Capitolul. 5. – Antract poetic

Nimic nu e mai binevenit decât un asigurator care vine el la tine, în loc să alergi tu după el, luni şi ani de-a rândul, pentru vreo roată de rezervă sau o oglindă retrovizoare furată, sau pentru că te-a inundat vecinul. Nu mai spun că venirea celor doi permitea întregii curţi să digere noutatea tulburătoare a faptului că fraţii Papadopulos aterizaseră, în miez de noapte şi pe vreme de cutremur, pe bujorii doamnei Nuţi, chiar în curtea noastră. Singura nemulţumită de apariţia celor doi asiguratori părea Felisia. Interesul faţă de razele lunii care îi mângâiau pieptul scăzuse vizibil. Le-am răspuns:

– Domnule Mihai, domnişoară Astrid, sunt plăcut impresionat de vizita dvs. N-am de reclamat daune. Vedeţi, ce am mai de preţ, am salvat.

Le-am arătat, din ochi, maldărul de manuscrise depus lângă prăjina de rufe şi puşca mitralieră a lui Ianis. Au răsuflat uşuraţi. Dar nu dădeau semne că vor să plece. M-am bucurat, pentru că n-aş fi vrut ca Astrid să se transforme, subit, dintr-o prezenţă binevenită, într-o dispariţie regretabilă.

– Perfect taiorul, domnişoară – comentă madam Voaleta. Versace?

– Iulia Vaşcu. Unicat. Croit pe măsură.

– Bune măsuri – făcu Vigilante. Părea nemulţumit de faptul că rolul lui trecuse pe planul doi. Mai era şi apropierea consoartei, şi a măturii. Nu prea avea liberate de mişcare...

La drept vorbind, măsurile nu erau deloc standard. Astrid avea un trup atletic. Mai mult model, decât femeie. Fesele mici şi rotunde, sânii mici şi rotunzi. Rubens ar fi strâmbat din nas! Nici îmbrăcată n-ar fi pictat-o! Dar şi el, ca şi noi toţi, şi-ar fi pironit ochii pe picioarele domnişoarei Astrid. Cred că erau cele mai frumoase picioare de asiguratoare din lume. Induceau încredere în ele. Negrul fustei strâmte le contura delicat, dar net, ca o tuşă de Petraşcu. Precis că el n-ar fi făcut nazuri, ca Rubens.

Subconştientul lucrează mereu. Şi uneori ştiu şi cum. Le-am spus:

– Dar de ce staţi în picioare? Luaţi loc pe unde puteţi. Judecăm aici un caz grav, care ar putea prezenta interes şi pentru dvs. Uite, dumnealor –  şi i-am indicat pe fraţii Papadopulos –  au aterizat pe bujorii doamnei Nuţi. Sunt, după cum vedeţi, şi ceva daune. Domnul judecător Vasile, soţul doamnei Nuţi, tocmai a terminat interogatoriul...

Asiguratorii se uitară în jur. Nu era niciun loc liber. Dar era multă bunăvoinţă. Felisia, vrând să le facă loc, dădu să se aşeze pe genunchii lui Ianis, dar Viorel o trase, la timp, pe ai săi. Madam Voaleta avu mai mult noroc: Petraş o primi cum se cuvine pe genunchii lui: îşi trase mai spre spate cartuşiera. Acuzaţii şi publicul erau acum amestecaţi, toţi pe o bancă. Toţi simţeau acum o plăcere cu mult mai mare decât aceea că scăpaseră cu bine din cutremur. Simţeau cum îi îmbată parfumul de liliac, de flori de piersic, de femei stând pe bancă sau în braţe. Toate păreau exotice în noapte.

– Înainte de a lua cuvântul domnul procuror Tataia, care va prezenta capetele de acuzaţie – sunt vreo 5-6 tije rupte, cu boboci cu tot – aş vrea să vă întreb cum de aţi ajuns atât de repede la mine?

– Avem şi noi lista noastră de priorităţi – răspunse Mihai Vrânceanu. De exemplu, în cadrul sectorului scriitori acordăm prioritate poeţilor. Ştiţi din proprie experienţă că poeţii câştigă mai puţin decât prozatorii, sau dramaturgii. Pe de altă parte, ei sunt şi mai vulnerabili la tot felul de accidente: uită robinetele deschise, adorm cu ţigara în gură, nemaivorbind de faptul că sunt singurii care sar pe fereastră, la cutremure, uitând că stau la etajul 6 sau 10. Toate acestea sunt documentate statistic. Mergând mai departe, ca să vă răspund la întrebare, sunteţi singurul poet care şi-a asigurat la noi manuscrisele. Alţi scriitori îşi asigură ceasurile, frigiderele, televizoarele, calculatoarele, viaţa. Nu, dvs. v-aţi asigurat manuscrisele. E o pază bună, domnule Orăşanu, i-am sfătui pe toţi să vă urmeze exemplul. Şi, în ultimul rând, am venit glonţ la dumeavoastră pentru că locuiţi pe strada Vestfalia. V-am spus că reprezentăm departamentul de clădiri şi străzi cu grad de risc ridicat. Strada Vestfalia e prima în catalogul nostru. Dacă aici nu s-a întâmplat nimic, sunt şanse foarte mici ca să avem probleme pe strada Focşani, pe Vrâncioaia, pe intrarea Hornului, sau pe aleea Calcanul Vechi.

Mângâind cu şuviţele ei blonde şi roşu-acaju urechile lui Ianis şi a ale lui Viorel, Astrid îşi extinse aria, mângâind cu glasul ei de velur toate urechile din curte:

–  Ar mai fi ceva, Mihai. Noi am mai discutat aspectul acesta, pe drum. Şi e bine să vi-l spunem. Când încheiem o asigurare avem obligaţia să cunoaştem toate bunurile asigurate. Valoare declarată, vechime, mod de păastrare. Aşa că v-am citit toate cărţile publicate. Adică, placheta publicată. Şi mi-a plăcut poezia aceea: „Atunci”. Formidabilă. O ştiu pe de rost. Pot să mă ridic în picioare?

– Chiar te rugăm – chicoti Vigilante. O să vedem mult mai bine cum reciţi! 

„Şi lumea-ntreagă s-a cutremurat

În seara-n care noi ne-am cunoscut”

– Nu voi recita toată poezia, dar ţineam să vă cunosc tocmai în astfel de momente cutremurătoare. Se aşeză cu grijă. Banca era neşlefuită, cam agăţa. Şi ciorapii, se vedea de departe, erau noi şi extrafini.

Măgulit, m-am uitat la Vigilante, apoi la tanti Nuţi. Păreau că înghiţiseră fiecare câte o găluşcă. Erau convinşi că mâzgălesc fără rost pe hârtie, în loc să mă ocup de lucruri mai serioase.

– Mulţumesc, Astrid. Poţi să-mi spui Laur. Se vede că ai un suflet predispus la poezie.

– Ei, Astrid e poetă, e bine să ştiţi – se mândri Mihai cu colega sa. Bineînţeles, nu e aşa de cunoscută cum sunteţi dumneavoastră. A luat şi-un premiu la un concurs naţional: „Premiul Asociaţiei Asiguratorilor din România”

– Să ne recite poezia premiată. În picioare! – ordonă Vigilante. S-o mai vedem o dată cât e de talentată.

Astrid se ridică din nou, parcă mai emoţionată. A recita o poezie de-a ei în faţa unui auditoriu atât de numeros, în faţa unui poet cunoscut, cu o plachetă de versuri publicată, i se părea o onoare deosebită:

– Poemul e intitulat „Pentru tine” 

„Şi pentru tine-aş fi făcut orice

Prin foc aş fi trecut, prin inundaţii,

Şi nu mă întreba acum, de ce,

Eşti un cutremur ce induci vibraţii”...  

N-am lăsat-o să continue. Trebuia să acţionez repede. Exista pericolul ca Vigilante să mi-o ia înainte. V-am mai spus, sau, dacă nu v-am spus, vă spun acum, când dau tonul la aplauze: Vigilante e în stare să sară, prompt, pe orice ocazie.

Am ocolit, aproape în fugă, taburetul şi pe tanti Nuţi. Ajuns în faţa poetei, i-am sărutat, ceremonios, mâna, ca şi cum aş fi fost un juriu care o premiază la un concurs. Apoi, trăgând-o uşor spre mine, am sărutat-o pe obrazul drept, apoi pe cel stâng. Sărutul pe obrazul stâng a fost, intenţionat, chiar pe colţul gurii.

Astrid s-a desprins ultima din îmbrăţişare. Sărutul pe colţul gurii, aşa, ca din întâmplare, este metoda mea pentru primul contact cu o fată, sau o femeie, atunci când nici eu, nici ea, nu ştim unde vrea să ajungă celălalt. E infailibilă! Metoda, vreau să zic. Niciodată n-am dat greş cu ea! După ce faci aşa, nu-ţi mai rămâne decât să aştepţi. Vă asigur că aşteptarea nu e lungă. Primeşti imediat semnul că mesajul a fost recepţionat.

Chestia asta n-am citit-o în nicio carte, n-am văzut-o în niciun film. Niciun manual de „Cum ne comportăm la prima întâlnire” nu pomeneşte de sărutul întâmplător pe colţul gurii. De aceea, dacă o folosiţi, căci de aceea am scris-o aici, ca să o folosiţi, vă rog să menţionaţi sursa. Nu urăsc nimic mai mult pe lumea asta decât plagiatorii. Pune, domnule, ghilimele, citează-mă, nu te da mare inventator. Nu culege roade nemeritate pe munca şi pe ideea altuia.

Întorcând-mă spre masa prezidiului, am răsturnat, ca din înrtâmplare, sutienele care tronau pe maldărul de dosare şi caiete, mascându-le, aşa, pentru orice eventualitate.

– O pupaşi  cam apăsat, scriitorule – mârâi Vigilante când m-am întors la „prezidiul tribunalului”. Tu poet, ea poetă, ce să mai zic? Măcar dacă apucai să ascunzi manuscrisele alea cu două cupe...

Tataia dădea de mult timp semne de nerăbdare. Aveam o treabă de făcut, nişte criminali de condamnat, şi noi recitam poezii.

– Onorat auditoriu! Ce suntem noi aici, tribunal sau cenaclu literar? Nu că n-aş fi sensibil la frumos, să nu mă înţelegi greşit, domnişoară Astrid. Aveam o supraveghetoare în lagăr, în Siberia. O puneam să-mi recite din Puşkin, din Lermontov. Mă făceam că n-aud bine de după uşă, aşa că mai intra şi în celulă. Făceam câte o boacănă, tocmai ca să mă încarcereze, şi să fiu singur. Intra şi ea, şi ce nopţi de poezie petreceam. Erau rusoaice multe rămase fără bărbaţi. Muriseră mulţi în război, mai lichidase şi Stalin, şi înainte, şi după război. Ce să facă şi ele? Pactizau cu fostul duşman. Amintiri... Haideţi, acum lăsăm momentul poetic şi trecem la rechizitoriul acuzării... 

(Sfârşitul capitolului 5 - va urma)