recepţionerului că suntem prietenii ei, că dorim numai o noapte de cazare şi promiserăm că nu vom crea nici un fel de probleme. Băiatul de la recepţie nu se lăsă intimidat, cum crezusem noi iniţial, şi numai după ce-l contactă telefonic pe patron obţinurăm camera mult visată. Ajunserăm astfel, după mai bine de două zile de hoinăreală şi aventuri, în sfârşit în paturi moi, unde căzurăm într-un somn adânc.

Era dimineaţă târziu. Obosit, cu o vagă durere de cap, reuşii totuşi să mă mobilizez, recunoscând că dormitul în pat era o excelentă invenţie pentru omenire şi, profitând de faptul că prietenii mei nu mişcau încă, mersei primul la baie. Duşul rece mă reanimă pe loc şi, cu mintea mai limpede, încercai să îmi adun gândurile, pentru a reintra în normal. Îmi privii hainele murdare, privii noroiul şi rămăşiţele de frunze scoase din pantofi şi îmi adusei aminte cu tristeţe de junglă, dar şi mai acut de faptul că grupul se urca poate acum în avionul de New York. Continuai totuşi să îmi curăţ docil încălţămintea, unica luată cu mine din ţară pentru această călătorie, ce ar fi trebuit să ţină doar trei zile, şi privii amărât la porumbei, ce continuau să doarmă îmbrăţişaţi în patul lor.

Gândul că trebuia să-i anunţ soţiei mele aflate la New York abandonul mă întristă şi mai mult. Mă va înţelege oare? Greu de spus. Cum ne pot înţelege cei de la New York? Rudele noastre care văzuseră aventuri doar la televizor? Rudele noastre care urcaseră în avion la Otopeni şi coborâseră la New York? Imposibil de înţeles! Nici eu nu aş fi putut înţelege un astfel de abandon dacă m-aş fi aflat la New York. Să ajungi la o aruncătură de băţ de marele vis al omenirii, America, să aştepţi cincizeci şi două de zile ca să găseşti o cale să îţi atingi scopul, iar când nu mai era decât un pas, să faci cale-ntoarsă ca şi cum ar fi fost o excursie plătită de rudele din America! Ce excursie!!!

Lăsai filozofia deoparte şi încercai să termin cât mai repede curăţatul hainelor. Porumbeii, prietenii mei, dădură şi ei semne de viaţă şi ne mobilizarăm să ne îndepărtăm cât mai repede de acest loc, intuind că în scurt timp Sara şi ”bulşitarii” se vor întoarce din junglă, jubilând de reuşita lor. Că vor căuta să ne zugrăvească o imagine cât mai proastă la rudele noastre de la New York. Înţelesesem din spusele lui Daniel că returnarea banilor plătiţi pentru această experienţă nu mai era un lucru uşor şi că ajungerea celorlalţi la destinaţie va deveni un mare atu pentru părintele Radu. Dar asta-i viaţa. Ne jucasem cartea pe care o avusesem în mână şi acum trebuia să o ţinem înainte. Şi o ţinurăm, părăsind hotelul Coney şi oprindu-ne direct la casa lui moş Sirilio, cu planuri ca aceste ultime câteva zile de exil forţat să fie într-adevăr regeşti. Dar socoteala din târg nu se potrivi cu cea de acasă. Moş Sirilio ne privi lung şi supărat, spunând că nu mai are liber pentru noi. Rămaserăm descumpăniţi, doar îl ştiam un om bun şi primitor.

– O pereche de nemţi foarte simpatici au venit la câteva ore după plecarea voastră – începu moş Sirilio. Iar eu am fost tare bucuros. Afacerea mergea şi nemţii păruseră tare încântaţi de casă. Plănuiseră să stea la mine trei săptămâni. S-au instalat, iar eu am plecat mulţumit. Nu am ajuns bine la poartă, că am auzit-o pe femeie ţipând, de-am crezut că o omoară cineva. Striga doar “Cacata, cacata!” Am alergat degrabă în casă, să văd ce este. Nemţoaica, în pat, aproape leşinată, iar neamţul, speriat, arăta către un sertar al dulapului. Nu vă mai primesc la mine – încheie moş Sirilio.

Ascultarăm cele spuse de bătrânul dominican şi, fără o vorbă, întorcându-ne pe călcâie, o zbughirăm cât mai repede, muşcându-ne limbile să nu plesnim de râs.

Mergeam acum, jumătate amărâţi, jumătate amuzaţi, către celălalt capăt de stradă, luând pe rând la puricat toate casele, doar-doar om mai găsi una ca a lui moş Sirilio, adică ieftină şi frumoasă. Se făcuse ora prânzului, când în sfârşit găsirăm o cameră mai convenabilă la un mic motel ţinut de doi canadieni, pe care, pentru uşurinţă, îl numirăm “La Canadieni”. Băgarăm deci cheia în buzunar şi, trecând la punctul doi, adică recuperarea bagajelor, plecarăm către locuinţa Sarei, pentru a lua cheia de la Casa fără Pisic.

Ziua era călduroasă, infernal de călduroasă. Ne îndreptam toţi trei către casa Sarei, cu inimile bătându-ne de emoţie, ca şi cum ne-am fi întors în junglă. Cu toată reţinerea noastră, păşirăm totuşi pe pragul de la intrare şi, nervos, apăsai pe butonul soneriei, de parcă el ar fi fost de vină. Trecu mult timp până ce Milagros, crucindu-se de după perdele, se hotărî să ne deschidă, nevenindu-i a crede că noi eram cei de la uşă. Cu mutra omului care vede un mort mişcând, rămase mută mult timp. Îi povestirăm în fugă cele întâmplate şi împreună cu ea pornirăm către faimoasa reşedinţă, de unde ne luarăm bagajele.

Mergeam acum, lăsând în spate Casa fără Pisic, cu sentimentul de uşurare al dezertorului care îşi recunoaşte vinovăţia, al dezertorului care, chiar fugit de pe câmpul de luptă, plănuia să reia bătălia pe alt flanc. Ajunserăm “La Canadieni” într-un doliu total şi, luându-ne la revedere de la Milagros, ne ascunserăm în micuţa cameră pentru o odihnă binemeritată, ceva similar cu zăcutul după o boală lungă, zăcut ce ţinu până a doua zi.

Punch Tropical, motelul canadienilor, era un loc liniştit. Noaptea fusese răcoroasă, tocmai bună să dormi fără vise, şi nici măcar ciripitul păsărelelor în această nouă dimineaţă nu ne dădea ghes să ne mişcăm din pat. Aproape că nu realizam unde mă aflu. Doar bătăile sincopate în uşă, cu teamă oarecum să nu trezească şi vecinii, mă readuseră la realitate: aşadar, nu mai eram în junglă. Deschisei încet pleoapele şi, recunoscând interiorul camerei, pricepui că zgomotul de la uşă nu era halucinaţia mea. Lăsându-i pe porumbei să doarmă, mă strecurai tiptil către intrare, oarecum speriat, neînţelegând cine doreşte să ne trezească aşa devreme. Cu ochii întredeschişi, amorţiţi de somnul ce încă nu fugise, privii prin vizor, cu gândul să nu răspund. Dincolo de uşă, Sara, cu figura deformată de sticla lentilei, se holba, pregătită să reia ciocănitul. Mă întorsei oarecum speriat la patul porumbeilor şi îl scuturai încet pe Bogdan.

– Trezeşte-te! Este Sara! Bate la uşă! – îi şoptii eu la ureche.

– Îmm... Lasă-mă să dorm! Ce doreşti? – îmi răspunse Bogdan morocănos.

Continuai să îl zgâlţâi de umăr, conştient că nu aveam mari şanse să îl trezesc după surmenajul ce ţinuse mai mult de două zile. Totuşi se deşteptă în cele din urmă, iar eu, pentru a pune capăt bătăilor zgomotoase, mă îndreptai către ieşire şi, cu precauţie, deschisei uşa.

– Hola! – spuse Sara cu vocea ei stridentă, adresându-i-se apoi în engleză lui Bogdan. A telefonat Daniel. A spus să nu plecaţi în România. Grupul este deja în Porto Rico. Peste o jumătate de oră sună din nou şi doreşte să vorbească cu voi – continuă ea, aprinzându-şi o ţigară.

Tăcurăm, luaţi oarecum prin surprindere de noua situaţie, şi încercarăm fiecare să ne reorganizăm gândurile. Am fi dorit în primul rând să scăpăm de privirile iscoditoare ale Sarei şi chiar de prezenţa ei. Am fi dorit să ne evaporăm şi să ne trezim în România noastră, pentru a scăpa cât mai repede din acest joc infernal, dar, pentru că nici unul dintre aceste lucruri nu era posibil, mă mobilizai să fac ceai pentru toţi, timp în care musafira noastră continuă să ne descoasă.

Minutele treceau repede, al naibii de repede şi aşteptam cu nervozitate confruntarea de la telefon ce ne fusese anunţată. Situaţia devenea din nou penibilă, ştiind câtă presiune urma să vină din partea părinţilor lui Bogdan, disperaţi fiind că nu îşi mai puteau vedea fiul atât de repede cum preconizaseră. Lanţul legat de gâtul meu şi care se chema relaţia de familie, ce nu îmi permitea să îi părăsesc pe porumbei pentru a pleca singur la Bucureşti, mă obosise şi în acelaşi timp mă făcea să resimt o anume scârbă de viaţă. Faptul că devenisem un fel de părinte adoptiv pentru aceşti doi tineri în această aventură, numai şi numai fiindcă eram mai în vârstă, mă enerva. Această povară îmi atârna din ce în ce mai greu de grumaz şi aş fi vrut să scap cât mai repede de ea. Devenise o obsesie permanentă pentru mine, ce nu îmi mai dădea pace. Mă abţinui cu greu să nu explodez înainte să sune telefonul de la Daniel şi mă învârtii prin cameră ca un leu în cuşcă, sub privirile celorlalţi, care poate înţelegeau starea mea. Mă calmai totuşi, gândind că orice lucru are un sfârşit şi aşteptai, ca şi ceilalţi, în linişte.

Bâzâitul telefonului mobil ne făcu pe toţi să tresărim. Sara răspunse şi, după o scurtă conversaţie ca între îndrăgostiţi, îşi luă la revedere de la Daniel, întinzându-mi mica jucărie vorbitoare.

– Salut, Daniel! Am aflat de la Sara că aţi ajuns în Porto Rico şi vă felicit – răspunsei eu, dar celălalt nu mă lăsă să continui, obligându-mă doar să îl ascult.

– George, nu am prea mult timp, iar telefonul costă mult – intră el direct în subiect. Grupul este acum în Porto Rico şi ne pregătim pentru plecarea către New York. Nu vă grăbiţi să vă întoarceţi în România. Acum avem filiera clară. Mai aşteptaţi două-trei săptămâni până adunăm alt grup. Împreună cu ei veţi veni şi voi. Două săptămâni nu-i mult! Dragomir este cu voi acolo. Cât de curând mă voi întoarce şi eu. Staţi, vă rog, nu plecaţi în România! – încheie Daniel închizând telefonul.

Îi întinsei aparatul Sarei şi, precipitat, le povestii porumbeilor ce aflasem, făcându-le semn că trebuie să scăpăm de musafira noastră cât mai repede, pentru a putea să ne vedem de ale noastre. Era 23 ianuarie, ultima zi de stat pe această insulă şi, paradoxal, nici acum nu aveam o clipă de linişte. Sara şi Daniel ne perturbaseră planurile, iar o stare surdă de ostilitate, ca înainte de divorţ, se aşternu între noi. Făcurăm totuşi efortul să ne ţinem cumpătul şi, expediind-o pe Sara, trecurăm la pregătirile de plecare, ce urma să aibă loc a doua zi după-amiază.

Avionul urca lin pe-o parte, descriind un mare arc de cerc.

Profitând de locul de la geam, privii în jos către vacanţa vieţii mele. Palmierii, plajele cu nisipul lor fin, copacii înfloriţi şi bungalourile de vacanţă zugrăvite multicolor, toate rămâneau în urmă, făcându-se tot mai mici. Urmă apoi apă, multă apă, numai apă, albastră, neagră sau albită de spumă, iar apoi noapte, o lungă noapte cu cer deasupra şi apă dedesubt. Privii pasagerii din jur, cu figurile bronzate puternic, ce moţăiau în scaune ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, privii pe geamul prin care văzusem ultimele imagini din decorul acestei lungi, foarte lungi vacanţe, sperând că o să mai zăresc ceva, dar lunga vacanţă rămăsese undeva departe, în urma avionului, o dată cu prietenii mei, porumbeii. Apoi ochii mi se umeziră, geamul avionului dispăru între genele mele, iar un mic nod începu să-mi urce în gât. Mintea îmi fugi repede la îmbrăţişarea Oanei cu lacrimi în ochi, la Bogdan, acel băiat minunat care îmi urase drum bun, la figura ofiţerului care privise curios cojocul meu de blană şi la vocea tremurând de plâns a soţiei mele, voce ce se pierdu în clinchetul telefonului din aeroport. Apoi adormii.

Un miros îmbietor de cafea bună îmi gâdilă nările. Deschisei încet ochii şi, privind pe geamul oval, zării jos pământ, oraşe, case, multe case, străzi. Europa! Ochii mi se umeziră şi inima începu să îmi bată puternic, ca atunci când te întorci acasă. Cafeaua îmi făcu bine. O sorbii cu poftă, cu pofta omului care se reîntoarce la viaţa lui de dinainte, la obiceiurile lui, la rudele lui, la gerul şi zăpada care îmi lipseau. Privii jos primăvara cu florile ei, cu pomii ei abia înfrunziţi, cu ogoarele proaspăt înverzite, doar-doar voi mai zări un firicel de zăpadă. Dar jos erau numai verdeaţă şi flori, flori şi verdeaţă proaspătă, jos era doar primăvara cu optimismul ei. Avionul se lăsă lin şi, undeva departe, zării un oraş mare. Apoi urechile începură să mi se înfunde, zgomotul motoarelor se stinse şi, urmărind instrucţiunile pe monitoare, îmi legai strâns centura. Coboram. Coboram şi, încet, redescoperii imagini ştiute. Clădiri impunătoare, turle de biserici, străzi, apoi luminile pistei, asfaltul negru de sub noi, multe avioane cu emblemele lor frumos colorate. Aeroportul...

Mă întorceam acum pentru a doua oară în acest mare oraş, singur, oarecum trist, neţinând de mână fata frumoasă, ci doar o valiză. O valiză plină de haine murdare, de corali, melci, stele de mare, cadouri pentru prieteni şi rude. Mă întorceam acum pentru a doua oară în acest mare oraş, trist, dar cu sentimentul că pământul este al tuturor şi că trebuie înconjurat, chiar dacă are graniţe. Urmării docil şirul de călători care veniseră o dată cu mine, fără curiozitate, ca într-un loc ştiut, cu multe gânduri stăruindu-mi în cap şi, ca după o lecţie bine învăţată, mă aşezai la poarta de intrare a celuilalt avion.

Madridul era acelaşi. Cu aceiaşi palmieri vii, cu multă animaţie tipic occidentală, luxoasă în acelaşi timp, cu aceleaşi bănci pe care moţăiau cei aflaţi în tranzit, acest mare aeroport nu se schimbase cu nimic. Doar eu, mai occidental, priveam acum cu dezinteres ceea ce mă fascinase cu peste o sută de zile în urmă.

Cele treizeci de minute de aşteptare zburară ca vântul şi, cuminte, îmi legam acum centura de siguranţă pentru a continua înconjurul pământului. Scaunul începu să vibreze, avioanele, cu inscripţiile lor multicolore, să meargă invers, apoi urechile să mi se înfunde, iar după aceea urmară nori pufoşi şi deşi, printre care, pe ici-pe colo, se mai puteau zări Alpii. Alpii cu crestele lor veşnic înzăpezite, apoi Dunărea cu podurile ei, cu Buda şi Pesta, marele oraş cu gara lui acoperită, unde venisem în decembrie ca să plec în martie.

Gara era tristă. O gară din est, cu oameni din est, cu haine din est, groase, cu bagaje grele în ambele mâini, cu feţe obosite, marcate de grija zilei de mâine. Mâine, care era 16 martie. Ce mult se schimbase lumea în cele peste o sută de zile! Ce mult se schimbase în rău! Afişele de la Belgrad: “Nu vindem bilete în valută” se mutaseră aici, în Budapesta! Cozile de la ghişee şi anarhia veniseră şi ele o dată cu afişele! Călătorii de la Belgrad parcă se mutaseră la Budapesta! Estul continuase să se mute către vest. Doar eu, cu valiza în mână şi cu acelaşi cojoc, păşeam ţanţoş, bronzat, fericit că arătam ca un om din vest care mergea către est. Eu, care mă întorceam ca un cuceritor. Eram bucuros. Eram fericit că nu pierdusem cele peste o sută de zile degeaba. Eram fericit că descoperisem vestul, către care trebuia să plec cu orice preţ. Da! Cu orice preţ, chiar de-ar fi să mai trec o dată oceanul. Eram fericit că nu mai eram un om din est. Un om trist, fără speranţă. Eu eram un om al acestui pământ fără graniţe!