Capitolul 4. – Curtea marţială din strada Vestfaliei 

... în timp ce căutam ideea salvatoare, pierdusem un tempo: Tataia începuse să pună în practică o nouă idee. Se gândise el că agresorii ar fi scăpat prea ieftin intrând pe regimul vegetarian al lui Nuţi. Ar fi primit în loc de o pedeapsă, o recompensă. S-ar fi ales cu nişte kilograme în minus ca urmare a agresiunii lor nejustificate, armate, întreprinsă mişeleşte, la adăpostul întunericului şi al cutremurului, împotriva tufei de bujori. Acest fapt reprobabil trebuia judecat şi pedepsit aspru, în aşa fel încât oricine ar mai fi încercat să penetreze curtea din Vestfaliei 5-7 să ştie că va primi riposta cuvenită.

Ordinele Tataiei căzură scurt, ca pe front. Şi căzură bine, tocmai atunci când părea să se instaleze plictiseala. Nimeni n-avea chef să se întoarcă în casă. Nici măcar Viorel, fotbalistul, nici prietena lui, Felicia, cea cu fente spaniole la şortul dinamovist. Madam Voaleta devenise şi ea interesată de niscaiva spectacol: doar nu se machiase doar pentru Vasile. Malacii şi uniformele lor impresionante meritau văzuţi mai de-aproape. Şi, fără ca să spună, fiecare gândea în sine: dacă urmau replici mai serioase? Dacă acest cutremur atacă mic-mare, dacă replica va fi, de data aceasta, mai puternică decât originalul?

Tanti Nuţi pusese o faţă de masă curată pe masa de grădină de sub geamul familiei Vasile. Pe masă pusese şi o sticlă de „Izvorul Alb”, şi câteva pahare de plastic. „Izvorul Alb” se dovedi curând a fi o „Grasă de Piteşti”, ceea ce nu împiedică în nicun fel desfăşurarea procesului.

Căci proces avea să fie. Aşa hotărâse Tataia.

– Vasile – tu vei fi judecătorul. Tot judeci tu pe toată lumea în curtea asta. Scriitorule, vei fi avocatul apărării. Că doar de la tine ne-au căzut pe cap. Doamna Nuţi – bună apa asta minerală, zău aşa! – dvs. veţi fi grefiera. Numerotaţi filele. Notaţi tot. Puneţi un carton, o carte, ceva tare dedesubt...

– Ai auzit, Vasile, adu ceva tare – se hlizi Nuţi.

– Păi banca asta nu-i destul de tare? Că doar e d-aia din parc, încercată la multe. Îţi trebuie şi mai tare? Auzi Viorele, unele vrea mai tare...

Viorel, ajutat de Felicia, şi ghidat de madam Voaleta, aducea banca de la scara B. O bancă lungă, fără spătar, rindeluită, dar neşlefuită, dată cu baiţ. O depuseră pe aleea noastră, şi luară loc toţi trei, cu faţa la masa noastră. Nemaiavând altă bancă, malacii fură înghesuiţi între Viorel şi madam Voaleta. Doar Viorel protestă, pe motiv de înghesuială.

Pe banca noastră, bancă solidă, adusă din Herăstrău, într-o noapte, în zilele de demult când păzea pe-acolo Vigilante, ne-am aşezat în ordine: Vasile cel vigilent – în mijloc, vesel, plin de importanţa rolului, repetând, pe tot timpul pregătirilor, cu glas tare: „Linişte, că evacuez sala!”. În stânga lui – Tataia: acuzator şi procuror colonel. Că ar fi meritat general, dar vechimea de la Novosibirsk nu îi fusese recunoscută. În dreapta lui – avocatul apărării, adică eu. Se pare că îmi dăduseră rolul nu numai pentru că doar acesta mai rămăsese, ci şi gândindu-se că, la fel ca la Târgovişte, ca apărător mă voi transforma în acuzator. Şi astfel acuzaţii nu vor scăpa uşor. Mai era şi faptul – de toţi cunoscut – că scriam mic şi neciteţ. Altfel aş fi ajuns grefier. Tanti Nuţi, care îşi trăsese un taburet în dreapta mea, mă privea cu oarecare invidie.

Înainte ca procesul să înceapă, cerând îngăduinţa lui Vigilante – a domnului judecător de serviciu Vasile – chipurile ca să pregătesc apărarea, i-am luat pe cei doi malaci de o parte. Pe după piersicul de lângă alee.

– Uite ce e, băieţi! M-aţi speriat şi m-aţi băgat în bucluc cu vecinii. Căci voi veniţi şi plecaţi, dar vor mai veni şi alţii, poate mai deştepţi ca voi – no offense –, mai orientaţi, ca să-mi fure televizorul, sau maşina de călcat, sau ceasul deşteptător. Auzi la voi: „Manuscrisele sau viaţa!”. Păi dacă le spun asta vecinilor, vor râde de mine toată viaţa. Din mincinos nu mă vor scoae! De aia ziceam că voi plecaţi, şi eu rămân cu ei! Atenţie la ce spuneţi! Gura mică! Nu-i subestimaţi pe Vasile şi pe Tataia, nu contaţi că veţi scăpa uşor de aici! Dacă mă ascultaţi şi nu spuneţi ce nu trebuie, aveţi şansa să mai daţi şi ale lovituri! Auzi, manuscrisele lu’ peşte!

Vigilante m-a chemat la masă. Mi-am făcut curaj cu un paharel de „Izvorul Alb”. Doamne-ajută!

– Onorat auditoriu – începu Vasile, ridicat în picioare, strângându-şi gulerul de la bluza de pijama ca şi cum şi-ar fi aranjat roba – judecăm astăzi actul criminal de transgresiune al acestor indivizi pe care cu greu pot să-i numesc inculpaţi. Se ştie câte eforturi depunem aici, la scara A, uneori chiar şi la scara B, ca această curte să fie o oază de linişte şi de verdeaţă. Bujorii aceştia – şi Vasile arătă cu un gest acuzator, întâi spre inculpaţi, apoi spre tufa hărtănită de cei doi, în cădere – sunt verdeaţa noastră, sunt liniştea noastră. Nimeni nu vine să planteze flori, sau să tundă iarba, sau să măture, dacă nu ieşim noi, proprietarii, din proprie iniţiativă, sau când vă spun eu. Datorită eforturilor noastre şi ale mele, curtea arată mulţumitor – cu unele lipsuri, care pot fi remediate, în dreptul scării B – astfel că putem primi foarte des oaspeţi ca domnişoara Felisia, care să petreacă la noi clipe plăcute...

Felicia se strânse şi mai mult în Viorel. Genunchii şi unghiuţele ei de la picioare luceau în bătaia razelor lunii. MadamVoaleta se strânse şi ea în malacul de lângă ea. Malacul nu dădu niciun semn că  ar aprecia fermitatea coapselor, lucrate atent, de două ori pe săptămână, la fitness. Ceea ce era, de fapt, o dovadă a respectării consemnului dat de mine, fu interpretat de madam Voaleta ca o insensibilitate la frumos. Îşi aşeză, cu un gest scurt, aproape furios, pălăria. Şoldul nu şi-l retrase.

 Tanti Nuţi, mârâind scurt, protestă pe lângă Tataia:

– Scriu şi astea? Bărbatu-miu bate câmpii. Dar rău de tot! Păi el cu gura, şi eu cu mătura! Cine face curtea noastră ca o floare?

Tataia, ca beneficiar constant al talentelor culinare ale doamnei Nuţi, se simţi dator să intervină:

– Puteţi să mai săriţi, doamna grefier. Redaţi doar esenţialul. Şi tu, Vasile, mai pe scurt, că ne-apucă zorile...

– Mami – pardon, doamna grefier –, tu ştii că numai pe tine te iubesc...

Vasile sorbi ceva mai îndelung lichidul gălbior din paharul de plastic. Discursul său căpătă imediat şi alte accente lirice

– Stimate doamne, stimaţi domni, onorată domnişoară, inculpaţi. Bujorul e o plantă perenă: plantată acum15 ani, ea a trecut prin ierni grele, prin geruri, a rezistat atacurilor insectelor, rozătoarelor. Rezistă chiar şi când căţeluşa doamnei Voaleta – distinsa şi eleganta noastră co-locatară de la scara B – face, pardon, pipi la rădăcina lui. Primăvara, bujorul o ia de la zero. Dacă vreţi – şi o rog pe doamna grefier să nu noteze – bujorul e ca femeia: creşte şi înfloreşte chiar şi atunci când nu e îngrijit prea bine de către cei din jur. La fel ca bujorul, şi femeia suportă greutăţi, trece prin furtuni, îşi ţine casa, îşi creşte lăstarii. Dar asta numai până când vine cineva şi o terfeleşte, o calcă în picioare. Aşa şi cu bujorul nostru: va mai înflori el oare acum, după ce aceşti mişei au sărit cu picioarele pe el? Asta trebuie să judecăm aici, un caz de viol. Tufa noastră de bujori a fost violată de aceşti doi inculpaţi.

Felicia aplaudă. Constatând că aplaudă singură, se opri, stingherită. Doamna Voaleta suspină. Tataia îi făcu semn lui Vasile că intrase prea mult pe partea lui, pe rechizitoriu; să lase paharul – că turnase destul lirism – şi să treacă la identificarea acuzaţilor.

– Acuzatul de lângă doamna Voaleta! În picioare! Nume, prenume, stare civilă, vârstă, ocupaţie. Cât mai exact cu putinţă.

Malacul numărul unu se ridică în picioare.

– Permiteţi să raportez! Papadopulos Petraş. Necăsătorit. 32 ani, 7 luni, 3 zile şi o oră. Proprietar.

– Proprietar pe naiba! – bombăni Vasile. Şi noi suntem proprietari aici, şi nu sărim pe bujorii tăi. Ce ai în proprietate?

– Jumătate din casele din Cotroceni – bâigui Petraş Papadopulos.

– Bine că nu l-ai acaparat pe tot – rosti, cu ciudă, Vasile.

– Le am de la tata – se scuză Petraş. Mi le-au retrocedat, mai puţin Stadionul şi Palatul Cotroceni.

– Fanarioţi! Ce ştiu ei de valorile noastre naţionale? Ce ştiu ei de bujori? – comentă Vasile. Următorul! În picioare!

– Permiteţi să raportez! Papadopulos Ianis. Necăsătorit. 32 ani, 7 luni, 3 zile şi o oră. Proprietar. Cealaltă jumătate din Cotroceni.

– Gemeni? – se miră Vasile. Nu prea semănaţi. Şi cum vine asta, aţi ieşit amândoi odată?

– Permiteţi să raportez! – continuă Ianis. Eu sunt mai mic cu 2 minute. Exact cât a trecut de când l-aţi întrebat acelaşi lucru pe Petraş. Am încercat să fiu cât mai exact.

Apucasem să-i văd la faţă pe cei doi. Şi în apartament, şi când îi instruisem pe după piersic. Nicio asemănare între ei, niciun indiciu că ar fi fost gemeni. Dar erau credibili când spuneau că stăpănesc tot Cotroceniul. Chiar auzisem de firma Papadopulos Brothers. M-am bucurat pentru că, măcar, nu fusesem agresat de orice terchea-berchea.

Procesul părea să ia o turnură favorabilă inculpaţilor. Parfumul combinat, de liliac şi de piersic înflorit, fusese înlocuit de parfumul banilor. Şi se mai spune că banii n-au miros! Felisia se ridică de lângă Viorel şi, prefăcându-se că se dezmorţeşte,  îşi duse mâinile la ceafă şi îşi bombă pieptul. Sânii ei păreau să străpungă mătasea vişinie, rapidistă, ca două vârfuri de atac care provoacă degringoladă în apărările adverse, şi extaz în tribune. Tribunalul, sensibil la spectacol, îşi opri lucrările, permiţând razelor lunii să baleieze lent zona. Doamna Voaleta ocupă, strategic, jumătate din locul inculpatului Papadopulos Petraş, astfel că acum stăteau amândoi picior peste picior. Doamna Nuţi – refractară până acum la ideea de a-i lua pe cei doi acuzaţi în subzistenţă – le duse două pahare de plastic pline cu „Izvorul Alb”, scuzându-se faţă de noi, ceilalţi, dela masă:

– Le-o fi şi lor sete, săracii! Îţi intră omul în curte, sau în casă – îl serveşti, acolo, cu ce ai. Şi mai dă-l naibii de bujor: tot vroiam să-l mai tai, că a crescut cât omul. Abia mai văd cine intră pe poartă. Zău, Tataie, i-am prins, că doar eu i-am năucit cu mătura şi au scăpat puşcoacele, şi matale te porţi cu ei de parcă ar fi nişte hoţi? Până la urmă sunt musafirii lu’ domnu’ Orăşanu, e frumos?

Până şi gândul meu se schimbase. În acel gând nu le mai ziceam malaci. Petraş şi Ianis! Însă tot nu ştiam cum aveam să-i apăr. Mă blocasem ca în intersecţia de la Băneasa, şi singura ieşire pe care o vedeam era să se termine naibii pasajul. Adică să-i ierte Tataia. Pentru că se vede treaba că majoritatea îi iertase deja, chiar şi fără apărarea mea. Şi Vasile avea să-i ierte. Vasile, cât era el de Vigilante, era sensibil la orice lichidităţi: începând de la ţuică şi whisky, continuând cu vin – de la Murfatlar în sus –, şi terminând cu cognac de trei stele, şi cu  euro. La euro, în care, de altfel, avea şi creditul pentru aşa-zisul său „boutique”, respectul şi stima lui Vigilante ajungea la azimut. Având tot Cotroceniul în buzunar, nu-i vedeam pe Papadopulos Brothers încartiruiţi prea mult, şi cu abonament la ciorba de ştevie a doamnei Nuţi.

Tataia, însă, nu dădea semne că ar fi înţeles cine sunt prizonierii săi. Presupunând, în mod corect, că domnul judecător Vasile e gata să-i dea cuvântul, Tataia se ridică, plin de avânt, să rostească rechizitoriul...

– Onorată curte din strada Vestfaliei...

Se auziră bătăi în poartă, astfel că se întrerupse. O voce întreba, de dincolo de gard:

– Aici e numărul 5-7? Strada Vestfaliei?

– Aici – răspunse Vigilante, ieşind prompt din rolul de judecător de curte, şi preluând rolul său obişnuit, de responsabil de bloc. Cine întreabă?

– De la asigurări. Pentru domnul – vocea păru că citeşte, pentru că silabisi: pentru domnul O-ră-şa-nu. Apartamentul 4.

– Aici e, intraţi. Oameni buni? – glumi Vigilante

Doi tineri, un bărbat şi o femeie parcurseră, bocănind pe cimentul aleii, drumul până în sala tribunalului. Bărbatul, îmbrăcat în costum impecabil, scoase din Diplomat un dosar şi se adresă la întâmplare:

– Domnul Orăşanu Laurenţiu.

– În persoană – am spus, ridicându-mă. Laur, pentru prieteni şi pentru cei care-mi cer bani cu împrumut.

– Sunt Mihai Vrânceanu, director în serviciul Daune, sectorul Scriitori, departamentul Străzi şi clădiri de mare risc. Domnişoara Astrid Ionescu, director tot în servicul Daune, acelaşi departament, sectorul poeţi. Aveţi o asigurare la noi, pentru apartament. E valabilă şi la cutremur. De aceea am venit, să vedem dacă aveţi ceva daune. Dacă aveţi, dimineaţă la prima oră primiţi despăgubirile.

(Sfârşitul capitolului 4 - va urma)