George Dinu - Catre fata nevazuta a New York-ului - Cap 25 Cel mai apropiat consulat roman

Capitolul 25. Cel mai apropiat consulat român

Liniştea care cuprinsese Casa fără Pisic la miez de noapte ne făcu să dormim toţi neîntorşi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Parcă şi împrejurimile erau mult mai liniştite. Era dimineaţă, o altă dimineaţă, o altă zi. Dar cu totul alta! Parcă trecuse uraganul şi toţi, de prea multă oboseală, risc, suspans sau de prea multă concentrare, căutau liniştea. Toată localitatea parcă intrase în doliu special pentru noi. Ceva se întâmplase după plecarea noastră şi altceva se întâmplase după venire. Cred că fusese un fel de eclipsă totală. Trăsei cu urechea încercând să apreciez timpul doar după zgomotele din jur şi, nedorind să alung somnul, nu făcui nici o mişcare. Nu se auzeau decât uşoare sforăituri de diverse naţionalităţi. Plutea un aer greu de usturoi şi cârciumă, iar burniţa de afară anunţa că venise în sfârşit toamna. Se făcuse răcoare. Îmi înfundai capul cât mai mult în haina de piele, să îmi încălzesc nasul, mă strânsei făcându-mă ghem şi, cu genunchii la nas, îmi continuai somnul. Cu toată moleşeala, un sentiment de maturitate mă cuprinsese, simţind că se apropia sfârşitul prostiei. Eram ca după un joc de poker la care pierdusem toţi banii şi, cu buzunarele goale, reîncepeam să învăţ adunarea, bătrâneşte, ca să nu o mai uit niciodată. Dorisem să uit istoria de ieri, considerând că uitarea spală creierul, îl apretează şi, cu creierul apretat şi adunarea învăţată, puteam trece la pasul următor, adică la înmulţire. Toate astea se puteau face în somn, fără mişcare, conservându-mi astfel energia fizică de care începusem să duc lipsă şi ascuţindu-mi inteligenţa fără efort. Experienţa asta tâmpită de ieri se părea că poate să continue la infinit dacă noi am fi rămas oameni de înţeles, răbdători, cu frică de Dumnezeu, care ne învăţase să nu punem întrebări tocmai la biserică. Dar terminând de învăţat adunarea, iar mai apoi înmulţirea, având şi creierul apretat, erai din start mai deştept decât ieri, mult mai deştept decât alaltăieri şi de-a dreptul savant faţă de luna trecută. Savant fiind, puteai să dormi liniştit chiar şi aici, la tropice, fără act de identitate, căci un savant nu are nevoie de act de identitate pentru a rezolva problema. El se foloseşte de creier, deoarece îl are.

Aşa eram eu acum, gânditor şi mai savant decât în luna noiembrie, când umblasem pe la colţurile Ambasadei americane cu paşaportul în mână, crezând că voi putea obţine mult râvnita viză. Acum, fără paşaport şi mult mai deştept, mă gândeam că înţelept ar fi să merg la Ambasada României, întrucât mai eram încă cetăţean român şi fiecare ţară îşi apără cetăţenii ei oriunde s-ar afla, pentru că aşa fac şi americanii.

Încet-încet mă trezii, aşteptând ca porumbeii să dea primul semn de viaţă şi astfel să putem intra în normalitatea de aici. Dar toţi, chiar şi porumbeii, refuzau reîntoarcerea la realitate, preferând să doarmă, sau măcar să se prefacă. Refuzau astfel în mod tacit şi diplomatic condiţia de existenţă impusă, dorind fiecare să se izoleze în el însuşi, negăsind încă un sprijin în altcineva. Ne treziserăm cu toţii în situaţia că, fără identitate, noi nu mai eram noi. Noi eram nimeni, iar nimeni nu poate exista la infinit. Descoperiserăm acum că aceia pe care îi invidiasem că vorbesc prost româneşte şi foarte bine englezeşte erau mai proşti decât noi. Mult mai proşti, iar cu omul prost plecat la drum nu ajungi departe. După paisprezece zile de la plecarea de acasă, ne aflam în acelaşi loc ca acum zece zile, mult mai goi de speranţe, obosiţi, sictiriţi, amărâţi că ne născusem într-o ţară bogată cu oameni proşti. Că ne născusem, crescusem şi ne alesesem rudele fără să putem alege, pentru că toţi erau o apă şi un pământ. Adică la fel de proşti şi, oriunde te-ai fi gândit să mergi pentru a te salva, descopereai că dai de acelaşi lucru. Povestea de ieri îmi tăiase cheful să vreau să merg mai departe şi tot povestea de ieri îmi tăiase posibilitatea de a mă mai întoarce înapoi. Devenisem un fel de statuie de bronz cu arma în mână, bună să marcheze centrul unui oraş mare, precum copia fidelă a Romei de aici, din această republică insulară. Devenisem un fel de statuie care nu se mai putea mişca din locul unde o aşezaseră alţii, pentru că o statuie nu este ea. Este altcineva care a fost cândva. Experienţa asta trăită ieri mă aducea astăzi în faţa unei alte posturi neimaginate vreodată: cea de statuie.

Stăteam acum ca o statuie, chircit sub haina mea de piele ultramodernă, croită parcă special pentru această nouă experienţă, cu speranţa goală, rememorând cele povestite de Dragomir, mult mai puţin hoţ decât ceilalţi doi americani de adopţie. Dragomir mai avea multe de învăţat într-ale minciunilor şi hoţiei, el având încă din când în când mici zvâcniri de cinste naivă, rămasă poate de pe vremea când era sugar. La ieşirea de la Ministerul de Interne dominican, în autobuz, la întoarcerea către casă, acest băiat se aşezase lângă mine, din instinct poate. Dorea să îşi găsească şi el perechea, spre a-şi defula tensiunea prin care trecuse. Mutrele noastre, ale tuturor, fără excepţie, fuseseră la fel. Toţi am fi dorit să plângem pe umărul celuilalt, cu condiţia ca totalul nostru să fie număr par. Aşa ajunsesem la situaţia ca paritatea să o stabilească acest băiat de 26 de ani, când urcase ultimul în autobuz. El se aşezase lângă mine, pentru că nimeni nu dorise să se aşeze lângă mine. Perechile fiind formate, iar autobuzul pus în mişcare, începusem o mică şuşoteală generală, la modul doi câte doi faţă în faţă. Era eliberarea celor şase ore de comprimare din încăperea cu microfoane în tavan, unde acumulezi multe întrebări, multe descoperiri, care, ţinute în aceeaşi cutie craniană, tind să sporească singure precum drojdia de bere. Nu ştiu ce discutau ceilalţi în mare secret şoptindu-şi la ureche, dar cred că aceeaşi poveste legată de ceea ce se întâmplase, al cărei deznodământ abia acum devenise certitudine. Cele şase ore de aşteptare continuă ţesuseră în mintea fiecăruia diverse variante, dar toate optimiste, şi abia acum puteam trage concluziile. Iar concluziile se spuneau pe şoptite, doi câte doi, pentru că nu erau defel optimiste.

Concluzia acestui băiat de Bucureşti, ajuns american cu cetăţenie dar fără paşaport, era una singură: consulul american, care îi interogase separat, se prinsese că ei intenţionează să ne ducă în America. Le spusese clar şi pe faţă, ca între americani, şi le tăiase orice speranţă că îi va ajuta la recuperarea paşapoartelor, lăsând totul la aprecierea autorităţilor dominicane. Le spusese “I'm sorry”, le urase “good luck” şi întorcându-le spatele plecase la casa lui. Chestia asta îl speriase rău de tot pe Dragomir, acesta neavând încă puşcărie la activ sau vreo astfel de şcoală, fiind obişnuit doar cu minciuni servite părinţilor sau prietenilor care nu îl luaseră încă de gât. Problema acestui băiat devenea mai complicată decât a noastră. Făcu o mică pauză, gândind dacă să mai vorbească sau nu, şi, presat de ce avea pe cuget, continuă să îşi descarce sufletul, ca într-un sac fără fund care eram eu – eu, cu faţa mea de est-european prost, ce mă miram, îl compătimeam sau îl încurajam în funcţie de spusele lui.

Îi făcui o impresie bună din start, consolidându-i sentimentul că poate avea încredere în mine mai mult decât în fratele lui, Daniel, care îl abandonase plecând cu Sara la o partidă de sex nocturn. Îl înţelesesem şi pe Daniel, că, odată ieşit de la semi-puşcăria în care stătuse timp de şase ore, cu libertatea în faţă, ca un militar în termen care-şi sfârşise stagiul militar, prima nevoie fiziologică fusese să îşi descarce hormonii.

Teoria asta a mea, expusă cu viteza cu care mergea autobuzul, îl încredinţă pe Dragomir că eram băiat de înţeles, că nu le purtam pică şi chiar îi compătimeam, oferindu-le la o adică sprijinul meu moral. Ne făcurăm pe loc un fel de fraţi de cruce şi astfel aveam să aflu mult mai uşor şi aproape de la sursă întortocheatele căi ale Domnului privind această afacere cu proşti, adunaţi din România, Iugoslavia, poate în viitor şi de pe alte meleaguri. Băiatul ăsta avea şi darul vorbirii, ştiind unde să aşeze în vocea lui semnul exclamării sau semnul întrebării, după o teorie proprie, care spunea că primul lucru pe care trebuie să îl înveţi odată ajuns în America este să “bulşitezi”.

– Să “bulşitezi”? – întrebai eu naiv, explicând că nu ştiu o iotă engleză.

– Să “bulşitezi”, George! Lasă că o să te învăţ eu engleză cât o să mai stăm aici. Nu îţi face griji – continuă el stânjenit de mirarea mea provincială, cu toate că eram băiat de Bucureşti, ca şi el.

Dragomir îşi luase cetăţenia de curând, mă refer la cea americană. Şi, cu diploma în mână, neavând paşaport, pentru că fratele lui, Daniel, îl ridicase de la ghişeu dându-se drept el, venise pe această insulă cu gândul să o prostească, confundând-o cu România. Fraza asta cu paşaportul unuia dat în mâna altuia de către oficialităţile americane ce se ocupau cu aşa ceva mă lăsă confuz. O băgai la cutia unde aşezasem şi teoria cu “bulşitatul” şi lăsai băiatul să şoptească mai departe problema lui. Dar problema acestui băiat era lungă şi se lungea pe măsură ce el oscila ca un pendul între cinste şi minciună, între “bulşitat” şi minciună, pe măsură ce eu începeam să par impresionat de scornelile lui ca şi cum le-aş fi crezut.

Mă uitam la el şi mă miram, adoptând mutra unui elev leneş care se prefăcea că este foarte atent la spusele profesorului pentru a-l impresiona, dar care se gândea de fapt la joacă. Eu ascultam spusele acestui “bulşitar” notoriu gândindu-mă ce primeşte America cu braţele deschise, cu vize în regulă date la Bucureşti, şi mai ales ce protejează ea, cu Constituţia ei invidiată de tot globul. Dar America nu însemna numai acest “bulşitar”, cu toate rudele lui, cu popii newyorkezi sau cu alţi mincinoşi persecutaţi, chipurile, de regimul comunist. Consulul care îi intervievase pe aceşti hoţomani dădea răspunsul: acest mare miracol, America, nu era Columbia, Rusia, China sau alte ţări mari, unde legea este un fel de poezie de speriat copiii orfani. Republica Dominicană era o colonie americană cu statut independent, pe cât se putea înţelege, de care dominicanii nu se ruşinau, cu instituţii unele de-a dreptul comedii recunoscute internaţional, dar pe care acel consul american le respecta, pentru că asta era misiunea lui.

Aici se complica şi povestea acestui american cu diplomă în loc de paşaport, care crezuse iniţial că oficialul american este un fel de tată-mare, venit să îşi ia nepoţii acasă de la furat pepeni, surprinşi de paznic. Dragomir dorea să îmi povestească rapid cât mai multe, pentru ca eu să compilez, să gândesc puţin şi să îi dau răspunsul pe loc. Băiatul ăsta era speriat de-a binelea, gândindu-se că putea pierde cetăţenia abia primită, urmând ca fratele lui să nu o mai obţină niciodată. Dar aici se oprise şi atenţia mea, întrebându-mă unde se termină deşteptăciunea Americii şi unde începe prostia ei. Sau, ce se ascunde sub masca acestei aşa-zise prostii ce-i favorizase pe mulţi hoţi de buzunare veniţi din ţările comuniste pe post de persecutaţi politic. Începusem să mă frământ: de ce mă duc eu în acea ţară, unde urma să mă întâlnesc şi să mă salut cu această pleavă a omenirii, cu viză de trecere fără restricţii pe tot mapamondul? ¥inui întrebarea în capul meu, la mare secret, şi continuai să îmi păstrez mimica de tont, pentru a nu-mi trăda gândurile şi a-l pierde pe Dragomir de frate. Autobuzul ajunsese la Casa fără Pisic cu povestea lui Dragomir abia pe sfert, cu suspansul la jumătate şi curiozitatea mea la maxim. Neavând răspunsul dorit de la mine, acest băiat coborî primul şi o tuli spre casa viitoarei posibile cumnate, pentru a se consulta în privinţa viitorului.

Ghemuit sub geaca mea de piele, cu cojocul sub cap, mă piteam de răspunsuri precum un şcolar prins de profesor copiind. Inima începuse să îmi bată accelerat, poate de teama aflării răspunsurilor sau poate pentru a compensa lipsa de oxigen de sub cojoc. Scosei nasul afară, constatând că uitasem că este zi şi că noaptea nu se poate prelungi la infinit doar pentru a visa. Oana şi Bogdan erau şi ei treji, cu ochii deschişi, gânditori în micimea trupurilor lor. Veni dimineaţa în care nu ne mai dădurăm “bună dimineaţa”. Trecusem fiecare pe cont propriu într-un fel anume, iar comunicarea suferea, intrând într-o pauză. Era ca înainte de divorţul iminent, când nu ai curajul să îl anunţi rudelor, dintr-o mândrie prostească.

Bine crescuţi totuşi, ne spuserăm pe nume, ne schimbarăm pe rând în ţinută de stradă, uitându-ne la perete dintr-o falsă pudoare şi ne hotărârăm din priviri ca, până la aflarea unei soluţii viabile, să apelăm la un compromis, care ne-ar fi fost de mai mare ajutor decât separarea totală. Ne hotărârăm să mergem în oraş, în Santo Domingo, la Ambasada României. Ideea asta ne venise lui Bogdan şi mie simultan, fără să comunicăm verbal. Eram ca doi şcolari fugiţi de la ore, iar casa rămânea ultimul şi singurul adăpost. Îmbrăcaţi oarecum decent pentru această insulă a vacanţelor şi nu numai, cu Oana în frunte, o luarăm către ieşire, pe uşa din dos, unul câte unul, pentru a nu trezi prea mult curiozitatea celorlalţi, nemaiavând chef de poveşti, comentarii sau sfaturi. Scăparăm uşor, întrucât amorţeala celorlalţi, obişnuiţi să gândească alţii pentru ei, se perpetua. Dormeau aproape toţi. Era şi somnul un refugiu, iar în multe situaţii dădea rezultate, nefiind, în plus, cu nimic primejdios.

Agoagoa veni repede. Drumul către Santo Domingo devenise aproape o navetă. Nu ne mai impresionă bomboana gratuită dată la urcare şi nici confortul micilor autobuze japoneze. Totul se încadra într-un normal al vieţii, de ai fi zis că aici ne născuserăm. Ocuparăm locuri pe alese şi începurăm să privim ceea ce credeam că ştim deja. Dar de priveliştile astea tropicale nu te saturi niciodată. Ele nu sunt la fel, pentru că natura, cu verdeaţa ei, creşte repede, găsind lucruri noi, cu frumos proaspăt crescut peste noapte. Cei din jurul nostru nu ne mai priveau curioşi. Se obişnuiseră cu lipsa noastră de bronz, nemaimirându-se de ce venisem aici. Ne făceam planul din mers, câştigând astfel timp, iar confortul autobuzului, cu răcoarea gratuită, ne stimula să gândim mai bine. Primul lucru pe care trebuia să îl aflăm era adresa Ambasadei României, iar asta nu se putea face chiar din autobuz. Şoferii de aici nu erau ca aceia din România noastră primitivă, mai toţi cu liceu şi cu vaste cunoştinţe căpătate din cititul cărţilor. Aici omul avea meseria lui, cu ştiinţa ei şi nimic mai mult. De România puţini auziseră şi nici nu îi interesa, iar revoluţia noastră fusese un subiect interesant bun de urmărit doar la televizor. În fond, fiecare popor îşi fabrică propriile revoluţii, mai devreme sau mai târziu, în funcţie de cum îi cade mai bine la mână.

Ajunserăm în centrul oraşului, lăsarăm în pace magazinele care ne atrăgeau ca magneţii şi încercarăm să intuim unde am putea găsi informaţia dorită. Din instinctul cu care venisem de acasă, ne îndreptarăm către primul poliţist cu o oarecare rezervă, simţindu-ne cu musca pe căciulă. Trecurăm peste prejudecăţi şi grăbirăm pasul, luând-o de-a dreptul prin intersecţia plină de maşini, care claxonau din cu totul alte motive. Rezultatul fu ineficient, întrucât de România nu prea se ştia sau, cel mult, se confunda cu micile republici sovietice. Dar omul legii fu binevoitor, ne ascultă, ne privi nesuspicios, chiar prietenos, şi ne arătă biroul de informaţii turistice. Plecarăm neîncrezători în direcţia indicată de poliţist, întrucât problema noastră nu avea iz turistic. Biroul de informaţii turistice fu de ajutor, iar răspunsul ne puse în situaţia de a ne vedea exilaţi pe această insulă pe o durată nedefinită. Cel mai apropiat consulat al ţării noastre se afla în Venezuela, la Caracas, unde se putea ajunge doar cu avionul. Dar... Dar pentru orice tentativă de plecare de pe această insulă aveai nevoie de paşaport.

Ieşirăm complet dezumflaţi, dezorientaţi şi cu chef de a bea ceva tare, pentru a ne ameţi creierii umflaţi de nervi. Primul restaurant, întâlnit în colţul opus, ne primi cu braţele deschise, văzând în noi nişte oameni doldora de dolari. Brugalul, acel rom autohton, ce semăna cu romul Jamaica fabricat la noi, dar de foarte bună calitate, ne dădu euforia să ne consolăm cu dictonul “sănătoşi să fim, că belele gârlă”.

Idei nu mai aveam şi ieşirăm afară la aer să căscăm gura. Vacanţa se întrevedea mai lungă decât crezusem, cu preţurile ne acomodasem, schimbasem deja primii bani şi acum ne jucam de-a dominicanii fără serviciu. Mergeam aiurea, fără ţintă, neştiind încă ce uriaş potenţial turistic are această insulă şi crezând că timpul se poate da înapoi, la orice perioadă ne-ar fi surâs. Ni se părea că timp aveam berechet, iar de economisit banii uitasem. Ne împrietenisem din nou şi redevenirăm rudele care fusesem până la plecarea din Bucureşti. Bun şi Brugalul ăsta la ceva! Ne hotărârăm ca la întoarcerea la Casa fără Pisic să cumpărăm o sticlă de un litru şi să continuăm tratamentul până om îmbătrâni pe această insulă, ca trei Robinson Crusoe.

Într-o oarecare măsură insula avea potenţial pentru emigranţi sau întreprinzători, de vreme ce erau tot felul de restaurante italieneşti, chinezeşti, hoteluri cu nume ca Viena, Berlin, Paris, cu modă şi haine aduse din Europa, cu chinezărisme la toate tarabele ce vindeau amintiri, trebuind să fii foarte atent ce cumperi, pentru a nu pleca acasă cu melci, scoici sau corali fabricaţi în China.

Intrarăm în primul magazin de discuri şi casete audio, mai mult să ne răcorim, şi începurăm să umblăm printre rafturi ca printr-un labirint de la Târgul Moşilor din Obor. Fiecare căutam ceva, conştienţi că nu o să cumpărăm nimic. Discuri muzicale ne mai trebuiau şi puteam să ne gândim în viitor la mobilă sau vase de bucătărie... Prin rafturile pline cu tot ce se găsea în lume în materie de muzică, Bogdan descoperi colecţii întregi cu piesele lui Gheorghe Zamfir, prelucrări ale lui Dumitru Fărcaş şi câteva discuri cu Maria Tănase, gândindu-ne câţi români or fi oare pe această insulă. Instinctul nostru, cât şi surpriza vameşilor şi a altor oameni de aici la auzul cuvântului “România” ne spuneau că nimeni în afară de noi. Priveam discurile lui Gheorghe Zamfir, pe ale căror coperte erau imagini din România, şi mi-o imaginam pe mama stând în faţa atlasului pe care eu îl uitasem desfăcut, privind tristă la micul punct roşu de carioca ce marca locul unde ne aflam acum. Adică Santo Domingo. Răcoriţi, dar cu nostalgia aprig zgândărită, ieşirăm din magazin ca din Muzeul Satului, întrebându-ne care direcţie este mai bună de apucat. Ne hotărârăm să ne întoarcem la bază, adică în Boca Chica.

Traversarăm strada către colţul unde se aflau terminalele microbuzelor, unde aveam să constatăm că era locul de maximă aglomeraţie al acestei insule. Dar, în mod paradoxal, nu pentru că aici ar fi fost traficul cel mai ridicat de maşini. Nu! Însă aici era latinitatea în toată splendoarea ei. Latinitate care dorea să demonstreze omenirii că se poate oricum. Aici a fost locul unde am râs cel mai mult din viaţa mea.

Era prima dată când aveam şansa să vedem ce înseamnă o oră de vârf în Caraibe, şi pentru că nu înţelegeam nimic din logica după care veneau autobuzele, ne hotărârăm să ne instalăm pe o bancă din faţa unei mici prăvălii ce vindea răcoritoare. Odată aşezaţi, aşteptarea deveni mult mai uşoară, iar treptat chiar confortabilă, apoi de-a dreptul amuzantă şi culmină cu decizia noastră de a nu mai pleca din acest loc până când comedia comediilor nu se va termina. Autobuzele se lăsau aşteptate, ca la circ, când, din lipsă de spectatori, ba începe circul, ba nu începe. Astfel, mai venea câte un autobuz gol, dar care nu oprea, mai unul care oprea să anunţe că este defect, apoi unul arhiplin nu ştiu de unde, iar între timp lumea se aduna de pe la serviciile abia terminate. Şi, semn că ora de vârf încă nu venise, autobuzele îşi continuau ritualul nestingherite. Cineva, poate Cel de Sus, aranja ca treaba să meargă cât mai bine, în intenţia de a demonstra că se poate oricum. Aglomeraţia asta în continuă creştere era ca atunci când frămânţi coca pentru cozonaci şi când, tot punând făină, nu bagi de seamă că aluatul s-a umflat şi nu o să mai încapă în tăvi. Dar tu continui să frămânţi şi să torni făină. Când însă vine momentul să o pui în tăvi pentru că nu mai încape în lighean, de frică să nu descrească, te apucă disperarea, mâinile ţi se încurcă, dreapta se bagă în locul unde ar trebui să lucreze stânga, iar de stânga să nu mai vorbim... Stânga, ca orice stângă, o ţine pe-a ei, adică nu face mare lucru, pentru că tu eşti dreptaci. Şi de aici începe comedia, fiindcă tăvile, aşezate iniţial în stânga, nu mai pot fi mutate în dreapta, pentru că în dreapta se află ligheanul plin de coca grea ca plumbul.

La o situaţie similară se ajunsese aici. Oameni tot veneau, se roteau dintr-un loc în altul neştiind unde vine autobuzul dorit, întrucât maşinile veneau una după alta, într-o ordine în care dorea şoferul, adică stăpânul. Astfel, ordinea iniţială, bazată pe regula aşteptării la rând, se transforma pentru unii în regula cine aleargă mai tare după autobuzul de care de fapt nu avea nevoie, în vreme ce alţii plecau de la cel sosit pentru că nu era cel bun. Şi toată treaba asta era posibilă deoarece latinul este fire poetică, iubeşte muzica, dansul, iar autobuzele nu avea număr de linie sau alte indicaţii privind direcţia. Ele puteau merge oriunde doreau şoferii, stăpânii lor, după interesul de a pleca cu autobuzul cât mai plin şi pe o rută cât mai scurtă, pentru a mai prinde o dată bătaia peştelui, adică ora de vârf aici, în Caraibe. Ora de vârf în Caraibe însemna ora la care latinul a terminat slujba, iar de acum încolo începea dansul, băutul şi făcutul micilor dominicani. Muzică era cât doreşti şi pe toate gusturile, ieşită din burţile multor combine muzicale cât şifonierele, târâte de o mulţime de tineri ca pe copiii duşi dimineaţa cu forţa la grădiniţă. Comedia continua fără supărare, pentru că între latini nu există supărare. Ea continua fiindcă încet-încet te prindeai care e şmecheria, intrai într-un autobuz şi, dacă era cel bun, te aşezai pe scaun, iar dacă era cel prost, coborai pe uşa din spate, urcând în următorul. Dar treptat locul se golea, pentru că mulţi călători nimereau dintr-un instinct nativ din prima. Urma apoi alt contingent de autobuze, care parcă erau ieşite direct din accident, întrucât cele bune se terminaseră, iar aici era a doua Americă, unde se putea orice. La al doilea contingent de autobuze lipseau geamurile laterale, scaunele şi mânerele de la uşi. În ele urcai şi comandai unde doreşti să mergi, strigând tare, să te audă toţi, că doar din acest motiv nu aveau geamuri, sau poate din alte motive, iar mai departe treaba mergea singură, fiecare alergând la maşina unde se putea împerechea cu cel deja urcat, timp în care autobuzele se târau încet-încet, ca melcii, pentru a da posibilitate altor autobuze să vină din spate. Şi asta fiindcă ora de vârf era scurtă, autobuzele nu prea aveau numere, iar poliţia, care nu se grăbea să-şi facă apariţia pentru că locuia pe aceeaşi insulă cu aceşti oameni, venea când piaţa era goală, frumoasă, europeană.

Dar până când piaţa să fie goală, mai erau mulţi de cărat acasă şi venea rândul taximetrelor, mai bune sau mai rele, sosite în aceeaşi ordine ca la teatru, adică lumea bună înainte, lumea proastă mai la coadă, iar taximetrele proaste erau ca şi autobuzele proaste, scăpate probabil din aceleaşi accidente, deoarece aveau cam aceleaşi lipsuri. Geamuri, mânere, tapiţerie, dar aveau muzică stereo şi trei locuri în faţă, pentru că aşa se purta în America anilor '60. Şi aşa, în “America anilor '60” se urcau câţi încăpeau, se plătea o singură dată punând mână de la mână, iar şoferul, stăpânul, alerga prin oraş lăsându-i la vatră pe toţi din maşină, fără supărare, pentru că erau toţi de pe aceeaşi insulă. Dar ca să urci în maşina anilor '60 nu era lucru uşor, dat fiind că ea nu prea avea mânere, uşile nu prea se închideau, iar odată urcat, trebuia să faci repede loc pentru altul de afară, în faţă şi-n spate, pentru că taxiul anilor '60 nu pleca până nu era plin ochi, gata să dea pe-afară precum coca din lighean. Iar dacă dădea pe-afară, şoferul cobora şi te ajuta să încapi mai bine, împingând altul peste tine. Odată ultimul intrat, trântea uşa cu putere până se deschidea cealaltă din partea lui, sau capota, de credeai că sunt automate.

Priveam noi, cei trei români amărâţi, această debandadă, leşinând de râs în văzul tuturor, care nu se supărau, ba chiar zâmbeau şi continuau să se urce în comediile pe roţi. Am crezut că facem infarct, că renunţăm definitiv să mai mergem la Casa fără Pisic, care era tristă şi în doliu. Această oră de vârf dominicană m-a întinerit cu mulţi ani. Lacrimile noastre uscate de căldura de-afară ne răcoriseră faţa, amăreala din suflet ne dispăruse, iar ea, viaţa, continua voioasă şi pentru noi, cei pedepsiţi de soartă să ne tratăm cu Brugal până la bătrâneţe sau până om primi paşapoartele. Dar până atunci trebuia să mai mâncăm mulţi platanoşi, să bem multă apă de la robinet, să mai ascultăm multe minciuni ale părintelui şi să învăţăm să “bulşităm” ca americanii adoptaţi.

În toată nenorocirea care se abătuse asupra capetelor noastre pe această insulă, câte un noroc mai pica şi pe noi. Tot aşteptând să ni se potolească râsul, ora de vârf trecu şi începură să vină autobuzele cele bune, aproape noi, ţinute poate pentru Paşte. Cu inventarul încă nedescompletat, Agoagoa ne duse val-vârtej la “căsuţa cu sârbi mici, cu români şi cu furnici”.

Furnicile din Republica Dominicană au mare legătură cu vacanţa noastră forţată, cu neplecarea vaporului şi chiar cu confiscarea paşapoartelor noastre. Furnicile din această insulă circulă numai în şir, iar o dată ce calci un şir de furnici dominicane, îţi merge rău, ţie, prietenilor care sunt cu tine şi chiar duşmanilor tăi. Teoria asta ne-o spusese un dominican, dar noi, europeni, nu îl luasem în serios, pe motiv că ele erau furnici dominicane. Furnicile dominicane sunt mult mai harnice decât furnicile noastre româneşti şi sârbeşti la un loc! Ele lucrează douăsprezece luni pe an, neştiind că iarna nu o să vină niciodată pe această insulă. Ele vor să le demonstreze dominicanilor care trăiesc pe aceeaşi insulă cu ele că ce pot face ei în şase luni pot strica ele în douăsprezece. Furnicile dominicane trăiesc pretutindeni, în toate casele, fie că au pisic sau nu. Aşa era şi casa noastră fără pisici şi cu furnici, acum, în prag de Crăciun.

Mica noastră escapadă, în ziua de 13, zi cu ghinion recunoscută internaţional, dar trecută în calendar chiar şi la americani, coincise cu momentul sosirii în Casa fără Pisic a mii de furnici, dornice să mănânce gunoaiele noastre, firimiturile noastre, hainele noastre, geamantanele noastre, dulapurile de lemn care gemeau de ulei, suc de portocale, coji de banane, mucuri de ţigări şi resturi de platanoşi, aruncaţi pe şestache ca să nu ne punem rău cu trabahadoarea. Furnicile dominicane sunt precum igrasia la români sau la alte popoare care suferă de frig iarna, vara şi cam tot timpul anului. Odată intrate în casă, nu mai ies decât atunci când pereţii se prăbuşesc sau când găsesc o casă mai nouă şi mai îmbelşugată în gunoaie. Furnicile dominicane sunt mai mari, mult mai bine dezvoltate decât furnicile noastre şi se numesc termite.

Ei bine, în drumul de întoarcere către Casa fără Pisic, înveseliţi de comedia gratuită oferită de comunitatea santodomingheză în cinstea venirii orei de vârf, ne gândeam că o să găsim totul cufundat într-o linişte de doliu, menit să comemoreze eşecul plecării vaporului şi pierderea temporară a identităţii noastre. De la colţul strategic, Casa fără Pisic arăta ca în prag de Paşte, cu toate luminile aprinse, cu o forfotă inexplicabilă, de sârbi şi români alergând în direcţii opuse cu haine în braţe, cu geamantanele desfăcute şi scuturând praful, mai-mai să cadă şi nasturii. Iar toată această forfotă se petrecea la întunericul serii, că, de, era totuşi decembrie, chiar şi aici la tropice. Ne oprirăm în loc, întrebându-ne dacă este bine să mergem sau nu, dacă era ceva periculos sau nu, dar mai ales ce se putuse întâmpla. Gândii instinctiv că poate şocul trezirii la realitate îi proiectase pe toţi cei din grup, intraţi iniţial la hibernare, în faza activă a vieţii, încurajaţi de ideea că vaporul va pleca de Paşte, că până la Paşte mai era mult şi că venea Crăciunul, Anul Nou sârbesc, românesc sau dominican. Şi când mă refer la aceste patru mari sărbători nu exagerez, nu fabulez şi nu am intenţia să fac din ţânţar armăsar numai pentru că dumneavoastră nu aţi fost la tropice! Dar privind Casa fără Pisic de după colţ şi încă sub influenţa tratamentului cu Brugal, cu imaginea comediei văzute în oraş şi pe fondul meu nativ de om spiritual, venirea celor patru sărbători generatoare de petreceri şi uitare de necazuri era singura justificare pentru ceea ce se întâmpla.

Ne luarăm inima în dinţi şi, cu dictonul “ce-o fi o fi”, ne hotărârăm să înaintăm, încet, prudent, pregătiţi să facem stânga-mprejur şi să fugim mâncând pământul dacă ar fi fost ceva contagios şi incurabil. Cu nebunii ăştia te puteai aştepta la orice şi în orice moment. Grupul se mărise, băieţii nou-veniţi din Portugalia păreau puşi pe şotii, iar imaginaţia noastră era infinită. Mai pâş-pâş, mai pâş-pâş, ne apropiarăm de forfota care nu ne băga deloc în seamă, mergând poate pe principiul: “las' că vedeţi voi” sau “cine râde la urmă râde mai bine”, lăsându-ne să ne frământăm creierii. Privii în praful drumului din faţa Casei fără Pisic şi nu descoperii decât ce ştiam eu. Pietre mai mari sau mai mici, urme de maşini, insecte vii sau moarte, furnici şi urme de pipi sârbesc şi românesc. Dar nimic să mă impresioneze, să mă sperie sau să mă lămurească ce se întâmpla în casă. Continuai să privesc totuşi pământul, cimentul din jur şi chipurile celorlalţi, care nu păreau nici vesele, nici supărate, ci mai degrabă ca ale omului la casa lui atunci când descoperă că l-au invadat furnicile, care nu erau totuşi veninoase, dar erau scârboase. Citeam pe feţele lor un fel de ”câhh” simpatic, ca atunci când descoperi că ai făcut puţin caca în propriii pantaloni.

– George, termitele vă mănâncă hainele! – strigă Fetiţa, zis Şerban, care nu reuşise să ţină secretă surpriza pentru noi.

O zbughirăm instantaneu, cu maximă viteză, către camera noastră, urmaţi de rânjetele celorlalţi, care se bucurau că ne venise şi nouă rândul să ne distrăm cu dulcegării tropicale.

Gândul că pierdeam zestrea mea cea mai bună din România mă sperie şi mă înfurie, realizând că întoarcerea acasă gol puşcă ar umple paharul prostiei. Începui să iau totul în braţe la grămadă, disperat, şi o tulii în stradă, urmat de Bogdan şi Oana. Ne ciocnirăm de ceilalţi, care păreau resemnaţi şi acomodaţi cu de-astea de-ale Casei fără Pisic. Ce a urmat a fost o noapte de curăţenie, ca la armată când se anunţă carantină generală, cu luat totul la mână de trei ori, cu scuturat până la epuizare şi cu umblat după furnici prin casă în genunchi.

(va urma)