Limbajul vorbit, precum şi cel scris, dacă nu
mă înşel, sunt mari, fabuloase şi necesare instrumente şi invenţii
abstracte, dar ... zbang! colective, ale omului (generic vorbind,
istoriceşte şi evolutiv). Întâi Saussure, apoi Chomsky şi Piaget (cel
interesat în copilărie de moluşte) iar mai aproape de zilele noastre
Tolkien (şi alţii!) au spus/argumentat că limbajul şi limba sunt
chestiuni fundamentale ale socialului – prin urmare, de chestiunile
profunde ale studiului apariţiei, evoluţiei şi funcţiunilor invenţiilor
cu pricina vor fi fiind responsabili, în vremurile de acum, desemnaţii
sociologi, istorici, psihologi, ciberneticieni şi informaticieni,
lingviştii având un loc şi un rol destul de limitat, trecător, şi uneori
ingrat, dacă nu chiar demn de a fi hulit, în mod îndreptăţit, au ba!, în
tot alambicajul ăsta prin care confiscarea arogantă a unor drepturi nu
prea-şi mai găseşte locul.
Cu titlu de amuzament comparativ, zic şi eu!: dacă în normarea
circulaţiei ceea ce părea de neimaginat cândva – circulaţia cu
bicicletele pe trotuare, de exemplu –, a devenit un lucru acceptat, pe
deasupra fiind conservat şi dreptul bicicliştilor de a se încrâncena, în
continuare, şi pe şosele, cu riscul asumat ... al condiţiilor traficului
infernal de pe căile rutiere şi al înfruntării alergiei pietonilor cu
“domeniu rezervat trotuaristic”, ei bine!, în zona traficului ortografic
şi ortoepic lucrurile sunt “absolut crâncene”, aşa încât nici nu vreau
să mă pronunţ cu privire la aşa ceva ... din motive personale!
Merită, însă, să fac specificaţia că sunt un anticonservator convins
care chiar se bucură că acum şefia Academiei Românei a scăpat, temporar,
de sub sechestrul ... literatorilor, chiar dacă, în conformitate cu
statutul: “/ ... / rolul principal al Academiei constă în cultivarea
limbii şi literaturii române, stabilirea normelor de ortografie
obligatorii ale limbii române, studierea istoriei naţionale române şi
cercetarea în cele mai importante domenii ştiinţifice. / ... /”, şi
poate mai iese şi altceva decât, decât, decât ..., dar ce mai conteză?!
Cu titlu informativ, de pe net aflaţi şi asta: “/ ... / cele mai
reprezentative lucrări “academice” (s.n.!) ale Academiei (... în sfârşit
lăsată de capul ei; n.n.!) sunt: Dicţionarul limbii române, Dicţionarul
explicativ al limbii române, Dicţionarul general al literaturii române,
Micul dicţionar academic şi Tratatul de istoria românilor."
A, să nu uit să prezint conclavul: “Academia Română are 181 de membri
activi aleşi pe viaţă”, dar, dat fiind că: “Academia se compune din
membri titulari, membri corespondenţi şi de onoare, cu toţii aleşi pe
viaţă. Calitatea de membru poate fi acordată şi post-mortem. Atât
membrii corespondenţi cât şi membrii titulari pot face propuneri pentru
noi membri corespondenţi. Pentru membrii titulari, propunerile pot fi
făcute numai din partea membrilor titulari, iar candidaţii trebuie să
fie din rândul membrilor corespondenţi. Criteriile de eligibilitate sunt
deosebit de stricte. În urma mai multor consultări şi evaluări, adunarea
generală decide prin vot secret acordarea statutului de membru. / ...
/”. Doamne fereşte!, ne putem aştepta să devenim “membru corespondent”,
la propunerea unui academician ... “post-mort”, asta aşa, pentru că nu
pot să uit că: “/ ... / Elena Ceauşescu a fost aleasă ca membru titular
în 1974, iar Nicolae Ceauşescu membru titular şi preşedinte de onoare în
1985 (cei doi au fost excluşi la (“în”, n.n!) şedinţa din 26 decembrie
1989; Manea Mănescu a fost ales membru titular în 1974 şi exclus la 2
februarie 1990; acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Suzana Gâdea – toţi au
avut la activ condamnări penale. / ... /”.
Dar, trecând peste toate astea, şi dat fiind că Academia României e aşa
de chitită “pe” chestiunile ce privesc cultivarea cu preponderenţă a
ceea ce am citat mai sus, am să citez, pentru ilustrare, câteva mostre
de îmbârligări şi ambiguităţi ce au ca referent ... tocmai modul în care
ne este normat de către “autoritatea” în materie: vorbeala, scriala,
citeala, ba chiar şi “vizuaiureala”.
Vorba aia: voi ce intraţi aici, renunţaţi la bunul simţ, precum şi la
simţul logic elementar!
“/ ... / Normele ortografice şi normele ortoepice sunt restricţii
(imperative sau orientative) impuse, prin hotărâri academice, scrierii
şi pronunţării, în vederea asigurării unei exprimări cultivate, unitare,
stabile şi funcţionale. Ele stabilesc ce forme sunt corecte, respingând
alte variante existente în uz. Normele concretizează, la nivelul unor
serii mai extinse sau mai restrânse de fapte, principiile ortografiei,
care, fiind prea generale, nu pot funcţiona ca reguli concrete.
Variantele de pronunţare se pot constitui în opoziţii ortoepice
literarneliterar/hiperliterar. / ... /”; “La lansarea celei de a doua
ediţii a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii
române" (DOOM), acad. Eugen Simion, observa că există două atitudini
radicale faţă de limbă: “/ ... / una puristă, care nu acceptă cuvinte
noi şi o alta permisivă, uneori, până la anarhie. Există însă şi o
atitudine lucidă, permisivă, fiindcă limba evoluează firesc pe măsură ce
apar noi cuvinte şi noţiuni. Discuţii de acest fel sunt peste tot în
lume. / ... / La noi, din păcate, nu se întâmplă aşa şi ortografia a
ajuns un subiect de dezbinare când este vorba de respectarea normelor
stabilite de Academia Română şi confirmate de Legea 752/2001. Desigur,
putem spune că ortografia este o "convenţie", dar ar fi tuturor
folositor ca, o dată acceptată şi validată de cea mai înaltă autoritate
ştiinţifică, să fie respectată de toţi cei care scriu şi vorbesc limba
română, chiar dacă iniţial nu au fost de acord. Şi iar se mai spune că "uzul
impune norma", dar şi aici ar trebui să fim cu mai mult discernământ ca
să mai putem spune, ca odinioară, că "mult e dulce şi frumoasă limba ce-o
vorbim / ... /” Autoarele sunt conştiente că nu este o lucrare perfectă,
ci perfectibilă şi aşteaptă observaţiile şi sugestiile de care vor ţine
seamă la viitoarea ediţie.”.
Extrem de interesată, Marina Rădulescu-Sala a răspuns unor observaţii
privind necesitatea unor variante ortografice, ortoepice şi morfologice
pentru unele cuvinte: “/ ... / Da, este o operă "de tranziţie" şi de
aceea variantele prezentate reflectă felul cum se vorbeşte şi se scrie
acum, ca şi tendinţele existente. Primul tip de variante sunt cele
strict ortoepice şi se referă la accentuarea unor cuvinte cum sunt
trafic, antic, manager, ş.a. Cel de al doilea tip de variante sunt
strict ortografice, ca în cazul numelui Iisus sau Isus. Următorul tip de
variante sunt ortografice şi ortoepice, ca în cazul cuvintelor filosof /
filozof sau Hristos / Cristos. Ultimul tip de variante sunt cele
morfologice, respectând "alegerea" făcută de limba vorbită. În toate
aceste cazuri "norma" nu este unică. / ... /”.
Mai departe: “/ ... / Caracterizând lucrarea ca "un nou instrument
normativ", Gabriela Pană-Dindelegan l-a citat pe Leo Spitzer, care
vorbind despre limba română raportată la alte limbi romanice a definit-o
ca "un limbaj de libertate", consecinţă a unei "permisivităţi excesive".
/... / De aceea apariţia unei noi ediţii era cu atât mai necesară pentru
că această permisivitate "trebuie supravegheată, controlată" de
specialişti spre a oferi noi instrumente normative. Înnoirea lui era cu
atât mai necesară cu cât evenimentele de după 1989 au avut un impact
lingvistic important. Caracterul normativ respectă "uzul" cu variaţiile
lui stilistice şi pragmatice şi variaţiile impuse de evoluţia limbii
însăşi. Pentru aceasta, în afara celor două zone - cea corectă şi cea
incorectă - există "o zonă lingvistică de toleranţă" deschisă
preferinţelor subiective. / ... /”
După ce a înfăţişat pe larg felul în care DOOM-ul răspunde obiectivelor
pentru care a fost elaborat, Gabriela Pana-Dindelegan l-a caracterizat
ca: “/ ... / o etapa intermediară în vederea întocmirii unei ediţii
definitive. / ... /". În acest scop, G. P-D. a propus, chiar!, formarea
unui colectiv care să monitorizeze limba literară actuală pentru o
înnoire periodică, ceea ce ar permite testarea variantelor propuse şi,
în cazul împrumuturilor, răgazul ca limba însăşi să opereze o primă
triere şi "chiar o opţiune pentru forma gramaticală sub care
împrumuturile ar trebui adaptate."
/ ... /
Nota 1:
a) Corectaţi, vă rog, alunecările săvârşite de către normatorii (se pare
că e vorba doar de “normatoare”!) într-ale limbii româneşti din textele
mai sus ... parantezate:
............................................................
b) Răspundeţi:
imperativul afirmativ corect formulabil, în virtutea tuturor celor de
mai sus, este:
x “fi tu!”;
y “fii tu!”.
............................................................
Nota 2:
scuipaţi orice vă vine la gură, dar, atenţie!, numai de dragul de a vă
păstra brevetul de exprimator competent într-ale celor ce debitaţi!
Nota 3:
presupun că vă interesează
Nota 4:
câte cercetătoare graviteză cu adevărat academic?
