„Dantelă de Babilon” sau cum este să trăieşti pe viu experienţa de a fi ostatic într-un roman istoric modern despre tragismul unor destine şi criza psihologică a omului obişnuit.

La începutul sec. XIX, armatele lui Napoleon deţineau controlul asupra întregii Europe. Rusia este una din cele câteva ţări pe care acesta nu reuşise încă, să le cucerească. Despre confruntarea dintre Franţa si Rusia, în care bătălia de la Borodino ocupă locul central, va scrie magistral Lev Nikolaevici Tolstoi, în romanul „Război şi pace”. „Mă pasionează istoria lui Napoleon şi Alexandru”, spune Tolstoi, de aceea, în septembrie 1867, acesta călătoreşte până la Borodino, pentru a studia locul uneia dintre cele mai mari lupte ale tuturor vremurilor. Timp de două zile, el umblă pe jos şi cu trăsura pe câmpia de la Borodino, face însemnări în agenda sa, desenează planul bătăliei şi caută veterani, contemporani ai războiului de la 1812. Despre război şi pace, dar în secolul XXI, despre Babilonul modern,  despre o stare de fapt acutală şi despre reverberaţiile unui măcel uman fără frontiere, terorismul, ne vorbeşte scriitoarea Melania Cuc, în romanul său „Dantelă de Babilon”.

,,Numele scriitoarei Melania Cuc...  este un nume care mi-a reţinut atenţia prin  unele poezii, proze, însemnări, interviuri, reportaje şi anchete literare  ce au impus-o în peisajul  literaturii române contemporane ca pe o scriitoare originală şi inzestrată cu multiple disponibilităţi creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu, în ,,Săptămâna” din 21 aprilie 1989, făcând referire la volumul de debut al acesteia, „Peisaj launtric”.

Autoare a douăzeci de volume de versuri şi proză, printre care  „Impozit pe dragoste”, „Tablete contra disperării”, „Fructul oprit”, „Miercurea din cenuşă” sau „Graal”, Melania Cuc este deţinătoarea a numeroase nominalizări, distincţii, diplome, premii şi medalii. Între acestea se remarcă Premiul Editurii Minerva  pentru Poezie, obţinut la  Festivalul de literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, Târgovişte, 1988 sau DIPLOMA şi Premiul I , acordate la Concursul Naţional de Proză “Liviu Rebreanu”, Bistriţa, 2003. În 2009, Melania Cuc primeşte Diploma şi Titlul de Femeia Europeană, pentru Municipiul Bistriţa pentru cultură europeană. Fiecare din cărţile pe care le-a scris Melania Cuc are viaţa ei, destinul şi vibraţia proprii. De referinţă pentru opera sa sunt cărţile de proză, dar şi cele cu tablete.

În romanele Melaniei Cuc, fiecare volum are  etapa sa cronologică, epoca istorică, personaje care se deosebesc între ele sau se aseamănă, după cum merge firul ,,poveştii”. Dacă în „Impozit pe dragoste” scriitoarea se cantonează în perioada imediat premergătoare Marii Uniri a României, undeva într-o Transilvanie care după sute de ani,  ieşea de sub stăpânirea străină, în „Fructul oprit” Melania Cuc scoate în evidenţă starea de fapt din Bucureştiul anului 1989. Cu alte cuvinte, ia pulsul societăţii româneşti de dinaintea Revoluţiei din decembrie. În „Femeie în faţa lui Dumnezeu”, prozatoarea se apleacă spre civilizaţia  Samizegetusei şi credinţa bătrânului Zamolxes, dar  face şi trecerea spre condiţia femeii în lumea de azi. „Graalul”… este un graal personal, o căutare prin destin şi obârşie a unei  lumi de care scriitoarea nu se îndoieşte că a avut-o, dar a pierdut-o, din neştiinţă  sau nepăsare.

„Miercurea din cenuşă” este romanul în care prozatoarea încearcă sa redea marasmul care face să-i crească adrenalina omului modern. Un drog cu care ne obişnuim, ne desfătăm facând uz de tot apanajul unui modernism ieftin, de mucava, întrecându-ne în a ne exploata unii pe alţii, făcând abstracţie de mediul înconjurător, de lumea care poate exploda din neglijenţa noastră, în fiecare secundă. În „Fructul oprit”, Melania Cuc prezintă o perioadă pe care a trăit-o pe viu. Fără îndoială, că în roman totul este ficţiune, personajele sunt complexe şi au ceva de ,,divulgat,, despre etapa respectivă. Oamenii Melaniei Cuc din acest roman sunt ca şi reali, nu sunt tragicomici, nu sunt eroi, nu sunt trădători, sunt oameni normali, în adevăratul sens al cuvântului. De aici credibilitatea cărţii. lamentează, nu dau test de curaj, pur şi simplu îşi trăiesc viaţa ca indivizi, ca societate. Ar mai fi de adăugat că despre „Tablete contra disperării”, Artur Silvestri, în „Mărturisire de credinţă literară”, afirma: „Melania Cuc este autoarea unui tip singular de tablete”. Tabletele ei sunt ,,speciale,, prin formă şi conţinut, în ideea că sunt lăsate slobode să  iasă în lume. Fapte cotidine sunt trecute printr-un filtru poetic, printr-o geană de meditaţie şi tehnică literară proprie scriitoarei, pentru a deveni un soi de poeme. Poate curajul de-a veni cu ceva nou,  şocant pe alocuri, face ca acest gen de literatură să fie considerat unul nou şi care îi aparţine Melaniei Cuc.

Pasionată de istorie, romanciera realizează, cu „Dantelă de Babilon”, o variantă modernă, contemporană, a romanului istoric clasic. Fără pretenţii estetice, fără dorinţa de a epata, autoarea ne  oferă prilejul de a medita asupra ororilor războiului, dintr-o perspectivă inedită. Practic, cititorul o însoţeşte pe ziarista Melania Cuc în Babilonul modern, la scurt timp după evenimentele din 11 septembrie, unde este martor, prin ochii ei, la toate atrocităţile fără limite ale terorismului. Impresia este de film trimidensional, pentru că ai ocazia, lecturând volumul, să fii de faţă la tot ce se întâmplă, să asişti pe viu, la scene în care raţiunea este complet absentă din context. Romanul „Dantelă de Babilon”se defineşte ca o incursiune în istoria violentă „de pe linia întâi a unui front fără pifani şi fără ordin de zi pe cazarmă.” Pornită de o săptămână, în căutarea aventurii, „înarmată cu laptop şi camera de filmat”, şi visând la „Premiul Pulitzer pentru un reportaj realizat în direct de pe linia frontului,” Melania Cuc se vede prinsă în păienjenişul unei lumi ieşită din normalitate.

Condeiul perfect al autoarei descrie cu realism, cu grijă, dar şi cu o anumită doză de ironie, stări sufleteşti perfect umane. Melania Cuc intră până în cele mai ascunse cotloane ale gândului, redând cu intensitate sentimente şi idei ce apar într-un context întunecat, parcă regizat de o forţă obscură. De două zile ostatică într-o fostă aerogară, autoarea descrie în amănunt, într-o evaluare cât se poate de exactă, propriile trăiri, dar şi pe ale celorlalţi prizonieri. „Eu sunt numai un om din carne şi gânduri, simt cum frica  mea ia formă de ac, îmi intră pe sub unghiile nelăcuite, se prelinge în fibră şi urcă în creier ca alcoolul  cel bun.  O piele nouă-mi creşte peste epiderma cea veche, e ca o gutapercă  fleşcăită şi foarte transparentă. Tremur ilizibil. Am mâini ca de mort... Eu râd, mă amuz de oricine-i prost şi suspină, eu sunt puternică,  bărbată şi sofisticată,  am învăţat cum să-i facă faţă situaţiei limită la şedinţe yoga, la cursuri de supravieţuire între fiare şi colegii de generaţie.”

Ne aflăm pe tărâmul crimelor, într-un anumit moment al istoriei, când lucrurile se pot încheia straniu, într-un final însângerat. „Cu aerul ce se scurge prin găurile date de glonţ în tavan, intră şi mirosul de sânge. Sânge proaspăt de om.” Prizonieră alături de autoare, este printre alţii, Laila, „cadâna ascunsă în higeab croit din stofă foarte fină şi cu zeci de brăţări clincânindu-i ca nişte cătuşe la mâini”, care îşi petrece timpul lucrând cu igliţa, dantelă. „Cadâna a scos din bagaje un ghem, o igliţă şi dantela albă, fină şi neterminată. O ţine pe braţe... Laila îmi arată modelul dantelei la care lucrează, unul vechi şi cu dichisuri ce ţin de viaţa dintr-un serai cu destule femei leneşe, lascive, ce îşi adoră stăpânul. Eu nu mă pricep la înnodat macrame în horbote aproape medievale. Nu vreau să învăţ meşteşugul pierderii timpului prin… nimic. Nimic?! Ce-am avut, ce-am pierdut?”

Straniu cât de mică este lumea. În Laila de acum, autoarea o recunoaşte pe „Lelia de pe Colentina! Fantastica Lelia, artista care traversase scena şi Continentul, ca o supernovă,- arzând, fascinând de-a lungul unui singur sezon cât într-o viaţă de om. Fata în ginşi de cawboy şi cămaşă din steag de mătasă roşie ca sângele de  erou, îl prinsese în mrejele sale până şi pe prinţul moştenitor.” Lelia este condamnată la exil de către autorităţile acelor vremuri, iar destinul ei se materializează simplu, într-un „paşaport cu viză pentru o ţară neutră.”

Prezenţa Lailei dă un sens neaşteptat lucrurilor. Ea este o nouă variantă de femeie, dârză, optimistă, luminoasă, sub un aer de aparentă fragilitate, evident, în antiteză cu romanciera, care simte nevoia să precizeze ... „îmi lipseşte curajul.”   „Vecina mea de scaun şi de suferinţă, este poate singura mostră de feminitate adevărată în cloaca asta ca şi asexuată.  Face faţă plină de curaj situaţiei.  Zadarnic. Bărbaţii se prefac că nu o bagă în seamă. Paznicii o ignoră cu bună ştiinţă. Cei cu cagule trase pe faţă se poartă cu noi ca şi cum ar fi, nu paznici de ostatici, ci  hoţi de cadavre.” În simbol, Laila este imaginea unui Babilon de altădată, cu obiceiuri şi tradiţii bine înstăpânite, asemenea modelului de dantelă pe care îl lucrează. În prezent, este trecută cu vederea de toţi. Războiul este în toi, pacea nu face obiectul preocupărilor nimănui. Brăţările Lailei au clinchet de cătuşe.

Pe lângă cele două personaje, în fosta aerogară se mai află Cecilia, o tânără negresă, refugiată din Sud,  şi sugarul ei bolnav şi înfometat, Ardazir, adolescentul invalid, ţintuit într-un scaun cu rotile, , împreună cu Ardanaze, tatăl său, Salomeea şi soţul ei, Holofern, medic veterinar din Cairo, care îşi şi dă obştescul sfârşit chiar acolo, devenind prima victimă, Ali, samsarul de cai de Arabia, nevasta unui amiral din Baikal – Maşa - ce „i-a supravieţuit Războului Rece, apoi, Perestroicii”, Mandea, un soldat din legiunea străină, în permisie, cuplul Johnatan-Barby, el, bancher pe Wall Street, împreună cu bebeluşul lor, un negustor de şofran, etc.

În conversaţia care se încheagă între romancieră şi soldatul român din misiunea străină, aceasta îi oferă informaţia care  îi dezvăluie condiţia. „Da’ ce cauţi în Babilon, tu, o femeie care , nu cred că ar face faţă nici la reculul unei arme de vânătoare?”, întreabă el. Răspunsul autoarei, „Sunt în misiune. Oficială.”, vorbeşte despre o natură duală, despre ascunderi şi taine. Laila îi dă jos masca, ajutând-o să fie ea însăşi. „Nu vezi că-i jurnalistă!? Intervine Laila.” Iar dantela se înmulţeşte, Laila e harnică şi lucrul mâinilor ei aer un aer străin, neobişnuit, în acest mediu cazon, auster, în atmosfera de thriller, ce pare desprinsă dintr-o lume de ficţiune. „Lângă mine, Laila şi-a lăsat părul roşu pe jumătate descoperit de broboadă. Cu ochii ţintă pe firul de  bumbac trage ochi după ochi, din igliţă, la dantela care a crescut cu un lat de palmă.” De altfel, tot Laila este şi singura care încă mai crede în divinitate – „Alah e mare!” – spune ea, în deschiderea romanului. Laila aduce o pată de culoare, tocmai prin credinţa pe care o dovedeşte, în mijlocul unei realităţi năucitoare, inflexibile, rigide, în care ordinea se stabileşte prin forţă şi căreia trebuie să îi facă faţă. „- Facă-se voia LUI! şopteşte Laila şi un tremur uşor îi mişcă bărbia.

Toţi au devenit „prizonieri ai soartei” şi totul alunecă exact ca într-un vârtej, spre un deznodământ previzibil. Şi din nou, naraţiunea se accelerează, iar Melania Cuc îşi demonstrează talentul la scris. În prim plan este adus gestul remarcabil al lui Barby, care hrăneşte la sânul ei, copilul flămând al Ceciliei. „Gheaţa dintre două mame, dintre două rase umane, a fost gata spartă... Imaginea-i ireală. Obrăjorul negru  peste sânul alb şi gura cât o afină coaptă pompând, trăgând cu nădejde din vână umană. Flămândul îşi ia porţia de hrană, lapte de mamă. Fără sentimentalisme, ştiu, scena asta rămâne doar… un simplu transfer, o porţie de mâncare şi o şansă  infimă pentru ca, fiul unei refugiate,  să supravieţuiască.”

La fel de autentică este şi descrierea scenei de război făcută de Mandea, feciorul Vrâncioaiei, acum mercenar în Legiunea Străină. Drama războiului, permanenta ameninţare a morţii, măcelul, dramatismul şi înţelesurile profunde ale celor petrecute fac ca romanul să capete amploare. Alternanţa moarte-viaţă încheagă cartea, dându-i o structură organică. Confesiunea soldatului dovedeşte că Mandea a evoluat, că nu mai este omul care s-a înrolat pentru bani, că frământările sale de conştiinţă l-au făcut să depăşească lăcomia şi vulgaritatea. „Eram obosit, cu genunchiul rănit. M-am oprit, în braţe cu o piatră invadată de licheni. In lumina de Lună,  vedeam vag literele, semnele care, sigur explicau un nume, un destin, o viaţă care trecuse prin lume. Atunci, m-am întrebat, ce caut eu, feciorul  Vrâncioaiei, acolo, la capătul lumii? Care sunt Răii? Care sunt Bunii?”

Simbolurile sunt simetrice în romanul Melaniei Cuc. Dacă Laila reprezintă pacea, soldatul acesta ajuns acolo, dintr-o altă parte a lumii, semnifică războiul, forţa, este un fel de Ares modern, ce emite judecăţi cu valoare de verdict. În aceeaşi simetrie a simbolurilor se încadrează şi faptul că ambii provin din ţara unde s-a născut şi romanciera. Din acest punct, evenimentele sunt gradate, urmând o progresie, iar relaţiile dintre personaje evoluează. Intervine intriga, care modifică deja starea de echilibru la care se ajunsese şi declanşează acţiunea. Totul creează imaginea unei lumi complexe. Ziarista şi cadâna ajung să se confrunte. „-Cine? Te întreb. Cine crezi că face cărţile , cine trişează în lume?  Eşti femeie deşteaptă. Eşti, ai fost şi de partea asta a baricadei, ai fost o creştină. De ce te ascunzi în higeab de cadână?

Priveşte-mă în ochi! Eu sunt unul dintre nebunii furioşi, tinerii care, în urmă cu ani, te urmam la spectacole. Cu garduri de sârmă de jur împrejur, noi eram liberi.  Nu mi-ai schimbat viaţă cu muzica ta dar , mai am în Ţară, acasă, discurile tale. Mai ştii LP-urile alea de ebonită. Scârţâia ca naiba acul de la pikap, dar le ascultam,- dansam după ele  la reuniunile colegiale. Poporul te-a iubit. Lia. Ai fost o divă în salopetă. Însufleţeai spirtul comunist pe şantierele tineretului.” Răspunsul care vine însă, dovedeşte resemnare. „Lia aia a fost ucisă, a murit. Eu sunt Laila, nevasta unui medic arab.”

Cei trei formează deja, o societate în miniatură, născută din întâmplare, în mijlocul altei societăţi. Trei români ostatici, înconjuraţi de alţi ostatici, de aiurea şi de călăii lor. „Constat că suntem departe de ţară, trei cetăţeni oarecare.  Laila ( Lia) o cântareţă cu faimă care abandoneză brusc scena. Se mărită  cu un medic din Palestina.

 Mandea, ţăranul care şi-a lăsat  plugul în brazdă şi s-a angajat în legiunea străină.

 Eu,  jurnalist de provincie ce nu va face niciodată reportaj  pe linia frontului.

 Nu am  energie cât să-mi imaginez cum ar fi să vorbim acum, aici, despre Patrie.  Să  fim fraţi şi uniţi măcar odată în istorie. Imposibil?”

Şi în continuare, ca un lait motiv, Laila „croşetează, deşiră, iar  croşetează la dantela din bumbac de Egipt. Trage aţa din ghem cu viteză fantastică şi fără s-o privească. Înnoadă ochi după ochi în clonţul de igliţă... Croşetează, trage ca la galere, gesticulează, roboteşte în ritm, din instinct de apărare şi fără să trăiască adevărata bucurie a creaţiei.  Brăţările multe şi fine îi clincăne impasibile pe braţele care scapă, dezvelite din pânza higeabului.” Şi din când în când, mai „repetă frenetic - Alah e mare!”

Urmează punctul culmninant. Se doreşte găsirea unui ţap ispăşitor, vrajba îi uneşte pe toţi cei prezenţi, pentru că ura lor rămâne fără putere în faţa adevăraţilor vinovaţi, cei care îi ţin prizonieri. Diferenţa dintre Bunii şi Răii despre care se întreba Mandea cine sunt este dată de modul în care aceştia acţionează în aceeaşi situaţie. Acum însă, nu mai există decât Răii. Bunii s-au metamorfozat şi atentează asupra unei nevionovate - Laila. Un val de oameni se formează ca la comandă, se îndreaptă spre locul de unde, Laila priveşte, cum scânteia dezastrului  riscă să prindă proporţii. Nici nu clipeşte. Ea este  golită de furie, de iubire. Fie ce-o fi! Nu-i mai pasă.”Situaţia critică prin care trec cei prezenţi are puterea să îi schimbe din oameni cinstiţi, oneşti şi cu puternice principii morale, în nişte sălbatici, care nu mai sunt în stare să discearnă deosebirea dintre bine şi rău.

Totul continuă cu o scenă care face ca durerea să fie şi mai adâncă. Salomea şi Mandea par să îşi dea seama cât de efemeră şi de eterică este viaţa, atunci când te afli la mâna unor terorişi cu faţa acoperită de cagule. Ca într-un ritual primordial, animalic, cei doi oferă un spectacol hidos, având în vedere cadrul unde se desfăşoară. Încercarea lor de a mima împerecherea demonstrează distrugerea oricăror bariere ce ar mai fi putut exista între cei prezenţi în fosta aerogară. Bariere impuse de intimidate, de civilizaţie, de societate. Salomea “se gudură ca un câine lângă stăpân, apoi îl împinge cu vârful sandalei,  i se urcă-n spinare,- calcă peste el ca pe un preş aruncat peste un maldăr de oase. Salomea danseză lasciv din buric. Nimeni nu o dezaprobă, nimeni nu aplaudă… Realizez instant că ea ne este şeful. Ştie cum, şi poate seduce bărbaţii şi femeile deopotrivă. Are dar să subjuge, întărîtându-ne şi  aruncându-ne în luptă unii cu alţii.”

În tot acest haos, “Laila prinde, înnoadă ochiuri de aţă pe vârful de igliţă, croşetează, deşiră, iar croşetează la dantela care, presimt, că la fel ca pânza Penelopei, nu se va finaliza niciodată. Acum ştiu, cea ce face ea nu este muncă, este terapia folosită în lagărele de concentrare şi în ospiciu. Are răbade nu glumă. Ăsta e punctul ei forte, desigur.” Sentimentul de panică, luând forme diverse şi manifestându-se nestingherit în ceilalţi, ei îi rămâne pe mai departe, străin.

O altă scenă cu iz apocaliptic este cea în care ostaticii se văd în sfârşit, în posesia hranei. Toţi se bulucesc şi se calcă în picioare. Descrierea face din acest episod unul captivant. Războiul de afară, la scară mare se transferă la scară mică, în această fostă aerogară. Nevoia de apa şi mâncare a celor de afară, nevoia după lucrurile de bază ale vieţii, se repetă cu detalii şocante, la nivelul ostaticilor. “Buim într-acolo, ne lovim, chiuim, îngenunchem şi scurmăm şi noi, cu degetele anchilozate şi unghiile rupte, prin teancuri de rufe nefolosite, truse de igiena intimă, cutii cu medicamente, jocuri electronice şi pacheţele în care alimentele perisabile sunt doar o masă de mucilagiu. Miroase a humus, a ciuperci comestibile şi a viaţă adevărată. Îngerul meu a reuşit, mi-a scos în faţă o cutie întreagă de prăjituri. Tremur de insulină-n exces şi de emoţie imposibil de stăpânit. Rup amabalajul cu dinţii, sfâşâi  pergamentul  strălucitor şi muşc direct, animalic, din aluatul cu gust rafinat.”

Şi astfel, o mână de oameni trăieşte “războiul altora... Se aud şi mitralierele, antiaeriana. Împuşcături, mine explodând, împuşcături şi iar bombe... Atacul ăsta va ţine toată noaptea. Se crapă de ziuă, vin peste noi zorii cei graşi ca lapţii morunului.” Şi iarăşi, se caută un vinovat, care nu poate fi altul decât Laila. Lucrurile încep să ia o întorsătură “horror”, sinistră, de coşmar. Dantelăreasa “stă peste mormanul de arme ce ar putea sări în oricare secundă în aer. Îi tremură bărbia, degetele... dar face ce ştie mai bine, croşetează. Trage ochiurile micuţe prin vârful de igliţă, leagă bride de macrame în dantela care a prins ici colo, cearcăne de sudoare... Câţiva dintre bărbaţii din sală, pe care nu i-am luat până în clipa asta în seamă, se ridică de la locurile lor, vin, spectatori,  spre femeia ce va fi judecată. Devin obraznici. O dezbracă din privire de haine. Îi pun întrebări la care ar vrea să primească răspunsul pe care, ei îl aşteaptă. O cred desfrânată. O jignesc cu vorba, cu fapta. Işi imaginează nopţi de dezmăţ cu femeia frumoasă. Ea îi înfuntă. E curajoasă.”

Teroriştii îi lasă singuri pe justiţiari. Se formează un tribunal adhoc. “Toţi sunt gata să o judece pe cântăreaţa rock devenită cadână, să o condamne sigur şi să execute ei înşişi pedeapsa. Să-şi demonstreze că-s vii şi mai ales, că sunt cu mult mai puternici decât alţii.” Neverosimil, deşi au rămas singuri, prizonierii nu se gândesc să plece. “Suntem ca păsările din colivia cu uşa deshisă. În loc de aripi ne-au crescut rădăcini. Nu ne putem extrage din nămolul inerţiei care este temniţa noastră. Am devenit dependenţi de teroare, de zona interzisă şi nici nu ne mai panicăm când, de dincolo de uşă, auzim cum uneltele, cărămizile se lovesc unele în altele. Suntem zidiţi , izolaţi de lumea reală.” Şi dintr-o dată,  „nimeni nu mai vrea să o judece” pe Laila. Toţi îi cer în schimb, să îşi spună povestea, sunt dornici să afle cum a ajuns ea, în Levant. Iar Laila, „croşetează la dantelă.”

Şi aidoma unei Şeherezade modernă, le istoriseşte despre o călătorie, despre un dans de dervişi, despre un atac cu bombă, despre o explozie, despre bazar, despre serai, despre o evadare, despre ceea ce fusese cândva, al ei, iar acum, nu mai avea. „Nu mai aveam acte de indetitate, nu aveam nici măcar dorinţa de-a ajunge la Ambasada noastră. Lumea mea dispăruse.” Motivul peregrinării înseamnă contact uman, dialog, tratative. Laila s-a oprit din croşetat dantelă, pentru că a sosit momentul să croşeteze o poveste. Dantela lucrată până acum, cu igliţa, creşte, se înmulţeşte, însă într-o istorie de viaţă. Şi Laila „trage firul basmului ei , printre bine şi rău, mai departe.”

„Închisoarea noastră a devenit o arenă neconvenţională.” Şi Laila îşi deapănă în continuare, povestea. Fără subtilităţi, dintr-o dorinţă de limpezire a propriei conştiinţe, poate pentru a reuşi măcar în al doisprezecelea ceas, să ajungă la o concluzie certă, într-un noian de lucruri fără sens. Lucrurile încep să aibă o dinamică nouă, relaţiile dintre ostatici au avut răgazul să se maturizeze, prea puţine îi mai diferenţiază pe unii de alţii. Nevoia de confesiune demonstrează că diferenţele de cultură nu mai există, că reperele ştiute de-o viaţă s-au estompat. “Acum, mai toţi din grupul eterogen de ostatici, încercam senzaţia idioată că ne cunoşteam de o viaţă, şi ne povesteam vieţile unii altora... Nu eram personaje de roman, nu eram modele sociale, doar specimene umane fără personalitate distinctă, aşa cum  trebuie să fi fost şi animalele înghesuite claie peste grămadă în arca lui Noe.”

La sfârşit, toţi o judecă pe Laila. „De ce umblă prin lume singură? Că, poate este o păcătoasă din fire… O ,,stricată,, din punctul de vedere al fiecăreiii religii şi societăţi cu pretenţii civilizatorii. Bărbaţii, dar şi femeile aruncau cu vorbe negândite, făceau spume la gură.” Însă laşitatea şi oportunismul îi sunt necunoscute cadânei. Urcată pe mormanul de arme, ca o personificare a curajului, Laila îşi descoperă feminitatea. „De ce îmi cereţi să nu bat din picioare, să-mi  ascund frumuseţea cărnii??? Dacă o fac, veţi fi fericiţi?! Bărbaţii încremeniră. Nebuna  de străină înfrunta moartea cu bună ştiinţă, cocoţată pe maldrădul de dinamită, trotil şi  muniţie sofisticată, se războia, nu cu ei, cu o cilvilizaţie. Îşi căuta moartea cu lumânarea.” Cu o ultimă zvâcnire, cadâna de până atunci, cea care trăise în serai, la mâna unui bărbat, depersonalizată, la concurenţă cu alte femei, îi înfruntă acum, pe bărbaţi, chiar cu preţul vieţii. Războiul este un dat al bărbaţilor. Ei se pun în slujba lui, uneori, pentru motive din cele mai absurde.

Asistăm la o confruntare decisivă, mai importantă decât confruntarea celor două armate care se luptă, dincolo de zidurile fostei aerogări. Pe de o parte, un grup de bărbaţi, simbolizând războiul, pe de altă parte, o femeie, singură, vulnerabilă, reprezentând pacea. Pe de o parte, bărbaţii, cei care le oprimă pe femei, în lumea musulmană, pe de altă parte, femeia, oprimată, trăind o tragedie despre care îi este interzis să vorbească şi nu i se permite nici măcar să o recunoască. Iar Laila are intuiţia să le adreseze bărbaţilor adunaţi în fosta aerogară, o întrebare menită să le dovedească faptul că greşesc, că judecata lor nu este întotdeauna, cea corectă. „De ce îmi cereţi să nu bat din picioare, să-mi  ascund frumuseţea cărnii??? Dacă o fac, veţi fi fericiţi?!”

Finalul este dramatic. Ceea ce nimeni nu spera să se întâmple, se întâmplă. „Constat indiferentă că uşa metalică e cu balamalele sfărâmate, că zidul s-a dărâmt în răstimp. Suflul exploziilor a  malaxat Babilonul. Nu mai sunt nici paznicii care să ne oprească. Suflul altei explozii ne eliberează de zidul de chirpici. Molozul se spulberă, cahlele de lut se dărâmă. Aerul îmbibat cu izul cărnii de tun, ne învăluie. E preţul libertăţii. Unul scump. Laila pare a fi o statuie. Privit de sus, trupul ei răstignit peste arme este întreg. Constat  indiferentă că nu mai sunt paznici, nici uşi, nici drugii de fier de la geam. Nu mai e zid, nici tavan.  Suntem liberi! Liberi. De ce nu plecăm?!

De ce am pleca?...”

Este magistrală încheierea cărţii şi de o certă valoare estetică. Laila, ca o efigie a libertăţii şi păcii, răstignită peste arme. O femeie, războindu-se cu o civilizaţie. Nu mai există nici un fel de îngrădire, paznici, uşi, drugi de fier, zid sau tavan. Libertatea le aparţine tuturor. Cineva s-a răstignit pentru ca altcineva să fie liber. „Aerul îmbibat cu izul cărnii de tun, ne învăluie. E preţul libertăţii. Unul scump.” În mod inexplicabil, nimeni nu vrea să părăsească locul detenţiei. Pentru că atunci când eşti liber, nu îţi doreşti să evadezi, nu ai motive să vrei să fugi. Iată de ce, întrebarea retorică din final este definitorie pentru stilul cărţii. Scena dă impresia de uniformitate, de închegare, de scenariu care atrage atenţia. Nimic nu este improvizat, şi dacă ar fi să găsesc un cuvânt cheie pentru „Dantelă de Babilon”, acesta ar fi - autenticitate.

Surprise, Arizona