“Uitaţi cât de absurde sunt întrebările oamenilor: cum să iubesc, cum să dansez, cum să meditez? Cum să trăiesc? Absurde întrebări... însă ele arată sărăcia, sărăcia lăuntrică a omului. A amânat toate lucrurile şi, încetul cu încetul, le-a uitat. Orice copil ştie cum să iubească şi orice copil ştie cum să danseze şi orice copil ştie cum să trăiască. Orice copil vine pe lume complet, gata pentru orice. Trebuie numai să înceapă să trăiască...”      

                                                                                                                                    Osho 

Într-o lume care se mişcă din ce în ce mai repede, oamenii şi-au pierdut de mult reperele. Iar pentru că secolul 21 a adus cu sine explozia ştiinţei şi încet, încet, demontarea miturilor antice, prea puţini dintre noi îşi mai găsesc alinarea în basme legate de religie sau de principii care tanscend fiinţa.

            Dispariţia gândirii religioase, dispariţia oamenilor principiali ai trecutului este deplânsă de mulţi dintre gânditorii actuali. Începând cu mass-media şi terminând cu liderii spirituali, umanitatea îşi deplânge la unison dispariţia sacralităţii. Însă pe lângă acest aspect general considerat tragic, problema cea mai mare astăzi este la nivel individual. Foarte mulţi oameni nu mai găsesc motive pentru a trăi (şi prin viaţă nu mă refer la o existenţă plată care “omoară timp” pentru a grăbi momentul morţii) şi nu mai cred în absolut nimic. Pentru că umanitatea renunţă, de multe ori forţat, (pentru că e greu să le demonstrezi oamenilor că Moş Crăciun, Isus sau Peter Pan de fapt nu există) la mituri, fără a avea ceva de pus în loc. Iar consecinţa este un vid incredibil care transformă majoritatea oamenilor în mase de manevră total neinteresate de viaţa reală, autentică.

            Soluţia nu este întoarcerea la principiile vechi, soluţia nu este întreţinerea artificială a miturilor sau încolonarea în dreptul cabinetelor de psihiatrie. Oamenii nu au nevoie de nihilismul total predicat de mulţi la fel cum nu au nevoie de vreo doctrină a iubirii universale.

            Viitorul aparţine celor ce vor face ceea ce până acum umanitatea nu a fost capabilă să facă niciodată: să înveţe să-şi înţeleagă şi să-şi urmeze natura umană. Nu avem nevoie de programe complicate sau de doctrine complexe, avem nevoie doar de o privire sinceră în propriul nostru eu, trebuie doar să înţelegem că viaţa este cel mai important şi cel mai de preţ lucru pe care îl avem.

            Omul modern are nevoie de fericire ca de apă, însă nu a înţeles niciodată că fericirea nu poate fi obţinută pe calea aseptică aplicată astăzi în aşa de multe domenii. Avem nevoie de fericirea clipei, de senzaţiile acelea care nu pot fi clasificate logic, de izbucnirile de adrenalină care ne-au lipsit atât de mult.

            Este timpul să ne regăsim, este timpul să acceptăm că nu suntem fericiţi şi că a menţine acest status quo nu face decât să ne adâncească şi mai mult în depresia generală care pare că a cuprins în ultimul timp întreaga umanitate. Pretutindeni oamenii sunt trişti, însă pretutindeni oamenii continuă să îşi joace rolurile cu aceeaşi îndârjire. Ar trebui să ne întrebăm care ar fi rezultatele dacă oamenii ar folosi această energie pe care o consumă minţindu-se zilnic în construirea unei vieţi mai bune pentru ei, o viaţă pe care ei o simt mustind în ei de atâta timp şi pentru suprimarea căreia au făcut atâtea eforturi.

            Este timpul să renunţăm la ipocrizie, este timpul să nu uităm că suntem până la urmă animale. Desigur, animale înzestrate cu conştiinţă, însă în cele din urmă animale. Iar animalele nu ar trebui să renunţe niciodată la cel mai important ţel al lor, fericirea fiinţativă, singurul motiv al fiinţării noastre şi lucrul care se pare că a ajuns astăzi pe ultimul loc în lista de priorităţi pentru oamenii de pretutindeni. Nu mai ştim să ne distrăm pentru că prea multe dintre teoriile noastre ne-au spus că asta e un lucru rău, nu mai ştim să râdem pentru am fost învăţaţi că este mai bine să plângem. Iar acum ni se pare că suntem singuri, ni se pare că suntem neînţeleşi, nu înţelegem de ce ne uităm dimineaţa în oglindă şi nu ne mai recunoaştem.

            Nu este greu să rezolvăm această situaţie, însă trebuie să fim fermi şi să acceptăm în primul rând că avem o problemă. După ce vom renunţa la ipocrizie (adică la idealuri) şi vom privi în oglindă fără ochelarii de soare care ne plac aşa de mult, soluţiile vor apărea de la sine şi vom rămâne stupefiaţi când vom realiza cât de evidente erau ele.

            Primul lucru pe care trebuie să îl facem este să renunţăm la idealurile prosteşti. Asta nu înseamnă să nu mai avem vise, asta înseamnă să fim întotdeauna mulţumiţi cu ceea ce avem în momentul de faţă. Pentru că niciodată nu vom învăţa să fim fericiţi dacă în fiecare moment ne vom gândi că am fi putut avea mai mult şi am fi putut să fim şi mai buni. Nu vă mai propuneţi să fiţi buni, nu vă mai propuneţi să fiţi excepţionali şi veţi vedea cum dintr-o dată, ceea ce sunteţi acum vă va mulţumi pe deplin. Viaţa este mult prea scurtă pentru a o pune în slujba unor idealuri la care odată ce, eventual vom ajunge, vom descoperi doar dezamăgire. 

            ”Al doilea lucru de reţinut este să nu nutriţi idealuri. Gândiţi-vă, numai: dacă ai idealul că trebuie să deţii trei ochi, se naşte imediat o problemă, pentru că tu nu ai decât doi ochi, şi idealul tău spune că, dacă nu ai trei, ceva lipseşte. Acum jinduieşti după al treilea. Ai generat o problemă imposibilă pentru tine! Ea nu va fi soluţionată. Cel mult, îţi poţi picta un al treilea ochi pe frunte. Însă al treilea ochi pictat este numai un al treilea ochi pictat, este o minciună. Idealurile creează ipocrizie în rândul oamenilor. Iată ce absurditate: oamenii au idealul să nu fie ipocriţi, iar ipocrizia vine prin elementul idealurilor. Dacă toate idealurile dispar, nu va mai exista ipocrizie. Cum poate exista ipocrizia? Este consecinţa deţinerii de idealuri. Cu cât este mai mare idealul, cu atât este mai mare ipocrizia.”

                                                                                                                                    Osho           

            După ce vom renunţa la idealuri, trebuie să reuşim să regăsim plăcerea de a trăi clipa. Lucrurile se întâmplă oricum, chiar dacă noi ne roadem sau nu unghiile pe margine. Da, vrem anumite lucruri, avem poate un plan măreţ, dar hai să nu transformăm asta într-o obsesie, hai să lăsăm viaţa să curgă de la sine şi între timp să ne distrăm cât de mult putem. Astfel, dacă visul nostru se va împlini, el va veni să încununeze o viaţă trăită la intensitate maximă. Iar dacă el nu se va împlini, vom avea măcar consolarea unei multitudini de experienţe fascinante. Atunci când nu putem fi siguri că vom ajunge la destinaţie, haideţi să uităm de ea şi să ne concentrăm asupra călătoriei. Haideţi să ne concetrăm asupra destinaţiei doar înaintea ultimului pas şi astfel nu vom avea impresia că i-am făcut degeaba pe toţi cei de până acolo.

            Nu e uşor să renunţăm la idealuri, nu e uşor să nu ne mai propunem ţinte măreţe în fiecare moment. Dar a venit timpul să ne ajutăm fiinţa naturală, corpul, să lupte împotriva bolilor minţii. Secolul 21 este secolul psihiatrilor pentru că oamenii au început să trăiască doar prin intermediul plăsmuirilor minţii şi au uitat de trupul lor. Dacă vom învăţa să ascultăm din nou cerinţele acestuia nu ne va fi greu să fim fericiţi.

            La început va fi mai greu şi tocmai de aceea trebuie să căutăm cu înverşunare momentele în care corpul preia controlul, momentele în care mintea pierde controlul asupra corpului. Un astfel de moment este secunda dinaintea orgasmului, atunci când trecem de linia aceea peste care nu ne mai putem întoarce. Atunci mintea nu mai există, atunci suntem cu adevărat fiinţe complete, sălbatice şi fericite. Trebuie să găsim cât mai multe astfel de momente, trebuie să ne bucurăm de clipele când nu vrem decât să dansăm, să cântăm, să fugim, să dăm din cap sau să fumăm o ţigară bună, complet, abandonaţi în respectiva senzaţie. Toate aceste momente, toate aceste impulsuri, toate trebuie exploatate pentru a oferi şi corpului nostru o şansă. Abia când vom învăţa să ne bucurăm de aceste plăceri în stare pură, brută, vom putea să le integrăm alături de minte într-un mecanism care să funcţioneze la parametrii optimi şi să ne aducă fericirea atât de mult visată.

            Unii dintre noi pot să facă asta pur şi simplu, fără ajutoare exterioare. Alţii însă nu, şi tocmai de aceea fiecare dintre noi ar trebui să se adâncească în lucrurile care îi provoacă cele mai multe pusee de adrenalină. Momentele acelea în care simţi că pluteşti, momentele în care te simţi stăpânul lumii. Să dansăm, să cântăm, să facem sex, să bem, să citim o carte bună, să urcăm pe munţi, să cutreierăm mările, să facem orice ştim că ne va produce o stare de beţie a trupului. Aşa vom deveni mai sănătoşi, aşa vom deveni mai fericiţi şi aşa ne vom împlini ca oameni.

            Căutaţi adrenalina. Ştiţi prea bine că aveţi nevoie de ea. Cu toţii avem nevoie de ea. Nu trăim decât pentru a fi fericiţi şi este timpul să punem asta pe primul plan. Veţi descoperi cu toţii că adrenalina şi fericirea sunt cele mai bune medicamente, cele mai bune droguri. Umanitatea trebuie să descopere, măcar acum, în ultimul ceas, ce înseamnă să te droghezi cu viaţă...