Cap. 6. – Acuzarea are cuvântul. Şi e lung.

– Onorat aditoriu şi stimate domnişoare Felisia şi Astrid! Nu putem trece la analiza actului criminal al acestor indivizi fără a face câteva consideraţii generale privind agresiunea. Încă din timpuri istorice, agresiunea a fost descrisă – folosind verbele la timpul trecut – ca o invadare a teritoriului, ca o violare a frontierelor unor ţări şi popoare care duceau o viaţă înfloritoare. Agresorii erau îndeobşte triburi nomade şi sărace, sau ţări mai puţin dezvoltate, care vizau o îmbogăţire rapidă pe seama bogăţiilor ţărilor înfloritoare. Să ne gândim la Roma antică, drept pildă.

– Protestez! – m-am trezit vorbind. Ce are Roma, ce are Imperiul Roman cu fapta pe care o judecăm aici? Poate numai dreptul roman! Nea Vasile, rog onorata curte să treacă la oile noastre. Adică, la bujorii noştri!

– Obiecţie respinsă! – se băţoşi Vigilante. Mi-e mi-a plăcut de romani, că ei ştiau ce-i viaţa: vin şi femei! Şi rog apărarea să dea dovadă de respect: nu nea Vasile, ci domnule judecător! Altfel, evacuez... Continuaţi, domnule procuror-colonel!

Tataia îşi luă din nou avânt.

– Roma atacă Grecia. Roma atacă Egiptul. Atacă şi Dacia. Toate – ţări înfloritoare. Asta până când, slăbită de huzur şi plăceri – aici Tataia aruncă o privire mustrătoare către Vigilante – Roma e şi ea atacată, la rândul ei, de barbari. Incendiată, prădată, distrusă. Îi trebuie o mie de ani ca să renască, şi să înceapă iar să picteze şi să sculpteze femei. De data asta ceva mai îmbrăcate, nu goale puşcă. Şi, ca să-i fac plăcerea domnului avocat al apărării, să ne apropiem de zilele nostre. Rusia! Uniunea Sovietică, că aşa îşi zicea pe atunci. Şi ea o ţară înfloritoare. Înfloritoare, de, mai mult în vorbe: o înfloreau propaganda şi câţiva reporteri care erau plimbaţi prin raiul comunist şi trataţi atât de bine, încât o înfloreau bine de tot în reportajele şi în cărţile lor. Chestia asta i-a derutat până şi pe nemţi. Au agresat Raiul, ca să-şi extindă Reichul. Eu n-am văzut acolo niciun colţ de rai. Vreo 18 ani am cunoscut numai iadul lor.

Aceasta este agresiunea în general –  agresiunea tipică. Cazul nostru prezintă şi caracteristici ale unei agresiuni tipice, dar şi paticularităţi care o fac atipică. Şi noi suntem o curte înfloritoare. Peste tot – trandafiri, bujori, zambile, ghiocei, liliac, leuştean. Ştiu, leuşteanul nu înfloreşte, dar ce gust dă ciorbiţei de ştevie, nu-i aşa doamnă grefier? E primăvară, pământul e săpat prin grija locatarilor, ghioceii şi zambilele sunt pe trecute, liliacul a înflorit, piersicul a înflorit, privighetoarea nu cântă, dar cântă mierlele. Natura învie, totul înfloreşte şi în curtea din strada Vestfaliei. Unii locatari joacă table cu invitaţii. Alţii scriu poeme – pe ce se nimereşte: foi dictando, note de plată la telefon, caiete studenţeşti. Chiar şi pe unele articole de lenjerie intimă. Alături, antrenamentele fotbalistice se înteţesc. Deşi nesăpată la vreme, grădiniţa scării B înfloreşte şi ea. Locatarele trec la moda de primăvară. E linişte, e pace. Prea multă bogăţie nu e. La ce ar râvni un agresor aici, la noi în curte? La frigiderul ăsta Fram, care aşteaptă de doi ani să ajungă la fier vechi? La aceste ghivece cu „Sporul casei” care bornează aleea scării A, alee măturată zilnc prin grija doamnei grefier? Poate că acestea ar constitui tentaţii pentru un găinar, sau un boschetar, care să le fure şi să le dea pe o sticlă de bere. Dar inculpaţii, agresorii noştri nu sunt nişte sărăntoci. Ei – şi Tataia se opri pentru a arunca o privire acuzatoare, sau de acuzator, spre fraţii Papadopulos –  ei sunt proprietarii unei zecimi din oraş. Am putea spune – zecimea cea mai frumoasă, cea mai înfloritoare. Ei bine, aici intervine atipicul acestei agresiuni, al acestui atac neprovocat, mişelesc, executat la miezul nopţii, pe lună plină şi pe cutremur. Bine ţintit, ca un atac aerian pregătit din vreme prin recunoaşteri din aer sau de la sol, atacul acestor doi agresori distruge, parţial, tufa de bujori. Mândria scării A şi a întregii curţi. Nu-i aşa, stimată doamnă Voaleta?

– Violeta – îl corectă madam Voaleta, care torcea în braţele lui Petraş Papadopulos, fără să dea vreun semn că ar fi partea agresată. Dar să ştiţi că eu n-aş fi făcut atâta tapaj dacă dumnealor ar fi călcat în picioare zambilele de la noi, de la scara B...   

– Cred şi eu – se învioră Vigilante. Păi se pun zambilele alea pricăjite, cu zambilele noastre, sau cu bujorii noştri?

Tataia, ca expert NATO ce era, nu se lăsă angrenat în conflictul vechi dintre scările A şi B, conflict care era gata să re-izbucnească pe un motiv minor: zambilele. Digresiunea aceasta nu trebuia să ne abată de la judecarea faptului major: agresiunea neprovocată, „manu militari”, asupra bujorilor. Mai ales acum, când, după sosirea asiguratorilor, după devoalarea identităţii agresorilor, nimeni nu mai părea interesat de proces.

Madam Voaleta se tot foia pe genunchii lui Petraş, mângâind, ca din întâmplare, tocul gol al revolverului. Felisia, în braţele vânjoase ale lui Viorel, îşi admira unghiuţele de la picioare şi blestema în gând sosirea bine primită a concurenţei. Concurenţa – domnişoara Astrid –  stătea gânditoare, picior peste picior, (ambele picioare fiind ale ei), demonstrând astfel că aceste membre, zise inferioare, erau net superioare oricăror membre de acelaşi gen, în orice poziţie s-ar fi aflat ele. Tanti Nuţi realiza – cam târziu, e drept – că era, ca de obicei, singura care muncea: scria procesul verbal.  Vasile se aranjase iarăşi să nu facă nimic, scriitorul (adică eu) îşi lipise privirea de Astrid, ca marca de scrisoare, cu ştampilă cu tot, şi nu şi-ar mai fi dezlipit-o de acolo nici la aburi. Aşa era scara A fruntaşă: totul pe munca ei!

Dacă în privinţa celorlalţi presupuneam doar, în privinţa obiectului privirii mele nu aveam niciun dubiu. Acolo era aţintită. Lipită. Sigilată. Pe genunchii domnişoarei Astrid. Pentru mine, procesul acesta trebuia să se termine cât mai repede, cu fraţii Papadopulos condamnaţi sau nu, astfel ca să pot trece, cât mai repede, cât nu se termina noaptea şi nu apunea luna, la momentul poetic cu Astrid. Mă şi închipuiam scriind un poem la două mâini, celelalte două fiind libere să întreprindă orice le-ar fi comandat muşchii lor.

– S-ar putea obiecta cum că e o faptă minoră, că daunele sunt neînsemnate – perora Tataia. Nu-i aşa, domnişoară Astrid? În astfel de cazuri, dvs., ca asiguratoare, nici măcar nu vă puneţi picioarele în mişcare. Vreau să spun – nici măcar nu vă deplasaţi la faţa locului. Dar o să demonstrez aici, în rechizitoriul meu, că lucrurile nu stau deloc aşa. În 1950, iarna, când eram în lagărul de muncă de la Novosibirsk...

– Domnule judecător Vi... Vasile, protestez. Dacă ne întoarcem iar la Novosibirsk, nu îi mai dăm niciodată de capăt. N-am spus mai mult, mi se părea de înţeles că la capăt mă aştepta Astrid...

– Obiecţie respinsă – spuse, hotărât, Vigilante. Era decis să nu mă lase să punctez în ochii nimănui. Se pare că apărarea nu s-a pregătit cum trebuie. Solicitaţi amânare?

– Doamne fereşte! Asta ne mai lipseşte, să amânăm. Ne apucă zorile! Şi bănuiesc că toată lumea vrea să se culce la loc. Am dreptate, domnişoară Felisia?

– Sigur. Eu nu m-aş întoarce aşa repede în pat. Mi-e frică de replici. Dar Viorel are mâine antrenament...

– Aşadar, Novosibirsk, iarna. Singur în carceră, că mi se făcuse din nou de moment poetic cu Ludmila. Ludmila – gardianul. Şi apare ea, pe la miezul nopţii, cu doi bujori. Nu, nu în obraji. Doi bujori adevăraţi, abia ce se desfăcuseră din boboci. Îi văd şi-acum: mari, mov, cu un parfum discret, dar suficient ca să înlăture mirosul de tinetă. Ludmila era în al nouălea cer: era prima dată când înfloreau bujorii în sera închisorii. Toată noaptea mi-a citit poezii ruseşti despre flori. I-am recitat şi eu din Macedonski. Am înlocuit rozele cu bujorii, că ea tot nu ştia româneşte. În zori mi-a lăsat bujorii în gamela pentru apă. Nu mi-am dezlipit ochii de la ei toată ziua. Spre seară însă a venit în control schimbul ei, un rusnac care bănuia că ne cam întindem la poezie. Când a văzut bujorii, a început să răcnească, mi-a dat un bocanc în burtă, şi mi-a călcat bujorii în picioare. Am simţit atunci, aşa cum a scris şi poetul, cum bujorii mor în mine. Întors de la carceră la comun, am plănuit a patra evadare.

Tataia, cuprins de amintiri, sau numai de dragul argumentaţiei acuzatoare, se întindea pe domeniul meu poetic. Simţeam pericolul, aşa că, precaut, ca să nu-i mai dau prilejul lui Vigilante să-mi respingă obiecţia, am bombănit:

– Eram sigur! Legătura cu acest caz este irelevantă. Subţire. E în doi peri, adică în cei doi bujori. Şi, la urma urmei, bujorii noştri au fost agresaţi în aer liber, nu în spaţiu închis...

Nu m-a aprobat nimeni. Povestea spusă de Tataia prinsese. 

– Şi cum s-a terminat povestea? – întrebă Astrid. V-a mai citit poezii?

– Nu, domnişoară. S-a terminat cu bujorii, s-a terminat cu poezia. Consecinţele nu s-au arătat imediat. Aşa e şi în cazul nostru: nu putem estima acum, exact, ce repercursiuni va avea, în timp, agresiunea fraţilor Papadopulos... Peste vreo două săptămâni, Ludmila a fost mutată disciplinar într-un lagăr de prizonieri de război nemţi. În ’65, când m-am eliberat, era deja măritată cu locţiitorul politic al comandantului acelui lagăr. Îl luase pentru că individul se da drept nepot de unchi al lui Maiakovski. Tipul nu scria poezii, dar bea de stingea. Oricum, închisoarea aceea n-avea seră, astfel că acei doi bujori, cei pe care mi i-a adus mie, au fost ultimii bujori pe care Ludmila i-a văzut şi i-a admirat.

– Cam trist – spuse madam Voaleta. Se vede că pe dumneata te-a marcat întâmplarea aceasta...

– Categoric, stimată doamnă. Când m-am întors în ţară, ca prizonier la ruşi nu prea aveam unde să mă angajez. În armată – nici vorbă. Aşa că m-am angajat paznic la Expo Flora. Când înfloreau bujorii nu dormeam nici noaptea. Aşa m-am cunoscut cu domnul judecător Vasile, pe atunci paznic de pescuit la Administraţia Parcurilor. Eu cu florile, dumnealui cu pescarii ilegali. Când nu erau bujorii înfloriţi, jucam table...

– Auzi, Vasile, cu cine mă mărit? Căci eu sunt aia cu bujorii, nu? Într-o viaţă viitoare mă mărit cu un poet. Că un beţiv am în asta...

– Mami, io pe lângă alţii sunt mic copil. Aia-i băută? O bere, acolo, la table? Sau o sticlă de vin pe care o cinstesc la butic, cu clienţii?

– O sticlă cu fiecare client vrei să zici. Lasă Vasile, să mai îmi ceri tu – tanti Nuţi îl maimuţări pe Vasile –: „Mami, am poftă de nişte clătite cu dulceaţă!” „Mami, de când n-am mai mâncat noi dovlecei umpluţi”. Mă mai superi tu mult, şi să vezi cum las aleea nemăturată...

Dulceaţa ca dulceaţa – putea să fie şi de cireşe. Deşi nici nu se compară, în clătite, cu aceea de vişine. Dovleceii puteau să fie şi ardei umpluţi. Dar perspectiva aleii nemăturate de la scara A îl făcu pe Vigilante să dea înapoi.

– Mami, ştii tu că fără tine scara asta n-ar fi nimic. Cu tine o să fiu şi în viaţa asta, şi în cea viitoare. Nu te las eu pe mâna unui rusnac beţiv, fie el nepot de poet, sau locţiitor ţucălar de închisoare. Nu vezi cât de aprig mă lupt să-ţi apăr bujorii, munca ta şi fala curţii noastre? Îi punem noi la pământ pe mişeii ăştia. Cum au pus şi ei bujorii la pământ...

– Bine-bine –  se calmă tanti Nuţi. Vezi că am notat tot. Să nu vii mâine să zici că nu ţi-am spus...

– În concluzie – se grăbi Tataia să aplaneze, ca şi altădată, cearta celor doi – consecinţele acestei agresiuni sunt incalculabile la momentul acesta din noapte. De aceea, pedeapsa pe care această onorată curte o va da în cazul acestui act criminal trebuie să fie drastică. Acuzarea propune muncă silnică pe viaţă. Pedeapsa să fie executată la faţa blocului. Aici, în această curte. Inculpaţii nu vor fi încarceraţi, dar vor munci zilnic în această curte, câte 8 ore, măturând aleile de la scara A şi B, îngrijind florile, udându-le, spălând maşinile lui Viorel şi ale scriitorului, făcând piaţa pentru doamna Voaleta şi pentru doamna Nuţi, şi având grijă, ca de ochii din cap, de tufa de bujori, astfel încât un alt act de agresiune de o asemenea bestialitate să nu mai aibă loc. Totul – fără plată. Apă doar, atât. Agresorii vor achita de asemenea cheltuielile de judecată, sub forma a cinci sticle de „Krepkaia”, cinci de şampanie „Veuve Clicqot”, plus o invitaţie pentru toată lumea, inclusiv publicul asigurator, la restaurantul „La Fitze”...

– S-a desfiinţat, Tataie – sâsâi Felisia. Schimbă în „Bamboo”...

– Bamboo să fie.

– Seara, sau la prânz? – ceru precizări doamna Voaleta. Ştiţi, contează pentru ţinută. Nu poţi merge acolo, la prânz, în rochie de seară. Aş recomanda pentru doamne şi domnişoare rochiţe uşoare, din imprimeuri. Decolteu larg, cu sutien semi-cupă...

– Eu nu port sutien – se nelinişti Astrid. Merge un tricou de bumbac, fin mulat?

– Merge, drăguţă – anihilă madam Voaleta efectul de bombă pe neuroni al faptului că asiguratoarea poetă nu are nevoie de niciun suport când e vorba de luat lumea în piept. La bărbaţi, şi anul acesta, pantaloni şi bluză Sahari, kaki. Pantofi sau bocanci soldăţeşti...

– Aşa, ca noi? – deschise şi Petraş Papadopulos gura, uitând de reglementarul „Permiteţi să raportez”. Şi, parcă pentru a-i cere confirmarea expertei de pe genunchii săi, întinse piciorul drept, împreună cu dreptul doamnei Voaleta...

Niciunul din cele două picioare nu arăta rău. Pantoful de lac, negru, din piele fină, îmbrăţişând cu bareta o gleznă încă fină, se sprijinea – cu un toc cui, de 10 cm – pe un bocanc robust, încheiat cu şireturi groase, trecute prin două rânduri de capse inoxidabile, caracteristic trupelor de desant aerian.

– Dar de ce să măture şi la scara B? – protestă Vigilante. Tanti Nuţi părea a-i da dreptate. Numai bujorii noştri au fost agresaţi, să muncească numai la noi.

– Noi n-avem bujori – lămuri Viorel situaţia. Fotbalistul deschidea gura pentru prima dată de când coborâse în curte. Era firesc, fotbaliştii trebuie să ştie să se exprime doar pe teren.

Era cât pe-aci să fiu furat, ca şi ei, de deznodământul propus de Tataia. Nu era rău să mă aleg cu maşina spălată zilnic, şi asta fără să stau două ore la coadă la „Car Wash”, şi fără să scot din buzunar 150-200 mii vechi, dar buni la altceva. Era rău pentru că, dacă lăsam lucrurile aşa, mi se răpea recitalul de avocat al apărării...  

(Sfârşitul capitolului 6 - va urma)