|
“Viata noastra, asa cum a fost, depaseste orice
text de valoare literara”
- Buna zaua!
-Buna zaua! Un’te duci, ba Ioane?
-La gradina.
-Buna sara!
-Buna sara! De unde vii, ba Ioane?
-De la gradina.
Asta, cand veneam acasa. Pentru ca, de obicei, plecam la gradina, pe 15
iunie, cand luam vacanta, si veneam pe 14 sept. cu o zi inainte de a
reincepe scoala. Dormeam intr-o coverca, facuta din crengi si acoperita cu
snopi de coceni si cu iarba, pe o rogojina sau pe saci de iuta pusi direct
pe pamant, si cu capul pe un capatai plin cu paie. Cand tuna si fulgera,
si ploua, ne adaposteam acolo. Dar si cand mancam, si nu aveam un alt loc
mai umbros. Intram in coverca , desi era, si acolo, destul de cald. Mancam
repede, si pe fuga.
Ca nu era timp de pierdut.
-Terminasi scoala?
-Da. Luai si premiul intai cu coronita.
-Bine, zise taicu, cu fata obosita de munca. Ia vezi,fa! Da-i niste
creitari, daca mai ai, sa se duca la Foleanu, sau la Liuta a lu’ Stan, sa
ia o litra de verdeseanca sau de sacarica galbina. Sa ne cinstim pentru ca
a luat primu’ si anu’ asta. Ca de
maine
o luam din loc. Mergem la gradina. Si vezi, pune ce ne trebuie de cu sara
in car, ca nu mai venim acasa pana la toamna.
-Da, duminica e serbare si se dau diplomele, zic eu.
-Lasa ca o iei la toamna, cand vii. Acu’ avem treaba.
Si plecam, a doua zi, cu noaptea-n cap, acolo unde aveam sa stam pana pe
14 sept.
La Rumanesti,pe Valea Rumanestilor,mai aproape de sat, sau Peste Jiu, in
Lunca Jiului,la Obedini, cand schimbam locul de gradina. Pentru ca,
pamantul, cultivat fiind mereu cu aceleasi culturi, obosea. Atunci
plantelor nu le mai mergea bine, si nu se mai faceau.
Era lucru mare sa ai vad de gradina in doua parti. Sa poti schimba, sau
chiar sa ai gradina in doua parti. Atunci insa era nebunie curata sa
alergi dintr-o parte in alta.
In plin sezon, erau multe de facut la gradina. Mai mic fiind, eu faceam
lucruri mai usoare. Pana cand am mai crescut, cand mi-au dat si mie sapa
si calostirea in mana.
Asa ca, eu manam boii la raota, mergeam cu ei la pascut, le adunam iarba
de prin porumbi sau de pe mejdine. Mergeam sa le aduc apa rece de baut de
la izvor, sau mai faceam si alte treburi pe care le faceau adultii.
Nici vorba sa trag cu sapa la razoare. Asta era lucrul cel mai greu de
facut. Pentru ca trebuia s-o tii drept. Cum reusea taicu sa le traga asa
de drept nu stiu. Dar sa le si dea panta necesara pentru scurgerea apei
pana in capul razorului, ca sa nu balteasca cand udam. Dadea o sapa doua
inainte si revenea inapoi cu una. La fel cum se spune ca facea sapa de
foraj a lui Gogu Constantinescu pentru a evita devierile in forajul la
mare adancime. Acu’, eu nu cred ca taicu ar fi avut cunostinta de inventia
lu’ Gogu. Poate invers!?.. Cine stie!?...
Cand sadeam ardeiul eu il insiram in chite de cate doua fire, pe 3-4
randuri in razor, iar taicu sau maica veneau dupa mine sa le infiga cu
sadila bine in pamant.
Asa! Pe sale, si mai repede! Ca avem zor. Vezi ca se paleste ardeiul! Acu’
fugi repede si injuga boii la roata, sa udam ca se usuca ardeiul. Da bice!
Totul se facea in zor mare. Vorbele de indemn, pe care ni le adresa
taicu, aratau acest lucru.
Da drumu’ la pas! Mai cu inima! Ca nu faci pentru altu’, ci pentru
tine.Adormisi? Impiedecatule! Nu vezi pe unde mergi? Ca ne-apuca noaptea.
Vezi ca ne-o ia altu ‘nainte! Da mai iute! Pe sale! Asa! Cu amandoua
mainle!
Si cate si mai cate nu ne zicea taicu cu vocea apasata, cu fata lui aspra,
si plina de griji.
Pliveam iarba de pe rastavuri si de prin razoare, si calostiream. Atentie
mare sa nu dai prea aproape pe langa ardei, sau la radacina lui si sa-l
tai. Nu aveai un moment de respiro.Poate cand ploua stateam un pic ascunsi
sub un copac sau in coverca, pana se svanta pamantul si o luam iar de la
cap. Pliveam, calostiream, si iar udam.
Pana cand crestea si se cocea ardeiul, bun de cules, si faceam de piata.
Atunci mai scapam si ajungeam pe acasa.. O sara numai. Pentru ca noaptea
mergeam cu carul plin cu saci de marfa la piata. Astfel ca a doua zi sa
fii iar la gradina. La udat, la plivit, la calostirit. Sau din nou la
sadit ardeiul, rosiile si celelalte, cultura a doua, de toamna. Pe acelasi
pamant, in locul altor plante deja trecute. De aceea obosea, saracu de
el si Pamantul! Luam doua trei piei de pe el. Ca si de pe noi. Ne cojeam
de piei, de cateva ori pe vara. Dar si statul nesatul ne punea la dari. De
lua si pielea care mai ramanea de pe noi. Cei care aveau roata de udat si
vad de gradina, plateau impozit de se snopeau. Incat nu stiu daca merita
munca. Oricum, fara gradina nu stiu cum am fi trait. Cum am fi razbit.
Asa faceam noi, copiii de gradinari de la tara, vacantele. Nu erau
stranduri. Ne scaldam in vistirie sau in Jiu. Nu erau discoteci ca acum,
dar mergeam duminica la hore. De sarbatori, de obicei. Ne spalam in
lighenul cu apa incalzita la soare in mijlocul bataturii. Ne puneam camasa
cusuta cu borangic cu rauri oltenesti, si izmene curate, dar descult, si
ne duceam si noi la hora din sat. Noi, copiii, ne holbam ochii pe margine,
in rascruciul de la carciuma din sat. Unde cantau lautarii satului, iar
tinerii luau sarba inainte, de ti-era mai mare dragul sa-i vezi
leganandu-se si fudulindu-se in ritmul tobei sau basului, si in scartaitul
vioarei. Iar toamna se insurau.
Asta numai in unele duminici. Pentru ca, in cele mai multe, aveam de lucru
chiar cand nu dormeam la camp.
Se gasea intotdeauna cate ceva de facut. Ori sa te duci cu capra sau cu
boii la pascut, daca nu le-ai adunat iarba cu o zi inainte, ori, mai pe
seara, cand mai trecea ziua, ca era pacat sa muncesti duminica, mergeam sa
udam un ceas-doua.
Lapte mananci, dar cu capra nu te duci, ne zicea taicu.
Dar, tot el, saracu, Dumnezeu sa-l ierte, parca-l vad ridicandu-se de la
masa, cu siguranta flamand, inainte de a se termina laptele din
straichina, lasandu-ne noua, copiilor, o lingura doua in plus. Era lapte,
putin, iar noi multi. Inchipuiti-va sapte linguri, plecand toate odata,
catre si dinspre o singura straichina. Asta cand am ajuns sa avem fiecare
lingura lui. Of, Doamne! Cateodata era lipsa mare. Am dus-o greu, oameni
buni! Dar n-am disperat niciodata.
“Viata noastra, asa cum a fost, depaseste orice text de valoare
literara”, imi scria Domnul Laurentiu Oraseanu, intr-un mesaj, ca raspuns
la un email de-al meu, in care imi ceream scuze pentru modul simplu, fara
talent, in care prezentam unele aspecte din viata pe care am dus-o la tara
odinioara.
Acum, vreau sa cer scuze si celor care au avut rabdare sa citeasca ROATA
si LA GRADINA. Pentru neindemanarea cu care am prezentat lucrurile de
atunci. Cand lumea traia de pe ozi pe alta. Cu frica lui Dumnezeu in san,
si cu Credinta in El.
Asa, numai asa puteau sa invinga greutatile vietii.
Ma intreb si acum mereu, cum au putut parintii mei, fara carte, numai cu
puterea bratelor, muncind 6 pogoane de pamant, zi si noapte, sa creasca
patru copii si sa ne dea si la scoala. Eu si cel mic am facut si
facultate.
Acest lucru, cred eu, ca a fost posibil, pentru ca parintii nostri credeau
:
In Puterea Pamantului,
In Puterea Muncii lor de a-l face sa dea roade, si
In Puterea lui Dumnezeu.
La care se rugau, spunanad Tatal Nostru, si dimineata, si seara. Si isi
faceau semnul Crucii, inchinandu-se inainte si dupa fiecare masa. Cu
discretie.
Pe noi nu ne mai obligau. La scoala se interzisese Religia.
Acum suntem din nou liberi.
Lumea de azi insa se intoarce cu greu cu fata spre Dumnezeu.
18 august, 2009
Ion Cotoi, Massapequa, NY |