S-a insistat mult să vorbesc, nu pentru că mie nu-mi place să vorbesc şi că ar fi fost greu să fiu convins ori că, Doamne fereşte!, mi-s cineva şi mă las greu înduplecat să-mi intovărăşesc personalitatea de a unora mai oarecare.

Dar Grigore Moisil spunea că:"Legile ţării nu interzic nimănui să fie imbecil." Nici mie… 

Insistenţa aceasta a semanat mai mult cu practica, nu cu inţelepciunea arabă în seama căreia sunt puse vorbele:Ceartă-ţi nevasta tot timpul, dacă tu nu ştii pentru ce - ea ştie!

Fireşte că cel care a insistat atâta îşi asumă consecinţele, deoarece şi el stie că, vorba lui Moş Ion Roată: “Ţăranul când vorbeşte hodorogeşte, boierule!”, moşul vrând să spună că atunci când cineva începe să vorbească despre lucruri la care nu se pricepe, dă cu bâta-n baltă , în cel mai fericit caz.

Căci eu, parafrazând o vorbă a lui Mark Twain, dintre toate lucrurile la care nu mă pricep, la Pictură nu mă pricep cel mai bine!...In fapt, nu mă pricep la nici o arta şi nici de vreo instrucţie, nici măcar pentru iniţiere minimă nu este vorba, aşa că nu-mi pot permite să-mi dau cu părerea despre talentul, tehnica, tehnologiile utilizate (asta ca să nu se uite că Domnul Ion Panduru este inginer!), până la urmă despre ceea ce se cheamă Opera încă neînchegată a Pictorului Ion Panduru.

Este adevărat că până la această vârstă am trecut şi eu prin expoziţii de pictură, am trecut şi prin muzee, unele celebre, dar şi prin gări am trecut- chiar de mai multe ori- şi nu simt influenţa acestor intersecţii/ popasuri din viaţă. Voi termina aici cu aceste lamentări, pentru că ştiu că nu este cazul să întind vorba despre mine, aşa cum sunt deja convins că aţi inţeles şi la ce vă aşteptaţi, dacă voi continua.

Atunci despre ce pot să vă vorbesc în faţa unei expoziţii de pictură a Domnului Ion Panduru?

Aş putea spune câteva cuvinte despre Omul Ion Panduru, dar şi aceasta ar putea fi cel puţin o forţare de bun simţ, dacă aţi ştii cât de puţin timp dintr-o viaţă de om am avut privilegiul de a fi mai apropiaţi, adică vreo cinci ani. Cum tot Moisil spunea că este bine dacă îl cunoşti pe cineva bine şi este rău dacă-l cunoşti foarte bine, rezultă prin deducţie completă că este extraordinar dacă cunoşti doar puţin pe cineva.

Nu l-am cunoscut dintotdeauna, în primul rând pentru că nu am copilărit împreună, adică să-l fi întâlnit  astfel în esenţa naivităţii pure, atunci când, la Şimian işi târa picioarele goale prin praful de pe drumul principal şi din potecile şerpuind înspre răcoarea pâlcului de sălcii şi de arini de pe malul neînnalt al Dunării. Privea, de acolo, ascuns în bălării şi flori cu albine şi bondari comete bâzâinde, poate visând,  la Insula Şimian, închipuindu-şi cum urcă ea corabie prin apa fluviului pentru a prelua ceva mai amânat cetatea de la Ada Kaleh.

Mugetul vitelor venind înot de pe insula spre acelaşi mal fără personalitate, înainte de a ieşi la liman, ii stricau închipuirile năzărite de coarnele apropinde ale acestora, aşa cum o faceau şi norii descărcând alice de diamante, ori vântul stârnind ciulinii şi frunzele uscate. Aşa că, din aceleaşi motive neînţelese, şi Insula Şimian a ratat cea mai aleasă misiune a sa, rămânând patrie neingrijită, în miniatură, cu ruine înstrăinate şi şopârle autohtone inspăimântate...

N-a apucat probabil să înteleagă mare lucru din ceea ce se petrecea atunci în jurul lui, căci el doar simţea neîntinat, fremătând neastâmpărat de curiozităţi neîmplinite, fără să fie infrânt încă de raţiunile celor ce-l socoteau apt pentru instruire. Acea instruire care punea în prim plan, mai întâi, izolarea între ceea ce percepeai de ceea ce urma să ţi se prezinte drept realitate. Acea instruire care formaliza totul, până şi limbajul de comunicare.

Cine n-a văzut cum un copil nevorbitor mişcă imperceptibil buzele pentru a transmite celor din jur ceea ce aceştia nu par a inţelege? Fără efort şi cu totală destindere, nu ca atunci când trebuie să croiască propoziţii după sintaxă şi algoritmi logici . Această secvenţă imi revine mereu în minte când mă gândesc la Ion Panduru.

Gândesc la ce apropiere ar fi putut să se facă, atunci, în afara celei de maximă proximitate, între copilăria plină “de eresuri” a lui Ion Panduru şi sihăstria lui Ştefan Odobleja, preocupat de Logica rezonanţei şi de sonete fermecătoare. Un savant cu suflet de copil!....L-a urmat Ion Panduru numai în profesia inginerească?

Perioada de cunoaştere reciprocă, este cea a studenţiei, în care Ion Panduru exersa şi în pictură, fără să se expună nesilit public, aşa cum se expunea total şi colegial, în toate celelalte imprejurări. In acea perioadă toţi eram dispuşi, printr-o accentuare a brutalităţii abordării verbale a semenului, să încercăm să descoperim în ceilalţi ceea ce ne-ar fi putut fi de folos nouă. Unii zic despre această atitudine că ar fi teribilism, eu cred că este doar expresie tranzitorie între naivitatea copilăriei şi perversitatea maturităţii. Desigur că am cunoscut şi semeni cărora aceasta tranziţie nu le-a reuşit cum trebuie (mă rog, dumnezeiesc ar fi fost să nu le reuşească deloc!). Nu cred că neapărat din cauza brutalitătii de care am pomenit.

Ion Panduru, din punctul meu de vedere a “ratat” în mare masură transformarea, deşi noi ceilalţi ne-am străduit destul de mult, conştient sau nu.

Altfel cum vă explicaţi, astăzi?:

-devoţiunea fată de colegi, nemarcată de vreo împuţinare în timp, fiind capabil şi azi de aceleaşi sentimente de prietenie pură, ceea ce l-a facut -de exemplu- să aducă cu voie bună, după ce se epuizaseră mijloacele de transport, pe jos, cale de vreo cinsprezece kilometri o grupă de colegi la nunta mea, pe o vreme mohorată, de sfârşit de decembrie, acum vreo patru zeci de ani. Această dragoste colegială este la fel de vie şi astăzi, acum când ajuns o personalitate marcantă în arta sa, ţine să împartă bucuria creaţiilor sale şi cu noi, ca şi când am fi avut vreo contribuţie….;

-bunatatea sa, şi aici vorbesc de bunatate nu de generozitate, de carite ori de filantropie, acestea din urmă fiind in mare masură atribute dobândite prin instrucţie, pe când bunatatea este un atribuit dumnezeiesc.

V-aş ruga, uitându-vă la subiectele picturii sale, să încercaţi să vă deschideţi şi sufletul spre bunătatea emanată, pe langă ceea ce va atrage privirile, ca mister aparent dezlegat de reflectarea fractală a luminii sub forma de culori.

Veţi descoperi suflete cu probleme în figurile din portrete hieratice, indiferent că figurile sunt religioase ori laice, privite cu compasiune şi cu bunătate hristică de către pictor, ca şi cum fiecare dintre acestea suferă şi se bucură deopotrivă de toate cele ale celorlalţi semeni.

Privirea pictorului, aceea din autoportre, este dilatată chiar şi când nu este interfaţată de lentilele ochelarilor şi adâncă, reflectând mirare, curiozitate şi absorbţie. Absorbţia totală a tuturor culorilor şi a durerii posibile, durere pe care noi n-o mai receptam…

Florile lui sunt ochii plantelor prin care reuşim să ne împărtăşim, depăşind diferenţele de regn. Iubim natura din pictura lui nu pentru frumuseţea ei lăuntrică, ci pentru că ne integrează, pentru că este vie şi pentru că ne asumă. Florile lui, inepţial poate, ar putea să fie asociate într-o pictură cu “natură moartă”.

Apa lui, fie că este din nori, din râuri, din lacuri, din mare, din valuri este împreunată ca esenţă primară cu altă esenţa: aerul şi este de multe ori translucidă, încărcată cu electricitate şi magnetism şi cu mai mică concentraţie de substanţă. Apa lui nu bălteşte şi nici nu curge cu adevarat, apa lui cutează! Apa lui este, astfel, respirabilă metafizic, încă un semn de bunătate, desigur!

Uitaţi-vă la valurile lui, valuri care nu dărâmă maluri, nu inundă, cum bine a remarcat într-un mesaj către mine, valuri care nu înneacă, valuri care nu fac rău nimănui, cutează doar să înalţe înfrăţirea cu aerul înspre stratosferă, mângâind şi antrenând într-un zbor eteric şi subtil tot ceea ce este între dedesupt şi deasupra;

-naivitatea şi puritatea, adică insistenţa cu care vede şi crează expresii din ce în ce mai puţin înţelese de bună parte din noi. Trecem călători aparent sensibilizaţi pe langă icoanele sufletului lui, spunem vorbe de complezentă, dar suntem practic incapabili să acceptăm situaţia de a  convieţui cu unele dintre aceste icoane. Ne este, cu siguranţă frică, să le vedem în fiecare moment, să ne aducă aminte de pirderile irecuperabile de avere sufletească şi spirituală.

A cui este vina că noi suntem altfel şi cineva încearcă mereu să ne vadă nedeformaţi, neautoschingiuiţi, neposedaţi de himere?

Iţi mulţumesc măcar odată, aici, Omule, Maestre că mă ţii de prieten!