(JURNAL)        

COMEMORÂND  “23 AUGUST 1944”       

…E  seara  zilei de 17 mai 2oo6.

Mă întorc spre Bucureşti, cu trenul, de la Baia Mare după ce am pus din nou de mămăligă pentru recuperarea proprietăţii noastre de-acolo Sunt în  compartimentul vagonului de dormit, întins în patul de jos. Am plătit “single”: ce să fac, nu pot dormi cu altul împuţindu-se în aceeaşi cuşetă cu mine. Pe măsură ce trece vremea  descopăr tot mai mult că sunt un teribil egocentrist. Dacă, doamne-fereşte, aş ajungela puşcărie, cu certitudine aş deveni criminal: abia acolo.

    …Valijoara, atârnată în plasa cea mai de sus, s-a scuturat zgâlţâită de hâţânarea dâmboviţeană a rapidului; şi reportofonul (cel cu care ziceam să înregistrez ce am de făcut, şi mai ales tot ce fac) a căzut,  m-a pocnit în umăr, de parc-ar fi spus: hei, ai uitat de tot de mine?!…

…Proprietatea asta e o superbă şi tandră vilă cu trei nivele, cu donjon în curte, cu  grădină largă de (foşti) meri, în cartierul  select - cel de Nord, de către Dealul Florilor. Vila asta, a noastră, acum suntem pe cale - cu frate-meu de la Cluj - să o revendicăm ca moştenire de familie. Este casa naţionalizată de Partidul Comunist, prin 1950, în marea Luare cu Japca din România.  Având vreo cinci  dormitoare şi tot atâtea sufragerii şi băi, şi realmente spaţioasă, a devenit faimoasa “Casă a Pionierilor” din Baia Mare.

În 1947 a fost singura dată când am locuit acolo. Vila era pe atunci  închiriată de bunica mea unei rude care ne-a primit, totuşi, pe Mama şi pe cei doi puştani, pentru vreo două săptămâni de vacanţă. Aveam opt ani,  mâncam unul din cele patru-cinci mere încercate pe rând, prindeam raci cu mâna sub pietrele pârâului care curgea dinspre Dealul Florilor, mă dădeam în vânt după Marika (fata pistruiată a vecinului) şi mă strecuram pe sub gardul sfârtecat al terenului de fotbal din apropiere să prind şi să şutez mingile din spatele porţilor. Înaintea  teribilei ploi “de-o săptămână” (ploua şi pe-atunci,  ce ne tot mirăm!) când singurul lucru mai acătării pe care l-am făcut a fost să coborâm în mina de aur de la Baia Mare (frig şi întuneric, şi oameni cu faţa tuciurie de praf, explicându-i mamei  mele, pe ungureşte, cât l-au iubit ei pe tatăl ei,  “Paly Ur”adică: “Domnul Paul”…). După ce-am ieşit din mină - şi în drum spre casă - în ziua aia,  am dispărut (o fi fost un protest  subconştient  împotriva  celuilalt târâm!); m-au găsit - căutându-mă cu vecinii  şi cu poliţia -  după miezul nopţii, în vârf de Dealul Florilor.

Dealul ăsta începea să urce, practic, din grădină, ca să zic aa: grădina noastră; iar pe culme, - pe culme era o livadă de castani dulci. (“Castanee prăjiteee, castaneleee prajiteee!”; la Timişoara trebuia să plăteşti două monede pentru trei-patru castane şi alea mucegăite; aici erau colea, în pomi. Gratis. Ba şi sub pomi. Le rodeau veveriţele). Iar eu – crezându-mă pe atunci priceput hoţ de castane…  dar să lăsăm ce credem şi să revenim la fapte.

      …Vila a construit-o, prin 1926, Paul Herţeg, bunicul dinspre mamă, fost inginer şef al minelor de aur de la Baia Mare şi Baia Sprie. Nu l-am cunoscut altfel decât printr-o fotografie, păstrată de  bunică-mea, adică Buna, cum îi spuneam noi toţi. O fotografie cu ramă subţire, de argint, atârnată lângă crucea lui Hristos, deasupra noptierei ei, la Cluj: un nenea cam chel, acolo; şi care privea destul de pe deasupra noastră zâmbind oficial către un viitor care avea să-l lase-n urmă. A fost şi a rămas “bunicul nostru necunoscut”. Doar pomenit. A murit pe neaşteptatelea prin 1928, dintr-o pleurizie, lăsând pe umerii soţiei sale o serie de datorii încă neplătite şi care au apăsat într-atât asupra văduvei  încât  fata mai mare, Magdalena (viitoarea mea mamă) a trebuit, la 16 ani, să se angajeze secretară la primărie, ca să uşureze balanţa de plăţi a familiei: Buna era “casnică” prin intangibila tradiţie ardelenească a familei ei, Fărcaş...

Ştiu doar că Bunicul Paul fusese  nepotul preotului unit HERŢA de prin Tămaia, Satu-Mare, o ramură zice-se dinspre familia lui Petru Maior; şi că, pentru a urma Institutul Minier de la Budapesta (Ardealul era pe atunci încă parte a Imperiului Habsburgo-Maghiar) a trebuit să-şi maghiarizeze numele în Hercegh; (incaltea taică-meu, Nicolae Ursu din Şanoviţa bănăţeană - zona era pe-atunci parte a aceluiaşi Imperiu - a fost, cât-de-cât mai norocos: certificatul lui de  elev la liceul din “Lugozs” - Lugoj,  îl identifica drept… Urszu Miklos; dar, oricum, slavă domnului: URSU!…)

Aveam să aflu că Paul Hercegh, mai apoi semnând oficial în Transilvania Românească Paul Herţeg, a fost unul din membrii marcanţi ai ceea ce galeriile de artă de la Budapesta numeau “Şcoala de la Baia Mare”; de pictură vorbesc, evident. Drept care am început să mă uit mai cu luare aminte la cele trei-patru picturi “ de familie”, păstrate cu religiozitate de Mama, la noi la Timişoara, în camera copiilor:  “Dealul Florilor la apus”, “Ţiganca Rosza” şi încă vreo două…   Lucru de mirare: când  - după vreo patru decenii, în 1989 - am început, brusc, să pictez - în Port Jefferson – am avut strania senzaţie că “îmi poartă altcineva penelul”; apoi am descoperit că în cele mai bune izbutite picturi ale mele o anume tentă impresionistă aduce uimitor cu tuşa autorului (practic autorul necunoscut mie, şi care nu m-a atras niciodată, al “Dealului Florilor”, al “Ţigăncii Rosza”, al... )

Cine mai ştie ce va descoperi viitorul despre cum mânuim penelurile…?

Şi-apoi, nu e lucru de mirare cât de “productiv” mă trezesc că sunt acum, când ciudat, foarte ciudat:  toate-mi merg ca ceasul în recuperarea moştenirii rămase nouă de la acel bunic (necunoscut) al nostru: Paul Herţeg?…

Fie-i ţărâna uşoară!

..Dacă tot mi-a căzut reportofonul pe piept (mare cât două cutii de chibrituri), hai să mă scol, să mă duc la fereastră; las’ c-oi dormi mai încolo; ce-are aface că n-am dormit noaptea trecută. O fi vreun semn?.. Numai că asta îmi dă o stranie toropeală. Iacă, fuge trenul; de fapt fuge viaţa prin fereastră ca printr-un ecran, de la dreapta spre stânga. Suntem pe undeva pe la Beclean, poate către Dej. Uite, în două decenii de topire mi s-a înceţoşat geografia, nu mai ştiu care-i mai întâi: Becleanul, Dejul?.... Se tot împing către noi, molcom, dealuri blânde, unele pedepsite cu pâlcuri de pădure. Cu certitudine cam de pe-aici au hăulit ei, în istorie, Dacii Liberi:

 “.. Ia-că-tă-l- că vine-amuuu,

     Uhăi-baaaa-dge, uhăi-tuuu!!!

     Călare-pă-Vânătuuu,

     Tulai-Doamne, tulai-tuuu!!!...

 Multe dealuri sunt pleşuve (ca Dealul Florilor din Baia Mare; or fi având pe culme şi castani-dulci !?)., Pleşuve, dar se ţin de umeri unul într-altul, ca nişte prieteni ieşind de la crâşmă prin ieşirea din dos. Ei bine, soarele apune sângeriu dincolo de culmea violetă a dealurilor. Culmile - zimţând orizontul şi pierzându-se către niciunde. În altundeva. Într-al altcuiva.

Dar aici mai către trenuri, mai către lume, coamele dealurilor rămân luminate vioriu, ca şi cum le-ar stăpâni vreun gând pătimaş. Din subsuorile lor se ridică, fantome, fuioare de ceaţă alburie. Sau poate mai degrabă albăstruie spre înălţimi, în contrast uluitor cu cerul de asprimea focului. În zare suspină abia auzit crestele unor munţi fugiţi de milenii (să fie ai Ţibleşului?!) -  ferindu-se ruşinaţi după câţiva norişori prelungi şi suri; dar - ia să mai lăsăm naibii metaforiseala, suntem oameni în toată firea: să revenim, domnilor, la realitate.

...Îmi amintesc, deci, că mă întorc dintr-o Baia Mare, unde – de pe strada Petoffy Sandor nr. 8 ( fostă Florilor nr.3,  înaintea  plantării acolo a unui impresionant parc public), -   vasăzică: tocmai mă-ntorc dinspre proprietatea cu meri încărcaţi de rod. Printre ei şi printre fuioare albăstrii, parcă aud râsul zglobiu al fetiţei de cinci-şase anişori, sortită să rămână brusc,  inexplicabil şi nedrept: orfană. Şi glasul ferm, chiar aspru, al Magdalenei (ulterior maică-mea şi-a păstrat, slavă domnului, tonul ăsta ferm şi aspru!).

Magdalena era sora ei în vârstă de vreo doisprezece-treisprezece ani, prin urmare “mult mai mare”, care se simte răspunzătoare pentru năzbâtiile Tincuţei…  O cheamă sever la cină pe Tincuţa cea mică... Acum-imediat! I-me-diat!... (Am crescut şi eu cu tonul ăsta).

 Şi uite aşa, mi se fofilează pe ecranul ferestrei Tanti Tincuţa, Dumnezeu s-o odihnească în locuri line şi cu verdeaţă cât-cuprinde (şi mai ales fără detergenţi dătători  de alergie, blestemul anilor din urmă ai Tincuţei la impactul cu o lume care n-o mai dorea şi pe care, de necrezut, n-o mai dorea nici ea, de multişor..!).

Deşi născut fiind eu în pragul năvalei naziste către Est, perioada asta dinainte de Războiul Al Doilea o cunosc din cărţi şi din povestirile altora. Cert e că, rămasă văduvă şi datornică, bunică-mea Irina cu cele două fete minore s-au mutat la Cluj, dând în chirie – ca să aibă din ce trăi – vila masivă de la Baia Mare. La Cluj se afla mama ei, bătrâna Fărcaş, (ăsteia noi chiar îi spuneam, distinctiv: Bunica!, deşi era de fapt străbunica, adică bunica mamei noastre).  

Bunica locuia undeva la marginea cartierului  Andrei Mureşanu, colţ cu şoseaua spre Turda. Ea era cea pe al cărei soţ - preot unit, adică român “grecocatolic” -  honvezii cică l-au ucis  aruncându-l într-o hazna, sub cuvânt că e “ periculos român-naţionalist”.

Nu fusese. Nu fusese decât un om blând, incapabil să protesteze.

Dar nici să accepte.

…Fetele  decedatului Paul Herţeg şi ale Irinei au urmat la Cluj, cu greu-de- mărturisite eforturi financiare, Conservatorul. Cel de muzică.

Magdalena pedagogia, Tincuţa –după patru-cinci ani – pianul. Pe bătrână (“Bunica” lor) am apucat şi eu s-o cunosc când ne-a dus mama într-o “vizită în străinătate” ( din Timişoara românească în Clujul maghiar)  în 1943; a bătrână avea nişte “cartofi” în cap; nişte formaţii dermatologice de care eu o trăgeam, amuzat că plânge încetişor, spunând ardeleneşte: “Ioi, mă dore, tu!.. Mă dore, copile, stâmpără-te…”

Acolo, la Conservator, maică-mii i-a fost să-l întâlnească pe bănăţeanul Laie (Nicolae Ursu, absolvent şi de “Drept”  dar şi de “Muzicologie”) cu care avea să facă trainică gospodărie pe-o viaţă şi dinspre care m-am iţit şi eu, precedat de frate-meu. Tot acolo, la Conservator  l-a cunoscut Tincuţa pe unul, Ion Pulca -  sau cam aşa ceva -  un nume total confuz, nepotrivit cu talentul deosebit şi viitorul de strălucit tenor  al fercheşului student clujean. Hotărând el că trebuie să pătrundă prin viaţă spre culmi fixate de Destin, şi-a schimbat numele, inspirat, în ION DACIAN, (devenind ulterior viitoarea mare stea a operetei româneşti). Chit că era pe prag de logodnă cu Tincuţa –  (vezi, orfanele au prostul obicei de a se îndrăgosti complet atunci când se îndrăgostesc; ferească-ne sfântul de orfane!) - Ion i-a explicat  printre lacrimi, nu mai puţin înlăcrămatei sale iubite, că el trebuie să sacrifice “totul, inclusiv renunţând la sine însuşi”, pentru a-şi… urma chemarea: şi – dus a fost, uitând rapid, pe seama Destinului, romanţul cutremurător de la Cluj: o vocaliză pierdută în Neant. 

Părinţii mei au rămas în relaţii civilizate, amicale, cu fosta “iubire dintâi şi ultima” a Tincuţei, convinşi cu înţelepciune că o fi fost ea prima, dar nici pomeneală - ultima.

Şi nici n-a fost. Natura umană e mare meşteră: organismele tinere cicatrizează prompt.

I-a fost dat să se lecuiască după nici vreo doi ani. Iar cel care a lecuit-o, era chiar... doctor; şi tânăr şi frumos. Ba, chiar chipeş din cale-afară de-ntorcea tot bulevardul capul după el!

Oleş, tandrul şi arătosul Oleş se trăgea dintr-o străveche spiţă nobilă poloneză, scăpătată şi românizată undeva prin Bucovina; şi a venit la Cluj să urmeze faimoasa facultate de medicină de aici. Cânta, din famlie, foarte bine la pian. Tincuţa - ca să vezi întâmplare! -  era absolventă de “pian”, la Conservator. Intr-o  seară au cîntat “Eine Kleine Nachtmusick”, la patru mâini, la o petrecere studenţească. (Nimic mai periculos decât a doua dragoste din viaţă, cea care - deşi are avertismentul celei anterioare - trece dincolo de noi înşine. Mai ales dacă ţi se trage de la pian). Necunoscute sunt căile vieţii:  aşa i-au căzut lui Oleş blânzii lui ochi pe trista şi bine alcătuita mignonă Tincuţa (aveam să mă conving eu însumi  despre această alcătuire când, prin 1950 sau 1951, puştan de  unşpe’ ani şi zăcând acasă după operaţia de amigdalită, trăgeam cu ochiul către fereastra în care se reflecta terasa “zăvorâtă”,  terasa în care Tanti Tincuţa - complet neştiutoare de păcătoşenia nepotului - făcea nudism…). 

...Oamenilor, în general vorbind, le plac frumoşii: aşa se face că toată floarea Clujului, atunci: prin 1938, a salutat cu publică simpatie marea iubire dintre studenţii proaspăt absolvenţi Tincuţa şi Oleş. O iubire care nu putea plana, în mod firesc, decât în căsnicie: el douăzeci-şi şapte, ea douăzeci-şi- trei, strălucitori ca florile de cireş promiţând rod îndesat.

Mai puţin nefirescul.

Războiul.

 1941. Au venit “în refugiu” degrabă, la Timişoara, unde era familia noastră căci Clujul încăpuse pe mâna honvezilor.  Erau de-acum de trei ani împreună şi ar fi fost timpul să se fi luat cu acte, zicea lumea. Eram prea mic ca să mi-l amintesc acum pe Oleş, cel de atunci; dar exista în “camera Tincuţei” fotografia unui domn care râdea şi râdea, de ziceai că-l auzi şi privind fotografia invers, din spate (şi mărturisesc c-am încercat şi că aşa era!); aveam să aflu mai apoi că ăsta, ăsta era “Oleş”.  Foarte-foarte simpatic. Foarte fain. Foarte “noi”. Socotit, pe drept cuvânt, membru al familiei.

…Erau pregătiţi de căsătorie, dar a venit ordinul de înrolare şi... 

Oleş a oprit “formele matrimoniale” sub cuvânt că, dacă-i este scris să nu se mai întoarcă, cică să nu lase în urmă o văduvă. Concentrat, a fost trimis pe front. Medic militar în prima linie, în Basarabia.Apoi – triplu decorat şi citat prin ordin de front ca “erou” -  a ajuns la Odesa; şi, într-un final, (dar ce final!) a ajuns  la Stalingrad. “Cum mă întorc de aici, dragostea mea, sensul vieţii mele, cum ne căsătorim: nu mai amânăm nici o oră!”scria el în ultima lui scrisoare.

Şi a fost chiar ultima.

Apoi nu s-a mai aflat nimic; nu ştiam nici noi, nici familia lui de la Iaşi, dacă e viu sau mort. Până peste câţiva ani, prin 1950, când cică a venit o carte-poştală, scrisă în ruseşte, dintr-un lagăr de dincolo de Urali, spre Siberia. Acolo fuseseră “internaţi” prizonierii români care au refuzat înrolarea în celebra divizie pro-sovietică Tudor Vladimirescu. Mă şi lăudasem la şcoala primară că am “un unchi prizonier la ruşi”. Drept pedeapsă, taică-meu mi-a aruncat în Bega undiţa (şi era din fibră de bambus autentic, am dat pe ea paisprezece chiftele, ce să mai vorbim…!).

Tincuţa nu mai era o fetişcană, ba nici măcar o “domniţă”: trecea acum de treizeci de ani, era o apreciată profesoară de pian la Timişoara, purta – potrivit modei – fuste lungi, peste genunchi, plisate; o pălărioară peste un coc cochet; mergea la plajă şi la tenis, se machia şi se îmbrăca destul de elegant; dar a refuzat cu încăpăţânare, călugăreşte, solicitarea oricui din cohorta de curtezani care, după război, voiau cu orice chip să-şi “refacă viaţa”. In pofida oricăror sfaturi şi îndemnuri, ea credea orbeşte în întoarcerea lui Oleş.

Oleş “al ei”.

...Prima veste că e în viaţă, acolo unde se părea c-ar fi fost, a declanşat o mare sărbătoare familială. Cu ţuică, cu pogăcele rumenite, cu veselie, cu prieteni.

Apoi a urmat aşteptarea.

…În 1956, absolvind eu şcoala generală în celebrele două promoţii după model rusesc,  cu “doar zece clase”, eram de-acum student la Cluj, în primul an de facultate. Zor-nevoie soseşte la  Cluj, în primăvară, maică-mea, însoţită de Tincuţa; se închid în bucătărioara jumătăţii de apartament în care locuia bunică-mea (Buna), şuşotesc  ele acolo preţ de vreo oră, apoi mama mă anunţă brusc: plecăm la… Iaşi. În chiar seara aceea. Doar ea şi cu mine. La zece şi jumătate trebuie să fim la gară, să prindem acceleratul de Iaşi.

Eu locuiam la căminul Universităţii. Timp doar cît să mă reped şi să-mi iau canadiana. Şi buletinul de identitate. Şi o pungă de plastic, pe cap; era o primăvară ploioasă.

De ce mergem la Iaşi?

- Pentru că… a venit Oleş, din prizonierat!...

 Şi  cum Buna mi-a răspuns cam tăios n-am mai întrebat de ce să mă duc eu la Iaşi şi nu Tincuţa: mai că înţelesesem. Eu – ca bodyguard, călătoria nocturnă pe atunci, mai ales pentru femei, era deadreptul  periculoasă. Ceva – un ceva  nu foarte bine! – trebuie să se fi întâmplat acolo, la Iaşi; şi nu era foarte de nasul meu să fiu pus la curent înainte de vreme.

Vestea era uluitoare. Te pomeneşti – mă gândeam – că Oleş s-a întors gata însurat?!… Poate şi cu copii? Dac-ar fi fost aşa, la ce naiba să cheltuim banii de tren până la Iaşi şi înapoi?

Nu, precis nu era asta. Atunci de ce nu se bucură şi ele,-  că-mi voi revedea “unchiul”?!

Am ajuns înainte de prânz, obosiţi şi nedormiţi, la familia sorei lui Oleş; aveam bilete de întoarcere pentru aceeaşi seară, spre Cluj. Foarte tânărul student filolog din mine, aflat pentru prima oară în Iaşul lui Eminescu, a întins-o englezeşte, după-amiază, să vadă faimosul Tei…

Când am revenit, în încăperea întunecată (nu ştiu de ce, dar nu aprinseseră lumina; şi parcă la Iaşi venea seara mai repede) erau acum patru; aşezaţi ciudat, în câte-un unghi de cameră, care pe-un scaun, care pe colţul dormezei: mama, sora lui Oleş, mama acestuia (o bătrânică care şi-a ţinut mai tot timpul chipul în batistă, sughiţând şi suflându-şi nasul). Şi, proiectată pe albastrul ferestrei, silueta înecată în fum de ţigară, oarecum frântă, a unui bărbat: Oleş.  ...“He-he-he… Vot  tebia!…” -  (a hârâit vocea lui, venită parcă de dincolo de fereastră)  “ Ci baiat mari te-ai facut tu; ci ai criescut tu, Timi!…” 

            (Evident, când el a plecat  eu aveam doi ani. Cum  era să rămân mic?!). Vocea lui semăna izbitor cu cea a soldaţilor ruşi care, la Timişoara – unde încă aveau o garnizoană - se chinuiau să pară oarecum simpatici învăţînd câteva cuvinte în româneşte.

            Mama a aprins lumina: ca să mă vadă. Ca să se laude cu mine. Silueta lui Oleş, agitând braţele, s-a ferit ca de o explozie. “ El… nu mai suportă lumina! Lumina asta e prea tari, pentru dânsul…” – a scâncit maică-sa. Ca să-l scuze.

           Omul din faţa mea era un bătrân slăbănog, adus de spate, cu părul alb.

Imbrăcat cu un pantalon mototolit, ca de căpătat, fără curea şi cu pieptul costeliv ascuns într-un maieu militar, verzui, decolorat. Pe obrazul drept, de la tâmplă până la mandibulă avea o cicatrice adâncă, pe care încerca s-o ascundă cu palma sub cuvânt că-şi freacă urechea cu degetele. Ii tremura, într-un rictus nervos, buza de jos, privindu-mă.… “..Păi, Timi e şi boxer,  are şi meciuri acuma, nouă nu ne place; dar aşa-i el, el face ce vrea… Tocmai termină anul întâi, la Cluj…”, a murmurat, ca să zică ceva, maică-mea.

Pauza lungă a fost sfâşiată de ţâşnirea cucului obraznic, din pendulă: cu-cu, cu-cu!…  Si toţi, fără sens, am început să râdem. “ Uite că s-a făcut opt; şi nici n-aţi…  chi ar n-aţi mâncat nimic…” a şoptit sora lui Oleş.

 Aşa era. Şi nici n-am mai mâncat.  

“…Şi  celă…  celălalt?! ” - a întrebat Oleş, după un timp, nesigur  dacă-şi mai aduce bine aminte. “ Lucian? – s-a grăbit maică-mea să lege un aparent  dialog - ..Lucian e în anul doi. El a rămas acasă, la noi, la Timişoara, student  la Electromecanică… Mai ţii minte Timişoara…?” A urmat încă o pauză, pănă ce fostul Oleş a răspuns, ca un ecou, aproape şoptit: “…Păi, da…  Vezi, vezi cum trece..?   Oi, - cum trece, el, timpul ăsta…?!…”

…. Am găsit bilete numai la Clasa III –a. Pe-atunci trenul avea la noi trei clase;  vorba glumei, câte avea şi prim-secretarul  PMR de la Raion.  

În  compartiment, pe o bancă se tolănise un ceferist care mirosea cumplit a motorină; în colţul celeilalte banchete se făcuse ghem un tânăr care voia să pară că doarme…Fumaseră temeinic în compartiment, înaintea venirii noastre, iar fereastra n-o deschiseseră; se făcuse frig la Iaşi, în acel martie. Abia pe culoarul trenului, privind amândoi în noapte cum se topesc ultimele luminiţe ale oraşului, am întrebat-o eu, pe mama, - “ ..De ce?!”

      Mama a răspuns târziu, sec, metalic, parcă cu vocea altcuiva: “Pentru că … nu mai e bărbat. Aşa zice el. Că l-au nenorocit  acolo.”

              Asta-i tot ce-am vorbit în vizita noastră la Iaşi. 

…Tincuţa nu s-a mai căsătorit. In doi-trei ani, parcă era o alta: se îngrăşase, au început să-i mijească şi fire de mustaţă. Nu se mai ruja, dar curând a trebuit să-şi  vopsească părul, că încărunţise şi-i era ruşine destudenţi. Oricum, părul creştea, şi porţiunile vopsite pluteau neliniştite deasupra unei ceţe albe. A început să nu-i mai pese. Se ducea de trei ori pe săptămână la biserică şi revenea întotdeauna palidă, cu ochii înroşiţi, pretinzând  că a “tras-o curentul…” A început să se vaiete de alergie: “ din pricina detergenţilor ăştia în-gro-zi-tori !…”; şi asta a devenit o veritabilă obsesie, care s-a accentuat cu timpul. Apoi s-a mutat, cu Buna, la Cluj; obţinuse angajarea la Conservator, ca lector la clasa de pian-corepetiţie. Scurtă vreme, până la pensionare. 

              Apoi a înmormântat-o pe Buna. Până la sfârşit. 

              Iar pe Tincuţa a îngropat-o maică-mea, sora ei mai mare, în cimitirul acoperit de urzici, din Cluj. N-aţi văzut de când sunteţi asemenea urzici: decât, poate în jungla Amazonului. Pe placa de piatră scrie, modest:  prof. ECATERINA HERŢEG, - şi nimic despre cum a traversat ea, degeaba, o viaţă din care a înţeles tot mai puţin şi mai puţin. 

            (Oricum, nimeni n-a mai auzit-o cântând, vreodată, “Eine Kleine Nachtmusik”). 

             ...Acum am să opresc, însă, reportofonul. N-am să reascult ce am imprimat. Poate mâine, poimâine. Altădată.  Acum, deşi nu-mi vine, trebuie să mă odihnesc. Sunt în vagonul de dormit, unde călătorii cumpără bilet pentru – se presupune – a dormi. Trebuie să dorm. Sau să mă fac că dorm. Ce naiba, am plătit o grămadă de bani pentru cuşeta asta “single”! Dimineaţă, la Bucureşti  am o groază de lucruri de făcut.  O nouă groază de lucruri.

 …Rapidul ăsta al nostru  a  înţepenit pur şi simplu, în  noapte, într-o gară pustie. Parcă a nimănui. Probabil aşteaptăm să treacă acceleratul care vine din partea cealaltă.

Pe peronul din partea către care priveşte compartimentul meu, moţăie atârnat de stâlp stingher un singur bec, luminând pentru nimeni. În rest, întuneric.  Habar n-am în ce staţie suntem, aşa, în cremeniţi.  Cineva, altcineva, ne conduce. Conform “Mersului Trenurilor”.

Peste câteva minute se aude apropierea celuilalt. Trece cu viteză, clănţănind fioros, fulgerând din  ferestrele la care nu mai apuci să vezi chiar pe nimeni. După ce-a trecut, fluierăm scurt, înăbuşit, doar un icnet -  şi plecăm mai departe.

Probabil vreun personal aşteaptă, încremenit şi el în noapte pe-un peron paralel, trecerea noastră. Apoi se urneşte şi el, în direcţie opusă.

            Aşa, aşteptându-ne unul pe altul, să trecem, să nu ne ciocnim.

            Nici măcar noaptea.