George Dinu - Catre fata nevazuta a New York-ului - Cap 24 A treisprezecea noapte de decembrie

Capitolul 24. A treisprezecea zi din decembrie

Seara trecută se încheiase magistral. Cu bani noi în buzunar, mă simţeam un adevărat patron german, cum mă recomandase Costeluş. Nu prea îmi mai păsa nici de vapor, iar de popă nici atât. Bilet de întors cu avionul aveam, petrecusem o săptămână la tropice, văzusem Madridul, Caracasul, iar Santo Domingo, Belgradul şi Budapesta erau fumate. Mă gândeam că Aristide Buhoiu rămânea mic copil, ţinând cont că eu făcusem pipi în Caraibe, băusem apă interzisă, mâncasem banane de la botul câinelui, prinsesem o cacată şi donasem chiloţii mei bucureşteni bisericii ortodoxe de la New York. Aveam deja un palmares impresionant, pe care poate numai Emil Racoviţă, marele nostru explorator, îl mai egalase.

Seara trecută fusesem mai degajat ca niciodată. Mă plimbasem cu mâinile în buzunare, pipăind cu dreapta amuleta şi cu stânga dolarii cei noi, frecându-i, în speranţa că s-or mai învechi şi astfel n-o să am probleme la vamă, fie ea şi americană, dacă ar fi trebuit să justific provenienţa lor.

Seara trecută fusese seara mea. Seara în care devenisem o adevărată personalitate. Părintele începuse să mi se adreseze cu “domnul George”, Daniel cu “dumneavoastră”, Duda să îmi zâmbească precum amuleta de la Bucureşti, iar Peter, căpitanul, să dea noroc numai cu mine.

Şi tot seara trecută, Dragomir, fratele lui Daniel, cel care îl secondase pe căpitan, fire foarte prietenoasă de altfel, îmi promisese, fără ca eu să solicit, timona vaporului. Dar, desigur, numai pe perioada cât căpitanul dormea sau îşi bea litrul de Brugal, jumătatea de votcă şi cele şase sticle de bere primite cadou aici. Şi venind vorba de căpitan, acest Peter, comandantul vasului fabricat din plastic sau, mă rog, din fibră de sticlă, fusese seara trecută un adevărat lup de mare confecţionat din sugativă. Peter băuse cu sârbii cot la cot toată berea dughenei din colţ... Trecuse apoi pe rom jamaican şi totuşi sfârşise aşa-zisa ultimă noapte din această casă cu nume predestinat drept ca un brad.

Dar acum era dimineaţa zilei de 13 şi-l priveam pe acest om care nu se clătina pe lada de lemn pe care adormise. Priveam şi mă gândeam cu groază la faptul că ar trebui să preiau cârma vaporului, oferită cu mare plăcere de Dragomir, atâta timp cât acest căpitan lucra la sticlele primite cadou. Ştiam că un vapor nu era o maşină. Şi chiar aşa, băiat deştept cum mă consideram eu, tot nu mă puteam lăuda cu performanţa acestui lup de mare, care putea să nimerească o insulă atât de mică, cum era Porto Rico, chiar beat. Dar este şi ăsta un talent, care, dacă nu este înnăscut, este măcar căpătat. Iar acest căpitan, cu şapca lui aşezată într-o rână pe capul căzut în piept şi care acum sforăia, era un mare talent. Acest talent al navigaţiei mă linişti, ştiind că o să ajungem cu bine. Ziua de 13 venise, vaporul venise, iar noi om trăi şi om vedea.

Mişunam care-ncotro, ca furnicile. Sârbii îşi înghesuiau boarfele la grămadă în geamantanele lor, scriau etichete pentru valize şi îşi aranjau freza, pentru a impresiona stewardesele, în ultimul zbor. Duda, mai frumoasă ca niciodată şi cu geanta ei de desenator confecţionată din piele de Cordoba, aştepta cuminte plecarea. Fusese cea mai vioaie, nedormind noaptea trecută, cu gândul la primul somn în braţele soţului ei, ce urma peste câteva zile. Porumbeii şi cu mine eram gata de multe zile de o plecare şi aşteptam cu valizele în mână, sub ochii iscoditori ai părintelui. Eram singurii care refuzaserăm să mergem chiar cu mâinile goale pe vapor, gândind că în cazul unui naufragiu pe o insulă pustie, cum aveam să vedem mai târziu destule, ar fi o mare imprudenţă. Părintele ne privea mustrător valizele, dar nu se încumeta să zică nimic. Cred că prefera să ni le arunce peste bord, mai în larg, decât să se pună cu noi, aici pe uscat, unde mai aveam ceva curaj. Discuţia cu mine îl pusese pe gânduri şi cu nebunii, posibil că îşi spunea el, nu e bine să te pui. Toţi ceilalţi români se conformaseră, lăsând totul în camere, ca şi sârbii de altfel, mergând doar cu ce aveau pe ei. Unul din sârbi, mai dezbrăcăţel, care venise din friguroasa Serbie în cojoc de oaie şi încălţat cu bocanci ca de miner, preferă să meargă în picioarele goale şi izmene, gândind că în caz de naufragiu i-ar fi mult mai uşor să înoate. De fapt, recomandarea părintelui, ultima recomandare, fusese să fim îmbrăcaţi cât mai uşor. Eu mă prinsesem că este o şmecherie la mijloc, dar nu vroiam să îl mai zgândăr cu întrebări de baraj. Nu-l întrebasem decât cum o să coborâm noi din avion la New York atât de sumar îmbrăcaţi.

Părintele îmi răspunsese, sec, că americanii pleacă şi se întorc din vacanţe tropicale doar în costume de baie... Că America este o ţară liberă, unde toţi au voie să facă ce vor... Şi cu asta ne lămurise pe toţi. Eu şi cu porumbeii o ţinuserăm pe-a noastră, nebănuind încă ce ne rezerva viitorul acestei călătorii cu vaporul şi având încă pe retină imaginea formată la Bucureşti despre croazierele văzute în filme.

Se făcuse ora nouă dimineaţa, căpitanul se trezise de hărmălaia noastră, îşi băuse cafeaua făcută de Milagros şi acum ne inspecta mutrele, să vadă cu cine are de-a face. Ne luarăm la revedere de la trabahadoare, trăgând prin dinţi ultimii platanoşi prăjiţi proaspăt, ne uitarăm la Casa fără Pisic ca la casa bunicilor la sfârşitul vacanţei mari şi ne urcarăm unul câte unul în autobuzul ce aştepta în faţă.

Cu toată amăreala vieţii de aici, simţii un nod în gât de emoţie, rod al firii mele nostalgice. Lăsam ceva aici. Lăsam un mic românism, cu gunoaie aruncate peste gard, cu WC-ul înfundat de hârtie de ziar, cu inimi străpunse, scrijelite pe cocotieri de către ultimii veniţi din Portugalia şi cu multe amintiri ce nu-mi mai încăpeau în minte. Şoferul închise uşile, porni muzica şi, demarând parcă în dorinţa de a scăpa cât mai repede de noi, plecă în direcţia La Romana.

Parcurgeam pentru prima dată ”Autopizda” Las Americas în direcţie inversă şi încercam să văd totul, mai ales că îndepărtarea de capitala Santo Domingo accentua sălbăticia locurilor. Autostrada, care în curând se transformă în şosea, alerga când mai aproape de mare, când mai departe, pierzându-se uneori în jungla care devenea din ce în ce mai autentică. Mă şi gândeam ce poţi face ca şofer, rămas în pană, singur în maşină, pe o noapte cu ploi cum numai la tropice sunt. Şoseaua părea pustie, lumea fiind poate la lucru. Ajunserăm destul de repede în primul orăşel, Sant Pedro de Macoris, cu blocuri à la Ceauşescu, toate la fel, făcute cât mai ieftin, vopsite în aceeaşi culoare roz de la intrare până la ieşire. Era ceva şi cu rozul acesta...

Priveam blocurile cu doar patru etaje, cu alei, trotuare şi parcări, toate goale, întrebându-mă dacă acest oraş era locuit sau nu. Cei câţiva copii ce alergau pe biciclete cu schimbător de viteze nu mă lămureau prea mult şi rămăsei fără răspuns, autobuzul părăsind oraşul roz după doar cinci minute de traversare. Ne reaşezarăm să admirăm fiecare partea lui de junglă, prin geamurile fumurii, cu aer condiţionat şi muzică tropicală, închipuindu-ne că dincolo de geam este acelaşi confort. Traversarăm un râu şi căscai ochii cât putui, doar-doar oi vedea un crocodil veritabil, fie el cât de mic. Autobuzul trecu podul în doar trei secunde şi nu zării nici măcar o coadă de crocodil.

Peisajul devenea încet-încet plictisitor, pentru că jungla are farmecul ei, dar nu pentru mult timp. Vedeam junglă şi iar junglă. Începusem să aţipesc, căzându-mi capul în piept sau în laterale, după cum vira autobuzul. Ieşirăm din nou la luminiş şi începură să apară case răzleţe, primitive, cu nimic spectaculos. Un fel de coteţe din lemn, cu spaţii printre scândurile ce alcătuiau pereţii, prin care se strecura aşa-zisul aer condiţionat. Toate erau zugrăvite în cele câteva culori ce păreau a ţine de tradiţie şi aş fi jurat că sunt pentru adăpostul cailor sau al altor animale. Dar câte o bătrână dominicană cu părul albit, stând pe o prispă ce amintea de bojdeuca lui Creangă, privea la autobuzul nostru ca şi cum i-ar fi venit băiatul din armată. Casele se îndeseau, spaţiile dintre scândurile de lemn ale pereţilor se micşorau şi, încet, se contura al doilea orăşel. Undeva în stânga, o prăvălie cu geamurile pline de coca-cola la doi litri şi alte minunăţii occidentale de acelaşi fel ne făcu să credem că am ajuns în America. Dar uşa dărăpănată, scările de beton cu cele trei trepte măcinate de timp şi câinii vagabonzi ce se luaseră după autobuz, crezând că suntem invadatori, mă lămuriră că până în marea Americă mai era cale lungă. Câinii dominicani, în pofida faptului că nu mâncau banane, se dovediră tare energici, ţinând pasul cu autobuzul o bună bucată de timp, dar, terminându-li-se probabil bateriile, se întoarseră la bază să aştepte cursa următoare. Partea dreaptă a şoselei delimita un fel de Berlin de Vest, văzut din partea de est. O linie ferată cu un singur fir, care se strecura printre cocotierii ce ţineau loc de stâlpi de telegraf, mergea o dată cu noi, făcându-mă să mă întreb de unde venea. În sfârşit, ajunserăm din urmă un tren plin cu trestie de zahăr, după care copii desculţi alergau, se prindeau de el cu o mână, iar cu cealaltă smulgeau beţe şi le lăsau să cadă la pământ. Jocul ăsta ţinu până când trenul încetini, oprindu-se în prima gară. Copiii săriră jos şi începură a alerga în direcţie inversă, adunând beţele dulci, probabil pentru pomul de Crăciun. Trestia de zahăr nu era aşa cum mi-o imaginasem eu în copilărie, adică un fel de cuburi de zahăr înşirate pe băţ. Trestia de zahăr furată din acel tren semăna mai mult cu tulpinile noastre de porumb ajunse la maturitate, după ce îndepărtai frunzele şi ştiuleţii de pe ele.

Autobuzul oprise o dată cu trenul la un fel de răscruce de drumuri, unde câteva prăvălii vindeau aceleaşi mărfuri occidentale. Mă întrebai de ce aici, în ţara portocalelor, aceşti oameni sunt proşti, dând copiilor lor acel surogat de zahăr ars şi apă numit coca-cola. Găsii răspunsul: pentru că erau proşti.

Nu văzusem nici măcar un turist străin aici bând miraculoasa băutură americană ce înconjurase globul de sute de ori de la război încoace. Dar fiecare ţară îşi are proştii ei şi chiar America îi avea pe ai săi. De noi nici nu mai vorbim.

Şoferul coborî să-şi cumpere ţigări, iar noi priveam pe geam droaia de copii dominicani, care veniseră ciorchine la uşa noastră, strigând voioşi: “Americanii! Americanii!” Ascultai vocile lor cristaline de fiinţe nevinovate, simţindu-mă ca un invadator. Puternic, deştept, fără frică de Dumnezeul care se făcea că nu vede că apăs pe trăgaci. Şoferul reveni, îndepărtă grupul de prichindei şi plecarăm în direcţia La Romana.

La Romana era o localitate importantă de pe harta acestei ţări şi eu mă aşteptam să văd aici Vaticanul, chiar din acest mic autobuz, bifând astfel în lista mea încă un mare punct de atracţie turistică. Nu ştiu cine cucerise prima dată această localitate, dar nu romanii.

Casele tip Boca Chica, drumurile neasfaltate, un hotelaş ce îmi aducea aminte de Vălenii de Munte, diverse cârciumioare la care nu venea nimeni şi o piaţetă unde un soldat turnat în bronz cu puşca în mână voia să sugereze că îi intimidează pe americani, ruşi, nemţi şi alţi războinici recunoscuţi ai mapamondului alcătuiau centrul noii Rome. O Romă tropicală. Dar asta poate că era faţa nevăzută a acestei Rome, iar eu, ca un adevărat viitor american, nu prea mai aveam răbdare să treacă mii de ani să se inventeze guma de mestecat, metroul, bluginşii şi alte minunăţii fără de care omenirea suferise enorm. Vroiam să văd Roma aşa cum o văzusem eu la televizor.

Autobuzul încetini şi coborî pe o străduţă ce se termina la un golf, cu vaporaşe, iahturi, bărci şi şalupe, toate legate precum caii în iesle. Emoţia crescu la maximum, o efervescenţă generală cuprinse autobuzul şi chiar sârbii, care dormiseră tot drumul, se învioraseră, privind pe geam ca şi cum şi-ar fi căutat rudele. Fiind în plin occident, şoferul se chinui să ne ducă până la scara marelui vapor, fără ca noi să ştim. Coborârăm unul câte unul, privind în jur, căutând din ochi un transatlantic, fie şi din carton. Daniel, Dragomir şi părintele, ca adevăraţi proprietari de nave ce erau, trăgeau curajos de o frânghie, pentru a aduce la mal un iaht alb, nou, frumos şi mare cât microbuzul din care coborâserăm.

Privii marele vapor ascunzându-mi valiza, pentru a nu stârni mânie printre sârbi, în cazul în care vreunul nu ar fi încăput pe punte. Cu picioarele încă pe pământ, totul mi se părea în regulă. Apa era mică, peştii ciuguleau liniştiţi crâmpeie de pâine veche aruncată de noi, colacul de salvare, singurul, părea nou şi, astfel, cu inventarul făcut în mare viteză, mă gândii să sar cât mai repede pe punte pentru a apuca loc. Drumul era lung şi pe scară, ca în troleibuz, nu se putea merge.

Din doi paşi lungi de-ai mei ajunsei în partea cealaltă a vaporului, mă instalai într-un fotoliu foarte comod, afară, sub cerul liber, aproape de colac, gândind că cine ajunge primul la el scapă. Ceilalţi se scurseră încet în burta marelui vapor, inventariind din mers toate butoanele pe care le întâlneau, fie ele albe sau roşii, precum copiii la jocuri mecanice. Veni şi rândul Dudei să sară pârleazul, dar, fiind prea scurtă-n..., mă obligă să părăsesc locul râvnit de toţi şi să îi dau mâna ca la o invitaţie la vals. Cu un ochi pe fotoliu şi altul pe picioarele micuţei prinţese sârbe, o trăsei pe punte. Îmi mulţumi şi dispăru jos la toaletă să facă pipi. Mă reaşezai la locul meu, aşteptând să o momesc lângă mine. Toţi erau la bord, spaţiu ar mai fi fost şi aşteptam venirea serii. Fiecare îşi găsise în final locul, mai pe jos, mai în picioare, nefiind chiar rău. Se făcuse prânzul şi calculai rapid timpul de la Casa fără Pisic până aici, mai mult din inerţie. Foamea începu să ne frământe prin burţi, vaporul nu mai prezenta prea mari curiozităţi, iar Oana şi Duda păreau acomodate şi liniştite văzând că nu ne scufundăm încă.

Se porni un mic trafic în sens invers, în căutarea mâncării. Jumătate din noi eram pe ţărm, pe la modestele tarabe ce vindeau banane, portocale decojite, nuci de cocos cu găuri, din care puteai sorbi prin pai sucul alb-lăptos ca zeama de varză tulbure, şi trestie de zahăr furată din vreun tren. Cu un astfel de prânz frugal, cu burţile ca venind de la puşcărie, cu siguranţă că toţi am fi primit azil politic chiar de pe vapor. Îmi închipuii prosteşte că tot răul este spre bine, cum scria la Biblie, şi mă luai după ceilalţi, cumpărând cel mai ieftin fel de mâncare al insulei. Banane, 15 la dolar. Pentru economie luai numai trei, una pentru mine, una pentru Duda şi una pentru Oana, să nu stârnesc invidie între femei. Fiind un băiat conştiincios, revenii la vapor şi, profitând de ocazia că rămăsesem aproape singur, inspectai totul. Era prima dată când urcam pe un iaht de lux de şase persoane. Drăcia asta din plastic, pentru care ar fi emigrat tot Ardealul, Banatul şi un sfert din Serbia, îmi plăcu tare mult. Un milion costa, un milion făcea. Avea două posturi de comandă, unul jos şi altul sus, WC, trei paturi unul lângă altul, cuptor cu microunde, frigider, o instalaţie stereo de sonorizare şi tot felul de butoane, pe la care, pe şestache, mai umblam şi eu, să văd ce se întâmplă. Totul rămânea nemişcat, sigur, vaporul fiind bine legat la ţărm cu o frânghie de cânepă. Încet-încet, toată trupa de azilanţi reveni la vas, cu burţile pline de banane şi portocale, dornici să încerce mai întâi WC-ul. Părintele şi Daniel stăteau pe mal, numărând poate în gând câţi dolari le aducea fiecare oaie urcată la bord. Erau amândoi zâmbitori, optimişti că nimic nu fusese în zadar şi că viitorul grup poate fi mult mai mare, ţinând cont de capacitatea nelimitată a vaporului. Dragomir, asistentul căpitanului, stătea cocoţat la postul de comandă de sus, mimând impresia că pune totul la punct şi că testează toate comenzile la rece.

Privii la ceas să văd cam câte ore mai aveam până se întuneca. Era ora douăsprezece, ora locală, şi soarele ardea ca într-o zi de vară din Bărăgan. Mai aveam mult de aşteptat, dar această aşteptare îmi dădea mai multă linişte, stând aşa ancoraţi la mal. Aveam rău de mare testat şi mă gândeam că nu o să am ce vomita peste bord timp de aproape zece ore, cât susţinea căpitanul că va dura călătoria.

Căpitanul Peter era dus acum la somn pentru a putea da gata liniştit la noapte toată băutura primită cadou, precum şi alta descoperită la bord de sârbi, în care îşi puseseră şi ei mare speranţă. Se lăsase o linişte ca de vacanţă, anunţându-se un joc de cărţi, iar Bogdan începu să facă primele poze. Mă aranjai şi eu în poziţie de sictir în fotoliu, îmi agăţai ochelarii de soare de primul nasture de la piept, îmi trăsei cracul drept al pantalonilor în sus, să se vadă că eram cu pantofii pe piciorul gol, ca italienii bogaţi, şi zâmbii. Cu poza aceasta aveam de gând să le fac în necaz rudelor mele de la New York. Doream să le arăt ce înseamnă să ai curaj să vii până aici. Îi mulţumii lui Bogdan şi îi imortalizai şi eu pe el, în acelaşi scop.

Mă reaşezai la locul meu, pentru a-l păstra veşnic cald şi liniştit, şi începui împreună cu Bogdan şi Oana să ne facem proiecte de viitor în noua noastră ţară. Timpul poate că trecea mai uşor şi poate că Oana, surescitată, nu ar mai fi oftat amar. Liniştea şi fericirea aceasta, căpătate cu mari sacrificii de noi, fură spulberate de venirea unui alt autobuz. Crezusem iniţial că este un nou contingent de “el fugitivo” ţinuţi în secret de părinte, dornic să înceapă construirea bisericii de la New York cât mai repede. Dar din autobuz coborî un singur domn, un ofiţer, care, foarte prietenos, se legitimă, dădu mâna cu popa şi cu Daniel, discutară puţin, apoi ne invită pe toţi să îl urmăm în autobuz. Chestiunea mi se păru o glumă, dar privind mai atent, zării mai la distanţă o santinelă, o namilă de militar în termen, înarmat până în dinţi şi cu automatul îndreptat către noi.

Îmi făcui semnul crucii discret pentru a nu o speria pe Oana şi îi urmai pe ceilalţi, ţinându-mă mai la coadă, din cauza geamantanului care, după bananele mâncate la prânz şi cu soarele bătându-mi în cap, mă trăgea în jos. Mă târâi totuşi decent până la microbuz şi mă conformai ordinului.

Dacă aş fi văzut acest film la cinema sau la televizor, nu are importanţă unde, şi tot nu aş fi putut ghici scenariul dinainte. Eram toţi ca naufragiaţii pe o insulă pustie. Tăceam mâlc, urmărind traseul microbuzului, spre a-l ţine minte pentru orice eventualitate. Treaba se simplifică şi gândirea noastră se relaxă descoperind că făceam drumul de întoarcere. Liniştea se sparse, începând o îndârjită şuşoteală între noi, în timp ce şoferul şi ofiţerul ne priveau atent, pe rând, în oglinzile retrovizoare montate în mijlocul maşinii. Ne gândeam, în prostia noastră, precum condamnaţii la moarte, că poate se va rupe laţul şi aşa, după codul onoarei, ni se va da drumul chiar în poarta Casei fără Pisic. Eram totuşi albi, nenea ofiţerul era dominican sadea şi Europa de fapt cucerise lumea! Şoferul însă o ţinea drept, fără oprire, nepăsându-i că duduia Duda, Oana şi alţii vroiau să facă pipi sau caca de frică. Revăzui traseul, dar în sens invers, nemaifiind practic atent la nimic, înjurând-o pe duduia Anişoara cu tot neamul ei de la New York, Feteşti şi Giuleşti când observai că strada unde se afla Casa fără Pisic rămâne în urmă. Era clar! Alta era surpriza pe care ne-o pregătea nenea dominicanul cu galoane, demonstrându-ne că această insulă este totuşi o republică.

America, proiectele de viitor şi îmbrăţişarea soţiei pe Aeroportul Kennedy rămăseseră în vaporul de plastic legat cu frânghia de cânepă. Practic, timpul încetă să mai aibă valoare. Nu puteam deduce în nici un fel ce avea să urmeze. Ghizii noştri tăceau chitic, în pofida faptului că erau americani. Autobuzul continuă să ruleze cu mare viteză către capitala acestui stat insular şi recunoscui podul suspendat de peste râul Ozama, singura cale terestră de intrare în oraş. Pe străzi necunoscute mie, ajunserăm la una dintre clădirile oficiale, ce mă făcu să nu mai gândesc prost despre dominicani, pentru că, uite, ne ajunsese blestemul. Şoferul parcă direct la intrarea principală a unei clădiri de-a dreptul occidentale, cum încă nu avea România anului '93. O clădire cu treizeci de nivele, construită numai din sticlă şi oţel, care ar fi meritat mai multă atenţie dacă nu m-aş fi considerat arestat. Ofiţerul, care tot drumul tăcuse sau vorbise cu şoferul, îi plăti acestuia cursa şi acum, cu aceeaşi prietenie cu care ne chemase în autobuz, ne conducea către interiorul clădirii.

Se făcuse ora trei după-amiază. Câţiva colegi cu grade se oferiseră să ne ajute, păzindu-ne pe ambele părţi, ca nu cumva să fugim. Ne înghesuiră într-unul din ascensoarele gata pregătite şi ajunserăm la etajul al doisprezecelea în câteva minute. Cei rămaşi prin birouri sau la lucru suplimentar ieşiseră să vadă captura zilei. Arătam ca nişte dezertori de război, îmbrăcaţi cu ce apucaserăm fiecare înainte de invazia inamicului. Atracţia zilei o constituia muntenegreanul Caradovici, care, în izmene şi cu picioarele goale, atrăgea cele mai multe priviri. Nici ceilalţi nu arătam mai breji, având figuri vlăguite de prânzul cu banane, care ne tăiase şi ultimul dram de poftă de viaţă. Ajunserăm, mânaţi ca oile, într-o încăpere mare cât o sală de clasă, cu măsuţe individuale de scris, ca în filmele americane. Ne aşezarăm care pe unde dorirăm, mai în faţă sau mai în spate, după nici un criteriu. Intrară la scurtă vreme după noi Daniel, Dragomir şi părintele, cu o falsă stăpânire de sine şi prietenoşi ca nişte miei. Prostia lor ieşise la suprafaţă şi doreau să îşi păstreze bruma de reputaţie pierdută de mult, prin şiretlicuri copilăreşti de genul plânsului.

Ne strânserăm toţi în jurul lor, fiind totuşi singurii care erau în libertate, iar de povestea cu democraţia şi apărarea din oficiu, ei bine, încă nu contam pe ea. Ne şoptiră să nu vorbim decât în limbile natale, tăindu-le celor de la Immigration, unde ajunseserăm acum, posibilitatea de a putea comunica direct cu noi. În aceste condiţii nu puteam fi interogaţi, iar douăzeci şi trei de feluri de minciuni ar fi fost excluse. Sau lucrul cel mai periculos pentru cei trei, Daniel, Dragomir şi popă, cetăţeni americani, dezvăluirea adevăratei lor intenţii. Din start ei se recomandaseră ca fiind organizatorii unei vacanţe în zona Caraibelor, cu excursii cuprinzând şi alte insule, justificând astfel prezenţa vaporului şi a noastră acolo. Mai discutarăm diverse fleacuri şi mai ascultarăm câteva minciuni ale celor trei, adică mai pe înţeles: că ei înşişi anunţaseră “imigreişănul” să vină pe vapor şi să ne verifice. Minciuna prinsese niţel către partea sârbească, însă doar până în momentul când intră un alt ofiţer şi strânse toate paşapoartele, inclusiv pe cele americane ale celor trei organizatori. Daniel, Dragomir şi părintele se făcură verzi ca dolarii, cu tot bronzul acumulat, şi ieşiră o dată cu ofiţerul, dându-se cocoşi în urma acestuia, care îi ignora total.

Urmă un moment de linişte generală, în care fiecare considerarăm că singurul lucru posibil de făcut era să dormim. Mă trăsei mai la geam împreună cu Oana şi Bogdan şi, privind afară către acest mare oraş încă necolindat de noi, cu subînţeles ne făcurăm cu ochiul, trăgând concluzia că libertatea este frumoasă. Ne felicitarăm reciproc de faptul că rezervările la avion pentru întoarcerea acasă erau gata făcute... Că nu mai era mult până când aveam să bem ţuică fiartă şi să mâncăm şorici proaspăt, dar până atunci trebuia să ne rugăm la Dumnezeu. Mai aveam o săptămână şi speram ca “imigreişănul” să ne dea drumul până atunci, pentru că totuşi nu furaserăm încă nimic.

Orele se scurgeau fără grabă, ca la armată, şi doar din când în când vreun nene intra să vadă ce mai facem. Ne privea curios, neînţelegând ce avem în cap şi de ce venisem noi pe această insulă. Maţele începuseră să ni se strângă şi setea să ne usuce gâtlejurile. Se făcuse ora cinci după-amiază şi nimeni nu ne băgase în seamă. Începurăm să ne aducem aminte de drepturile omului şi liniştea sălii de clasă degeneră într-o vociferare generală. Prin microfoanele ascunse cu siguranţă în tavan, aceste vociferări se transformară într-un început de revoltă, pentru că nu dură mult şi un alt ofiţer veni să ne întrebe dacă dorim ceva. Specifică însă că numai fetele pot merge la WC şi că aşteptarea noastră nu va mai dura mult... Că totul va fi OK şi că este vorba de o simplă formalitate.

Oana şi Duda plecară cu băşicuţele pline, urmate de nenea în albastru. Povestea că totul era OK şi că mai dura puţin ne înveseli. Îi şoptii lui Bogdan la ureche că aceştia de la Immigation lucrau din greu la obţinerea vizelor americane pentru noi, pentru că astfel scăpau mai repede de balamuc pe insulă. Oana şi Duda se întoarseră mai voioase, cu câte un pahar mare de coca-cola în mână şi ronţăind la câte un sandvici cu salată verde. Ne uitarăm toţi cu jind mai mult la ce ţineau fetele în mână decât la ele şi nutrirăm speranţa că ăsta este semn bun. Ceasul continuă să se învârtă liniştit încă o oră, fără să mai fim întrebaţi ceva.

Încercarăm uşa pe unde intraserăm şi constatarăm că era încuiată. Era şi ăsta alt semn bun, iar Oana ne povestise că ieşirea camerei era păzită. Că pe coridorul înţesat de birouri mişunau tot felul de ofiţeri şi că aici este Ministerul de Interne al lor. Îmi reglai băşica la situaţia din trenul cu refugiaţi şi îmi văzui de aşteptat, ca un om docil ce eram. După încă o oră de aşteptat, reveni înăuntru Dragomir, cu câteva pahare de coca-cola. Le împărţi aşezându-le pur şi simplu pe măsuţe toate la un loc şi veni la noi. Părea foarte prietenos în continuare şi ne povesti în surdină ceea ce, chipurile, se întâmpla afară.

Şeful departamentului de emigrări, având de-a face cu trei americani în primul rând, solicitase ca de la consulatul SUA să fie trimis un reprezentant. Iar de la acest fapt se trăgea toată aşteptarea noastră. Până la venirea ofiţerului consular, cei trei americani de origine română rămâneau arestaţi, ca şi noi. Băgai la cap cele spuse şi mă bucurai la gândul că Dumnezeu totuşi nu doarme. Dragomir ne mai povesti cam cum era pe la New York, apoi se întoarse de unde venise. Aşteptam toţi să vedem ce se întâmplă, foamea fiind singurul lucru care ne făcea nerăbdători. Se scurseră în final şase ore, fără ca vreunul din noi să meargă la WC şi rezistenţa asta fizică ne impresionă pe toţi, chiar şi pe ofiţeri. Eram totuşi balcanici, cu răbdarea călită în comunism, unde confortul lipsea.

Ora nouă seara aduse schimbarea. Cei trei compatrioţi ai noştri, români cu statut de cetăţeni ai celei mai mari puteri, se întoarseră dezumflaţi, însoţiţi de ofiţerul care ne arestase pe vapor. Ne anunţă oficial că paşapoartele tuturor rămân la ei pentru cercetări şi că, până atunci, vaporul are interdicţie de a naviga. Îşi ceru scuze pentru această formalitate banală şi ne rugă să îl urmăm. Ne ridicarăm toţi şi, cu paşi ca de muribunzi, o pornirăm după ofiţer, care se grăbea. Ajunserăm astfel în doar câteva minute la ieşire, unde un alt microbuz ne aştepta cu motorul pornit. Ofiţerul ne ură vacanţă plăcută, zâmbind la noi cu subînţeles, şi-i ordonă şoferului să ne ducă la casa noastră, fără oprire.

Drumul fu monoton şi păru mai lung, fiecare ţinând dinţii strânşi, conservând astfel urina pentru a o descărca pe zidul Casei fără Pisic. Ne rugarăm de şofer să oprească la prima benzinărie pentru a face pipi, dar acesta, simpatic de altfel, ne spuse că ordinul e ordin şi că va merge cu viteză maximă pentru a ne scurta suferinţa.

Găsirăm Casa fără Pisic mohorâtă, cu luminile stinse, grilajele ferecate şi avusei simţământul întoarcerii la casa bunicilor după moartea lor. Totul părea pustiu, fără viaţă, cu toate iguanele fugite, cu bagajele celorlalţi nemişcate, cu saltelele aşa cum le lăsaserăm, cu WC-ul înfundat de aceleaşi ziare şi cu gunoaiele din curte răvăşite de animalele care căutaseră mâncare. Dar chiar aşa deplorabil cum era, nu ne mai speriarăm, având toţi simţământul că asta este casa noastră natală, de care nu aveam nici un motiv să ne ruşinăm. Ne înşirarăm cu faţa la zidul din dreptul junglei şi executarăm urinatul de iarnă. Fetele stăteau pitite în casă, trăgând poate cu urechea. Făceam pipi şi vorbeam diverse, întrucât cisternele erau pline ochi şi cu robineţii înfundaţi. Vorbeam chiar şi porcării, nemaipăsându-ne că ne aude cineva. Ne băgarăm scula în gura tuturor guvernelor, a tuturor rudelor şi a tuturor celor care se rugaseră de ghinionul nostru, inclusiv a popilor newyorkezi, cu tot cu nevestele lor. După ce ne mai potolirăm din strigături, cu băşicile goale, ceva mai calmi, ne gândirăm la o masă tovărăşească. Sârbii, setoşi ca de obicei, promiseră să facă cinste toată noaptea, iar noi să pregătim ceva bun ca în România. Părintele, singurul care rămăsese cu noi, influenţat de înjurăturile noastre, repetate cu subînţeles, se hotărî să o şteargă de-acasă înainte de a o lua poate pe cocoaşă, cum se mai întâmplă la băutură. Şi cum “viteaz zici, român zici”, o pornirăm eu şi Bogdan în mare grabă să cumpărăm două găini, cartofi, usturoi şi alte zarzavaturi, pentru a sărbători întoarcerea.

Aflasem de la Milagros un loc de unde doar dintr-o singură tragere le cumpăram pe toate. Prăvălia era la cinci minute. Dominicanul, un nene cu părul alb, foarte serviabil, ne prinse găinile şi în doar câteva minute le jumuli aproape de vii, chiar în faţa noastră, demonstrându-ne astfel că sunt proaspete. Le cufundă într-o găleată mare care fierbea la foc mocnit tot timpul şi ni le dădu fierbinţi, albe, ca de la supermarket. Cu toate cele trebuincioase, ne întoarserăm la Casa fără Pisic, unde fuserăm primiţi cu urale. Ne puserăm pe gătit şi făcui o masă dominicană de obosirăm mâncând. Urmă apoi bere fără măsură, pipi la perete şi iar bere până la miezul nopţii, când căzurăm toţi seceraţi de oboseala zilei de 13 decembrie.

(va urma)