George Dinu - Catre fata nevazuta a New York-ului Cap 23 Cea mai lungă zi

Capitolul 23. Cea mai lungă zi

Cu amuleta în mână mă culcai şi tot aşa mă sculai, semn că dormisem tun, de frica zilei de mâine. Devenisem un fel de câine vagabond, care dormea când apuca şi care nu prea apuca, de prea mult umblet. De mult timp nu mă mai simţisem cu capul pe umeri ca acum. Nu ştiu de unde venea asta. De la somnul adânc sau de la amuletă? Prima grijă fu să verific starea cacatei, înainte de orice pipi. Profitai de ocazie că porumbeii dormeau cu faţa la perete, neîntorşi de astă noapte, şi trecui la ţinută de lucru. Anume costum de plajă improvizat. Tiptil, să nu îi scol atât pe compatrioţii mei, cât şi pe sârbii care erau într-adevăr răpuşi, mă dusei direct la frigider. Deschisei cu mare emoţie a doua uşă, a congelatorului şi... Nimic! Borcanul dispăruse în mod misterios. Mă uitai încă o dată în congelator în speranţa că nu văd bine. Verificai şi partea de jos a frigiderului şi nu găsii nimic. Începui să am îndoieli cu privire la memoria mea, dar chiar beat nu fusesem seara trecută. Îmi aduceam aminte perfect ce făcusem şi nu era nici un dubiu: îl băgasem în congelator.

Închisei totul şi ieşii afară dezorientat, mai mult fiindcă începusem ziua prost, plictisitor, neavând nimic interesant de făcut, iar captura cacatei dăduse un mare sens vieţii mele pe această insulă. Rămăsei cu speranţa că cine a luat-o a vrut să facă o glumă şi deci nu trebuia să mă îngrijorez prea mult. Nefiind fumător şi din lipsă de ocupaţie, revenii în sufragerie, unde deschisei frigiderul. Era acelaşi lucru. Cacata lipsea cu desăvârşire. Rămânea să aştept trezirea tuturor, să întreprind o mică investigaţie sau poate să mă prefac nepăsător, doar-doar cel care făcuse gluma ceda nervos şi o punea la loc. Asta era!

Mă aşezai pe lada de lemn ce ţinea loc de fotoliu, gândindu-mă ce pot face astăzi mai bine. Aveam în cap un mic plan, întocmit de ieri. Să îmi rearanjez bagajele, să îmi opresc haine frumoase pentru întâmpinarea soţiei pe Aeroportul Kennedy, să îmi pregătesc aricii de mare şi coralul pentru transport, să cumpăr câteva ilustrate cu imagini de pe această insulă şi să dau un telefon acasă, în România. Dar în rest, nimic deosebit. A! Am uitat. Lucrul cel mai important: să mă ţin de capul popii, pentru a-mi primi banii înapoi.

Mă sculasem cu o mică nelinişte la acest capitol, întrucât dimineaţa părintele, mult mai odihnit, era mult mai abil. Dimineaţa părintele avea îmbrobodeli proaspete, cărora abia spre prânz le dezlegam înţelesul. Îmi stocai deci în memorie, la urgenţe, această treabă şi mă decisei să merg să fac veşnicul pişu al dimineţii, de care şi uitasem. Lipsa cacatei îmi schimbase toate planurile. Revenii în sufragerie cu băşica goală şi cu o vagă senzaţie de foame în stomac. Mă hotărâi să îmi fac un ceai cu zahăr, de care era din belşug, şi să aştept venirea lui Daniel să îi sperie pe sârbi, dând alarma generală.

În Casa fără Pisic, când sârbii dormeau, şi asta se întâmpla foarte rar, era un fel de doliu naţional. Nimeni nu mişca şi toţi mergeam în vârful picioarelor, să nu trezim bebeluşii. Erau de fapt singurele momente de linişte din această casă, momente după care tânjeam toţi cei normali, şi din acest motiv ne străduiam să îi ţinem cât mai mult timp adormiţi. Noaptea trecută fusese o noapte grea şi pentru ei. Poate şi foarte scurtă. Poate nici nu fusese noapte, pentru că în multe situaţii bodega de la colţ se închidea când lumea pleca la serviciu, iar asta se întâmpla aproape în fiecare dimineaţă. Privii cele două saltele puse una lângă alta, pe care la mijloc, de-a lungul, dormeau românii nou-veniţi, iar pe margini, de-a roata, sârbii, înşiraţi ca spiţele de la bicicletă. Nu aveau pe saltele decât capetele, doar pe alocuri câte o jumătate de umăr. Circul ăsta ocupa aproape toată podeaua sufrageriei şi era greu de traversat fără a te împiedica de vreun picior. Trebuia mai degrabă să mergi ca la şotron, sărind. Stătui totuşi cuminţel, nevrând să rănesc pe cineva tocmai în ziua cea mai lungă. Îmi privii ceasul de la mână şi mă speriai că mă sculasem cu noaptea-n cap. Era abia nouă dimineaţa, luni, zi de lucru, şi nimeni nu mişca. Chiar şi părintele cred că dormea. În chiloţi noi, sau aproape noi, mă rog, somnul îi fusese mult mai dulce. Eram curios unde-i îngropase pe cei vechi, că altă soartă mai demnă pentru ei nu se putea concepe. Buzunarele de la costumul de blugi erau prea mici pentru a putea crede că avea de gând să îi care cu el la New York. Treisprezece zile în aceeaşi pereche de chiloţi, şi aceia albi, este un adevărat record. Trebuia ţinut minte, ceea ce şi făcui.

Ceaiul fierse repede, sperând eu ca zahărul să îmi ţină de foame până mai pe la prânz, când aveam de gând să fac ultima cură de banane pe stomacul gol, iar mai spre seară să sărbătorim plecarea cu apă de la chiuvetă, că nu murise încă nimeni dintr-atât. După aceea, la somn. Ultima noapte de somn în această casă care se numea “Casa fără Pisic”!

Îmi propusei să nu uit acest nume, întrucât aici, în această casă, testasem calităţile de pernă ale cojocului meu. Casa fără Pisic! Hm! Câteodată mă întrebam de unde îmi vin aşa de repede în cap tot felul de drăcii, iar când este vorba de un lucru serios, mă apucă sfiala. Mă refer la învăţatul unei limbi străine sau legatul de Duda, direct şi pe faţă, ca un adevărat bărbat ce eram. Fata asta îmi plăcea din ce în ce mai mult, iar când eram doar cu ea, uitam cum mă cheamă. Începusem să văd traversarea cu iahtul de plastic din noaptea viitoare ca pe o şansă şi nu ca pe o dramă. Începusem să visez la blonde adevărate, nevopsite, cu talente multiple, iar autoportretul primit în dar mă făcuse să îmi fiarbă niţel mintea. Mă culcasem cu amuleta în mână, dar şi cu desenul sârboaicei în sân, şi de aici cred că mi se trăgea nebuneala din cap. Terminai ceaiul care mă încălzise şi acum îmi făceam planul: să urc pe casă, să îl iau pe popă pe nepusă masă şi să îl gonesc după banii mei, până nu pregăteşte el ultima minciună înainte de scufundarea iahtului.

Nu apucai să-mi pun în aplicare planul, că cineva zgâlţâi de grilajul din faţă al casei. Mă mirai că era încuiat, pentru că în ultima perioadă sârbii, care erau treji mai tot timpul, nu mai puneau lacătul. Zgâlţâitul mă sperie, crezând că a venit poliţia trimisă de cârciumarul din colţ să recupereze banii pentru acoperiş, deoarece acum era altă zi, seara pe datorie trecuse şi frate-frate, dar brânza e pe bani. Nu mişca nimeni, nici chiar părintele pe acoperiş, şi mă decisei să văd cine este musafirul. Rămăsei descumpănit, sau încurcat, sau, în fine, e greu de spus acum. Dincolo de grilaj stătea un tip cu o faţă de beţivan, în geacă de piele şi pantaloni albi, care ţinea în mână o şapcă de căpitan. Nu prea ştiui cum să procedez şi, luându-mi-o înainte, tipul insistă:

– Father Costea? Father Costea?

Nu înţelegeam mare lucru, dar Costea pricepui şi din prostie dădui din cap afirmativ, gândindu-mă la părinte. Tipul făcu semn taxiului ce aştepta, maşina demară, iar eu rămăsei faţă în faţă cu el, având doar grilajul între noi. Musafirul îşi strecură mâna să dea noroc, dar eu mă îndepărtai, crezând că vrea să mă apuce de gât. Spuse “Peter” şi continuă să vorbească în engleză. Rămăsei blocat, mai ales că tipul se purta foarte prietenos, zâmbindu-mi tot timpul. Arătă cu degetul către lacătul porţii şi, dându-şi seama că ceva nu-i în regulă, repetă:

– Father Costea?

Pricepui despre ce este vorba şi arătai către acoperiş, făcându-l pe bietul om să îşi mute privirea confuză în sus, neînţelegând nimic. Roti capul către colţul străzii de unde venise, dar taxiul era departe şi rămase în cumpănă, neştiind dacă este cazul să plece sau să rămână. Mă hotărâi în ultima clipă să deschid şi astfel deturnai intenţia omului de a pleca, crezând pesemne că greşise adresa.

Noul venit se dovedi un tip curajos, pentru că nu rămase surprins de cei întinşi pe jos de-a valma. Merse direct la frigider, de unde îşi puse un pahar cu apă, de parcă era de-al casei. Îl bău cu poftă şi se aşeză pe ladă. Părea mirat de ceva, dar nu ştiu de ce anume, şi din nou avui sentimentul copilului handicapat, deoarece nu pricepeam absolut nimic, cu toate că omul vorbea rar.

Îi făcui semn să aştepte şi alergai pe acoperiş, să văd dacă părintele este acolo. Părintele dormea bine frumuşel, ca un bebeluş cu scutecele schimbate, în chiloţii mei de Bucureşti, cu faţa în sus, prinzând bronzul dimineţii gratuit. Îl zgâlţâii uşor, de teamă să nu facă infarct, şi îi şoptii că cineva, un marinar poate, se află jos şi întreabă de el. Urmării figura părintelui, aşteptând să fie supărat că îl trezisem din somnul dulce al dimineţii, dar el păru vesel. Scutură uşor din cap să-şi alunge buimăceala, se uită la soarele care îl orbea, îşi făcu semnul crucii şi întrebă somnoros:

– A venit căpitanul?

– Părinte, care căpitan? – spusei eu mirat, neştiind prea multe.

– Peter, căpitanul vasului! – răspunse părintele, îndreptându-şi oasele şi plecând în mare grabă jos.

Rămăsei singur pe acoperişul Casei fără Pisic să studiez jungla, care se întindea cât vedeai cu ochii.

Jungla îmi trezise de multe ori curiozitatea când urcasem aici sus. Avusesem în plan să plec cu Bogdan în profunzimea ei, să vedem cum este o junglă adevărată, fără gunoaie aruncate, animale fugite şi plante dispărute. Dar timpul trecuse mai repede decât crezuserăm noi iniţial. Pricepui rapid după ce părintele coborâse că Peter era căpitanul iahtului cu care trebuia să plecăm şi un uşor regret mă încercă, privind pădurea de palmieri şi alţi copaci tropicali plini de liane şi curiozităţi. Priveam şi regretam că aici, la botul calului, nu îmi rezervasem timp să pun piciorul într-o junglă adevărată. Astăzi era ultima zi, Bogdan sau alt amator era greu de găsit, iar de unul singur, total imprudent. Coborâi şi eu să văd ce se punea la cale, lăsând jungla în amintiri.

Jos, lumea începuse să se învioreze. Sârbii îşi strângeau picioarele crăcite, noii veniţi, românii noştri, săriseră de pe saltea scăpând de înghesuiala în care dormiseră, iar Duda, Oana şi Bogdan vorbeau şi priveau către căpitan, care se certa cu părintele.

Răspopitul, coborât vesel de pe acoperiş, părea acum iritat şi încurcat. Peter, roşu, gesticula nervos, arătând către noi. Gesticula şi îi arăta părintelui mâinile cu degetele desfăcute, zicând:

– Maximum, maximum, maximum!

Iar nu înţelegeam nimic. Mersei la Bogdan şi încercai să aflu ce se petrece.

– George, ăsta este căpitanul iahtului. Spune că pe iaht el ia cel mult zece oameni, ţinând cont că mai este şi ajutorul lui. Adică dublu cât este normal pentru acest vapor. E tot ce poate să facă pentru popă şi s-a supărat la culme că nu i s-a spus adevărul.

Ascultai spusele lui Bogdan neştiind ce să comentez. Oana părea cea mai fericită şi eu în egală măsură, dar nu recunoscui nimic. Peter se sculă de pe lada de lemn, nervos, strânse mâna părintelui în mod simbolic, doar atingându-i-o, şi plecă trântind grilajul după el.

Rămaserăm muţi de această scenă, privind la părinte cum se zbate în suc propriu. Se urni şi el şi, luându-şi costumul de blugi din cuier, intră în baie să se îmbrace. Ieşi afară după mai puţin de cinci minute, complet costumat la negru, marca Lee, şi plecă şi el.

Ne separarăm fiecare pe naţionalităţi, fiind parcă mai înţelept aşa. Noi, românii, ieşirăm în curtea mică, iar Duda cu sârbii ei, în interior. Ziua de luni 12 decembrie debutase frumos şi foarte promiţător, iar mutrele noastre arătau tare confuze. Trăncănirăm toţi pe marginea celor auzite şi întâmplate, neputând zice mare lucru şi neputând face nimic. Exista desigur soluţia de a ne transporta pe grupuri mai mici, pe rând, dar asta nu vroiam să discut acum, pentru a nu face opinie separată, mulţumindu-mă să ascult mai mult ce spuneau ceilalţi – în fapt, doar vorbe fără acoperire. Oricum, lucrul cel mai important era că vaporul venise, sau poate doar căpitanul, dar era totuşi ceva. Profitai de ocazia că grupul nostru de români era pe punctul să se spargă şi întrebai de cacata mea, ca şi cum ăsta ar fi fost lucrul cel mai important. Toţi începură să râdă, dându-mi impresia unui complot general, dar aparent nimeni nu ştia nimic şi părea în mod sincer că aşa era. Încetară din râs, aducându-şi aminte de vapor, de căpitan şi de faptul că eram prea mulţi.

Rămăsei puţin descumpănit, dar lăsai lucrurile aşa cum picaseră, fiind conştient că era o copilărie cacata mea, şi le propusei porumbeilor să mergem să mâncăm ceva şi să ne pregătim totuşi de plecarea de mâine. Cel puţin sufleteşte, accentuai eu, şi asta o mai încălzi pe Oana, care se uitase cam urât la mine. Mă luă totuşi prieteneşte de mână şi îmi spuse la ureche că ea a aruncat cacata, dar din greşeală, fără intenţie, şi că îi pare tare rău că nu mi-a spus până acum, dar i-a fost teamă că o să mă supăr. Ascultai spusele ei, fiind tentat să îmi eliberez mâna, însă Oana mă ţinea strâns, semn că îi părea rău în mod sincer.

– Oana, dar unde ai aruncat-o? Şi de ce? – întrebai eu supărat.

– George, este în coşul de gunoi. Am deschis frigiderul să iau îngheţata şi, zărind borcanul acolo, l-am luat să văd ce este în el. Tu nu mi-ai spus că ai pus-o acolo. M-am speriat! Nu te păcălesc! Am scăpat borcanul pe jos de frică! Tu erai sus cu părintele. L-am luat şi l-am aruncat la coşul de gunoi. Îmi pare rău... Sincer îmi pare rău, iar tu ştii că eu sunt fricoasă – îşi încheie Oana spovedania, eliberându-mi mâna şi arătându-mi direcţia coşului de gunoi în care nimeni nu arunca aproape nimic.

Eram supărat, dar nu ştiu cât de mult. Fata asta avea şi ea dreptate. Putea să facă infarct. Eu eram om mare, în toată firea şi mă ţineam de prostii. Începusem de trei ori să învăţ engleză, fiind conştient că o să îmi folosească în America, începusem apoi să învăţ spaniolă şi în final nu se lipise nimic de mine, pentru că mă ocupam de prins ”fluturi”. Şi nu cred că ar trebui puşi în ghilimele, pentru că mai alergasem şi după aşa ceva! Mersei din instinct la coşul de gunoi, luai capacul de tablă şi mă înviorai descoperind borcanul intact.

– Oana! Dar borcanul nu-i spart! – strigai eu tare bucuros şi băgai mâna în coş, scoţându-l afară.

Cacata era înăuntru, moartă, fleşcăită şi cu picioarele rupte. Se decongelase demult şi nu înţelegeam de ce se făcuse ţăndări. Luai borcanul şi îl aruncai cât mai departe, peste gard, în junglă. Aceasta fusese cacata mea.

Revenii la treburile noastre mai importante şi ne hotărârăm să plecăm în sat, iar asta cât mai repede, întrucât sârbii deveniseră nervoşi. Spuneau ceva, nu ştiu exact ce, dar cred că niscai înjurături la adresa noastră, desigur pornind de la faptul că popa şi organizatorii erau români ca şi noi. Duda era şi ea foarte precipitată, total neprietenoasă, şi se vârâse între compatrioţii ei ca o cloşcă. Le făcui semn şi celorlalţi români să o tulească de acolo cât mai repede şi plecarăm.

Era ora unsprezece dimineaţa, care aici, la tropice, numai dimineaţă nu mai era, şi mă simţii eliberat ca din închisoare odată ieşit pe stradă. Popa şi gaşca lui de hoţi aveau de furcă cu sârbii şi mă bucurai la gândul că îşi găsiseră naşul. Nu vroiam să fiu de faţă la încăierare, dar tare aş fi dorit să o văd.

Numărai grupul de români care se înşiraseră pe stradă ca la ţară, în zi de sărbătoare. Eram zece bărbaţi şi o femeie şi mă bucurai. Sârbii erau opt, cu o femeie şi doi copii. Reprezentam oricum majoritatea, chiar dacă Croaţia şi Macedonia făceau cât patru.

Pentru prima dată ne hotărârăm să mâncăm toţi, fără a ne mai separa pe găşculiţe. Ne oprirăm ţintă la pizzeria chinezului, care avea cea mai ieftină mâncare, fiind primiţi ca o adevărată delegaţie străină. Începeam să ne cunoaştem mai bine şi aşa aflai că toţi românii terminaseră o facultate sau aveau să o urmeze, dar condiţiile grele din ţară, care nu le mai permiteau să chiulească şi să fure ca pe vremea lui Ceaşcă, îi obligaseră să emigreze, mai înainte ca securiştii să-i bage la zdup. Râsei în sinea mea, gândindu-mă ce minciuni frumoase or să asculte cei de la Immigration din New York şi începui să compun propria mea scorneală. Timp nu mai era mult. Pe 14 ajungeam pe Kennedy, iar săptămâna cealaltă, adică exact pe 19 decembrie, aveam de gând să merg şi eu la Immigration, să spun propria mea minciună.

Trăsei atent cu urechea la ce spuneau ceilalţi, pentru că fiecare avea imaginaţie bogată şi vaste cunoştinţe despre ce şi cum era în America, de ziceai că veneau de acolo şi, mai ales, despre ce or să facă acolo, de ziceai că acum ne aflam deja acolo. Bine este să fii tânăr, prost şi cu speranţe mari. Toate drumurile ţi se par deschise şi asta-i bine.

Cu burţile semipline de mâncare şi umflate de apa pe care chinezul o căra cu mare plăcere, servind-o ca pe şampanie, ne simţirăm fericiţi fiecare în felul lui. Unii începuseră să râgâie, semn de belşug şi bună creştere, iar alţii să se scobească în dinţi, căutând ultimele rămăşiţe de pizza, pentru a-şi mai îmbunătăţi prânzul cu ceva. Frumoasă masă, tovărăşească chiar. Plătirăm fiecare, ca să nu fie supărare, şi ne despărţirăm plecând care încotro, stabilind de comun acord să ne vedem la Casa fără Pisic nu mai târziu de ora şase seara. Speram ca până atunci sârbii să îi bată suficient de bine pe popă şi pe Daniel, pentru a-şi băga minţile-n cap şi a nu se mai ocupa de prostii.

Devenisem vesel, glumind pe seama popii, care numai popă nu era şi, uitând de cacată, cu Oana la mijloc, merserăm drept la o tarabă ce vindea amintiri de pe insulă.

Pe jos sau agăţate erau înşirate în linie cochilii de melci marini, câteva stele de mare, crabi uscaţi, arici de mare umflaţi cât mingile, precum şi fălcile unui rechin, în care eu băgai capul. O luai pe Oana ca parteneră, iar Bogdan ne făcu o poză de zile mari, cu care aveam să trezesc invidia prietenilor la întoarcerea acasă, de Paşte, când toţi mă întrebaseră de ce nu am rămas cu micuţa dominicană, că tare frumoasă era! Schimbarăm locurile şi le făcui o poză porumbeilor, bună de pus în ramă deasupra patului. Lui Bogdan nu-i ajunse capul până la fălcile rechinului şi rămase cu mireasa în braţe. Terminarăm şi treaba asta, mai inventariai o dată exponatele, doar-doar oi vedea şi vreun păianjen şi, dezamăgit, plecarăm mai departe necumpărând nimic. Timpul zbura repede şi, constatând că se făcuse două, mă încercă deodată curiozitatea să ştiu ce se mai întâmplase la Casa fără Pisic. Îl şi vedeam pe popă cu un ochi vânăt, iar pe Daniel, cu mâna în ghips. Astfel Duda ar fi ajuns în braţele mele singurică, nechemată de nimeni, că, de, oceanul era mare, barca mică şi rechini câţi doreai. Rămăsesem cu imaginea fălcilor de rechin în care îmi vârâsem capul şi gândeam că sârboaica ar fi constituit doar desertul pentru peşti. Cumpărarăm câteva ilustrate dominicane făcute în Italia, scumpe, două la dolar, de mă zgâriai pe ochi de banii daţi, băurăm o bere bună la sticlă de un litru şi ne hotărârăm să ne întoarcem la bază cu orice risc.

O luarăm pe ocolite, pe străzi neumblate, sperând că asta este ultima zi de exil tropical, dar că poate, când om ajunge putred de bogaţi în ţara minunilor, o să revenim pe aici. Ştiam acum toate cotloanele acestui sat, care iniţial mi se păruse oraş. Singura şosea asfaltată până la alegeri, ”Autopizda” Las Americas, o traversarăm ca la ţară, pe unde ne veni nouă mai bine, încurcând circulaţia şi determinându-l pe un blond ce conducea un Corvette să ne arate degetul ridicat cu vârful în sus. Râserăm ca proştii de înjurătura americanului, tânjind la maşina lui şi oftând că nu fugisem din ţară pe vremea lui Ceaşcă.

Făcurăm o scurtă oprire să ne scoatem pietricelele din pantofii încălţaţi pe piciorul gol şi o ţinurăm drept până la Calle 2 de Junio, strada noastră. Cotirăm dreapta şi, mergând pe mijlocul uliţei prăfuite pentru a ne feri de câini, ne întrebarăm ce căutăm noi prin astfel de coclauri periculoase. Garduri căzute după care se vedeau case pictate în mov, roz, portocaliu sau verde-praz, stând gata să cadă la primul uragan, ne treceau prin faţa ochilor. Acum constatam pentru prima dată că această Casă fără Pisic era un fel de palat, cu proprietarii plecaţi în America să muncească la negru. Dar banul se face acolo unde se poate, nu unde dorim noi, şi înţelesei motivul pribegiei oamenilor de aici şi de pretutindeni.

Mai aveam de traversat alte trei străzi asfaltate ca şi asta pe care ne prăfuiam acum şi zării în depărtare cârciuma unde sârbii îşi udaseră gâtlejurile noaptea trecută. Rămăsei surprins de acoperişul nou pe care îl avea. Sârbii făcuseră treabă bună şi cred că acest cârciumar cumsecade nu avea să-i uite multă vreme.

Ajunserăm în dreptul prăvăliei de unde în multe zile eu cumpărasem patru banane pe zece cenţi, iar femeia mă salută crezând că sunt patron german, însă continuarăm să mergem mai departe, bucuroşi că javrele ce ne dădeau târcoale nu ne muşcaseră încă. În sfârşit, ajunserăm la colţul “strategic”, cum îl numeam eu, adică locul unde, în ziua când fusesem goniţi din luxosul La Belle, Costeluş îmi explicase că se termină civilizaţia.

Ei bine, acum, la aproape o săptămână de când poposisem pe această insulă, acest colţ nu mi se mai părea străin. Palmierii mi se păreau brazi, cocotierii, salcâmi, gunoaiele aruncate la marginea junglei, gunoaiele noastre aruncate la marginea satului şi, în fine, singurul trotuar asfaltat, că veneau alegerile, trotuarul din faţa primăriei satului bunicilor mei. Făcurăm o mică oprire, trăgând cu urechea la liniştea care nu suna a bine şi pornirăm mai departe, micşorând paşii pentru a mai lungi timpul. Dar Casa fără Pisic era la doi paşi şi din doi paşi nu poţi face o sută!

Îl băgai pe Bogdan la înaintare, că era mai deştept, şi aşa tiptil intrarăm în casă, care era pustie şi cu uşile deschise. Mă uitai mirat, neînţelegând nimic, şi mersei direct în camera noastră, să văd dacă valizele mai erau acolo. Revenii totuşi în sufragerie.

– Bogdan, la noi în cameră totul pare în ordine, dar nu înţeleg unde sunt ceilalţi, când toată casa este descuiată – spusei eu precipitat.

Se aşternu liniştea, uitându-ne unii la alţii, neştiind ce să credem.

– George! Bogdane! Oana! Veniţi aici sus la mine – se auzi glasul părintelui, lăsându-ne pe toţi cu gura căscată.

Îmi făcui cruce, felicitându-mă că nu vorbisem ceva urât de popă, cum mai obişnuiam, şi plecarăm către acoperiş. Părintele, cu ţeasta în mâini, pe saltea, în costumul lui de blugi, părea supărat.

– Simt nevoia să discut cu voi, pentru că sunt tare încurcat... Daniel şi cu frate-său au plecat la Sara, iar căpitanul, să bea la barul “Irlandezul” – începu părintele. Căpitanul este foarte supărat şi nu vrea să discute cu nimeni, iar pe sârbi puţin îi interesează. S-au dus să telefoneze la rudele lor din America şi să facă presiuni asupra părintelui Radu, implicit a mea. Mergeţi, vă rog, după ceilalţi şi aduceţi-i acasă! Şi pe sârbi, şi pe ceilalţi români! Trebuie să discutăm toţi aici ce putem face – încheie părintele, aproape leşinat.

– Părinte, dar de unde să ştim noi pe unde sunt ceilalţi acum? Sunt împânziţi pe la toate cârciumile sau pe plajă. Ce să facem? Să luăm toate cârciumile la rând? Pe plajă este mai simplu, o luăm de la un capăt la altul. Dar în rest este treabă lungă. Noi ne ducem pe o parte şi ei poate vin pe partea cealaltă! – spusei eu, oarecum supărat.

– Dragă George, Duda m-a ameninţat că dacă mâine nu plecăm de aici, rudele de la New York ale sârbilor se vor duce la părintele Radu acasă, sau la biserică, şi îi vor face un mare scandal, de o să-l ştie tot Queens-ul. Or să-l ia de guler şi or să-l arunce în stradă. Puţin le pasă de poliţie. Ei au plătit. Or să spună la poliţie totul la o adică şi o să înfundăm puşcăria pentru trafic de persoane. Asta mi-a strigat Duda, care părea o fată bună. Eu am vrut să vă ajut ducându-vă în America şi acum se sparge totul în capul meu! Părintele Radu a strâns banii de la toţi. Eu nu am recuperat nimic până acuma. O să pierd şi medalionul taxiului, pentru că nu mai lucrez pe el. Am “mortgage-ul” de plătit. Nu este uşor în America! – se văită părintele, luându-şi din nou capul în palme. Mergeţi, vă rog, după ceilalţi şi aduceţi-i pe cei pe care îi găsiţi! – încheie părintele ultimele lui rugăminţi.

Îi făcui semn lui Bogdan şi Oanei să o tulim cât mai repede şi coborârăm toţi trei tiptil, în vârful picioarelor, lăsându-l pe părinte să se roage de sănătate.

Îmi muşcam limba să nu pufnesc în râs şi constatai că şi rudele mele sufereau de acelaşi sindrom. Ajunserăm la colţul străzii, ne pitirăm după nişte bălării ale junglei şi ne puserăm pe râs. Nu am mai râs cu atâta poftă de pe vremea când, mai de mult, la Strehaia, în vizită la nişte prieteni, soacră-mea băuse ţuică până îşi uitase poşeta. Hohoteam acum ca un apucat, aducându-mi aminte şi de păţania soacrei. Mă chinuiam să le povestesc porumbeilor această istorie, dar râsul mă împiedica. Cei doi mă priveau şi reizbucneau mai frenetic. Era ca un lanţ al slăbiciunilor, care părea să nu se mai termine curând. Bâlciul ăsta dură ceva, pentru că mă apucă sughiţul şi, de frică să nu ne audă popa de pe casă, ne hotărârăm să ne îndepărtăm cât mai repede de colţul ”strategic”.

Alergam şi râdeam. Doamne, ce momente frumoase! Tare aş vrea să mai emigrez o dată şi să fiu prost ca pe vremea aia, când eram mai tânăr şi cu mai mult păr pe cap...

Ne luarăm rolul în serios, aducându-ne aminte că tot la Casa fără Pisic trebuia să ne întoarcem şi că, până una-alta, părintele rămânea un fel de tată al nostru adoptiv. Traversarăm autostrada cu mare atenţie şi o ţinurăm glonţ spre plajă. Făcurăm o scurtă oprire să ne tragem sufletul de râs, ne mai aranjarăm ţinuta şi o pornirăm în slalom printre picioarele turiştilor, în căutarea celorlalţi. Reperarăm primii chiloţi proletari şi dădurăm alarma, fără prea multe explicaţii, cu rugămintea să mergem îndărăt şi, cât mai repede, să ne strângem pe acoperişul Casei fără Pisic, la o şedinţă cu popa. Speram să îl mai găsesc în viaţă, neuitând de banii pe care mi-i datora şi de care se făcea în continuare că plouă.

În mai puţin de trei sferturi de oră eram mai toţi la Casa fără Pisic, unde părintele, Daniel şi fratele lui ne aşteptau. Mă băgai mai la coadă, precum copiii care nu învăţaseră lecţia şi, ascunzându-mi faţa, ascultai spovedania părintelui, tradusă în două limbi, ca la Naţiunile Unite.

– Oameni buni! Înţelegeţi că este în interesul vostru, în primul rând, să vă pregătiţi de plecare indiferent când o fi ea. Nu mai umblaţi fără să ştim de unde vă putem lua. Vasul a sosit chiar mai devreme. Am avut de dimineaţă probleme din partea căpitanului, care doreşte bani în plus văzând că suntem mai mulţi. Vasul este nou! Vă repet, nu sunt probleme! Data trecută a ţinut mult mai mulţi oameni, cu care nu am avut atâta bătaie de cap precum cu voi acum. Am discutat şi cu părintele Radu de la New York. Am stabilit să dăm din banii bisericii diferenţa cerută de căpitan. Mâine, în fine, plecăm. Este aici Dragomir, fratele lui Daniel, care a venit cu vasul şi care vă va spune tot ce doriţi să aflaţi. Tot în această seară, Peter, căpitanul, va reveni să vă vadă şi să mai stea de vorbă cu voi. Este un om foarte serios şi foarte bun profesionist. Nu trebuie să vă luaţi pe vas nici un fel de bagaje. Le vom trimite noi la New York cu avionul după plecare şi le veţi recupera de acolo. Nu vă faceţi griji. Scrieţi pe ele numele rudelor unde doriţi să ajungă – îşi încheie părintele micul discurs, uitând de tonul bisericesc.

Rămaserăm fiecare să gândim şi să facem ce trebuie, pentru a nu ne pune cu stăpânirea. Eu luai decizia să îl urmez pe popă şi mă ţinui aproape, omul neînţelegând de ce îl urmăresc. Se opri la capătul scărilor, întrebând dacă mai am ceva nelămuriri, arătându-se foarte autoritar. Îl îmboldii să termine urcatul scărilor şi, odată ajuns pe acoperiş, trecui direct la atac, în stilul meu tradiţional, atunci când răbdarea mi se termină.

– Părinte, problema cu vaporul este una! A doua problemă este cu banii mei. Eu nu prea am trecut pe la biserică în ultima perioadă! Sunt om bun. Am o răbdare de câine, dar eu fac pipi pe vaporul vostru, şi, dacă nu îmi daţi banii astăzi, îi instig pe toţi să nu se urnească de aici la nici un vapor. Îi mai instig şi pe cei de la New York şi s-a ales praful de biserica dumitale! Nu o mai construieşti nici într-o sută de ani, chiar dacă prinzi potul cel mare la loto! Luaţi în serios ce vă spun! Eu nu sunt muritor de foame, ca mai toţi ceilalţi. Oana vine dintr-o familie cu relaţii şi poziţie tare în România şi va trebui să rămâneţi pe aici, nemaiavând unde vă duce. Eu nu sunt ca ţiganii dumitale din transportul trecut, minunându-mă că în sfârşit am mâncat banane şi am băut pepsi.

Mă oprii înainte de a spune prostii, aşteptând reacţia celui care, dându-se popă, stătea drepţi în faţa mea, ca la armată, mirat de un asemenea tupeu. Băgă mâna în buzunarul de la pantaloni, scoase portmoneul şi îmi numără direct din el 1500 de dolari, nou-nouţi, cum nu mai văzusem niciodată, de crezui că sunt falşi. Luai banii, îi mai numărai o dată, îi vârâi în buzunar pentru a nu mă vedea ceilalţi milogi şi plecai fără să mai spun o vorbă. Rămase popa mască, pe acoperişul Casei fără Pisic, gândind ce greu este să fii şi popă, şi hoţ în acelaşi timp.

(va urma)